Curentul, august 1936 (Anul 9, nr. 3052-3082)

1936-08-01 / nr. 3052

«ÍJUL IJ NO. 3052­­'7 PAGINI LEI­S 14M, '' A­. ■/ ■ ■ ■ «gri ■ _ c­­li­­s­l ­ Scumpete, scumpete De vre-un an încoace scumpetea a mers crescând în această ţara ■ româneasca, a înaintat pe etape cucerind toate preţurile, s’a orga­nizat şi a făcut cetate sub oblă­duirea autorităţii care nu se teme de acest „stat în stat” al specu­lanţilor, cu constituţia lui, cu or­donanţele lui, tronând peste cras­sele ţărăneşti şi orăşeneşti cu o violentă suveranitate. Avem în ţara românească doija puteri cari nu se­­bat cap în cap, căci guvernul nu se bate cap în cap cu organiza­­torii scumpetei, ca să le zicem aşa. Cetăţenii suferă presiunea a doua puteri, una care fixează impozite, alta­­care stabileşte preţuri, şi sub această presiune drepturile lui­ se restrâng, dau înapoi, abia îşi trag sufletul. Aceasta este realitatea. In aceste zile de deslănţuire a căldurilor scumpetea ca o a doua pacoste — neînchipuit mai­ mare— a atins limita ei cea mai de sus. Ţipă lumea la oraşe, în staţiunile balneare, în sate unde recolta se distruge fiindcă preţurile de tra­fic o­ sufocă. Despre aceasta se vor­beşte în casă, pe drum, la plim­bare şi înainte de culcare. Am putea noi oare preciza cine sunt suveranii care dirijează marşul acesta de înşurubare a preţurilor în carnea oamenilor nevoiaşi? Am­ putea noi arăta cine sunt şefii şi care sunt departamentele mari şi mici ale speculaţiei, cine sunt agen­ţii de pe teren ? Fireşte că da. Con­sumatorul oricât de um­it îi cu­noaşte şi ii simte pe pielea lui. Ni­meni insă în acest stat, care nu este o ogradă lipsită de câini, nu se gândeşte, nu să­ extermine a­­ceastă vastă colecţie a speculan­ţilor de tot soiul, să o impună unei legi (regi contra speculei, ha, ha!) dar măcar să intre în tratative a­­micale cu ea, s’o ia cu binişorul, cu sfaturile, cu târguiala, cu fai­­moasa „metodă persuasivă” a d-lui Alex. V­ama, sa o faca sa renunţe la avantagiile ei scandaloase şi să o îmblânzească. Coaliţia aceasta în­tunecată de rechini ai picţii alim­en­fr‘r r»r* nncp.H*i nnfpn npK'innil-p cza uvuui.unv., ow vede, posedă secretul liberului ar­bitru... Scumpetea care bantui actual­mente in ţara romanească, pe a­­ceastă vreme de belşug, este una din cele mai limpezi forme de a­­narhie de care e lovit statul, care nu poate sa domine cele mai ele­mentare chestiuni de aprovizionare, distribuţie, gospodărie. Formele de anarhie politică sunt mai puţin pri­mejdioase decât aceasta fiindcă ce­tăţenii nu le iau în Serios şi ele nu pot cauza frământări. A lăsa însă, a îngădui ca o atât de rapidă hi­pertrofiere de preţuri, o aşa de ne­dreaptă scară de preţuri,să domneas­că peste piaţa cea mai elementară de hrană a ţării, însemnează a face să se piardă orice încredere în au­toritate­a cetăţenilor. Comunele, judeţele, guvernul prin organele lui respective, nu pot dicta nimic, nu pot supraveghea, nu se pot face res­pectate. Fiecare restaurant şi fie­care baracă de piaţă se crede aşe­zata in mijlocul unei pustietăţi bân­tuite de nevoi şi poate decreta pre­ţuri. Dacă te duci numai până la Snag­ov simţi speculanţii cum te aş­teaptă la potecă, la strâmtoare, cum restaurantul nu-ţi vinde ce are inşi ieftin ca şi­ consumi ce are mai scump, după ce­ aceia ce era citim­ la câţiva c­in­ometri dis­tanţa, urcase la un tarif elveţian. Ce tr­ebue să se întâmple la res­taurantele staţiunilor de munte un­de preţurile cresc odată cu cota de altitudine şi unde cetăţenii trec —fără paşaport d in Republica li­bera a speculanţilor a cărei lege este obiceiul pământului (obiceiul cel mizerabil al pământului) şi al că­rui consiliu de guvernământ­ este tacita­­ înţelegere dintre câinii şi lu­pii locului.­­ Scumpetea care domneşte în ţară şi se întăreşte pe poziţiile ei de un an de zile şi mai bine, s-a am­plificat, a căpătat această abrin­­tire a speculei. Rana scumpetei s a infectat cu microbul speculei şi supurează în pline călduri cani­culare pe trupul cetăţenilor consu­matori. Intre timp ţara discuta şi face proecte de viitor. Şefii partidelor convoacă pe unde pot adunări care nu duc la nimic şi care amăgesc foamea de dreptate şi, tulburările adevărate ale foamei cetăţeanului. Se discută şi se pune la cale prin­cipiul cutare şi cutare, se face doc­trină — de la un timp doctrina este tot ce poate fi mai actual în viaţa politicii— se fixează poziţiile ca­­şi cum această veşnicsâ corec­tare a po­ziţiilor de şezut in opoziţie ar fo­losi cuiva. Agravarea aceasta a buboiului scumpetei răsărit pe spinarea regi­mului, oblojit cu tot felul de expe­diente şi asigurări verbale până acum, infectarea aceasta a scum­­petei cu moţul de bubă al speculei pure şi libere, a speculei la lumina zilei, toate sunt tratate cu indife­renţă. Nu ar mai rămâne decât soluţia unui fel de apărare cetăţenească, unei mobilizări — dacă aceasta ar fi posibilă — a cetăţenilor consu­matori cu mic şi mare care, ca o a treia putere lângă celelalte două — a Statului şi a „Statului in stat” al speculanţilor — să alcătuiască e­­chipe de control, gărzi de asalt, poliţie şi spionaj special, să con­voace adunări şi să lupte pe piaţă, piept la piept cu hrăpăreţii speculei. Vă imaginaţi un asemenea specta­col închipuit de noi ca o extremă ieşire a unei­ stări de lucruri? Ar fi interesant. Am, avea atunci trei guverne, am avea trei forţe. Am trăi ca în Spania... Pentru că în zadar ţipă lumea pretutindeni şi înjură omul după fiecare mestecat, la masă, zadarnic vin veşti şi se umplu gazetele de proteste venite din toate colţurile ţării, contra injustiţiei scumpetei. Cine poate să se mişte pe această căldură? Autorităţile comunale şi cele înalte socotesc că e prea târziu să recupereze ceva în folosul ce­tăţenesc şi lasă braţele în jos, cu complicitate şi fleşcăială, în faţa tăvălugului preţurilor împins de francmasoneria i sbirilor tejghelei. Ţara este slab păzită şi bandele au început să mişune, ca pe vre­mea haiducilor, în plin centru al traficului alimentar. Dragoş Vrânceanu Teorii şi practică sceneriîfcă Viaţa economică nu mai poate fi tratată astăzi ca altădată, când e­rn numit î.. ___1 ------ /"--Gaui iii 9­­,U cil­d, nul făcea decât să judece fenomenele e­­conomice prin prizma principiilor găsite gata formulate in cărţile de economie. Economistul de catedră este o spe­­ţă care decade din zi in zi şi în bună parte justifică părerea proastă pe care o au astăzi toţi despre eco­nomie şi economişti. Viaţa economică, socotită ca o parte din viaţa socială, cere pentru a fi înţeleasă un nou tip de econo­mist. Perzându-şi independenţa pe care i-o dăduse gândirea liberală a secolului al XIX-lea şi supremaţia pe care i-o atribuise materialismul criticei socialiste, viaţa economică a devenit o parte dintr'un tot şi nu poate fi înţeleasă decât în funcţie de acest tot. Iată de ce, credem noi, că întreaga literatură economică ac­tuală nu poate da deslegarea proble­melor care ne frământă decât atunci când putem să o încadrăm in însăşi viaţa popoarelor. Nu oricine mânueşte câteva cu­noştinţe economice poate să reven­dice şi titlul de economist. Pentru aceasta trebue să aibă o atitudine şi să fie un cre­ator de valori nouă în ştiinţa economică. Lumea celor mulţi care dau idei, conduc sau critică viaţa economică în desfăşurare, fără a fi economişti, sunt totuşi angrenaţi în acest dome­niu. De ei ne împiedecăm la tot pa­sul Ei sunt aceia care dau soluţii, combat sau ocupă posturi de co­mandă. Astăzi când viaţa economică este subordonată politicului, nu se mai poate privi cu nepăsare la toată a­­ceastă faună economică mereu in creştere. Avem prea mulţi chibiţi economici şi ne lipsesc creiatori adevăraţi.­ Şco­lile noastre de pregătire economică trebue să aibă in vedere acest fe­nomen şi este momentul să ia o ati­tudine. Nu orice băeţaş ieşit de pe băncile şcolii este un economist, dar nu-i economist nici omul politic, pro­fesoru­l universitar sau alt specimen la fel, care îmbibat cu două-trei cărţi dă directive şi emite sentinţe fără drept de apel. Economistul modern trebue să cu­noască viaţa practică şi trebue să-şi dea proba capacităţii sale în faţa realităţilor verificabile. Noi credem că economistul teore­tic va dispare, teoria economică în­­cadrându-se în alte domenii ale ştiin­ţei. Economist, va fi titlul ce se dă celui care ştie, stăpâneşte şi poate dirija viaţa economică. Mircea V. Pienescu De ce oare cerem să se desființeze Contisiunea dunăreană? Păi, după câte a aprobat, trebuia să ceară și România ceva... Orientări cehoslovace spre Germania Ala aflam la Roma când a apărut in ziarul „Osservatore Romano“, cu data de 15 iulie, o informaţie pri­vitoare la unele demersuri tainice ale primului ministru al Cehoslova­ciei, la Viena pe lângă Von Papen, autorul acelui pact austro-german care, de fapt, este un „anschluss“ moral al germanismului. Ziarul „Osservatore Romano” este oficiosul Vaticanului şi infor­maţiile sunt de­­ nediscutată temei­nicie, iar cum acest demers urma semnării — cu asentimentul Italiei care dăduse formula — pactului în­tre Germania şi Austria, el avea o deosebită însemnătate pentru noi. Mica înţelegere, unitate tactică în politica internaţională, blocul intere­selor Statelor succesorale în apăra­rea integrităţii tratatelor, toate te­mele unei politici cunoscute, expe­rimentate, dând de atâtea ori stră­lucite rezultate, încep să nu mai co­respundă nou­ilor situaţii internaţio­nale. Din ziua când Germania s’a smuls din complexul servitutilor tratatului dela Versailles, servituti ce formau tot atâtea afirmări de temeri faţă de o refacere a forţei militare ger­mane, acea apocaliptică forţă ce s-a desfăşurat biruitoare până în mo­mentul când destrămarea morală în interior prin revoluţie, a năruit ful­gerător frontul rezistenţelor, din ziua în care Germania a proclamat serviciul militar obligator. Statele din Europa centrală au fost obligate să-şi revizuiască politica externă. Au crezut că fata de nesocotirile prescripţiilor categorice ale tratatu­lui de la Versailles, Franţa, direct interesată, va reacţiona printr’o ful­gerătoare afirmare militară. Dar re­plica forţei militare a Franţei nu a venit. In aparentă apărea cu atât mai stranie purtarea Franţei cu cât, în momentul când se desfăşura po­litica sancţiunilor, puţin a lipsit ca Franţa să împingă până la un răz­­boiu cu Italia. Cum se explică moliciunea faţă de Germania şi acea agresivitate faţă de Italia. Răspunsul trebue cautat la Lon­dra şi, în ceia ce priveşte Germania, se cunosc unele sentimente de pru­denţă engleză. Nu numai tradiţia politicei engleze care a urmărit tot­deauna să împiedice afirmarea Prea puternică, strivitoare ca forţă fie a Franţei, fie a Germaniei ci le-a voit egale şi învrăjbite, dar s’a mai adău­gat încă un element nou. De opt secole Anglia nu a cunoscut invazie şi teritoriul englez a fost la adăpost de toate incertitudinile războaelor, dar astăzi prin desvoltarea extraor­dinară a aviaţiei splendida izolare insulară, siguranţa seculară a hota­relor este perimată. Oricând Lon­dra poate fi sub cumplita amenin­ţare a unui atac aerian. Toată poli­tica engleză primeşte corectivul de prudenţă al acestei legitime temeri. Şi aceiaşi temere de un atac al avia­ţiei italiene a determinat unele timi­dităţi engleze în "•"■fitica pedepsitoa- I re a sancţiunilor. Când Germania nu s’a mai sfiit de nici o ameninţare, când şi-a pu­tut relua politica de înarmare, când obligativitatea serviciului militar a deschis orgolioasele perspective ale unei reînvieri a forţei militare ce în 1914 a făcut să se cutremure din temelii lumea, fireşte Statele din Europa centrală au început să-şi examineze situaţia în raport cu noua afirmare politică a Germaniei. La Belgrad au fost primele tresăriri, la Praga se încerca o desperată retranşare în formula unei asistenţe militare sovietice menite să apere integritatea Statului Cehoslovac. Dar paralel cu aceasta retranşare, se examina asiduu şi ipoteza unei înţelegeri cu Germania. Să price­pem bine, că Praga nu a fost nici­când ispitită de o politică de orgo­liu, că elocinţa gesturilor, atitudinile patetice nu intră in psihologia cehă şi spiritul practic, o cuprinzătoare unui pact de neagresiune pe termen de zece ani, ce-i va propune Ger­mania Cehoslovaciei. Sigur, urmare a drumului de informaţie, de pipăi­­re a terenului, făcut de preşedintele consiliului de miniştri al Cehoslova­ciei la Viena, imediat după ce a fost semnat pactul dintre Austria şi Ger­mania. Ce-ar cuprinde după informaţia ziarului „Momind Post” propunerea germană? Satisfacerea cerinţelor minontaţii germane, care ins...... ca ţinuturile populate de germani să fie alipite la Cehoslovacia pe baza unei convenţiuni bilaterale, în vir­tutea cărora aceste ţinuturi să fie autonome şi unite cu Cehoslovacia pe baze federale şi a doua condiţie denunţarea pactului de asistenţă mutuală cu Uniunea Sovietică. Dar „Morning Post" complectea­­ză informaţia, afirmând că guvernul din Berlin va face o propunere şi celorlalte State din Mica Înţelegere de a adera la blocul celor patru pu­teri occidentale (Anglia, Germania, Italia şi Franţa) cu aceeaşi condi­­ţiune, că aderarea la acest bloc im­plică denunţarea a oricărui fel de convenţiuni cu Rusia Sovietică. Reese clar linia majoră a politicei germane: Rusia Sovietică. De altfel „Mein Kampf“ care va rămâne substanţa politicei cancela­rului Adolf Hitler şi cheia de desle­­gare a tuturor equaţiilor politicei »(degere realistă, o spaimă de risc germăne cuprinde această limpede afirmare: „Pentru Germania singu­ra posibilitate de a duce la capăt o politică teritorială sănătoasă ar fi cuprinsă în achiziţia de noui terito­rii chiar în Europa“, (pag. 141) şi mai departe (la pag. 142) precizează: „se croeşte teritorii în Europa, aceasta în definitiv n’ar putea fi decât în dauna Rusiei (capitolul „Disoluţia alianţei austriace( ediţia complectă a traducerii franceze apărute la Nouvelles Editions Latines). Când Germania caută să fie conciliată în Europa centrală, când este dispusă la încheerea unor pacte de neagre­siune pe zece ani, înseamnă că mai mult decât ori­când Rusia Sovietică a devenit obiectivul apropiat me­nit să deslănţue forţa militară pe care cancelarul Adolf Hitler o pre­găteşte cu toate învăţămintele răz­boiului din 1914-1918. Forţa are în ea virtuţi magnetice. Va rezista Praga ispitei unei sigu­ranţe fi® şi pe termen de zece ani ? Cehoslovacii au un robust instinct al realităţilor şi o teribilă oroare de risc, îi constrângea să caute un drum spre Berlin. Orice forţă polarizează amiciţii şi alianţele nu sunt decât ralieri în ju­rul unei forţe. In­ momentul când Germania a înfruntat tratatul de la Versailles, fără ca Franţa să reac­­­ioneze vijelios, din acel moment a început să devină Berlinul un punct de seducţie în politica internaţiona­lă. Şi mai ales pentru Cehoslovacia problema raporturilor cu Germania se impunea cu o dramatică inzisten­­ţă. Pactul austro-german a actuali­zat problema, a promovat o obsesie pentru Cehoslovacia. Intre riscurile unei adversităţi şi avantajele de si­guranţă ale unei înţelegeri cu Ger­mania, nu va sta un moment la cum­pănă realismul ceh. Oricât de grele ar fi condiţiile pe care le va formu­la Germania, Praga se va socoti mai avantajoase decât riscurile unui război» şi iluzoria asistentă a So­vietelor. De altfel nu odată am pre­văzut această orientare spre Ger­mania a Cehoslovaciei, ca gestul re­flex al instinctului de conservare. „Morning Post“ aduce informaţia Pamfil Şeicaru Politica militară a fascism­ului Victoria din Abisinia atestă rezultatele ei de Coi. GU­GLIELMO DELA PORTA Sunt cunoscute încă din vreme şi în afară de orice echivoc, clarele directive de pace, de p­ace europea­nă, de care este însufleţită întreaga politică italiană. Italia nu vrea şi nu trebue­ să-şi făurească programe de războiu, ci vrea să-şi asigure chiar şi în cer o mai mare siguranţă a Pa­triei şi a Coloniilor sale. Şi în legă­tură cu coloniile, când se va putea face un examen n­ai aprofundat al modalităţii desfăşurării evenimente­lor militare pe teatrul operaţiunilor etiopiene, vor fi deosebit de intere­sante observaţiunile ce se vor putea efectua­­ pe tărâmul technico-militar în genere şi pe tărâmul artei milita­re colonial în special, — pentru că, îrn istoria colonială, nu a mai existat până acum o asemenea entitate de forţe întrebuinţate de o parte şi de alta, o asemenea varietate a naturii terenului, o asemenea întrebuinţare de mijloace războinice moderne, o­­puse mijloacelor învechite. Este pentru noi un motiv de sfânt orgoliu de a ne putea lăuda cu privi­legiul pe care destinul l-a păstrat T­­tezei Fasciste şi Războinice! A le lupta şi a învinge la 4'SOOO kilometri de Patra-mamă şi într-o si­tuaţie politică mai ciudată şi mai grea ca oricând împotriva unui ina­mic care şi-a apărat înverşunat bar­baria cu arme moderne, furnizate de Statele care pretind că lucrează în numele civilizaţiei. A fi ocupat în şapte luni un terito­riu de patru ori mai mare decât Ita­lia, ţine pur şi simplu de domeniul minimii. Poporul italian e perfect conştient de această mare sforţare pe care Naţiunea a îndeplinit-o, nu nu­mai ca să răsbune morţii din 1895 — 1896, ci spre a asigura căile viitoru­lui, sforţare la care puterile armate au­ adus toată contribuţia lor de pil­iere şi de credinţă. Spre a înţelege mai bine titanica sforţare făcută, de naţiunea italiană e de ajuns să reamintim aceste câte­va date ce pot fi controlate de ori­cine. IV Se­mig(i) usi 1936 Director: MIL SEIGARU REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Palatul Nifon str. Doamnei­­, et. 1 I Redacția 3-4088, Administrația 3*4084 TELEFON ■ [ Secretariatul şi Provincia . . 3-41­80­­ Cabinetul directorului . . . 3*4080 ABONAMENTE: 1 . 700 pe an; 350 pe 6 luni; 200 pe 3 luni; pentru banei, instituţiuni si administraţii publice ; lei“ 1003 anual; pentru strainătate : lei 1700 pe an ■; 900 pe 6 luni; 500 pe 3 luni. Abonamentele încep la 1 și 15 ale lunei. T­axa poştala plătită în numerar conf.Nord Dir. Generale p . T. nr. 55740/929 Orar de tortură Noapte, zi, — este tot una. Acelaş drăcesc şipot de foc, de­vastând deopotrivă asfalturi şi scă­fârlii, cămăşi şi tâmple. întâi a fost masacrat păpuşoiul. Pretutindeni. Sugrumat definitiv, iremediabil. La subţiorile cocenilor livizi, cauţi zadarnic o pornire de rod, nici embrion de ştiuleţi. In cel mai fericit caz, va sluji ca nutreţ pentru vite. Dar poţi să-i a­­duci de-acum la rădăcină şi delta Dunării şi estuarul Niprului, — ni­meni şi nimic nu îi va mai putea reabilita!... După porumb, — iată-i pe func­ţionarii publici şi mai ales comer­ciali îndurând sub­­ arşiţă osânda prefacerii în scrum. Căci scandalul prelungirilor abu­zive ale -„orarului de vară“ conti­nuă, cu aceleaşi suspecte toleranţe­­ale autorităţilor poliţieneşti, în Ca­pitală ca şi în provincie. Vânzători extenuaţi şi vânză­toare anemiate de muncă,­­ sunt abuziv menţinuţi la lucru peste o­­rele legale de serviciu, molestaţi de arşiţă, de clientelă şi de pa­tron. Nu ajunge că au salarii insufi­ciente. Nu ajunge că sunt storşi de vlagă, în schimbul unei remuneraţii de batjocură. Nu ajunge că uneori nici aceste derizorii lefuri nu le sunt achitate de stăpânii predis­­puşi la brigandaj. Mai sunt furaţi şi de ultimul rest de sănătate din trupurile lor istovite, în speranţa, poate­ că din excesul istovirii se va zămisli un miraculos vaccin îm­potriva morţii care-i pândeşte şi-i seceră în serie. Primii ofticaţi,­­— o ştiţi, — sunt micii olteni, ucenicia lor prin bă­cănii, prin toate târgurile ţării, în frunte cu Ploeştii şi cu Bucureştii, — este un antrenament , agonia prematură. Din cele câteva sute de micuţi pe cari Oltenia îi oferă anual ţării în generos contingent,— optzeci la sută sunt ursiţi tuber­culozei înainte de majorat. Prin bo­degile asediate de şpriţari şi ex­ploatate de patroni hrăpăreţi, nu sunt lăsaţi să se culce aceşti mă­runţi martiri decât târziu după miezul nopţii. După ce s’a stins şi ultimul chef. După ce au măturat prin restaurant şi prin băcănie. Şi au stins vitrinele. Şi au spălat pa­harele. Şi au agonisit un stoic su­ficient de streptococi, de bacili şi de vibrioni în trupuri. Dimineaţa, sunt sculaţi înainte de zori, pe la ceasurile patru, cu o­­chii tiviţi de vipuşca insomniei, la gene cu conjunctivita cronică a ne­dormiţilor. Şi aşa, luni şi ani dea­­rândul, până la prima hemoptizie, galopant rezolvata. Care rezistă la acest regim infernal, — unul din cinci sute, — dacă nu este până la sfârşit tâmpit în bătaie de patron sau călcat de tramvai, cu prilejul unei livrări la domiciliu, — ajunge milionar. Odinioară, ofeream anual Subli­mei Porţi câteva sute de iepe si­­repe, odată cu un parc de prunci pentru cadrele păgânei ienicerimi. Astăzi, contingentul de jertfă dăruit păgânimi suzerane este predat anual băcanilor. Şi celorlalţi patroni de magazi­ne, căci pretutindeni orarul de va­ră este violat, cu toleranţa contro­lului poliţienesc. Nimeni nu se zoreşte să curme acest revoltător scandal? Ion Dimitrescu Citiţi în pagina 7 la I din interview al d-lui N. Titulescu Ministrul de externe al României cere desfiinţarea Comisiei Europene a Dunării » Am transportat în Africa Orien­tală pest­e 2 milioane de tone de ma­teriale cu ajutorul a 7.500 trenuri şi a 55.000 de vagoane. am transportat câteva sute de mii de oameni şi de materiale cu 478 va­poare; am transportat, într-o singură lu­nă,­­500 de tunuri, 7000 de catâri, 4000 automobile; în total, o jumăta­te de milion de puşti, 12 mii de mi­traliere, 1000 de tunuri, 300 de care blindate, 80 de mii de patrupede, 15 mii de automobile, 20 de mii de ore de zbor, 300 de mii de descărcături­­de armă. Cele mai mari întreprinderi colo­niale (Sud Africa-Maroc-Libia), atât prin greutăţile întâm­pinate, cât şi prin intensitatea mijoacelor întrebu­inţate, nu suferă comparaţie cu expe­diţia italiană, desfăşurată pe teatre de operaţie aşa de îndepărtate de pa­tria-mamă, şi aşa de departe înntre ele. Isbânda în Africa Orientală ates­­tează serioasa şi pozitiva pregătire a forţelor noastre armate. Trupe bine exersate, mai bine echipate şi încă şi mai bine conduse, crezul lor era­­,dorinţa nerăbdătoare de a intra cât mai repede în focul luptei, iar valoa­rea lor era deplina obişnuinţă cu ale luptei. Şi în vreme ce Italia Fascistă­­ işi desăvârşea marea întreprindere răz­boinică în Africa Orientală, ştia tot­odată să-şi asigure graniţele contra oricui ar fi îndrăsnit să le violeze. De aceea, aceia cari profetizau, în afară din Italia, că o atare sforţare titanică ar fi păgubit eficienţa Armatei în Pa­­­trie, şi ar fi micşorat prestigiul auto­rităţii Italiei în Europa, au rămas de­­zamăgiţi, dacă ne-au fost duşmani. (Continuare în pag. II-al Mon­um­ente româneşti este Prut Căminul cultural din Rezina (Ba­sarabia) a hotărât să ridice un mo­nument regelui Ferdinand ce va fi aşezat în centrul orăşelului. Va fi pri­mul (reţineţi) monument al Regelui Ferdinand în Basarabia. Nu ştim ce proporţii va avea. N'are a face acest lucru. Faptul însă că un cămin cultu­ral ia o iniţiativă atât de îmbucură­toare pe pământul basarabean e vred­nic de amintit. Afară de căminutila culturale nu ştim alte instituţii care se mai ocupă astăzi de educaţia na­ţională in Basarabia. Semnele puterii sufletului româ­nesc şi ale puterii româneşti pur şi simplu, trebue să se înmulţească pe aceste locuri. Căci semnele acestea exterioare au un rost mare, ca şi sentimentele. Inchipuiţi-vă că Acela in zilele căruia s’a făcut unirea Basa­rabiei nu are încă un monument cât de modest peste Prut. Mulţimile nu-i mai văd chipul nicăeri. Dacă asemenea monumente, ridica­te in orăşelele din părţile noastre în­seamnă de cele mai multe ori un prilej de solemnităţi superficiale şi inutile şi ridicarea unei statui de prost gust aşezată undeva la un colţ de­ stradă P’ ţ-tp vrut — Intr’un oră­şel cosmopolit ca Rezina — ele în­semnează altceva. Ar fi fost nevoie de o adevărată particulară pasiune pentru ridicarea de monumente româneşti, de clădiri cu caracter naţional, de semne ale spiritului românesc, în Basarabia, Est­ei in schimb oraşe mari, capitala de judeţ prin acele părţi care nu s'au învrednicit să aibe măcar o statue, a oricui. Oraşul Bălţi de pildă care trece drept al doilea in importanţă, după Chişinău, nu are nici un mo­nument. Cea mai mică sforţare din partea municipiului acelui oraş ar fi dus repede la ridicarea unei statui de întâia mână. Un oraş fără nici o trăsătură exterioară de înfrumuseţa­re naţională este o aglomerare brută­­ de oameni. Pildă căminului cultural din Rozi­na poate că va naşte câteva iniţia­tive prin oraşele şi orăşelele Basa­rabiei. Nu ne bizuim pe zelul senti­mentelor naţionale ale comisiilor in­terimare ale acestor oraşe. Nici pe ambiţie, căci nimic mai greu decât să trezeşti ambiţia lor. Ne gândim însă tot la căminele culturale, la so­cietăţile de cultură şi la oamenii izo­laţi dar energici. Ion Necula

Next