Curentul, octombrie 1936 (Anul 9, nr. 3113-3143)

1936-10-01 / nr. 3113

ANUL IX No. 31131 2 PAGINI3LEI Voi I Octombrie 1936 Director: PAMFIL ŞEICAEU REDACŢIA $1 ADMINISTRAŢIA Palatul Nifon str. Doamnei 1, et. 1 ( Redacţia 3-4088, Administra­ţia 3-4080 TELEFON­­ Secretariatul şi Provincia . * 3-408° 1 Cabinetul directorului . . • 3-4084 ABONAM­ENTE: Lei 700 pe an; 350 pe 6 luni; 200 pe 3 ani; pentru banci, instituţiuni si administraţii publice ; lei 1000 anual pentru străinătate;­­ lai 1700 pe an ; 000 pe 6 luni; 500 pe 3 luni. Abonamentele încep la 1 şi 15 ale lunei. Taxa poştală plătită in numerar conf. ord Dir. Generale P. T. T. nr. 5574­/929 A-tir fil D. Prim Ministru Tătărescu a cununat 320 de perechi de ţărani ol­teni la moşia sa, în al cărei conac una din ţărance a şi născut. . ................­ (ZIARELEl D. TATAR­ESCI): — „De-abia v-am cununat şi cum? aveţi şi copil?... ŢARANUL: — „Apoi, domn’le Prim Mînistri­ aţi cununat atâţia, că până să ne vie rândul, noi ce eram să facem ?... Sincerităţile lui Sir Austen Chamberlain de PAMFIL ŞEI­CARN­ Ziarul francez „Excelsior" pu­blică un articol de Sir Austen Cham­berlain „Europe cu vas-tu ?“ stră­bătut de o profundă îngrijorare fa­ţă de atmosfera grea, apăsătoare a vechiului continent. Fostul ministru de externe al Angliei priveşte cu o egală adversitate şi sistemul bolşe­vic şi sistemul hitlerist. „Nu pot fi bănuit că nutresc nici chiar cea mai mică simpatie faţă de sistemul de guvernare sovietic. Este, pentru mi­ne, tot atât demn de ură ca şi anarhia însăşi, tot atât de departe de moravurile noastre, de instituţiile noastre, de tradiţiile noastre cât poate să fie sistemul nazist. Există, într’adevăr — această afirmaţie va uimi şi va revolta pe d. Hitler — o mare asemănare între aceste două sisteme: aceiaş suprimare totală a libertăţii de gândire şi a libertăţii individuale, aceiaş spirit de perse­cuţie religioasă, aceiaş violenţă, a­­ceiaş teroare“. Până acum oamenii politici en­glezi au utilizat faţă de Germania un vocabular plin de menajamente şi dacă Sir Austen Chamberlain este împins la această apropiere între regimul lui Hitler şi regimul lui Sta­lin, cauza o formează punerea pe tapet, de către Germania, a colonii­lor ce sunt astăzi sub stăpânirea engleză. Dacă Anglia este foarte conciliantă în ceea ce priveşte pro­blemele continentale, faţă de orice discuţie colonială este foarte intran­sigentă, îşi apără integritatea pa­trimoniului. De altfel Sir Austen Chamberlain nu ocoleşte o cura­joasă, o răspicată mărturisire: „El (Hitler) a ridicat între Germania şi Marea Britanie o barieră: cererea sa privind retrocedarea vechilor co­lonii germane.“ Ceia ce surprinde, totdeauna, în politica engleză este înţelegerea a­­nevoioasă a situaţiilor internaţio­nale. Fireşte greşelile politicei en­gleze nu iubesc fiindcă autoritatea Angliei acoperă greşelile ce se să­vârşesc şi dacă un alt Stat mai mic ar­­fi comis tiit** erorile poli­ticei engleze, mă întreb cum ar fi putut să mai existe. In definitiv da­că destrămăm ţesătura cauzală a situaţiei Europene de azi dăm re­pede de aceiaş urzeală: erorile po­liticei engleze. In timpul tratatului de la Versailles şi după semnarea tratatului, politica engleză a avut o singură ţintă: să nu îngădue o he­gemonie franceză pe continent, Ger­mania înfrântă, strivită sub apăsa­rea cumplită a tratatului să nu dee Franţei situaţia de arbitru pe conti­nent. De altfel, în lungul şirag al seco­lelor Anglia a urmărit să se per­manentizeze nesiguranţa pe Rhin. Nici Germania prea puternică pen­tru a strivi Franţa, nici forţa fran­ceză punând genunchiul pe gruma­­jii Germaniei. Un echilibru instabil, o oscilaţie continuă a raportului de forţe pe Rhin îi asigura toată li­bertatea de a-şi concentra grijile asupra coloniilor. Dacă Anglia a arătat totdeauna o indiferenţă faţă de problemele continentului, acea­stă linişte indiferentă îi era garan­tată de adversitatea între Franţa şi Germania, de paza neadormită pe cele două maluri ale Rhinului. La un moment dat, Keizerul Wilhelm al H-lea a conceput o apropiere între Franţa şi Germania — mai ales du­pă umilința de la Faschoda când o­­pinia franceză era îndârjită împotri­va Albionului, ideia nu era chiar așa de zănatecă: fostul împărat desprin­sese izvoarele forței engleze în ve­ghea pe Rhin. Politica lui Wilhelm al II-lea a fost zădărnicită însă de eminenta cenușie a ministerului de externe german Holstein şi de mi­nistrul de externe al Franţei Del­­cassé, colaboratori fără să-şi dee seama la politica de învrăjbire pe Rhin urmărită de Anglia. După tratatul dela Versailles An­glia s’a trudit să refacă Germania, să restabilească vechiul echilibru al temerii pe cele două maluri ale Rhi­nului. Şi dacă, astăzi, Germania a redevenit o forţă din ce în ce mai ameninţătoare, o forţă cu mult mai strivitoare decât era înainte de 1914, numai politica engleză a contribuit, prin temerea pe care a avut-o de hegemonia militară a Franţei în Eu­ropa. Când Adolf Hitler a formulat răs­picat cererea sa de retrocedare a coloniilor ce au aparţinut Germa­niei, Anglia a început să bage de seamă că Germania este condusă de un regim de negaţie a libertăţii, un regim de aspră disciplină de ca­zarmă. Ca întotdeauna, politica engleză devine perspicace numai atunci când se pune o problemă colonia­lă. Ceia ce, însă, ne provoacă ad­miraţia este sinceritatea lui Sir Au­sten Chamberlain. Dacă Germania ar fi avuit im­prudenţa să pună problema retroce­dării vechilor ei colonii cu câţiva ani mai devreme nu ar fi isbutit să-şi refacă forţa militară. Acum în­­să, Germania provoacă o foarte ac­tivă atenţie din partea Angliei şi Sir Austen Chamberlain mai des­coperă şi o tendinţă care ar căuta să subordoneze relaţiile internaţio­nale, de similitudinea ideologiei in­terne a Statelor. Iar Germania şi-a dat seama de spaima pe care o pro­voacă Rusia Sovietică în Europa; de aici o serie de adeziuni latente ce încep să se contureze faţă de politica de violentă adversitate a Germaniei faţă de comunism. Şi Sir Austen Chamberlain formulează, astfel, politica hitlerista: „Democra­ţia nu-i decât anticamera bolşevis­mului. Germania este unicul scut al Europei faţă de această nouă inva­zie de hoarde barbare. Şi încă nu-şi dau seama englezii ce element de propagandă, de seducţie reprezintă această atitudine a Germaniei în­tr-o Europă înebunită de spectaco­lul de groază desfăşurat în Spania conform registratului Moscovei. A­(Continuare in pas--«■fr»­ Funcţionarii publici Se spune, în mod curent, că Ro­mânia este o ţară de funcţionari. O vorbă veche, lansată în România veche, spunea că Românul se na­şte bursier, trăeşte funcţionar şi moare pensionar. Şi cu toate ace­stea, nimic mai puţin adevărat. Ţa­ra noastră sufere de lipsa unui corp de funcţionari, înţelegând prin acea­sta lipsa elementelor apte a cores­punde nouilor şi multiplelor proble­me care se pun Statului modern. Convieţuirea indivizilor în Stat nu-i posibilă decât organizând a­­ceia ce se cheamă serviciile­ publi­ce, fără a înţelege prin aceasta că Statul este numai atât. Organizarea serviciilor publice implică existenţa funcţionarului pu­blic, care corespunde rolului pe care îl are de îndeplinit în măsura în care se dovedeşte că este un fac­tor în serviciul public şi că înţelege să-şi îndeplinească sarcina ce o are cu conştiinţă şi în cadrul legii. Un corp al funcţionarilor publici este bun sau rău, după cum cuprin­de elementele necesare spre a se ajunge la acest ideal de organizare a serviciilor publice. Sfera de acţiune a Statului, a crescut. Din ce în ce mai mult, Sta­tul modern, merge spre funcţiunea indicată odată de Saint-Simon şi trece de la administrarea oameni­lor la aceia a bunurilor. In această situaţie o discuţie pe care am dori să o facem se loveşte de o între­bare care se cere lămurită în prea­labil. Statul actual care are un or­ganism superior de conducere con­stituit după regulile Statului liberal şi cu metoda de guvernare demo­cratică, poate avea un corp de funcţionari a cărui chemare depă­şeşte cu mult şi esenţial limitele in­dicate de liberalism? Cu alte cuvinte, Statul modern a încetat de a mai fi acela ce s’a nu­mit „un gardian“, care nu interve­­nia decât spre a face să se respec­te minimum acela de măsuri legale socotit necesar traiului în comun. Acum avem un Stat care se ame­stecă în viata economică, dirijează schimbul internaţional; conduce o­­pera de agrarizare sau industriali­zare a ţării; organizează şi condu­ce asigurarea socială a lucrătorilor de tot felul, cu o întinsă reţea de întreprinderi economice şi exploa­tări, ca de exemplu, la noi, dome­niul forestier, minier, etc. îndeplinirea tuturor acestor atri­­buţiuni, pe care le are Statul, îl fac să nu mai poată fi servit numai de organele care îi erau suficiente în ipostaza de gardian. Pe de altă par­te această nouă înfăţişare pe care o ia Statul, în fapt, cu tot protes­tul teoreticienilor liberali, implică alte criterii de compunere a corpu­lui funcţionăresc. Aceste nouă crite­rii însă nu ştim dacă pot fi mânuite cu succes de organele Statului de­mocratic, fără pericolul pervertirei în însuşi esenţa lor. Un exemplu ne-ar putea lămuri gândul. Este încă în mintea tuturor chestiunea regiilor publice. Fără a exagera şi fără a învinui vulgar şi nedovedit, trebue să recunoaştem că ele au prezentat, în mic, imagi­nea perfectă a Statului actual. Con­ducerea superioară a fost încredin­ţată oamenilor de partid, selecţio­naţi după criteriile politice (C. A. P. S. — P. A. R. I. D. etc.). Corpul funcţionăresc lucra la adăpostul statutului funcţionarilor publici,­­ sau a unor sumare dispozitiuni a legilor de organizare respective. S’a putut vedea atunci, în mod clar si categoric, lipsa de coordonare a acestor elemente care compuneau conducerea si executarea cerută de funcţionarea regiilor, iar rezultatul a fost acel şir nesfârşit de învinuiri reciproce pe care şi le aduceau, a­­runcând valul de compromitere şi asupra ideii şi asupra instituţiei însăşi. Nu ne interesează aci dacă au fost sau nu adevărate toate acele nereguli care s’ar fi petrecut la re­giile publice. Le-am luat ca exem­plu numai spre a ilustra, în mic, în­.­."srs?sL... făţişarea Statului cu cele două ele­mente care îi pun în aplicare multi­plele atributiuni ce le are. Aceste gânduri scrise aci pentru funcţionarii publici nu constitue ni­ci o critică nici o acuzaţie. Sunt de­ducţii logice trase din fapte precise. Ele au menirea să arate că proble­ma funcţionarilor publici, la noi, cere un alt Climat spre a fi rezol­vată şi impune o transformare în fond şi nu una în suprafaţă-Mirc­ea V. Pienescu De la expoziţia presei din Roma de ION CEPARU înainte de a înfăţişa pavilioanele naţionale de la Expoziţia Presei din Vatican, credem că e bine să vedem câteva săli unde se cuprind gene­ralităţi asupra ziaristicei. Astfel e foarte interesantă sala­­ cu mijloacele de informaţie ome­nească, începând de la cele mai pri­mitive şi sfârşind cu cele contem­porane. E caracteristic, de pildă, că, pe când în 1700 se cereau 150—200 de zile ca să sosească o ştire din America în Europa, pe când în 1850 se cer abia 16 zile, iar în 1910, pu­ţin înainte de războiul mondial, 1­8 ore, astăzi, graţie difuziunii radio­fonice şi belinografiei (transmiterii imaginilor), informaţiile sunt si­multane. Paralel cu rapiditatea informaţiei, avem rapiditatea răspândirii : de la­ căruciorul împins de hamal sau dus de cal până la autobuzele, trenurile şi avioanele moderne. De-ar înainta omenirea şi moral, precum înaintează tehnic ! De notat că, între agenţiile de informaţie europene, la loc de cinste ,sunt pomenite şi cele româneşti : Rador şi Danubia. Mai amintim că, la clasificarea conţinutului, se dau următoarele ru­brici : carte, teatru, cinema, cărţi, critică, informaţia locală şi provin­ciala, politica internă şi externă, sport. Iar la „ştiinţa ziaristicei”, pe lângă obiectul şi metodele ei, gă­sim şi o bogată bibliografie asupra presei periodice, tipărită cea mai mare parte cu prilejul acestei expo­ziţii internaţionale. Aici, la locul cel mai de frunte, între două publicaţii franceze („La presse catholique en France” şi Jean Morienval, Sur l’histoire de la Presse cath­ en France) este lucrarea păr. canonic Ioan Georgescu de la Oradea: „La presse périodique en Roumanie­’, primită cu mari elogii în toate păr­ţile, precum vom relata mai târziu, când vom­ vorbi despre Români. ÎNTÂIUL PAVILION NAŢIONAL E al Olandei. Ei merită atenţie din mai multe puncte de vedere. Ne în­făţişează silinţele unui neam în pro­gres uimitor. Timp de sute de ani, calvinismul cutropise aproape toată viaţa acestei ţări. Catolicii erau daţi la o parte, prigoniţi, nedreptăţiţi. Abia în veacul XIX, ei obţin egali­tatea de drept cu calviniştii domi­nanţi. Egalitatea de fapt n’o cuce­resc decât târziu, în zil­e noastre, după lupte grele. Dar astăzi o au. Aşa se face că cele trei milioane de catolici olandezi, dintr’o populaţiune totală de peste opt milioane de lo­cuitori, reprezintă o forţă conside­rabilă. Din 85 de cotidiane, câte are această ţară, 32 sunt catolice. Ei au şi o universitate proprie, admirabil organizată, la Nimegue, oraşul lui Carol Magnus şi al celebrului ie­­zuit, S. Petrus Canisius; de aceea se numeşte „Universitas Carolina”. La ei e o realitate vie : şcoală creş­tină pentru copii creştini. Buna în­drumare sufletească a acestui neam o dovedeşte şi faptul că ei dă peste 5.000 de misionari, ceea ce repre­zintă 11% din totalul misionarilor creştini. Mult, foarte mult pentru o minoritate confesională cum sunt catolicii olandezi. Şi în ce priveşte presa periodică ei au atins un ideal, în fiecare fa­milie creştină, un ziar creştin. Zia­rul lor e ziarul caracteristic fami­liar. Fiecare membru al familiei tre­bue să găsească ceva în el. De aceea al are multe şi foarte variate rubrici. Până şi copiii îşi găsesc colţişorul lor atractiv. Cotidianul cel mai im­portant este De Molasborde (Curie­rul Meusei), având director spiritual pe preotul I. Willox, iar director comercial pe H. Kuiypers. Acest ziar are şi o sală de expoziţie pro­prie cu o sală de proiecţiuni alături de ea. BELGIA’ Belgia e, sub anume raporturi, ţara cea mai interesantă şi instruc­tivă. Ea are mari cotidiane creştine, înainte de a avea independenţă po­litică. Această independenţă datează abia din 1830 şi este, în cea mai mare parte, rezultanta acţiunii con­ştiente, luminate, a presei belgiene, patriotice, creştine. Ţara carilloa­­nelor şi a catedralelor fin sculptate ca nişte horbote, ţara clasică a în­văţământului creştin, ţara unde creştinismul s’a afirmat şi ca o mare putere socială şi pol­i­ti­că dând organisme din cele mai viabile, a­­ceastă ţară ocupă, şi în ce priveşte presa, im loc din cele mai de frunte. Excludând presa sportivă, financiară etc., cotidianele belgiene au un­­ti­raj general de 2.200.000 de foi. Din acestea 935.000 sunt creştine, 700.000 vrăjmaşe (masonice) şi CContinuare, in VaH* II-a) ,v.m mc^) STAFIA Vedeam în ziare de curând o fo­tografie a fostului Negus. Mic de statură, cu cizmele europene stihui­­ri ca niște picioroange, cu capul mare și bărbos acoperit de un jo­ben, cu o pelerină neagră pe umeri. Negusul îmi făcea o stranie impre­sie. Avea în el ceva inexpresiv și diform, de spiriduş, ceva de stafie rătăcitoare pe drumurile Europei, în această lume vioae şi certăreaţă a neamurilor continentului nostru. O apariţie de presimţire­­, mi se părea, păşind pe undeva pe o stradă dealungul paşnicului lac Le­­man, spre a înegura conversaţiile şi gândurile oamenilor, reîncarnare fantomatică pentru a tulbura som­nul bărbaţilor europeni, pentru a speria copiii de pe străzile Gene­vei. Cronicarii antici ori cronicarii noştri consemnează uneori apariţiile ciudate, fatidice care, după credinţa oamenilor şi după tradiţie, ar fi premers unele deslănţuiri de eveni­mente nenorocite,­­ molime, foa­mete ori războaie. Figura mată şi neagră, scundă şi hidrocefală a fostului „rege al re­gilor“ („rege al regilor“ după ce obscure canoane!) avea în ea ceva sinistru. Până la sosirea lui Haile Sellasie urmat de cei câţiva romi etiopiei, fluturând mantaua lui scurtă de cu­coană, pe scările Palatului Societă­ţii Naţiunilor, lumea a avut un ră­gaz de speranţe, înmormântată de mult încă chestiunea abisiniană nu mai preocupa nici o opinie publică. Nu ştim, fireşte, în ce măsură agi­ta oficiile diplomatice dar în toate ţările europene despre fostul Ne­gus nu se mai vorbesc decât la teatrele de varieté unde se simte nevoia de evocări ridicole ori ha­­zoase din actualitate. Fostul Negus dispăruse nu se ştia unde şi prin ce ţară europeană. Se mai afla ici şi colo de vreo listă de­ subscripţie pe cre el o întindea miloşilor trecă­­pentru cauza lui, de un­gu­ri care — în junii unui foc de cascuri la marginile sud-apusene e Ogadenului — l-ar fi aşteptând ă se reîntoarcă, să refacă legiunile nimicite, etc. Nu se pomenea însă nimic de vreo nostalgie eroică a acestui foe­tus al Reginei din Saba, de vreo do­rinţă de a se întoarce singur, cu sa­bia în mână, acolo de unde plecase, chiar la focul de vreascuri al gu­vernului din Gore, pentru a prote­­sta cu moartea sa proprie împo­triva pretinsei injustiţii făcută po­porului etiopic însăşi. Despre ace­stea nu s’a auzit nimic. Iată însă că în mijlocul celor mai bune speranţe ale masselor de ce­tăţeni ai Europei care urmăresc — încă — sforţările Ligii Naţiunilor de a se reînoi, ca prin surprindere a coborît într’o bună zi din tren la Geneva Haile Sellasie. L-am văzut în fotografie şi-atunci, cu aceiaş fi­gură echivocă de mitropolit stilist, cu mantaua neagră şi scurtă de fe­meie (travestit asememea lui Gli­­cherie) cu cizme de ofiţer, cu jo­ben, şi-am avut senzaţia neplăcută a unei presimţiri precise. Această figură nedefinită aducea o confuzie, o intrigă, un neastâmpăr funest. Sub fata aceia smerită, care este una şi aceiaş cu a fostului u­­zurpator — prin multe asasinate — al tronului Abisiniei, sub aerul ace­la resemnat şi paşnic, în veşmin­tele hibride care astcund o figură fără trup, se simţea ceva respingă­tor şi echivoc, un spirit malign, o făţărnicie drapată primitiv, o per­fidie Cu venirea lui la Geneva au în­ceput, ca la un ordin, veştile rele şi informaţiile fioroasei gafe care trebuia să se comită repede adu­când după ea o întunecare a ori­zonturilor, senzaţii de furtună... A­­cest mitropolit stilist, introdus şi onorat în altarul religiei oficiale a păcii, aducea rebeliune şi rătăcire în adunarea reprezentanţilor popoa­relor. Fetişul acesta al erorilor şi al latinelor fantasmagorice ale Ge­nevei, al sectarismului genevez, se opunea — printr’o semnificativă soartă — catolicismului atitudinii grandioase şi nete a Cetăţii Eterne, care vrea pacea cea veche şi ade­vărată, cea solidă şi puternică, cea universală şi arhitectonică. E­­rezia calendarului nostru, atât de actuală în aceste zile, este geme­nă acestei erezii în calendarul ro­man al păcii pe care o înfăţişează deviaţia juridică de la Geneva. Da­că la noi mitropolitul agitator, îm­brăcat in haine femeieşti, Glicherie, a fost băgat la beciu, la Geneva el este încă ţinut în mare stimă, e ur­cat pe tribună, afumat cu mirezme juridice, tămâiat cu­ considerată u­­realitate, adorat Credincioşii stili­şti sunt mai aprigi acolo decât să­tenii din Albineui ori della Piatra- Neamţ. Ei sunt în stare să dea foto Europei — de dragul lui Haile Sel­lasie... Stafia aceasta însă nu va mai tulbura mult treburile oamenilor. Aţi citit de curând păţania unui ţăran din nu ştiu care stat dela noi, care se îndeletnicia să turbure cărăuşii îm-' brăcându-se noaptea într-un cearşaf­­ alb şi ieşindu-le în cale să-i spe­rie. S'a găsit unul din aceştia având la el pistol. Unul din membrii So­cietăţii Naţiunilor are nevoie de pistol, pentru fantoma aceasta a­­parentă a fostului Negus. Oraţia­ Vrânceană E cum nu se poate mai trist când­ o întâmplare oarecare te face să vezi câtă pustietate e în sufletele oame­­nilor. Înmărmureşti privind-o şi te cutremuri la gândul că poate aceiaşi pustietate o porţi, tăinuită, în tine. Există uitări care intră în ordi­nea firească a lucrurilor. Sunt ui­tările care nu vin niciodată prea de­vreme. S'ar putea spune că după o lungă ispăşire, timpul se îndură să te deslege de anumite amintiri umi­litoare, sau neplăcute. Regretele,a­­poi, cuţite uitate în răni mai vechi, — dar chiar după mulţi ani când le răsuceşti în amintire. Dar vre­mea care nu uită pe nimeni şi ni­mic, are ea grije ca odată şi odată să le oblojească părinteşte pe toate într'un văl de alinătoare uitare. Există, însă, o anumită uitare care pustieşte sufletele înainte de vreme. Există o buruiană blestemata care se impirlogeşte în suflete şi te Uneşte Un adevărat parazit al su­fletelor, o rugină care le roade şi le desfigurază. Unii o numesc uitare înainte de vreme. Alţii o numesc ne­păsare, — şi au mai multă dreptate. Noi o numim nerecunoştinţa,, — şi n’am dori să avem dreptate... S'au comemorat în Februarie tre­­cut douăzeci de ani de uitare dela moartea Reginei Elisabeth. S'a a­uor­ganizat festivităţi la care au parti­cipat şi autorităţile în ţinută cere­moniaie. S'au împărţit în vânt multe vorbe vide şi sonore şi s'au mânjit cu cerneală pagini mai neprihănite de­cât multe suflete. De ce toate a­­stea când morţii nu se ridică nicio­­dată din mormânt să ceară recuno­ştinţa ce li se cuvine? De ce toate a­­stea, cănd nu sunt isvorâte dintr'un imbold lăuntric? De ce toată acea­stă vană paradă, menită să îmbrace pustietatea din noi? Nedumerirea a­­ceasta nu e pe atât de mare pe cât de trist e răspunsul. Când ai pier­­dut acel nobil şi nesilit sentiment de adorarea morţilor deopotrivă de mari prin viaţa şi moartea lor, ce-ţi mai rămâne de salvat? Nimic, ar fi răspunsul firesc. Totul, rosteşte răs­picat trista şi neîduplecata realitate a lucrurilor. Rămân aparenţele. Nu ne dăm destul de bine seama cât de mult ne place, păcălindu-ne reciproc, să ne păcălim pe noi înşine. Nu a­­m■urajul să fim ceea ce suntem. Ba chiar nu ne priveşte deloc cum suntem ci cum apărem. Cultul mor­­ţilor l-am înlocuit cu idolatria a­­parenţelor. Poate că am mai fi dormit încă mult pe căpătâiul iluziilor, dacă o întâmplare neaşteptată n’ar fi venit să verifice sentimentele, să scuture aparenţele, şi să ne descopere goli­­ciunea sufletească. Un bun român şi un dascăl de toată isprava, d. Coriolan, directo­rul liceului din Constanţa, a făcut un călduros apel pentru ridicarea u­­nei statui „blândei noastre Regine Elisabeta şi duioasei poete Carmen Sylva", in oraşul pe care l-a iubit a­­tât de mult şi de care ar trebui s’o lege peste moarte, recunoştinţa tu­­turor. Poate că sunteţi curioşi să ştiţi ce răsunet a avut apelul inimosului dascăl şi bunului român care l-a fă­­cut? Ei bine, aflaţi că de la un capăt la celălalt al României Mari nu s’a găsit NIMENI care să răspundă. Chiar şi aceia (destul de numeroşi) pe care buna Regină i-a ajutat din pungă, şi-au înfundat semnificativ vata recunoştinţa in urechi. Au păs­trat aceiaşi semnificativă tăcere toţi cari au frecventat seratele muzicale şi şezătorile literare ale Carmen Syl­­vei.­­Ce să mai vorbim de atâtea so­cietăţi şi instituţiuni care-i poarta numele şi care ar fi putut să contri­­bue cu un umil obol? Tăcerea e de aur, când nu e de ti­nichea; dar când e de tinichea prin­­de rugind. Uite, mă urmărește ima­ginea ingratitudinii care s'a încuibat în suflete și le roade ca o rugină... Ion Necula O casă veche Acum câţiva ani, când s-a dărâ­­mat Terasa Otetelişanu, din Calea Victoriei, pentru ca în locul unde vegetase o lume sensibilă să se in­staleze uzina cea mai activă şi mai necesară, Palatul Telefoanelor, am scris un panegiric pentru care am primit numai vre-o cincizeci de cărţi poştale cu injurii. In fond, nu spusesem decât că o cafenea de acest gen este un anacro­nism, un mormânt al timpului celor, cari n'au altă avere decât disponibi­litatea lor perpetuă. ţAu trecut prin cafenea, figuri mari ale literaturii. Cafeneaua a adăpostit o familie de inadaptabili, cari ieşind de-acolo, au ieşit şi din literatură, dar dacă au rămas, dacă nu li s'a urât cu­ şvar­­ţul dealungul unei vieţi în care a­­tâtea lucruri mari se pot realiza, a­­poi cafeneaua a fost pentru aceştia mai curând o pacoste, o fatalitate... Vecinătăţi insuficient de onora­bile, au diluat şi au stricat cafeneaua literară. Cei cari au cunoscut „Cap­­şa", ştiu cât de puţin interesantă era, şi la ce nivel scăzuse In ultimii ani. 8­­ Acum „Capşa" (cafeneaua) s'a des­fiinţat. N'a fost poftit nimeni afară, căci nu mai rămăsese înlăuntru ni­meni. In locul acela va fi un restart­­rant. Dar nu asta vreau să spun. A­­ceastă casă românească este una din ce mai vechi, în Bucureşti. Fără nici o exagerare, se poate spune, că in oraşul nostru, unde totul se in­­noeşte, de la o zi la alta, şi unde prea puţine lucruri mai durează ab urbe condita, Capşa este un mic monu­ment, unde s'a păstrat o tradiţie boerească autentică, nu atât de ve­che pe cât ar fi fost a lui Giafer sau Deşliu, dar unde nu s'a vândut nici rachiu, nici slămbonie, cu toate că poate ar fi fost mai remunerator. Pare a se fi înţeles bine acest lu­cru, atunci când pentru a se satis­­face principiul riglei în alinierea străzii Edgard Quinet, s'a trecut u­­şor peste colţul din Calea Victoriei care menajat, restaurat, poate fi pri­­vit ca­ un m­onument centenar, locuit de o tradiţie. A vântuit în România !democraţia cea mai rău înţeleasă, cea mai des­frânată. Cei cari n'au știut să-i facă acestei colosale tate concesiile de rigoare, au plătit scump, sau au pie­rit. Este reconfortant să vezi că, pe­ste toate acestea, Capşa a durat. E un colt din vechiul Bucureşti, birui­­tor peste uraganul înnoirilor de gus­tul cel mai dubios. Cafeneaua, care era o infecţie, a dispărut. Pe locul a­­cela se vor întinde vechile covoare, pentru cei cari concep că se poate lua şi o masă fără lăutari. Nu mă interesează cine beneficiază, de hotărârea edililor Capitalei de a ocroti această casă. Important este că un monument care aparţine cetă­­ţii în acelaş grad ca Cişmigiul, sau Capul Podului, a rămas în picioare. Neo-vandalismul estetic na Va dis­trus. Romulus Diana

Next