Curentul, noiembrie 1936 (Anul 9, nr. 3144-3173)

1936-11-01 / nr. 3144

Duminica I Noembrie fits ab t INUL IX No. 3144 12 PAGINI3 I.KI r ■ . î •• . ­ -L Director: PAMFIL SEICARO REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Palatul Nifon str. Doamnei 1 et. I­I Redacţia 3-4088, Administraţia 3-4080 TELEFON • Secretariatul şi Provincia . . 3-4088 [Cabinetul directorului.... 3-4084 ABONAMENTE : Lei 700 pe an; 350 pe 6 luni;200pe 3 luni; pentru bănci, instituţiuni şi administraţii publice; lei 1000 anual; pentru străinătate; lei 1700 pe an 900 pe 6 luni; 500 pe 3 luni. Abonamentele încep, la 1 şi 15 ale lunei. Taxa poştală plătită în numerar conf­ord. Dir. Generale P. T. T. nr. 55740/929 Colegul meu Theo Maiorescu scrie cu o inimă bună, o adevă­rată inimă de vânător, despre jal­nica stare de lucruri cinegetice, care ne costă şi banii, pe lângă a­­ceea că, simultan ne părădueşte una dintre cele mai rare podoabe ale florei româneşti, fauna ei na­turală. El zice că nu sunt înţelese cum trebue rosturile vânătoarei» cum de­ altfel nici alte rosturi... Că organizarea vânătorească a statului e atât de imperfectă, controlul atât de dubios, sancţiu­nile atât de tardive, exemplarita­tea,lor atât de discutabilă, încât nu peste mulţi ani vom constata că s’au distrus pădurile după ace­leași criterii devastatoare care au prezidat la distrugerea vâna­tului.­. Nu e nici o mirare. E un subiect minor de care nu se ocupă guver­nul: nu interesează massele. Ani­malele pădurii nu se adună în meeting, nu fac discursuri, nu pro­testează, nu votează. Lor le este egal dacă sunt distruse de puşti autorizate şi prevăzute cu permis de la prefectura poliţiei, sau dacă, dimpotrivă, braconierii, prin tradiţie trag după ele, nu orice anotimp, de la orice distanţă, cu schije de lucru. Oricât ar fi de reaţionat un­­gu­vern, el se resimte totuş de ticul preocupărilor democratice. Nu e urgentă o lege a vânătoarei, iar o poliţie­­ specială pare prea scumpă. Atâta vreme cât nu se agită de­cât câteva sute de vânători, pro­blema nu e de prim­a importanţă! La Roumanie este un pays de vingt millions de sujets, à part Ies su­­jets de mécontenntement. Prin urmare, nu s’a făcut şi nu sar face nimic în această direc­ţie. Dar noroc că, din timp în timp, mai trece pe la noi câte un străin şi ne podidesc unele accese de ruşine. E de necrezut, dar oficialităţii îi este ruşine! Are acest senti­ment, închipuiţi-vă! Vorbesc de lordul Londonderry, care a vizitat România, şi a făcut o vânătoare în Deltă. Trebue să spun că Delta Dunării este un loc unic pe pământ, prin varietatea şi bogăţia faunei lui, dar că până a­­curft, câţiva ani, când tot un străin a publicat un album cu fotogra­fii din Deltă, aproape că nu se Ştia ce-i acolo. Când s’a pornit moda turismu­lui în Europa, când s’a observat că turism — export şi că abun­denţa unor capitole în buget este condiţionată de frecvenţa intrării şi ieşirii turiştilor prin ţară, am împânzit şi noi cu afişe de propa­gandă gările principale din sta­tele amice şi aliate. Veniţi la noi să vă arătăm Podul de peste Du­năre! Veniţi să vă arătăm Cea­hlăul! Sau Marea Neagră, cea mai mare gârlă din România! Toată numai apa, udă şi rece! Ce s’o fi petrecut în timpul vâ­nătoarei lordului Londonderry nu ştiu­ Dar, ca din senin, s’a por­nit zarvă mare pentru organiza­rea unui centru de tsrîsm­ cine­getic in Deltă. S’au studiat la re­pezeală punctele pe unde se poa­te­ intra, în mod mai confortabil. ÎSi despletitele ape ale Dunării, s’a­ constatat că ele sunt cinci la număr, mai rămâne acum să se construiască bărci, să se asigure aprovizionarea cu merinde şi tu­tun- şi se va putea spune: iată, o organizarăm şî p’asta! Numai că problema e cu mult mai întinsă şi dacă România ţine să-şi asigure această comoară neexploatată, guvernul are dato-­ rîa să procedeze metodic şi ener­gic la îngrădirea ei într’un regim de protecţie legală. Trebue să se ridice acolo un mare post de observaţie biolo­gică» se spune. Trebue distrus braconajul, vâ­nătoarea fără permis, vânătoarea in timpul oprit de lege. Să se perceapă taxe pentru fie­care şedinţă de­­vânătoare, spu­ne colegul şi amicul meu Theo Maiorescu. Sistemul taxelor pare simplu, dar cere o suplețe extra­ordinară. La noi taxele nu au a­­tins decât rareori scopurile lor. Au apăsat inutil o ramură de ac­tivitate. Dar, la rigoare, dacă nu­­ se poate altfel, să rămânem la sistemul taxațiunii. Numai să nu se pună carul înaintea boilor, a­­dică să se fiscalizeze planul din hindul biuroului, fără ca plătito­rul să aibă ceva în schimb. Inamicul legii este omul poli­tic. El vânează şi cu permis şi fără permis şi în sezon şi după sezon. Interesul politic primează legea. Iar direcţia vânătoarei, din ministerul de Domenii ce vreţi să facă? Poate un director de mini­ster, să impună, cu sila, legea, u­­nui viitor ministru? II vedeţi fă­când acest „coup de fete“? Eu nu! E o problema gingaşe, care va mai aştepta. Până când? Poate că într’o bună zi, cineva, un bun român, care va şti să po­rim ceaşcă răspicat: faceţi aşa pen­­tru că aşa vreau. Trebue să ni se facă binele cu deasila! Romulus Dianu încânţi prin Cişmigiu.. Cişmigiul este una din grădinile cele mai bogate, cele mai îmbelşuga­­te, pe care le-am văzut vreodată. A­­ceastă opulenţă a lui îl face admirat deopotrivă de cei simpli şi de oa­menii de gust. Cei dintâi văd frumu­seţile arborilor şi plantelor, îngră­­mădite­ izbitoare şi magia aceasta a­­junge să-i mişte în chip deosebit. Ceilalţi se opresc la un colţ ori al­tul al gradinei, ca într'o lume apar­te, şi­ acolo admiră varietăţile rari, dispoziţa plantelor şi rafinamentul lor. Ciudat efect are toamna in Cişmi­­giu! Parcul pare deodată devastat moralmente de o cruntă lovitură, ră­văşit în cununa lui deasă, sălbatici şi grandioasă, turburat în privirea impăenjenită a apelor lacului, neii, grijit parcă, decăzut. Acestea din cauza acelei străluciri luxoase de ieri, din pricina acelei enorme înflo­ritoare feţe pe care o arăta când bal­dachinul frunzişurilor nu fusese încă doborât de vânturi la pământ şi zdrenţuit. Dacă te duci la şosea toamna e a­­colo anotimpul cel mai încântător. O atmosferă calmă, o deschidere de orizonturi care izbucnesc de pretu­­tindeni, printre crengile dezgolite, printre trunchiurile drepte ale copa­­cilor, o viziune albastră, o tăcere ca aceia a unui câmp de vânătoare, te întâlneşte. Nu se desfigurează nimic înaintea ochilor, ci numai cerul de­vine lucid în adâncimea lui, pupila gigantică se măreşte, tremură emo­ţionată şi liniştită totodată, de pre­vestirile climei pe care le aduce vântul din pământ ori din apa veci­­nă a lacului Herăstrău. Ceea ce este regulat şi aşezat de mâna omului se pierde în ceea ce aduce cu el aerul câmpurilor deschise, orizontul etalat al cerului, culoarea îmbogăţită de galbenul toamnei, a soarelui care in­vadează totul până la picioarele în­conjurate de schele ale Arcului de Triumf... Cişmigiul sufere de pe urma toam­nei. Construcţiile de frunzişiui, ela­nul lui se frânge deodată. Dar ceea­ ce pare astfel artifical în el nu este nimic altceva decât bogăţia lui. Vi­­talitatea lui ca aceia a unor mari ar­tişti nu rezistă celei dintâi intempe­rii a toamnei. Isbit în plin, de vân­turi şi de răcoare, faţa i se descom­­pune deodată, ochii-i de apă mor, veşmintele se destramă. E o prive­lişte care te apasă. E un peisaj mâh­­nitor. Contrastul e prea tare în a­­ceastă cădere bruscă din strălucire. El îţi dă sensul loviturii neaşteptate, al nenorocirii, al hazardului funest. O plimbare frivolă pe alei nu asc­un­­de această privelişte, căci este în noi cum zice Riviere: ,,l’âme, cette in­­connue, et qui nous épie dans toutes nos aventures''... Dragoș Vrânceanu» Acest schimb de interimate cu colegul meu Ion Dimitrescu, mă readuce la teatru, după o lungă lipsă. Esenţial este să găsim ceva care să ne consoleze pentru faptul că ne-am născut! Teatru, sau alt­ceva, nu are importanţă. Personal însă am stimă pentru o idee care a putut să devină atât de manu­facturată şi trasă în serie. Cu atât mai mult, pentru o instituţie de înaltă parfumerie psichologică, cum e teatrul, în care veselia şi tristeţea se vând la acelaş tarif, de nişte atât de graţioase modele umane cum sunt actorii, a căror artă este să ne inducă, o clipă, nu­mai o clipă, în eroare, — lucru atât de necesar! Dacă mai socotesc că frumuse­ţea fizică este singura artă ade­vărată, — celelalte nefiind decât nişte palide imitaţii, —­ iată încă un motiv pentru a abandona, într’o seară, încruntatele telegrame ex­terne, care vin şi se aşează un ziar, ca nişte bube cu aripi. „Omul şi Masca” a fost scrisă, de un autor care nu e important decât prin apropierea istorică de Shakespeare. Marlowe, reprezintă un precursor în drama engleză, într’atâta numai că iese din cadru acelor Miracle Plays sau Moral Plays, de până la el, pentru a a­­duce în teatru o idee dramatică. In schimb nu are nici varietatea personagiilor lui Shakespeare, cel mai mare creator de oameni, după Dumnezeu, nici tragicul situaţiilor, nici verva şi învenţiunea comică a acestuia, nici patheticul lui, nici bufoneria, nici nebunia, nici stilul, nici rapiditatea succesiunii momen­telor, nici bogăţia metaforelor nici colierul cuvintelor, care ca nicăeni, sunt acţiuni, în drama shakespeariană. Secolul despoticei Elisabeth este secolul recuceririi Irlandei şi al rivalităţii dintre An­glia şi Spania. Niciodată nu s’a furat mai mult ca atunci, pe mare, şi pe uscat, pe drumul înspre A­­merica, deabia descoperită, şi în literatură. Este secolul care a vă­zut prăbuşindu-se faimoasa Invin­cibile Armada. Teatrul englez avea să-şi îm­plânte tradiţiile lui de până azi în acest amestec de comedie ita­liană şi de dramă spaniolă, care s’a remarcat şi în piesa lui Marlo­we „Omul şi Masca”. Este de înţeles, că un popor con­servator ca poporul britanic şi cu inteligenţa învestită mai mult în stăpânirea trecutului decât în pre­vederea viitorului, să atribue tea­trului lui Marlowe o mare impor­tanţă naţională. Pentru literatura noastră naţională bunăoară, este importantă „Baba Hârca”, şi alte piese care nu au decât o valoare cronologică şi documentară, în istoria teatrului! Nu te vom expor­ta niciodată. Eroarea începe atunci când ro­mânii în trecere prin Londra, cred că asemenea lucruri sunt pentru export. Norocul vine însă de acolo, că „Omul şi Masca” este o piesă aşa cum trebue pentru un succes, adică o piesă mediocră. Să mă explic. Ea aduce la noi, o mentalitate spe­cific britanică. Titlul „­Happy Hip­­pocrites”, vrea să spună că hipo­­crizia este un factor educativ şi că sub aparenţele comandate de ea, omul se modelează pe sub mas­că şi devine perfect. E o idee engleză. Omul nu aspiră la fericire, nu­mai Englezul aspiră, spune Nie­tzsche. Şi asta e cauza din care nu te întâlneşti cu religia în nici o creaţie a spiritului englez. Te întâlneşti numai cu morala­. Prac­tic, englezul caută, de sute de ani, o formulă de fericire pentru om. Filosofia engleză nu-i decât o su­perioară sociologie. Experienţa personală este atât de sus în scara valorilor engleze, încât o întâlnim în teoria cunoştinţiî, de Bacon; în ideile lui Hobbes despre Stat, Mo­rală şi Religie; în anatomia ideilor asociate, pe care o face Locke; în sondagiile conştiinţii, de Hume­;­în psichologia lui Reid; în economia lui Adam Smith; în logica lui Stuart Mill; în metafizica lui Spen­cer şi în studiul instinctului, de Butler. A trebuit multă hipocrizie pira­ţilor Angliei, până să facă din Morală cea mai mare instituţie a naţiei lor. Corsarul e azi şeful u­­nei case de comerţ şi e prea bun om de afaceri, ca să se preteze a fi escroc. In Anglia, educaţia nu se face în vederea jocurilor de so­ţ[Continuare în pag. 1I-ăl de ROMULUS DIANU TEATRUL NAȚIONAL: „Omul și Marlowe, de Ca Carte Masca", după Ministerul Justiţiei a întocmit un proect de lege pentru responsabilitatea­ minister­ialâ. — Ce sunt hârtiile astea ? — Nişte cereri ilegale, pe care vă rog să le a­domi­­eţi până nu vine legea aia, ştiţi dv., a responsabilităţii... PRIZONIERII HIMERELOR de PAMFIL ŞEICARU Prefacerile ce vor urma in fi­zionomia politică a Europei sunt condiţionate de două evenimente: revoluţia naţională în Spania şi de­claraţia de neutralitate a Belgiei. In ultimă analiză totul se reduce la problema colaborării europene a So­­­­vietelor. Pentru nimeni nu mai constituie o taină situaţia dublă pe care o are U. R. S. S. în raporturile internaţio­nale. Un aspect oficial foarte împă­ciuitor ce-şi defineşte spiritul în a­­cele declaraţii răspicate de susţine­rea păcii, de participare hotărâtă la pactul securităţii colective, totul în­­cadrându-se habotnic în litera Şi spiritul Societăţii Naţiunilor. Nimeni nu ar putea articula vre­o obiecţie critică faţă de această atitudine o­­ficială a Sovietelor. Celălalt aspect al Sovietelor este al executivei in­ternaţionalei comuniste, Kominter­­nul, un fel de guvern al luptei revo­luţionare de pe întreaga suprafaţă a Planetei. Organizarea forţelor re­voluţiei comuniste din fiecare ţară, este hotărîtă de Komintern. Ce tac­tică urmează, ce cadenţă va trebui să capete mişcarea comunistă, când trebue să răbufnească in mişcări profesionale sau în mişcări de stra­dă, dacă acţionează sub eticheta comunistă luând poziţie făţiş revo­luţionară sau se strecoară în vremel­nice întovărăşiri (front popular, ac­ţiune antifascistă, etc.) cu partidei®, democraţiei burgheze; — totul, dar absolut totul, est® hotărît de Komin­tern. Acest guvern al revoluţiei pla­netare cunoaşte perfect situaţia din fiecare ţară, are temperatura ne­mulţumirilor, ca şi topografia scade­rii pr­in organizaţia Statului, notea­ză punctele nevralgice, caracterul poporului, ritmica reacţiilor lui su­fleteşti, aşa cura un Stat-major al unei armate se documentează asu­pra condiţiilor în care va fi con­strâns să dee o luptă. Dela democraţia liberala a în­temeietorilor republicii Spaniole s’a ajuns la ceia ce formează esenţa „frontului popular“, la organizaţia comunistă. Kominternul a lucrat cu mult tact, procedând prin etape, dar nu a prevăzut reacţia naţionalistă a Spaniei. Insurecţia naţională a prăbuşit în­treaga muncă a Kominternului, dar nu numai că s’a clătinat construcţia comunistă, dar s’a dat un grav a­vertisment tuturor Statelor prin si­nistra desfăşurare a tragediei spa­niole. Aspectul oficial, aşa de împă­ciuitor, aşa de zelos de bunele ra­porturi internaţionale garantate de Geneva, a fost de­odată compromis de aspectul activităţii executivei internaţionale comuniste. Nu a lipsit nici solidaritatea aşa de sgomotoa­­să cu comuniştii spanioli, nici nerăb­darea uniei intervenţii directe în războiul civil. Totul a contribuit la o sgudîiire a instinctelor de conser­vare naţională. N’au lipsit nici unele grave imprudenţe ale frontului popular francez, spre a stimula în­grijorările legitime ale tuturor Sta­telor. Franţa a început să fie socotită tot mai prinsă în paenjenişul So­vietelor cari şi-au instalat centrul activităţii conspiraţiei comuniste la Paris. Temeri, iritare la Berlin fiindcă o alunecare a Franţei pe panta roşie a „frontului popular“ va pune hotă­­rîrile franceze la ordinele Moscovei. Belgia nu a mai crezut in forța Franţei, răvăşită de toate cutezan­ţele catilinare ale comunismului. De aici declaraţia de neutralitate a Belgiei. Intr’un articol publicat în „Adevărul“ d. I. Paul Boncour ana­lizează „Himera neutralităţii’, ză­dărnicia iluziei Belgiei de a putea rămâne neutră in cazul unui nou conflict intre Germania Si Franţa. In fond d. I. Paul Boncour are per­fectă dreptate fiindcă, în momentul când Germania va socoti necesar să violeze neutralitatea Belgiei, când statul major al armatei ger­mane va trasa drumul prin Belgia, nu va ezita un singur moment in­­curcându-se în scrupule de con­ştiinţă, să m­ărşăluiască exact cu a­­ceiaşi impetuozitate ca la 1914. Deci Belgia se retranşează intrio i­­luzie. Dar d. I. Paul Boncour con­stată: „lovitura adusă securităţii colective a Europei este gravă, căci neutralitatea înseamnă exact con­trariul aplicării Pactului Societăţii Naţiunilor“. Exact, dar nu mai puţin este şi politica franceză prizoniera himere­lor securităţii colective, a intregei construcţii juridice ce defineşte spi­ritul şi litera Societăţii Naţiunilor. Dar „micele naţiuni“ de care vor­beşte d. I. Paul Boncour nu sunt „descurajate numai de carenţa Ge­­nevii” ci, mai ales, de toate greşelile săvârşite de Franţa pe urma unei politici inteodate himerelor Gene­vii. Cum este explicată hotărîrea de neutralitate în presa belgiană, fiind­că explicaţiile cuprind şi învinuirile pe care Belgia le aduce politicei franceze? Desprindem din „La Na­tion Belge“: „După discursul Re­gelui, s’a ajuns la noi să se conside­­re obligaţiile pe care ni le impune încă faimosul Convenant ca mult mai bogate în posibilităţi de rǎzboiu de­cât în asigurări contra războiului. Sunt şaptesprezece ani de când noi anunţam acest strălucit rezultat. Es­te timpul ca să se revină la diplo­maţia realistă. Şi să se repudieze făţiş acest funest principiu al secu­­rităţii colective“... Iar în „Le Rap­pel” se afirmă şi mai categoric po­­ziţia Belgiei. Atacând iluzia secu­rităţii colective şi a alianţei cu Rusia Sovietelor continuă: „Cine a distrus tratatul de la Versailles? Ci­ne a redat Germaniei prima sa li­bertate de mişcare in vederea re­staurării puterii ei? Este un fran­cez, este Aristide Briand. Opera a­­cestui om funest tării noastre ca şi ţării lui, nu a sfârşit să-Şi arate ur­mările ei nenorocite. Ea (opera lui Aristide Briand) este la origina tu­turor îngrijorărilor noastre prezen­te. De la cre­aţia continuă care tre­buia să fie după un cuvânt faimos tratatul de la Versailles, ci a făcut o decădere, o dărâmare fără înceta­re. Astăzi nu mai există nimic pe care noi să ne putem ori­cât de mo­dest sprijini. Francezii cari au tole­rat ca Aristide Briand să-și urmeze detestabila sa întreprindere, nu pot să se mire că efectele acestei cau­ze continuă să se multiplice. Se pot constata, se pot spune, fără ca prin aceasta să încetezi de a iubi Fran­ţa“. Este neutralitatea în care s-a re­­fugiat Belgia o himeră, dar nu mai puţin a fost constrânsă la acest gest de toate erorile politicei franceze. Ceia ce ni se pare de neînţeles este faptul că, in pofida acestor ex­plicaţii, pe care le dau belgienii, d. I. când saluta, în Septembrie 1926, în­­ Continuare în pag. 11-a. In pagina 12-a: Parlamentul cehoslovac omagiază pe Suveranul României prim O tulburătoare problemă Cu multă greutate, cu şovăeli în hotărâri, bâjbâind prin întuneric ne apropiem de adevărata soluţie a să­nătăţii rurale. Nici un partid politic nu s’a îngrijit ca în programul său să rezolve chestiunea sănătăţii ţă­ranului român. Se vor înfiinţa cir­cumscripţii rurale şi dispensare. Dar aceasta este o dorinţă unanimă, şi acest deziderat chiar dacă se află într’un program politic la capitolul sănătăţii publice nu spune mare lucru. Ministerul de finanţe are şi el de spus un cuvânt, şi vedem cum pro­­ectul se nătue pentru că nu sunt bani, se zice, — şi vina este dată în sarcina celorlalţi care au încurcat finanţele. Din cercul acesta vicios nu iese nici un partid, şi ţăranii ră­mân mai departe cu râia, cu sifi­lisul, cu pelagra şi cu oftica lor. Mi­zeria lui 1907 s’a şters din aminti­rea lumii politice, tifosul exante­­matic dă de gândit mai mult sta­tisticienilor de la Liga Naţiunilor care au însemnat pe hartă Basara­bia cu o pată neagră. Dar cine mai are vreme să se gândească la ra­vagiile pe care le face sifilisul în regiunea muntoasă unde calcăe pro­miscuitatea, şi frigurile de baltă în regiunea de şes unde nici nu se pomeneşte de multe ori de vreun medicament. Hotărât lucru, cu metodele poli­ticianiste de până acum nu ajun­gem la nici o îmbunătăţire a stării sanitare rurale. Am consumat tot felul de experienţe. Ministeriatul d-rului Cantacuzino în cabinetul d-lui N. Iorga înţelege ori­cine că a fost o deziluzie. Oamenii de ştiin­ţă, în măsura în care sunt prea sa­vanţi înţeleg mai puţin nevoile ma­selor populare şi cred că cel mai bun lucru de făcut este să tot înte­­meeze tot felul de institute de cer­cetări care nu rezolvă, şi nici nu pot rezolva prin biurocraţie o pro­blemă care­ cere apostolat, dezin­teresare şi mai cu seamă consa­crare. Vedem că se studiază posi­bilitatea reînzestrărîi mănăstirilor, de ce nu s’ar pune în cercetare şi reîmproprietărirea eforiilor spitale­lor ? Ce se poate pune în locul bo­găţiilor boereşti de odinioară din care trăiau aceste institute de bine­facere. Budgetul statului este din ce în ce mai sărac, iniţiativa parti­culară nu se mai arată, pentru că acei care şi-au încredinţat averea unei instituţii filantropice şi-au vă­zut opera ruinată. Pentru a susţine cât de cât să­nătatea rurală, ministerul sănătăţii vine cu o propunere. Tinerii medici care nu au făcut încă stagiul mili­tar să treacă mai întâi pe la ţară, să încerce să cunoască şi să tămă­­duiască bolile din mediul rural. In­tenţia este foarte bună, chiar dacă acest stagiu s’ar limita numai la câteva luni sau chiar un an. Dar cine va întreţine pe aceşti tineri medici, şi mai cu seamă, vor avea ei medicamente şi instrumente ? A stărui totuşi în această hotărâre este după părerea noastră egal cu a o rezolva. Cu oarecare sprijin din partea autorităţii, un medic la ţară îşi va putea instala un cabinet în casa unui ţăran chiabur, la primar sau mai degrabă la domnul moşier. Dacă stagiul la ţară ar avea un ca­racter de obligativitate să i se dea şi o organizare quasi-militară. Tâ­nărul medic să se ştie mobilizat şi tot la fel, orice evaziune a bolna­vilor care sunt periculoşi sănătăţii publice să fie sancţionată. Fără au­toritate din partea medicului, fără sprijinul comunei, fără medica­mente nu se poate face nimic. Un medic care ar ţine registre şi ar face statistici nu-şi îndeplineşte scopul pentru care a fost trimis la sate. De la el, statul aşteaptă ceva mai mult, dar este obligat ca în egală măsură să contribue cu un sprijin necondiţionat de sărăcia unui budget. N. Roman M­unca ,am mai scris şi altădată că din exploatarea bogăţiilor româneşti noi am fi fericiţi să ne alegem măcar cu munca. Bogăţiile ar fi greu să se împartă între atâţia inşi. Nu ar rămâne mai nimic, fiindcă suntem mulţi. Dacă am fi străini în ţara, asta, sau măcar minoritari, uşor ar fi să pretindem, să apucăm şi să înpărţim. Dar aşa... Nu ne rămâne decât dreptul de a munci şi dreptul de a guverna. De aici urmează că acei dintre noi cari nu guvernează, muncesc. De câţiva ani, însă, acest drept al­­ său e abrogat de adevăraţii condu­cători ai vieţii noastre economice, cari nu sunt în nici un caz titularii, cu jurământ şi şefi de cabinet, ai departamentelor. Legea pentru pro­­tecţia muncii naţionale este cea mai excelentă dovadă a faptului că ro­mânilor nu li se mai recunoaşte în ţara lor dreptul de muncă. Şi încă trebue să avem mereu în vedere că legea nu ştie să facă deosebire între români şi minoritari. Legea vorbe­şte de cetăţeni. Chiar şi aşa, şi încă e nevoe de măsuri de protecţie. Protecţie? In lupta între noi şi concurenţii noştri străini, pentru ob­­­ţinerea unui post, avem noi băşti*' naşii nevoe de protecţia cuiva? Fi­­ reşte că nu, dacă concurenţa a ar fi liberă. Magnaţii ’noştri însă pun mare preţ la angajări pe calitatea de a fi străin. Fiind vorba, de principii, pos­­­tulanţii n'au nici un cuvânt de spus,. Aşadar lupta se dă între cei cari re­­prezintă aceste­­principii. Este deci o.. luptă între Stat şi capitaliştii stră­ini (scuzaţi de pleonasm!) Iată deci că legea susnumită este în primul rând o armă de apărare a interesa­lor Statului. Luată pe seama oficialităţii, lup­ta împotriva romanofobiei e urmărită de mulţimea celor lezaţi, cu cel mai viu interes. Privită de la distanţă cu­ răbdare şi cu oarecare naivitate, ţi se pare că, cu toate menajamentele, Statul va învinge totuşi. Dacă însă urmăreşti de aproape, lucrările Comisiei de încadrare, care e organul de aplicare a legii, spe­ranţele ţi se anemiază numaidecât. Temuta comisie nu a reuşit să facă până acum, decât o înfiorătoare sta­­tistică, plină de jale pentru noi. Ne­putinţa ei te emoţionează până la lacrimi. Intr'unul din duioase ş­i refe­rate se poate citi, cum roagă căldu­ros ministerul să interne în cazul unei Societăţi de miliarde. „Am con­statat, spune referatul, că numita so­cietate de exploatare, cu toate aver­tismentele noastre, are un număr ile­gal de străini în personalul admi­nistrativ şi personalul technic supe­rior (inginerii). Situaţia e aceeaş­ta şi anul trecuit. Propuneri etc., etc." Am vorbit cu inimosul preşedinte, al acestei comisii de senator Moteanu. D-sa lucrează la modificarea­ regu­­lamentului legii, pentru a da comi­siei o autoritate mai mare, în ceea ce priveşte aplicarea sancţiunilor. Trebue să-i fim recunoscători că menţine problema la suprafaţă. Dar până una alta aflatdhi' că hit numai legea e infirmă ci şi regula­­mentul e şchiop. Iar situaţia e a­­ceeaş ca şi anul trecut. N. Aioman

Next