Curentul, octombrie 1936 (Anul 9, nr. 3113-3143)
1936-10-01 / nr. 3113
ANUL IX No. 31131 2 PAGINI3LEI Voi I Octombrie 1936 Director: PAMFIL ŞEICAEU REDACŢIA $1 ADMINISTRAŢIA Palatul Nifon str. Doamnei 1, et. 1 ( Redacţia 3-4088, Administraţia 3-4080 TELEFON Secretariatul şi Provincia . * 3-408° 1 Cabinetul directorului . . • 3-4084 ABONAMENTE: Lei 700 pe an; 350 pe 6 luni; 200 pe 3 ani; pentru banci, instituţiuni si administraţii publice ; lei 1000 anual pentru străinătate; lai 1700 pe an ; 000 pe 6 luni; 500 pe 3 luni. Abonamentele încep la 1 şi 15 ale lunei. Taxa poştală plătită in numerar conf. ord Dir. Generale P. T. T. nr. 5574/929 A-tir fil D. Prim Ministru Tătărescu a cununat 320 de perechi de ţărani olteni la moşia sa, în al cărei conac una din ţărance a şi născut. . ................ (ZIARELEl D. TATARESCI): — „De-abia v-am cununat şi cum? aveţi şi copil?... ŢARANUL: — „Apoi, domn’le Prim Mînistri aţi cununat atâţia, că până să ne vie rândul, noi ce eram să facem ?... Sincerităţile lui Sir Austen Chamberlain de PAMFIL ŞEICARN Ziarul francez „Excelsior" publică un articol de Sir Austen Chamberlain „Europe cu vas-tu ?“ străbătut de o profundă îngrijorare faţă de atmosfera grea, apăsătoare a vechiului continent. Fostul ministru de externe al Angliei priveşte cu o egală adversitate şi sistemul bolşevic şi sistemul hitlerist. „Nu pot fi bănuit că nutresc nici chiar cea mai mică simpatie faţă de sistemul de guvernare sovietic. Este, pentru mine, tot atât demn de ură ca şi anarhia însăşi, tot atât de departe de moravurile noastre, de instituţiile noastre, de tradiţiile noastre cât poate să fie sistemul nazist. Există, într’adevăr — această afirmaţie va uimi şi va revolta pe d. Hitler — o mare asemănare între aceste două sisteme: aceiaş suprimare totală a libertăţii de gândire şi a libertăţii individuale, aceiaş spirit de persecuţie religioasă, aceiaş violenţă, aceiaş teroare“. Până acum oamenii politici englezi au utilizat faţă de Germania un vocabular plin de menajamente şi dacă Sir Austen Chamberlain este împins la această apropiere între regimul lui Hitler şi regimul lui Stalin, cauza o formează punerea pe tapet, de către Germania, a coloniilor ce sunt astăzi sub stăpânirea engleză. Dacă Anglia este foarte conciliantă în ceea ce priveşte problemele continentale, faţă de orice discuţie colonială este foarte intransigentă, îşi apără integritatea patrimoniului. De altfel Sir Austen Chamberlain nu ocoleşte o curajoasă, o răspicată mărturisire: „El (Hitler) a ridicat între Germania şi Marea Britanie o barieră: cererea sa privind retrocedarea vechilor colonii germane.“ Ceia ce surprinde, totdeauna, în politica engleză este înţelegerea anevoioasă a situaţiilor internaţionale. Fireşte greşelile politicei engleze nu iubesc fiindcă autoritatea Angliei acoperă greşelile ce se săvârşesc şi dacă un alt Stat mai mic arfi comis tiit** erorile politicei engleze, mă întreb cum ar fi putut să mai existe. In definitiv dacă destrămăm ţesătura cauzală a situaţiei Europene de azi dăm repede de aceiaş urzeală: erorile politicei engleze. In timpul tratatului de la Versailles şi după semnarea tratatului, politica engleză a avut o singură ţintă: să nu îngădue o hegemonie franceză pe continent, Germania înfrântă, strivită sub apăsarea cumplită a tratatului să nu dee Franţei situaţia de arbitru pe continent. De altfel, în lungul şirag al secolelor Anglia a urmărit să se permanentizeze nesiguranţa pe Rhin. Nici Germania prea puternică pentru a strivi Franţa, nici forţa franceză punând genunchiul pe grumajii Germaniei. Un echilibru instabil, o oscilaţie continuă a raportului de forţe pe Rhin îi asigura toată libertatea de a-şi concentra grijile asupra coloniilor. Dacă Anglia a arătat totdeauna o indiferenţă faţă de problemele continentului, această linişte indiferentă îi era garantată de adversitatea între Franţa şi Germania, de paza neadormită pe cele două maluri ale Rhinului. La un moment dat, Keizerul Wilhelm al H-lea a conceput o apropiere între Franţa şi Germania — mai ales după umilința de la Faschoda când opinia franceză era îndârjită împotriva Albionului, ideia nu era chiar așa de zănatecă: fostul împărat desprinsese izvoarele forței engleze în veghea pe Rhin. Politica lui Wilhelm al II-lea a fost zădărnicită însă de eminenta cenușie a ministerului de externe german Holstein şi de ministrul de externe al Franţei Delcassé, colaboratori fără să-şi dee seama la politica de învrăjbire pe Rhin urmărită de Anglia. După tratatul dela Versailles Anglia s’a trudit să refacă Germania, să restabilească vechiul echilibru al temerii pe cele două maluri ale Rhinului. Şi dacă, astăzi, Germania a redevenit o forţă din ce în ce mai ameninţătoare, o forţă cu mult mai strivitoare decât era înainte de 1914, numai politica engleză a contribuit, prin temerea pe care a avut-o de hegemonia militară a Franţei în Europa. Când Adolf Hitler a formulat răspicat cererea sa de retrocedare a coloniilor ce au aparţinut Germaniei, Anglia a început să bage de seamă că Germania este condusă de un regim de negaţie a libertăţii, un regim de aspră disciplină de cazarmă. Ca întotdeauna, politica engleză devine perspicace numai atunci când se pune o problemă colonială. Ceia ce, însă, ne provoacă admiraţia este sinceritatea lui Sir Austen Chamberlain. Dacă Germania ar fi avuit imprudenţa să pună problema retrocedării vechilor ei colonii cu câţiva ani mai devreme nu ar fi isbutit să-şi refacă forţa militară. Acum însă, Germania provoacă o foarte activă atenţie din partea Angliei şi Sir Austen Chamberlain mai descoperă şi o tendinţă care ar căuta să subordoneze relaţiile internaţionale, de similitudinea ideologiei interne a Statelor. Iar Germania şi-a dat seama de spaima pe care o provoacă Rusia Sovietică în Europa; de aici o serie de adeziuni latente ce încep să se contureze faţă de politica de violentă adversitate a Germaniei faţă de comunism. Şi Sir Austen Chamberlain formulează, astfel, politica hitlerista: „Democraţia nu-i decât anticamera bolşevismului. Germania este unicul scut al Europei faţă de această nouă invazie de hoarde barbare. Şi încă nu-şi dau seama englezii ce element de propagandă, de seducţie reprezintă această atitudine a Germaniei într-o Europă înebunită de spectacolul de groază desfăşurat în Spania conform registratului Moscovei. A(Continuare in pas--«■fr» Funcţionarii publici Se spune, în mod curent, că România este o ţară de funcţionari. O vorbă veche, lansată în România veche, spunea că Românul se naşte bursier, trăeşte funcţionar şi moare pensionar. Şi cu toate acestea, nimic mai puţin adevărat. Ţara noastră sufere de lipsa unui corp de funcţionari, înţelegând prin aceasta lipsa elementelor apte a corespunde nouilor şi multiplelor probleme care se pun Statului modern. Convieţuirea indivizilor în Stat nu-i posibilă decât organizând aceia ce se cheamă serviciile publice, fără a înţelege prin aceasta că Statul este numai atât. Organizarea serviciilor publice implică existenţa funcţionarului public, care corespunde rolului pe care îl are de îndeplinit în măsura în care se dovedeşte că este un factor în serviciul public şi că înţelege să-şi îndeplinească sarcina ce o are cu conştiinţă şi în cadrul legii. Un corp al funcţionarilor publici este bun sau rău, după cum cuprinde elementele necesare spre a se ajunge la acest ideal de organizare a serviciilor publice. Sfera de acţiune a Statului, a crescut. Din ce în ce mai mult, Statul modern, merge spre funcţiunea indicată odată de Saint-Simon şi trece de la administrarea oamenilor la aceia a bunurilor. In această situaţie o discuţie pe care am dori să o facem se loveşte de o întrebare care se cere lămurită în prealabil. Statul actual care are un organism superior de conducere constituit după regulile Statului liberal şi cu metoda de guvernare democratică, poate avea un corp de funcţionari a cărui chemare depăşeşte cu mult şi esenţial limitele indicate de liberalism? Cu alte cuvinte, Statul modern a încetat de a mai fi acela ce s’a numit „un gardian“, care nu intervenia decât spre a face să se respecte minimum acela de măsuri legale socotit necesar traiului în comun. Acum avem un Stat care se amestecă în viata economică, dirijează schimbul internaţional; conduce opera de agrarizare sau industrializare a ţării; organizează şi conduce asigurarea socială a lucrătorilor de tot felul, cu o întinsă reţea de întreprinderi economice şi exploatări, ca de exemplu, la noi, domeniul forestier, minier, etc. îndeplinirea tuturor acestor atribuţiuni, pe care le are Statul, îl fac să nu mai poată fi servit numai de organele care îi erau suficiente în ipostaza de gardian. Pe de altă parte această nouă înfăţişare pe care o ia Statul, în fapt, cu tot protestul teoreticienilor liberali, implică alte criterii de compunere a corpului funcţionăresc. Aceste nouă criterii însă nu ştim dacă pot fi mânuite cu succes de organele Statului democratic, fără pericolul pervertirei în însuşi esenţa lor. Un exemplu ne-ar putea lămuri gândul. Este încă în mintea tuturor chestiunea regiilor publice. Fără a exagera şi fără a învinui vulgar şi nedovedit, trebue să recunoaştem că ele au prezentat, în mic, imaginea perfectă a Statului actual. Conducerea superioară a fost încredinţată oamenilor de partid, selecţionaţi după criteriile politice (C. A. P. S. — P. A. R. I. D. etc.). Corpul funcţionăresc lucra la adăpostul statutului funcţionarilor publici, sau a unor sumare dispozitiuni a legilor de organizare respective. S’a putut vedea atunci, în mod clar si categoric, lipsa de coordonare a acestor elemente care compuneau conducerea si executarea cerută de funcţionarea regiilor, iar rezultatul a fost acel şir nesfârşit de învinuiri reciproce pe care şi le aduceau, aruncând valul de compromitere şi asupra ideii şi asupra instituţiei însăşi. Nu ne interesează aci dacă au fost sau nu adevărate toate acele nereguli care s’ar fi petrecut la regiile publice. Le-am luat ca exemplu numai spre a ilustra, în mic, în.."srs?sL... făţişarea Statului cu cele două elemente care îi pun în aplicare multiplele atributiuni ce le are. Aceste gânduri scrise aci pentru funcţionarii publici nu constitue nici o critică nici o acuzaţie. Sunt deducţii logice trase din fapte precise. Ele au menirea să arate că problema funcţionarilor publici, la noi, cere un alt Climat spre a fi rezolvată şi impune o transformare în fond şi nu una în suprafaţă-Mircea V. Pienescu De la expoziţia presei din Roma de ION CEPARU înainte de a înfăţişa pavilioanele naţionale de la Expoziţia Presei din Vatican, credem că e bine să vedem câteva săli unde se cuprind generalităţi asupra ziaristicei. Astfel e foarte interesantă sala cu mijloacele de informaţie omenească, începând de la cele mai primitive şi sfârşind cu cele contemporane. E caracteristic, de pildă, că, pe când în 1700 se cereau 150—200 de zile ca să sosească o ştire din America în Europa, pe când în 1850 se cer abia 16 zile, iar în 1910, puţin înainte de războiul mondial, 18 ore, astăzi, graţie difuziunii radiofonice şi belinografiei (transmiterii imaginilor), informaţiile sunt simultane. Paralel cu rapiditatea informaţiei, avem rapiditatea răspândirii : de la căruciorul împins de hamal sau dus de cal până la autobuzele, trenurile şi avioanele moderne. De-ar înainta omenirea şi moral, precum înaintează tehnic ! De notat că, între agenţiile de informaţie europene, la loc de cinste ,sunt pomenite şi cele româneşti : Rador şi Danubia. Mai amintim că, la clasificarea conţinutului, se dau următoarele rubrici : carte, teatru, cinema, cărţi, critică, informaţia locală şi provinciala, politica internă şi externă, sport. Iar la „ştiinţa ziaristicei”, pe lângă obiectul şi metodele ei, găsim şi o bogată bibliografie asupra presei periodice, tipărită cea mai mare parte cu prilejul acestei expoziţii internaţionale. Aici, la locul cel mai de frunte, între două publicaţii franceze („La presse catholique en France” şi Jean Morienval, Sur l’histoire de la Presse cath en France) este lucrarea păr. canonic Ioan Georgescu de la Oradea: „La presse périodique en Roumanie’, primită cu mari elogii în toate părţile, precum vom relata mai târziu, când vom vorbi despre Români. ÎNTÂIUL PAVILION NAŢIONAL E al Olandei. Ei merită atenţie din mai multe puncte de vedere. Ne înfăţişează silinţele unui neam în progres uimitor. Timp de sute de ani, calvinismul cutropise aproape toată viaţa acestei ţări. Catolicii erau daţi la o parte, prigoniţi, nedreptăţiţi. Abia în veacul XIX, ei obţin egalitatea de drept cu calviniştii dominanţi. Egalitatea de fapt n’o cuceresc decât târziu, în zile noastre, după lupte grele. Dar astăzi o au. Aşa se face că cele trei milioane de catolici olandezi, dintr’o populaţiune totală de peste opt milioane de locuitori, reprezintă o forţă considerabilă. Din 85 de cotidiane, câte are această ţară, 32 sunt catolice. Ei au şi o universitate proprie, admirabil organizată, la Nimegue, oraşul lui Carol Magnus şi al celebrului iezuit, S. Petrus Canisius; de aceea se numeşte „Universitas Carolina”. La ei e o realitate vie : şcoală creştină pentru copii creştini. Buna îndrumare sufletească a acestui neam o dovedeşte şi faptul că ei dă peste 5.000 de misionari, ceea ce reprezintă 11% din totalul misionarilor creştini. Mult, foarte mult pentru o minoritate confesională cum sunt catolicii olandezi. Şi în ce priveşte presa periodică ei au atins un ideal, în fiecare familie creştină, un ziar creştin. Ziarul lor e ziarul caracteristic familiar. Fiecare membru al familiei trebue să găsească ceva în el. De aceea al are multe şi foarte variate rubrici. Până şi copiii îşi găsesc colţişorul lor atractiv. Cotidianul cel mai important este De Molasborde (Curierul Meusei), având director spiritual pe preotul I. Willox, iar director comercial pe H. Kuiypers. Acest ziar are şi o sală de expoziţie proprie cu o sală de proiecţiuni alături de ea. BELGIA’ Belgia e, sub anume raporturi, ţara cea mai interesantă şi instructivă. Ea are mari cotidiane creştine, înainte de a avea independenţă politică. Această independenţă datează abia din 1830 şi este, în cea mai mare parte, rezultanta acţiunii conştiente, luminate, a presei belgiene, patriotice, creştine. Ţara carilloanelor şi a catedralelor fin sculptate ca nişte horbote, ţara clasică a învăţământului creştin, ţara unde creştinismul s’a afirmat şi ca o mare putere socială şi politică dând organisme din cele mai viabile, această ţară ocupă, şi în ce priveşte presa, im loc din cele mai de frunte. Excludând presa sportivă, financiară etc., cotidianele belgiene au untiraj general de 2.200.000 de foi. Din acestea 935.000 sunt creştine, 700.000 vrăjmaşe (masonice) şi CContinuare, in VaH* II-a) ,v.m mc^) STAFIA Vedeam în ziare de curând o fotografie a fostului Negus. Mic de statură, cu cizmele europene stihuiri ca niște picioroange, cu capul mare și bărbos acoperit de un joben, cu o pelerină neagră pe umeri. Negusul îmi făcea o stranie impresie. Avea în el ceva inexpresiv și diform, de spiriduş, ceva de stafie rătăcitoare pe drumurile Europei, în această lume vioae şi certăreaţă a neamurilor continentului nostru. O apariţie de presimţire, mi se părea, păşind pe undeva pe o stradă dealungul paşnicului lac Leman, spre a înegura conversaţiile şi gândurile oamenilor, reîncarnare fantomatică pentru a tulbura somnul bărbaţilor europeni, pentru a speria copiii de pe străzile Genevei. Cronicarii antici ori cronicarii noştri consemnează uneori apariţiile ciudate, fatidice care, după credinţa oamenilor şi după tradiţie, ar fi premers unele deslănţuiri de evenimente nenorocite, molime, foamete ori războaie. Figura mată şi neagră, scundă şi hidrocefală a fostului „rege al regilor“ („rege al regilor“ după ce obscure canoane!) avea în ea ceva sinistru. Până la sosirea lui Haile Sellasie urmat de cei câţiva romi etiopiei, fluturând mantaua lui scurtă de cucoană, pe scările Palatului Societăţii Naţiunilor, lumea a avut un răgaz de speranţe, înmormântată de mult încă chestiunea abisiniană nu mai preocupa nici o opinie publică. Nu ştim, fireşte, în ce măsură agita oficiile diplomatice dar în toate ţările europene despre fostul Negus nu se mai vorbesc decât la teatrele de varieté unde se simte nevoia de evocări ridicole ori hazoase din actualitate. Fostul Negus dispăruse nu se ştia unde şi prin ce ţară europeană. Se mai afla ici şi colo de vreo listă de subscripţie pe cre el o întindea miloşilor trecăpentru cauza lui, de unguri care — în junii unui foc de cascuri la marginile sud-apusene e Ogadenului — l-ar fi aşteptând ă se reîntoarcă, să refacă legiunile nimicite, etc. Nu se pomenea însă nimic de vreo nostalgie eroică a acestui foetus al Reginei din Saba, de vreo dorinţă de a se întoarce singur, cu sabia în mână, acolo de unde plecase, chiar la focul de vreascuri al guvernului din Gore, pentru a protesta cu moartea sa proprie împotriva pretinsei injustiţii făcută poporului etiopic însăşi. Despre acestea nu s’a auzit nimic. Iată însă că în mijlocul celor mai bune speranţe ale masselor de cetăţeni ai Europei care urmăresc — încă — sforţările Ligii Naţiunilor de a se reînoi, ca prin surprindere a coborît într’o bună zi din tren la Geneva Haile Sellasie. L-am văzut în fotografie şi-atunci, cu aceiaş figură echivocă de mitropolit stilist, cu mantaua neagră şi scurtă de femeie (travestit asememea lui Glicherie) cu cizme de ofiţer, cu joben, şi-am avut senzaţia neplăcută a unei presimţiri precise. Această figură nedefinită aducea o confuzie, o intrigă, un neastâmpăr funest. Sub fata aceia smerită, care este una şi aceiaş cu a fostului uzurpator — prin multe asasinate — al tronului Abisiniei, sub aerul acela resemnat şi paşnic, în veşmintele hibride care astcund o figură fără trup, se simţea ceva respingător şi echivoc, un spirit malign, o făţărnicie drapată primitiv, o perfidie Cu venirea lui la Geneva au început, ca la un ordin, veştile rele şi informaţiile fioroasei gafe care trebuia să se comită repede aducând după ea o întunecare a orizonturilor, senzaţii de furtună... Acest mitropolit stilist, introdus şi onorat în altarul religiei oficiale a păcii, aducea rebeliune şi rătăcire în adunarea reprezentanţilor popoarelor. Fetişul acesta al erorilor şi al latinelor fantasmagorice ale Genevei, al sectarismului genevez, se opunea — printr’o semnificativă soartă — catolicismului atitudinii grandioase şi nete a Cetăţii Eterne, care vrea pacea cea veche şi adevărată, cea solidă şi puternică, cea universală şi arhitectonică. Erezia calendarului nostru, atât de actuală în aceste zile, este gemenă acestei erezii în calendarul roman al păcii pe care o înfăţişează deviaţia juridică de la Geneva. Dacă la noi mitropolitul agitator, îmbrăcat in haine femeieşti, Glicherie, a fost băgat la beciu, la Geneva el este încă ţinut în mare stimă, e urcat pe tribună, afumat cu mirezme juridice, tămâiat cu considerată urealitate, adorat Credincioşii stilişti sunt mai aprigi acolo decât sătenii din Albineui ori della Piatra- Neamţ. Ei sunt în stare să dea foto Europei — de dragul lui Haile Sellasie... Stafia aceasta însă nu va mai tulbura mult treburile oamenilor. Aţi citit de curând păţania unui ţăran din nu ştiu care stat dela noi, care se îndeletnicia să turbure cărăuşii îm-' brăcându-se noaptea într-un cearşaf alb şi ieşindu-le în cale să-i sperie. S'a găsit unul din aceştia având la el pistol. Unul din membrii Societăţii Naţiunilor are nevoie de pistol, pentru fantoma aceasta aparentă a fostului Negus. Oraţia Vrânceană E cum nu se poate mai trist când o întâmplare oarecare te face să vezi câtă pustietate e în sufletele oamenilor. Înmărmureşti privind-o şi te cutremuri la gândul că poate aceiaşi pustietate o porţi, tăinuită, în tine. Există uitări care intră în ordinea firească a lucrurilor. Sunt uitările care nu vin niciodată prea devreme. S'ar putea spune că după o lungă ispăşire, timpul se îndură să te deslege de anumite amintiri umilitoare, sau neplăcute. Regretele,apoi, cuţite uitate în răni mai vechi, — dar chiar după mulţi ani când le răsuceşti în amintire. Dar vremea care nu uită pe nimeni şi nimic, are ea grije ca odată şi odată să le oblojească părinteşte pe toate într'un văl de alinătoare uitare. Există, însă, o anumită uitare care pustieşte sufletele înainte de vreme. Există o buruiană blestemata care se impirlogeşte în suflete şi te Uneşte Un adevărat parazit al sufletelor, o rugină care le roade şi le desfigurază. Unii o numesc uitare înainte de vreme. Alţii o numesc nepăsare, — şi au mai multă dreptate. Noi o numim nerecunoştinţa,, — şi n’am dori să avem dreptate... S'au comemorat în Februarie trecut douăzeci de ani de uitare dela moartea Reginei Elisabeth. S'a auorganizat festivităţi la care au participat şi autorităţile în ţinută ceremoniaie. S'au împărţit în vânt multe vorbe vide şi sonore şi s'au mânjit cu cerneală pagini mai neprihănite decât multe suflete. De ce toate astea când morţii nu se ridică niciodată din mormânt să ceară recunoştinţa ce li se cuvine? De ce toate astea, cănd nu sunt isvorâte dintr'un imbold lăuntric? De ce toată această vană paradă, menită să îmbrace pustietatea din noi? Nedumerirea aceasta nu e pe atât de mare pe cât de trist e răspunsul. Când ai pierdut acel nobil şi nesilit sentiment de adorarea morţilor deopotrivă de mari prin viaţa şi moartea lor, ce-ţi mai rămâne de salvat? Nimic, ar fi răspunsul firesc. Totul, rosteşte răspicat trista şi neîduplecata realitate a lucrurilor. Rămân aparenţele. Nu ne dăm destul de bine seama cât de mult ne place, păcălindu-ne reciproc, să ne păcălim pe noi înşine. Nu am■urajul să fim ceea ce suntem. Ba chiar nu ne priveşte deloc cum suntem ci cum apărem. Cultul morţilor l-am înlocuit cu idolatria aparenţelor. Poate că am mai fi dormit încă mult pe căpătâiul iluziilor, dacă o întâmplare neaşteptată n’ar fi venit să verifice sentimentele, să scuture aparenţele, şi să ne descopere goliciunea sufletească. Un bun român şi un dascăl de toată isprava, d. Coriolan, directorul liceului din Constanţa, a făcut un călduros apel pentru ridicarea unei statui „blândei noastre Regine Elisabeta şi duioasei poete Carmen Sylva", in oraşul pe care l-a iubit atât de mult şi de care ar trebui s’o lege peste moarte, recunoştinţa tuturor. Poate că sunteţi curioşi să ştiţi ce răsunet a avut apelul inimosului dascăl şi bunului român care l-a făcut? Ei bine, aflaţi că de la un capăt la celălalt al României Mari nu s’a găsit NIMENI care să răspundă. Chiar şi aceia (destul de numeroşi) pe care buna Regină i-a ajutat din pungă, şi-au înfundat semnificativ vata recunoştinţa in urechi. Au păstrat aceiaşi semnificativă tăcere toţi cari au frecventat seratele muzicale şi şezătorile literare ale Carmen Sylvei.Ce să mai vorbim de atâtea societăţi şi instituţiuni care-i poarta numele şi care ar fi putut să contribue cu un umil obol? Tăcerea e de aur, când nu e de tinichea; dar când e de tinichea prinde rugind. Uite, mă urmărește imaginea ingratitudinii care s'a încuibat în suflete și le roade ca o rugină... Ion Necula O casă veche Acum câţiva ani, când s-a dărâmat Terasa Otetelişanu, din Calea Victoriei, pentru ca în locul unde vegetase o lume sensibilă să se instaleze uzina cea mai activă şi mai necesară, Palatul Telefoanelor, am scris un panegiric pentru care am primit numai vre-o cincizeci de cărţi poştale cu injurii. In fond, nu spusesem decât că o cafenea de acest gen este un anacronism, un mormânt al timpului celor, cari n'au altă avere decât disponibilitatea lor perpetuă. ţAu trecut prin cafenea, figuri mari ale literaturii. Cafeneaua a adăpostit o familie de inadaptabili, cari ieşind de-acolo, au ieşit şi din literatură, dar dacă au rămas, dacă nu li s'a urât cu şvarţul dealungul unei vieţi în care atâtea lucruri mari se pot realiza, apoi cafeneaua a fost pentru aceştia mai curând o pacoste, o fatalitate... Vecinătăţi insuficient de onorabile, au diluat şi au stricat cafeneaua literară. Cei cari au cunoscut „Capşa", ştiu cât de puţin interesantă era, şi la ce nivel scăzuse In ultimii ani. 8 Acum „Capşa" (cafeneaua) s'a desfiinţat. N'a fost poftit nimeni afară, căci nu mai rămăsese înlăuntru nimeni. In locul acela va fi un restartrant. Dar nu asta vreau să spun. Această casă românească este una din ce mai vechi, în Bucureşti. Fără nici o exagerare, se poate spune, că in oraşul nostru, unde totul se innoeşte, de la o zi la alta, şi unde prea puţine lucruri mai durează ab urbe condita, Capşa este un mic monument, unde s'a păstrat o tradiţie boerească autentică, nu atât de veche pe cât ar fi fost a lui Giafer sau Deşliu, dar unde nu s'a vândut nici rachiu, nici slămbonie, cu toate că poate ar fi fost mai remunerator. Pare a se fi înţeles bine acest lucru, atunci când pentru a se satisface principiul riglei în alinierea străzii Edgard Quinet, s'a trecut uşor peste colţul din Calea Victoriei care menajat, restaurat, poate fi privit ca un monument centenar, locuit de o tradiţie. A vântuit în România !democraţia cea mai rău înţeleasă, cea mai desfrânată. Cei cari n'au știut să-i facă acestei colosale tate concesiile de rigoare, au plătit scump, sau au pierit. Este reconfortant să vezi că, peste toate acestea, Capşa a durat. E un colt din vechiul Bucureşti, biruitor peste uraganul înnoirilor de gustul cel mai dubios. Cafeneaua, care era o infecţie, a dispărut. Pe locul acela se vor întinde vechile covoare, pentru cei cari concep că se poate lua şi o masă fără lăutari. Nu mă interesează cine beneficiază, de hotărârea edililor Capitalei de a ocroti această casă. Important este că un monument care aparţine cetăţii în acelaş grad ca Cişmigiul, sau Capul Podului, a rămas în picioare. Neo-vandalismul estetic na Va distrus. Romulus Diana