Curentul, iulie 1936 (Anul 9, nr. 3021-3051)

1936-07-01 / nr. 3021

ANUL II No. 3021 12PAGINI3LEI mmm ■ ■ > • V . . : . _ 1 NV-Í ■ • - Miercuri 1 Iulie 1936 Director: PAMFIL ŞEICARU REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA , Palatul Nifon str. Doamnei­­, et. I­­ ABONAMENTE: Lei 700 pe an;.350 pe 6 luni; 2000pe 3 luni; pentru bănci, instituţiuni şi administraţii publice; lei 1000 anual; pentru străinătate: lei 1700 pe an ; 900 pe 6 luni; 500 pe 3 luni. Abonamentele încep la 1 și 15 ale lunei. T­axa poştală plătită1 în numerar conf. ord Dir. Generale P. T. T. nr. 55740/929 •TELEFON■­ Redacția 3-4088, Administraţia 3*4080 Secretariatul şi Provincia , . 3-4086 Cabinetul directorului . . .3­4084 Misiunea „Ligii Culturale'' „Liga pentru unitatea culturala, a tuturor Românilor" a ţinut Du­minică la Braşov congresul ei a­­nual. Lângă celelalte asociaţiuni de cultura Liga a adus o nota com­bativă pe care înainte de război a împins-o pe tărâmul politic i­­redentist câştigându-şi glorioase ti­tluri. Congresele ,„Ligii culturale" sunt astăzi, prilejuri de reînviere a unei sensibilităţi care nu s-a stins, căci timpul nostru o face necesară, dar care trebue hrănită cu campanii noui. ,„Unitatea culturală a tuturor Românilor" se înţelege azi ca u­­nitate de reacţiune a Românilor în faţa unor idei ori evenimente sufle­teşti care nu se potrivesc lor. Păs­­trându-şi deci caracterul ei combativ „Liga culturală", pe baza unei tradi­ţii , atât de consistente, poate la orice mom­ent să înceapă lupta pentru limpezirea sufletească, pentru pro­filaxia culturală, pentru echilibrul moral compromis de politică, pen­tru reculeger­ea şi munca Românilor regrupaţi într’o mare naţiune. La este un organ de luptă al nea­mului în acest sens şi este singurul căruia i se îngăduesc sfaturile, sin­gurul care are dreptul să conteste ceva, să separe ceea ce este pur românesc, în atmosfera publică, de ceea ce este impur. Nu vedem altă asociaţie, alt oficiu mai indi­cat, mai specific creiat de tradiţia lui pentru aceasta, decât . T­ipa cul­turală". D. profesor Nicolae Iorga era predestinat să anime această or­ganizaţie dinamică. Am putea spu-­­ne­ că d-sa i-a creiat acest caracter­­ de „ligă", de asociaţie de luptă. Subliniindu-i deci această însuşire ne dăm seama cât de bogată mi­siune ea poate avea la această oră în ţara românească. Nu e vorba de a „culturaliza" pe ni­meni. E vorba de a moraliza şi de a naţionaliza cultura, care în multe manifestaţii ale ei, trece pes­te cadrele moralei pe deoparte şi ale spiritului românesc pe de alta. „Unitatea culturală a tuturor Românilor" însemna" înainte de război întâi unitatea politica. De­­aceia ,„Liga” d-lui prof. Iorga era mai temută în străinătate decât o organizaţie de spionaj. „Unita­­tea­ culturală" nu însemnează as­tăzi potenţarea culturală, fiindcă numeroase sunt instituţiile care îşi propun acest scop — cu mai multe ori mai puţine şanse — pentru binele poporului românesc­ ,„Liga culturală" supraveghează câmpul public al culturii pe tot întinsul­­lui românesc şi ridică glasul a­­tunci când ies la iveală manifestaţii protivnice nouă, ca şi atunci când vrea să accentueze un sentiment public, semnificativ. In acest chip am văzut cum, în momente grele pentru Italia, d. prof. Nicolae Iorga, între drapelele româneşti pe care ,„Liga culturală" avea dreptul să le ridice, a exaltat o mare naţiune de un sânge cu Românii şi a cerut devotamentul şi înţelegerea ţării faţă de o ne­cesitate de viaţă a acelei mari naţiuni. Am simţit atunci din nou ceva din nervul viu, activist, al meri­tuoasei societăţi româneşti. Ne-am dat seama atunci de bogatele re­zerve de sănătate, de acţiune pe care le conţine. Am admirat tot­deauna lipsa de program a Ligii care totuş, cu un instinct precis al frământării vieţii naţionale, ştie să corespundă unui principiu ro­mânesc iniţial şi să nu scape nici un prilej de a servi neamul şi sufletul românesc. D. prof. Nico­lae Iorga se zice azi că nu mai are partid. D-sa a dat însă „,Ligii culturale" o formulă de închegare, o consistenţă, o vitalitate care a­­rată cât de puternic organizator este. Fără cadre, cum ar zice po­liticianul român, „Liga culturală" realizează mai mult decât pot face cele mai vaste cadre inerte ale democraţiei. Ceea ce întreaga opinie publică românească regretă foarte mult — şi congresul de Duminică e un prilej să o spunem — este faptul că neobosita şi multipla ac­tivitate a d-lui prof. Nicolae Iorga nu-i dau răgaz să pună în miş­care toate forţele de care dispune şi să creieze o mare ofensivă a Ligii în­ aceste momente când po­porul nostru de pretutindeni ar avea nevoie de ea. Chestiunile la ordinea zilei sunt num­eroa­se. Redobândirea dreptu­rilor elementului românesc în pro­f­ia lui ţară, sănătatea poporu- i, securitatea neamului (în Ro­­vîna unde Rutenii desvoltă, în Secuime), o atenţie reînviorată pentru Românii de peste hotare care se bucură astăzi de mult mai puţin sprijin din partea marelui decât ieri din partea micului Stat românesc, moralizarea culturii (a literaturii) etc. Nimeni nu ar putea vorbi cu mai mult efect şi mai mult drept, nimeni n’ar putea trezi publicul românesc din toropeală pe aceste chestiuni mai mult ca­­,Liga cul­turală”. Manifestările ei nasc des­­bateri şi forţa combativă a d-lui prof. N. Iorga nu a scăzut — după cum au arătat-o câteva ma­nifestaţii recente — cu nimic. Lă­sând la o parte datele personale ale unei polemici de etică literară pe care a început-o, d. prof. Iorga a anunţat o frumoasă bătălie con­tra imoralităţii în literatură care vine să lovească poate just. Acela care a rănit de moarte odată fran­­ţuzismul, poate da o lovitură pu­ternică şi sfărâma o nefastă apu­cătură a literaturii actuale. Cine a ascultat ultimele conferinţe ale marelui istoric a văzut pe ce temă largă se pune în această luptă. „Liga culturală pentru unitatea tuturor Românilor” se bucură as­tăzi de respectul nostru al tuturor şi adunările ei anuale sunt ocazii de reculegere naţională. Glasul cel mai curat românesc vine de la a­­ceastă tribună şi am dori să-l au­zim cât mai des. Dragoș Vrânceanu Mente de împrumut Ca. să nu comit un fals, — comen­tând aci unele pasagii din cuvânta­rea dela. Vinţul de jos a domnului Iuliu Maniu, — am confruntat ieri in câteva serioase" dure textele reporta­­ț­iilor „giganticei adunări”. In toate, — zic: in toate, am găsit aceeaşi frază: „Eu am fost acela care în luptele dela Tisa am răpus pe comunişti cu regimentele româneşti din Ardeal ". M’a umplut de mâhnire, — fraza aceasta atât de exclusivistă şi de a­­caparatoare. Nu atâta pentrucă in vremurile acelea memorabile, __ a­flându-mă întâmplător şi eu pe fron­tul de T­esi, — nu l-am întâlnit nică­­eri pe d. Iuliu Maniu. Nicăeri. Şi Dumnezeu ştie cât am cutreerat şi am alergat, cu brigada noastră da Roşiori. Generalul Vavidoglu, _ că­ruia ţărăniştii d-lui Maniu i-au mân­­cat capul atât de expeditiv, — nu «­­zita atunci când avea de escaladat un baraj sau de merit un sat. Şi nu pregeta nici colonelul Ressel, — co­mandantul lui 9 Roşiori. Şi nici co­lonelul Moruzi, — pe tare în noaptea bătăliei dela Gyortelek, dincolo de Sătmar, chiar in sfânta Dumineca a Poisielui, l-am întâlnit in linia întâia a focului, călare sup tirul honvezilor lui Bela Kuhn, in lupta care avea să-l răsplătească apoi cu „Mihai Vi­teazul"... Nu era nicăeri, pe acolo, cel care ne informează astăzi retrospec­tiv ca „in luptele de la Tisa el a ră­pus pe comuniști”. Erau, în schimb, foarte multe regimente românești: din Vechiul Regat, insă. Şi foarte mulţi regăţeni. Este drept că ne-am întors de-acolo m­ai puţini, regăţeni. Evadronul meu, de pildă, in lupta a­­ceasta de pe Someş (la doi paşi ai Tisa) şi-a pierdut trei ofiţeri din pa­­tru: unul mort, doi răniţi. Nici la e­­vacuare, nici prin spitalele Ardealu­lui, — la Sătmar, la Cluj, — nu a venit să-i vadă d. Iuliu Maniu, l-a vizitat in schimb Regele Ferdinand, alt regăţean... Cănd­ d. Iuliu Maniu povesteşte deci la Vinţul de jos snoave marţiale, — ceea ce ne mâhneşte nu este atât a­­mănuntul că ne ciunteşte nouă nişte merite pe cari nu ţinem minte să le fi împărţit pe front cu D-sa. Nu pen­tru noi, ci pentru bieţii noştri cama­razi morţi, — morţi fără recunoştin­ţa celor liberaţi, — pentru aceşti to­varăşi morţi, suntem mâhniţi. Pentru toţi aceşti regăţeni, — chiar şi cei mai neprevăzuţi, de pildă pentru lo­cotenentul meu Mitisiade, de fel din Cadrilater (altă pepinieră de fana­rioţi corciţi!), — dar care chiar aşa­, cu sânge execrat în vine, a găsit to­tuşi mijlocul să moară in ziua aceea pentru desrobirea Românilor din Ardeal. Comuniştii cari pe d. Maniu „l-au ameninţat cu moartea”, — i-au ucis deadreptul pe aceşti­­camarazi regă­ţeni: era păcat ca unul din noi, su­pravieţuitorii, să nu ceară astăzi în numele lor d-lui Maniu această mică­ rectificare postumă. Iur­is Dimitrescu ­ . I 'V- • — Grele timpuri am ajuns cu meseria noastră tae hingheri». — Nu te îngriji că în curând cred că guvernul nostru va face apel la noi să prindem aderenți pentru politica alături de Rusi­a». __________________________________________________________________________ Cocarda tricoloră şi sdreanţa roşie de PAMFIL ŞEICARU Lucien Corpeclist în „Souvenirs d’un journaliste“ evocă nobila figură a lui Banes activând în presă ca director a ziarului „La Cocarde“ in 1894. Şi au prins să se alăture aceste amintiri de frământările actuale ce străbat Franţa. Şi în preajma lui 1894 începuse o febră în Franţa, febră ce a luat trep­tat proporţiile unui războiu civil, afacerea Dreyfuss. Pentru şi contra, dreiîusarzi şi anti-dreiîusarzi, cato­lici şi francmasoni, apărători ai armatei şi antimilitarişti, patrioţi şi partizani ai justiţiei absolute, na­ţionalişti şi anti, adică în toate do­meniile spiritul francez apărea în­vrăjbit, pasiunea de partizan întu­necând conştiinţa naţională. De alt­fel atunci când vrei să înţelegi un moment politic din viaţa unei naţi­uni, atunci ai nevoe să-l descifrezi cu mijlocirea trecutului istoric; ori, în lungul secolelor, Franţa a avut, totdeauna, epoci în care conştiinţa ei s’a despicat în două părţi anta­goniste : catolici şi hughenoţi, tradi­ţionalişti şi revoluţionari, albi şi ro­şii, cu o egală şi impetuoasă pasiu­ne aceste fragmentări ale sufletului francez s’au lovit spre a se exter­mina. Odată criza trecută, Franţa îşi regăsea unitatea, energiile ei porneau din nou la muncă. Germa­nia a socotit afacerea Dreyfuss ca plină de urmări şi în 1914 când a declarat războiul a scumptat diso­cierea unităţii morale a Franţei prin acea nemernică învrăjbire pe care a provocat-o nenorocita afacere Dreyfuss. Poate agenţia noastră telegrafică „Rador“ să selecteze, cu o neînţe­leasă grijă, toate informaţiile, se poate trudi să prezinte o imagine cât mai zâmbitoare a situaţiei in­terne a Franţei, poate să se supra­vegheze cu o şi mai neînţeleasă grijă ziarele franceze, confiscându-le atunci când cuprind unele informaţii ce ar putea să ne tulbure, — nu mai puţin răsbate ecoul acelei stări de spirit ce — după noi — prelu­dează o dramatică răfuială internă. Nu ne vom căzni să descifrăm sen­sul acestei alterate prezentări a stă­rilor de lucruri din Franţa, când ar putea prea bine să ne servească şi nouă de învăţătură ce înseamnă, — ca devastare a unităţii morale a unei ţări, — biruinţa acelei regisări moscovite „Frontul popular“. Dar pedagogia aceasta politică a ignoră­rii rămâne să fie analizată cu alt pri­lej. Ceiace se desprinde chiar din aşa de supraveghiatele telegrame ale agenţiei Rador şi din selectatele potrivite, apărarea patrimoniului la ziare franceze (selectate de o cen­zură vigilentă) este frângerea în două a Franţei. Cocarda tricoloră arborată agre­siv ca replică la inzistenţa, la neru­şinatul abuz al steagurilor roşii. Nu-i tocmai aşa de uşor să înge­­nunchi mândria franceză şi nu se va putea instala cu acea grabă, cu acea dementă precipitare a Moscovii, sovietele în Patria acelui spirit al măsurii ce defineşte viaţa franceză, însăşi excesul metecilor nerăbdă­tori să devasteze discipinele naţio­nale, — însăşi abondenţa insignelor revoluţionare au determinat o pu­ternică reacţie a instinctului de con­servare franceză. La butonieră a a­­părut cocarda tricoloră, adică afir­maţia bravă a unei credinţe, voinţa agresivă de a apăra patrimoniul mo­ral pe care îl simbolizează tricolorul. Când rătăciţii cântă „Internaţio­nala“, cu un avânt în glasuri, cu o vibrantă pasiune, i se dă replica prin intonarea Marsiliiezei. Nu lipsesc încăerările. Cineva, proaspăt venit de la Paris, povestea o scenă la care a asistat: o doamnă care, după ţi­nută, părea de bune condiţii, de o aleasă educaţie, trecea pe stradă a­­vând prinsă pe bluză un buchet de flori artificiale albastre, albe, roşii, formând o ingenioasă cocardă. O altă doamnă de o ţinută elegantă, luxos îmbrăcată s-a oprit şi fără să spună o vorbă măcar i-a smuls bu­chetul cu culorile naţionale şi l-a svârlit. A urmat o incierare de o violenţă ce contrasta cu situaţia lor, cu însăşi feminitatea lor. Nu mai exista urmă de educaţie, nu mai exista ţinută, elegantă , se sgâriau ca pisicile, se păruiau cu frenezie. Scena era concludentă, in­dica o violentă stare de spirit, exas­perarea a două tendinţe protivnice. Fireşte, în aparenţă un neînsem­nat fapt divers , în fond, elemen­tele identice, ale învrăjbirii de pre­tutindeni în Franţa. Marinarii care arborează steagurile roşii pe va­poarele marinei comerciale primesc imediat replica: Marsilia toată împo­dobită cu steagurile ce fluturau cu­lorile naţionale. Dacă portul înfă­­ţişea aspectul unui port din Rusia Sovietică (65 de vapoare stăpânite de sovietele de marinari, ofiţerii fiind nevoiţi să părăsească bordul), oraşul Marsilia avea aspectul unei sărbători naţionale. Şi pretutindeni, steagul naţional se ridică mândru în faţa provocatoarei fluturări a sdiren­­ţelor roşii. Franţa îşi afirmă voinţa ei de îm­iContinuare în pag. Criza noastră morală cum. Dar cine vede acestea ? Cine ştie sau ia în serios aceste aspecte ?, Romulus Dianu Câmpuri întretăiate „25.000 lei ofer recompensă ace­ naţionale, ca un ficat care roade un­­uia care-mi va găsi o slujbă retri­buită cu cel puţin două mii de lei mnar“. Anunciul acesta a făcut ocolul presei române, în toate formele re­dactat şi nu şi-a pus nimeni cenuşe în cap de ruşine. Strigă un om că este gata să cedeze pe timp de un an pâinea lui aceluia care va­ fi în stare să-i asigure provizia stoma­cului în anul următor şi nu se ruşi­nează nimeni că bacşişul poate să aibă o atât de imorală publicitate. Acesta e un document. Dar mai am la îndemână şi altul. E o scrisoare autografă în care o studentă îmi istoriseşte cum a bă­tut la toate uşile instituţiilor pentru a obţine o ocupaţie şi cum a trebu­it să se retragă îngrozită de exi­genţele celor în stare să rezolve problema unei existenţe oneste. A­­ceste exigenţe nu sunt, cum v-aţi putea închip­ui, de un ordin profe­sional superior, ci nişte amabile in­vitaţii pe canapea, sau la hotel, unde în orele de sub seară se ţin examenele pentru micile slujbe, pe spate, în dosul perdelelor umbroase. Numai la aceste două aspecte mă opresc pentru a sublima corupţia. Ştiu perfect că rândurile acestea nu vor îndrepta starea de lucruri, pen­tru că răul este îndătinat, pentru că posturile de comandă în multe lo­curi sunt adevărate moşii rentabile, şi pentrucă nu văd cum s’ar putea sancţiona în mod folositor pentru societate un rău care ar trebui să debuteze cu o ofensivă de repri­mau de personale şi de scandaluri de familie. Italia şi latinitatea peninsulară a rămas fără îndoială pentru cultura şi poporul german ispita cea mai puternic simţită. Sunt foarte mulţi care atunci când pronunţi cuvântul „Venedig“* sunt cuprinşi parei de emoţia unei nostalgii puternice. Nu pentru că ar fi vreo năzuinţă impe­rialistă către acest original oraş, nu asta nu, pentru că Venezia a rimat şi va fi deapururi italienească. Po­porul german îşi împarte pasiunea vieţii intre soarele meridional şi solidaritatea de rasă, istorie şi mi­tologie populară cu neamurile nor­­dice, în primul rând englezii şi sue­dezii. Cu toate acestea, influenţa franceză în Germania este covârşi­toare, dacă o comparăm cu aceia pe care au avut-o alte popoare sau cul­turi. Deocamdată insă, trebue să ară­tăm, că singurul popor european care cultivă relaţiuni sufleteşti şi intelectuale cu Germania, în mod o­­ficial şi fără nici o rezervă, sunt en­­glezii. In afară de numeroasele ex­­cursiuni de turişti englezi, cazi zil­nic pot fi văzute în mai toats oră­şele din Germania, __ exişti o per­manentă colaborare sportivă. Pot­­pind * aici, dela cunoaşterea unei ţări folosind prilejul reuniunilor sportive, ajungem îndată la consta­tarea că, regimul politic din Ger­mania consideră această colaborare drept o ocazie foarte bună pentru propaganda politică. Asemănătoare lagărelor de munct din Germania, organizate pentru ti­neretul până la 20 de ani, se află în Anglia un așa zis serviciu social, care are acelaş scop. Intre cele două organizaţiuni sunt frecvente schim­buri de idei şi de membri chiar. Din punctul de vedere cultural, stărue foarte mult in atenţia guver­nului german relaţiunile tradiţionale cari sunt între universitatea germa­nă din Göttingen şi cea engleză din Cambridge. Dacă cercetăm numărul studenţilor englezi la universitatea din Göttingen, aflăm că ei sunt relativ puţini, mult mai puţini da exemplu decât românii sau olande­zii care studiază în Germania. To­tuşi, din punctul de vedere a relaţiu­­nilor care există intre cele două ţări, se dă mare atenţiune rolului pa care îl îndeplinesc universităţile a­­minti­te mai sus. Cu toate acestea, nu se poate sus­ţine tema că între cele două naţiuni ele aceiaşi rasă, ar nărui ceia ce nu­mim noi prin dip­u­ de cunoaştere şi de înţelegere.. Oricând va fi locul să se vorbească de o mult mai mare in­fluenţă franceză cu toate urmările răsboiului mondial şi cu toată repu­dierea ideologiei comuniste care fa­ce epocă in Franţa. Germania nu poate renega Franţa de eri, cea fi­losofică şi literară din vremea de aur a marilor curente de gândire, dar are toate motivele să o renege pe cea de astăzi, înteodată Mosco­­vit. Oricând va fi locul să se vorbea­scă despre o nostalgie a poporului german pentru soarele meridional, şi fie că am cerceta viaţa şi opera lui Beethoven, Mozart sau Nietzsche, vom găsi puternica sensibilizare pro­dusă de contactul cu spiritul penin­sular. Pentru aceste motive, n­oi cre­dem că prietenia culturală germano­­engleză are mai mult motive rasia­le şi politice, şi că, elementul de compensaţie spirituală lipseşte n­a­ţional. Dar ce fac autorităţile ? Care-i atitudinea guvernului ? Cum acţionează forţele de poliţie ? Iată, în traducere, scrisoarea a­dresată de edilii parizieni prefectu­lui de poliţie : „Scene scandaloase s’au desfăşurat ori în jur de Champs Elysées. Fără nici o provocare din partea lor, nu­mai fiindcă ei au arborat steagul na­ţional şi au cântat imnul naţional, cetăţenii au fost isgoniţi şi bătuţi de poliţie. Este cu neputinţă să nu re­proşăm această brutală represiune poliţiei care tolera, acum câteva zile, în acelaş cartier, cortegii cân­tând Internaţionala sub steagurile roşii. Dacă la doi paşi de Soldatul necunoscut, steagul tricolor este prohibit şi imnul naţional a devenit sediţios, să ni se spună, dar să ni se spună deschis“. Este în aceste rânduri de protest tot sensul momentului politic al Franţei. O luptă între naţional şi antinaţi­onal, între autohtoni şi meteci, luptă în care spiritul naţional găseşte instalat la conducerea Statului spi­ritul meteo, tendinţele internaţio­nale. Da, — prin organele poliţie­neşti, şi administrative, — întreg a­­paratul de Stat este pus în serviciul tendinţelor de destrămare şi de ră­văşire a spiritului francez. Steagul naţional, imnul naţional au devenit subversive, tot ce se împotriveşte acţiunii sovietizante a unui guvern chemat să instaureze în Franţa co­munismul, este socotit ca primejdios ordinei roşii, deci reprimat cu o bru­talitate fără precedent. Francezul se simte trădat, are senzaţia că în posturile de comandă s-au instalat cei mai neînduplecaţi inamici ai Pa­triei,­­ „frontul popular“, desfăşu­rând exact aceleaşi consecinţe ale victoriei electorale ca şi în Spania Pentru sensibilitatea franceză, toate aceste ultragieri ale metecilor biru­itori, înseamnă tot atâtea aprige chemări la o rezistenţă, la o luptă naţională. Cocarda tricoloră este arborată ostentativ, ca o spovedanie publică a crezului naţional; exact acelaş spirit începe să plutească în atmos­feră ca şi la 1894, când Barrés lua direcţia ziarului „La Cocarde Fiecare zi adaugă noui provocări, în fiecare zi, sensibilitatea franceză este biciuită. Toate aceste obraznice îndrăzneli ale spiritului meteo, ale ■' 4 1 ✓ - • UC U iliiyv/i luuyw insa consider capitală pentru interesele nationale, ca aceste năravuri să dispară. Nu spun cum si nu mă interesează deo­camdată prin ce mijloace. Vreau să constat numai că s’au menţinut în buget o sumă de funcţi­uni pe care orice politică de econo­mie şi de sacrificiu le-ar fi supri­mat, — şi asta exclusiv pentrucă nu s’a stins încă bine o concepţie de harem în administraţie, datorită căreia lucrurile merg aşa cum ştim cu toţii că merg. S’au succedat pe la cârma ţării oameni extraordinar de inferiori, cari nu s’au temut în jurul lor de­cât de cinstea şi de inteligenţa vre­unui colaborator excepţional. S’a domnit la posturi de muncă şi s’a muncit la posturi de domnie. Acesta e adevăratul aspect al falimentului regimului de partid şi tot aci rezi­dă scepticismul unora faţă de foştii oameni de partid cari candidează azi la sorţii dictaturii antiparlamen­­tare. Oamenii regimului cenzitar au compromis democraţia, iar oamenii regimului democratic vor compro­mite dictatura. Tot ei. Ei sunt peste tot. De ei e vorba pe toate străzile, ei patronează administraţia, ei re­prezintă naţia. Iar când lucrurile se încurcă, a­­tunci când unele scandaluri devin inevitabile şi când pasiunile populare sunt gata să pedepsească — nu ştiu cum, dar într’un fel, desigur meritat — practica acestor moraj­­uri politice, atunci e de rigoare să se inventeze probleme noui, să se manevreze în aşa fel încât atenţiu­nea mulţimii să fie deturnată. E destul să-ţi cânte un pathefon în cameră, pentru ca să nu mai auzi că afară e bombardament. Un pu­blic distrat şi furat de aspectele ex­terioare ale lucrurilor, face posibilă această nenorocită tradiţie, datorită căreia solidarităţile naţionale sunt necontenit slăbite, conştiinţele na­ţionale mereu disociate, în vântul capriciilor personale, în vântul inte­reselor domestice. Datorită acestor stări, un neno­rocit flămând își oferă salariul pe un an cui îi procură slujbă. Dato­rită acestor destrăbălări studentele nevoite să muncească, își încep calvarul sub deliciul abuziv al domnului șef. -„ Criza tării noastre nu e o criză politică, ci e o criză morală veche, pe care d. prof. N. Iorga a anali­zat-o în toate aspectele ei, acum aproape cincisprezece ani, în „Cu­getul Românesc“. Aceeaş criză mo­rală de atunci, înrăită şi adâncită II -a­ chinueşte străfundurile conştiinţii Nicolae Roşu Berlin, Iunie 193­3. r Maxim Gorki În insula Capri de D. KARNABATT Maxim Gorki a cărui moarte în­seamnă un doliu nu numai pentru lumea sovietică, — de altminteri făptura lui literară, ca și apriga, dramatica lui operă în cea mai ma­re și mai frumoasă parte e ante­rioară acestei lumi ci, peste geniul rassei, un doliu al geniului litera­turei universale, a făcut în aventu­roasa lui viaţă un lung popas în insula Capri. Maxim Gorki a stat nu mai puţin de­cât opt ani in Capri­­, insula frumoasă, insula minunată, Insula de farmec şi vrăjitorie. Calificativele sunt preschimbate in denumiri quassi-geografice pen­­tru acei cari cunosc această,­­n­­sulă pierdută -a -i scoică de sedef şi argint în valurile Mediteranei, din citire şi legenda veridică a is­toriei, dar mai cu seamă pentru acei cari, ca mine, s’au îmbătat reaL mente, acolo, de magia ei de lumi­nă, parfum şi vis. Pentru cei cari au poposit câtva timp acolo, fie navigatori ai mări­lor, fie navigatori pe valurile vie­­ţei, Insula Capri e — o ştiu din pro­pria-mi experienţă­i nu numai un colţ de delicioasă odihnă, de eva­dare din toate contingenţele actua­lului şi realit­ăţei, din însăşi real, ci pierderea în beatitudine, extazul în misticismul naturei, dizolvarea per­­sonalîtăţei in Nirvana. Maxim Gorki a făcut această su­­»Hr’aHvS r—np­:"”1­5 a făpturei u­­mane și a prelungit’o cât mai mult, cât a putut: opt ani de zile ! Ce a adus in insula luminii și fee­riei din îndepărtările Nordului co­­tropit de zăpadă, din sălbăticia, as­primea de climă şi oameni, a ţării natale acest urs polar ? Nevoia de odihnă, care cuprinde la un moment dat pe cel mai în­dârjit şi refractar vagabond. Ma­­xim Gorki a fost prin firea-i de poet şi mistic al umanităţei, prin comandamentul unor nemilostive împrejurări sociale, prin dramatis­mul existenţei lui, un neastâmpărat vagabond. A colindat uliţele mize­re ale marilor oraşe, în căutarea bu­catei de pâine, pe care braţele lui de muncitor cu mâna nu o găseau atât de des, cât o solicita stoma­cul, a bătătorit cărările satelor şi cătunelor halucinate—la fel cu bă­trânul Luca din „Azilul de Noapte“ — de chemarea nouilor religii care apăreau atât de des în mai toate colţurile Rusiei: a colindat nopţi şi zile pe malurile uriaşelor fluvii, tră­gând cu frânghia corăbiile supra­încărcate : s’a pierdut, ca un dis­perat care vrea să se înece în imen­sităţile stepei, ale cărei valuri sau svâr’lît ca o epavă a damnării din nou în mlaştina vieţii. Gloria literară, colaborând cu imensa oboseală a vieţei, i-a dat nostalgia odihnei, a izolărei de co­munul muritorilor, a existenţei zil­nice pentru îndestularea intimă a propriului lui suflet. Instinctul Iul de artist înăscut__Gorki nu era un om de cultură — prin puterea mis­terioasei devinaţii i_a. ales, i-a po­runcit insula Capri, unde de alt­minteri, plămânii lui roşi de vier­mi; ofticei aveau nevoe de doftoria soarelui. Ce -a reţinut opt ani in insula Capri ? O ştiu iarăşi din propria-mi experienţă: cine vine odată în in­sula Capri, rămâne, dacă poate ,— ca atâţia miliardari şi bogătaşi A­­mericani şi Englezi, toată viaţa, până la moarte — iar dacă nu, re­vine, matematic, ca o planetă ce îşi urmează orbita, atras implaca­bil de magnetul fatidice. insule. îr Pentru mulţimea din Capri, ca şi pentru mulţimea călătorilor, amato­rilor şi pasionaţilor, cari vin şi revin în insula de vrăjitorie, îndelungata şedere a lui Maxim Gorki acolo nu a lăsat mai nici o urmă. El nu a locuit la nici unul din marile ho­teluri de acolo. Nici la Quîsîsana, unde trag prinţii arborelui genea­logic şi prinţii aurului. (Când eram în insula Capri, se găsea în acest hotel Ducele de Windsor, vărul re­­gelui Angliei şi mulţi, milionari a­­mericani şi englezi). Nici la Hotel Palma, unde și-a făcut luna de mie­re ducele Ciario, actualul ministru (Continuare în pag. II-a)

Next