Curentul, noiembrie 1936 (Anul 9, nr. 3144-3173)
1936-11-01 / nr. 3144
Duminica I Noembrie fits ab t INUL IX No. 3144 12 PAGINI3 I.KI r ■ . î •• . -L Director: PAMFIL SEICARO REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Palatul Nifon str. Doamnei 1 et. II Redacţia 3-4088, Administraţia 3-4080 TELEFON • Secretariatul şi Provincia . . 3-4088 [Cabinetul directorului.... 3-4084 ABONAMENTE : Lei 700 pe an; 350 pe 6 luni;200pe 3 luni; pentru bănci, instituţiuni şi administraţii publice; lei 1000 anual; pentru străinătate; lei 1700 pe an 900 pe 6 luni; 500 pe 3 luni. Abonamentele încep, la 1 şi 15 ale lunei. Taxa poştală plătită în numerar conford. Dir. Generale P. T. T. nr. 55740/929 Colegul meu Theo Maiorescu scrie cu o inimă bună, o adevărată inimă de vânător, despre jalnica stare de lucruri cinegetice, care ne costă şi banii, pe lângă aceea că, simultan ne părădueşte una dintre cele mai rare podoabe ale florei româneşti, fauna ei naturală. El zice că nu sunt înţelese cum trebue rosturile vânătoarei» cum de altfel nici alte rosturi... Că organizarea vânătorească a statului e atât de imperfectă, controlul atât de dubios, sancţiunile atât de tardive, exemplaritatea,lor atât de discutabilă, încât nu peste mulţi ani vom constata că s’au distrus pădurile după aceleași criterii devastatoare care au prezidat la distrugerea vânatului.. Nu e nici o mirare. E un subiect minor de care nu se ocupă guvernul: nu interesează massele. Animalele pădurii nu se adună în meeting, nu fac discursuri, nu protestează, nu votează. Lor le este egal dacă sunt distruse de puşti autorizate şi prevăzute cu permis de la prefectura poliţiei, sau dacă, dimpotrivă, braconierii, prin tradiţie trag după ele, nu orice anotimp, de la orice distanţă, cu schije de lucru. Oricât ar fi de reaţionat unguvern, el se resimte totuş de ticul preocupărilor democratice. Nu e urgentă o lege a vânătoarei, iar o poliţie specială pare prea scumpă. Atâta vreme cât nu se agită decât câteva sute de vânători, problema nu e de prima importanţă! La Roumanie este un pays de vingt millions de sujets, à part Ies sujets de mécontenntement. Prin urmare, nu s’a făcut şi nu sar face nimic în această direcţie. Dar noroc că, din timp în timp, mai trece pe la noi câte un străin şi ne podidesc unele accese de ruşine. E de necrezut, dar oficialităţii îi este ruşine! Are acest sentiment, închipuiţi-vă! Vorbesc de lordul Londonderry, care a vizitat România, şi a făcut o vânătoare în Deltă. Trebue să spun că Delta Dunării este un loc unic pe pământ, prin varietatea şi bogăţia faunei lui, dar că până acurft, câţiva ani, când tot un străin a publicat un album cu fotografii din Deltă, aproape că nu se Ştia ce-i acolo. Când s’a pornit moda turismului în Europa, când s’a observat că turism — export şi că abundenţa unor capitole în buget este condiţionată de frecvenţa intrării şi ieşirii turiştilor prin ţară, am împânzit şi noi cu afişe de propagandă gările principale din statele amice şi aliate. Veniţi la noi să vă arătăm Podul de peste Dunăre! Veniţi să vă arătăm Ceahlăul! Sau Marea Neagră, cea mai mare gârlă din România! Toată numai apa, udă şi rece! Ce s’o fi petrecut în timpul vânătoarei lordului Londonderry nu ştiu Dar, ca din senin, s’a pornit zarvă mare pentru organizarea unui centru de tsrîsm cinegetic in Deltă. S’au studiat la repezeală punctele pe unde se poate intra, în mod mai confortabil. ÎSi despletitele ape ale Dunării, s’a constatat că ele sunt cinci la număr, mai rămâne acum să se construiască bărci, să se asigure aprovizionarea cu merinde şi tutun- şi se va putea spune: iată, o organizarăm şî p’asta! Numai că problema e cu mult mai întinsă şi dacă România ţine să-şi asigure această comoară neexploatată, guvernul are dato- rîa să procedeze metodic şi energic la îngrădirea ei într’un regim de protecţie legală. Trebue să se ridice acolo un mare post de observaţie biologică» se spune. Trebue distrus braconajul, vânătoarea fără permis, vânătoarea in timpul oprit de lege. Să se perceapă taxe pentru fiecare şedinţă devânătoare, spune colegul şi amicul meu Theo Maiorescu. Sistemul taxelor pare simplu, dar cere o suplețe extraordinară. La noi taxele nu au atins decât rareori scopurile lor. Au apăsat inutil o ramură de activitate. Dar, la rigoare, dacă nu se poate altfel, să rămânem la sistemul taxațiunii. Numai să nu se pună carul înaintea boilor, adică să se fiscalizeze planul din hindul biuroului, fără ca plătitorul să aibă ceva în schimb. Inamicul legii este omul politic. El vânează şi cu permis şi fără permis şi în sezon şi după sezon. Interesul politic primează legea. Iar direcţia vânătoarei, din ministerul de Domenii ce vreţi să facă? Poate un director de minister, să impună, cu sila, legea, unui viitor ministru? II vedeţi făcând acest „coup de fete“? Eu nu! E o problema gingaşe, care va mai aştepta. Până când? Poate că într’o bună zi, cineva, un bun român, care va şti să porim ceaşcă răspicat: faceţi aşa pentru că aşa vreau. Trebue să ni se facă binele cu deasila! Romulus Dianu încânţi prin Cişmigiu.. Cişmigiul este una din grădinile cele mai bogate, cele mai îmbelşugate, pe care le-am văzut vreodată. Această opulenţă a lui îl face admirat deopotrivă de cei simpli şi de oamenii de gust. Cei dintâi văd frumuseţile arborilor şi plantelor, îngrămădite izbitoare şi magia aceasta ajunge să-i mişte în chip deosebit. Ceilalţi se opresc la un colţ ori altul al gradinei, ca într'o lume aparte, şi acolo admiră varietăţile rari, dispoziţa plantelor şi rafinamentul lor. Ciudat efect are toamna in Cişmigiu! Parcul pare deodată devastat moralmente de o cruntă lovitură, răvăşit în cununa lui deasă, sălbatici şi grandioasă, turburat în privirea impăenjenită a apelor lacului, neii, grijit parcă, decăzut. Acestea din cauza acelei străluciri luxoase de ieri, din pricina acelei enorme înfloritoare feţe pe care o arăta când baldachinul frunzişurilor nu fusese încă doborât de vânturi la pământ şi zdrenţuit. Dacă te duci la şosea toamna e acolo anotimpul cel mai încântător. O atmosferă calmă, o deschidere de orizonturi care izbucnesc de pretutindeni, printre crengile dezgolite, printre trunchiurile drepte ale copacilor, o viziune albastră, o tăcere ca aceia a unui câmp de vânătoare, te întâlneşte. Nu se desfigurează nimic înaintea ochilor, ci numai cerul devine lucid în adâncimea lui, pupila gigantică se măreşte, tremură emoţionată şi liniştită totodată, de prevestirile climei pe care le aduce vântul din pământ ori din apa vecină a lacului Herăstrău. Ceea ce este regulat şi aşezat de mâna omului se pierde în ceea ce aduce cu el aerul câmpurilor deschise, orizontul etalat al cerului, culoarea îmbogăţită de galbenul toamnei, a soarelui care invadează totul până la picioarele înconjurate de schele ale Arcului de Triumf... Cişmigiul sufere de pe urma toamnei. Construcţiile de frunzişiui, elanul lui se frânge deodată. Dar ceea ce pare astfel artifical în el nu este nimic altceva decât bogăţia lui. Vitalitatea lui ca aceia a unor mari artişti nu rezistă celei dintâi intemperii a toamnei. Isbit în plin, de vânturi şi de răcoare, faţa i se descompune deodată, ochii-i de apă mor, veşmintele se destramă. E o privelişte care te apasă. E un peisaj mâhnitor. Contrastul e prea tare în această cădere bruscă din strălucire. El îţi dă sensul loviturii neaşteptate, al nenorocirii, al hazardului funest. O plimbare frivolă pe alei nu ascunde această privelişte, căci este în noi cum zice Riviere: ,,l’âme, cette inconnue, et qui nous épie dans toutes nos aventures''... Dragoș Vrânceanu» Acest schimb de interimate cu colegul meu Ion Dimitrescu, mă readuce la teatru, după o lungă lipsă. Esenţial este să găsim ceva care să ne consoleze pentru faptul că ne-am născut! Teatru, sau altceva, nu are importanţă. Personal însă am stimă pentru o idee care a putut să devină atât de manufacturată şi trasă în serie. Cu atât mai mult, pentru o instituţie de înaltă parfumerie psichologică, cum e teatrul, în care veselia şi tristeţea se vând la acelaş tarif, de nişte atât de graţioase modele umane cum sunt actorii, a căror artă este să ne inducă, o clipă, numai o clipă, în eroare, — lucru atât de necesar! Dacă mai socotesc că frumuseţea fizică este singura artă adevărată, — celelalte nefiind decât nişte palide imitaţii, — iată încă un motiv pentru a abandona, într’o seară, încruntatele telegrame externe, care vin şi se aşează un ziar, ca nişte bube cu aripi. „Omul şi Masca” a fost scrisă, de un autor care nu e important decât prin apropierea istorică de Shakespeare. Marlowe, reprezintă un precursor în drama engleză, într’atâta numai că iese din cadru acelor Miracle Plays sau Moral Plays, de până la el, pentru a aduce în teatru o idee dramatică. In schimb nu are nici varietatea personagiilor lui Shakespeare, cel mai mare creator de oameni, după Dumnezeu, nici tragicul situaţiilor, nici verva şi învenţiunea comică a acestuia, nici patheticul lui, nici bufoneria, nici nebunia, nici stilul, nici rapiditatea succesiunii momentelor, nici bogăţia metaforelor nici colierul cuvintelor, care ca nicăeni, sunt acţiuni, în drama shakespeariană. Secolul despoticei Elisabeth este secolul recuceririi Irlandei şi al rivalităţii dintre Anglia şi Spania. Niciodată nu s’a furat mai mult ca atunci, pe mare, şi pe uscat, pe drumul înspre America, deabia descoperită, şi în literatură. Este secolul care a văzut prăbuşindu-se faimoasa Invincibile Armada. Teatrul englez avea să-şi împlânte tradiţiile lui de până azi în acest amestec de comedie italiană şi de dramă spaniolă, care s’a remarcat şi în piesa lui Marlowe „Omul şi Masca”. Este de înţeles, că un popor conservator ca poporul britanic şi cu inteligenţa învestită mai mult în stăpânirea trecutului decât în prevederea viitorului, să atribue teatrului lui Marlowe o mare importanţă naţională. Pentru literatura noastră naţională bunăoară, este importantă „Baba Hârca”, şi alte piese care nu au decât o valoare cronologică şi documentară, în istoria teatrului! Nu te vom exporta niciodată. Eroarea începe atunci când românii în trecere prin Londra, cred că asemenea lucruri sunt pentru export. Norocul vine însă de acolo, că „Omul şi Masca” este o piesă aşa cum trebue pentru un succes, adică o piesă mediocră. Să mă explic. Ea aduce la noi, o mentalitate specific britanică. Titlul „Happy Hippocrites”, vrea să spună că hipocrizia este un factor educativ şi că sub aparenţele comandate de ea, omul se modelează pe sub mască şi devine perfect. E o idee engleză. Omul nu aspiră la fericire, numai Englezul aspiră, spune Nietzsche. Şi asta e cauza din care nu te întâlneşti cu religia în nici o creaţie a spiritului englez. Te întâlneşti numai cu morala. Practic, englezul caută, de sute de ani, o formulă de fericire pentru om. Filosofia engleză nu-i decât o superioară sociologie. Experienţa personală este atât de sus în scara valorilor engleze, încât o întâlnim în teoria cunoştinţiî, de Bacon; în ideile lui Hobbes despre Stat, Morală şi Religie; în anatomia ideilor asociate, pe care o face Locke; în sondagiile conştiinţii, de Hume;în psichologia lui Reid; în economia lui Adam Smith; în logica lui Stuart Mill; în metafizica lui Spencer şi în studiul instinctului, de Butler. A trebuit multă hipocrizie piraţilor Angliei, până să facă din Morală cea mai mare instituţie a naţiei lor. Corsarul e azi şeful unei case de comerţ şi e prea bun om de afaceri, ca să se preteze a fi escroc. In Anglia, educaţia nu se face în vederea jocurilor de soţ[Continuare în pag. 1I-ăl de ROMULUS DIANU TEATRUL NAȚIONAL: „Omul și Marlowe, de Ca Carte Masca", după Ministerul Justiţiei a întocmit un proect de lege pentru responsabilitatea ministerialâ. — Ce sunt hârtiile astea ? — Nişte cereri ilegale, pe care vă rog să le adomieţi până nu vine legea aia, ştiţi dv., a responsabilităţii... PRIZONIERII HIMERELOR de PAMFIL ŞEICARU Prefacerile ce vor urma in fizionomia politică a Europei sunt condiţionate de două evenimente: revoluţia naţională în Spania şi declaraţia de neutralitate a Belgiei. In ultimă analiză totul se reduce la problema colaborării europene a Sovietelor. Pentru nimeni nu mai constituie o taină situaţia dublă pe care o are U. R. S. S. în raporturile internaţionale. Un aspect oficial foarte împăciuitor ce-şi defineşte spiritul în acele declaraţii răspicate de susţinerea păcii, de participare hotărâtă la pactul securităţii colective, totul încadrându-se habotnic în litera Şi spiritul Societăţii Naţiunilor. Nimeni nu ar putea articula vreo obiecţie critică faţă de această atitudine oficială a Sovietelor. Celălalt aspect al Sovietelor este al executivei internaţionalei comuniste, Kominternul, un fel de guvern al luptei revoluţionare de pe întreaga suprafaţă a Planetei. Organizarea forţelor revoluţiei comuniste din fiecare ţară, este hotărîtă de Komintern. Ce tactică urmează, ce cadenţă va trebui să capete mişcarea comunistă, când trebue să răbufnească in mişcări profesionale sau în mişcări de stradă, dacă acţionează sub eticheta comunistă luând poziţie făţiş revoluţionară sau se strecoară în vremelnice întovărăşiri (front popular, acţiune antifascistă, etc.) cu partidei®, democraţiei burgheze; — totul, dar absolut totul, est® hotărît de Komintern. Acest guvern al revoluţiei planetare cunoaşte perfect situaţia din fiecare ţară, are temperatura nemulţumirilor, ca şi topografia scaderii prin organizaţia Statului, notează punctele nevralgice, caracterul poporului, ritmica reacţiilor lui sufleteşti, aşa cura un Stat-major al unei armate se documentează asupra condiţiilor în care va fi constrâns să dee o luptă. Dela democraţia liberala a întemeietorilor republicii Spaniole s’a ajuns la ceia ce formează esenţa „frontului popular“, la organizaţia comunistă. Kominternul a lucrat cu mult tact, procedând prin etape, dar nu a prevăzut reacţia naţionalistă a Spaniei. Insurecţia naţională a prăbuşit întreaga muncă a Kominternului, dar nu numai că s’a clătinat construcţia comunistă, dar s’a dat un grav avertisment tuturor Statelor prin sinistra desfăşurare a tragediei spaniole. Aspectul oficial, aşa de împăciuitor, aşa de zelos de bunele raporturi internaţionale garantate de Geneva, a fost deodată compromis de aspectul activităţii executivei internaţionale comuniste. Nu a lipsit nici solidaritatea aşa de sgomotoasă cu comuniştii spanioli, nici nerăbdarea uniei intervenţii directe în războiul civil. Totul a contribuit la o sgudîiire a instinctelor de conservare naţională. N’au lipsit nici unele grave imprudenţe ale frontului popular francez, spre a stimula îngrijorările legitime ale tuturor Statelor. Franţa a început să fie socotită tot mai prinsă în paenjenişul Sovietelor cari şi-au instalat centrul activităţii conspiraţiei comuniste la Paris. Temeri, iritare la Berlin fiindcă o alunecare a Franţei pe panta roşie a „frontului popular“ va pune hotărîrile franceze la ordinele Moscovei. Belgia nu a mai crezut in forța Franţei, răvăşită de toate cutezanţele catilinare ale comunismului. De aici declaraţia de neutralitate a Belgiei. Intr’un articol publicat în „Adevărul“ d. I. Paul Boncour analizează „Himera neutralităţii’, zădărnicia iluziei Belgiei de a putea rămâne neutră in cazul unui nou conflict intre Germania Si Franţa. In fond d. I. Paul Boncour are perfectă dreptate fiindcă, în momentul când Germania va socoti necesar să violeze neutralitatea Belgiei, când statul major al armatei germane va trasa drumul prin Belgia, nu va ezita un singur moment incurcându-se în scrupule de conştiinţă, să mărşăluiască exact cu aceiaşi impetuozitate ca la 1914. Deci Belgia se retranşează intrio iluzie. Dar d. I. Paul Boncour constată: „lovitura adusă securităţii colective a Europei este gravă, căci neutralitatea înseamnă exact contrariul aplicării Pactului Societăţii Naţiunilor“. Exact, dar nu mai puţin este şi politica franceză prizoniera himerelor securităţii colective, a intregei construcţii juridice ce defineşte spiritul şi litera Societăţii Naţiunilor. Dar „micele naţiuni“ de care vorbeşte d. I. Paul Boncour nu sunt „descurajate numai de carenţa Genevii” ci, mai ales, de toate greşelile săvârşite de Franţa pe urma unei politici inteodate himerelor Genevii. Cum este explicată hotărîrea de neutralitate în presa belgiană, fiindcă explicaţiile cuprind şi învinuirile pe care Belgia le aduce politicei franceze? Desprindem din „La Nation Belge“: „După discursul Regelui, s’a ajuns la noi să se considere obligaţiile pe care ni le impune încă faimosul Convenant ca mult mai bogate în posibilităţi de rǎzboiu decât în asigurări contra războiului. Sunt şaptesprezece ani de când noi anunţam acest strălucit rezultat. Este timpul ca să se revină la diplomaţia realistă. Şi să se repudieze făţiş acest funest principiu al securităţii colective“... Iar în „Le Rappel” se afirmă şi mai categoric poziţia Belgiei. Atacând iluzia securităţii colective şi a alianţei cu Rusia Sovietelor continuă: „Cine a distrus tratatul de la Versailles? Cine a redat Germaniei prima sa libertate de mişcare in vederea restaurării puterii ei? Este un francez, este Aristide Briand. Opera acestui om funest tării noastre ca şi ţării lui, nu a sfârşit să-Şi arate urmările ei nenorocite. Ea (opera lui Aristide Briand) este la origina tuturor îngrijorărilor noastre prezente. De la creaţia continuă care trebuia să fie după un cuvânt faimos tratatul de la Versailles, ci a făcut o decădere, o dărâmare fără încetare. Astăzi nu mai există nimic pe care noi să ne putem oricât de modest sprijini. Francezii cari au tolerat ca Aristide Briand să-și urmeze detestabila sa întreprindere, nu pot să se mire că efectele acestei cauze continuă să se multiplice. Se pot constata, se pot spune, fără ca prin aceasta să încetezi de a iubi Franţa“. Este neutralitatea în care s-a refugiat Belgia o himeră, dar nu mai puţin a fost constrânsă la acest gest de toate erorile politicei franceze. Ceia ce ni se pare de neînţeles este faptul că, in pofida acestor explicaţii, pe care le dau belgienii, d. I. când saluta, în Septembrie 1926, în Continuare în pag. 11-a. In pagina 12-a: Parlamentul cehoslovac omagiază pe Suveranul României prim O tulburătoare problemă Cu multă greutate, cu şovăeli în hotărâri, bâjbâind prin întuneric ne apropiem de adevărata soluţie a sănătăţii rurale. Nici un partid politic nu s’a îngrijit ca în programul său să rezolve chestiunea sănătăţii ţăranului român. Se vor înfiinţa circumscripţii rurale şi dispensare. Dar aceasta este o dorinţă unanimă, şi acest deziderat chiar dacă se află într’un program politic la capitolul sănătăţii publice nu spune mare lucru. Ministerul de finanţe are şi el de spus un cuvânt, şi vedem cum proectul se nătue pentru că nu sunt bani, se zice, — şi vina este dată în sarcina celorlalţi care au încurcat finanţele. Din cercul acesta vicios nu iese nici un partid, şi ţăranii rămân mai departe cu râia, cu sifilisul, cu pelagra şi cu oftica lor. Mizeria lui 1907 s’a şters din amintirea lumii politice, tifosul exantematic dă de gândit mai mult statisticienilor de la Liga Naţiunilor care au însemnat pe hartă Basarabia cu o pată neagră. Dar cine mai are vreme să se gândească la ravagiile pe care le face sifilisul în regiunea muntoasă unde calcăe promiscuitatea, şi frigurile de baltă în regiunea de şes unde nici nu se pomeneşte de multe ori de vreun medicament. Hotărât lucru, cu metodele politicianiste de până acum nu ajungem la nici o îmbunătăţire a stării sanitare rurale. Am consumat tot felul de experienţe. Ministeriatul d-rului Cantacuzino în cabinetul d-lui N. Iorga înţelege oricine că a fost o deziluzie. Oamenii de ştiinţă, în măsura în care sunt prea savanţi înţeleg mai puţin nevoile maselor populare şi cred că cel mai bun lucru de făcut este să tot întemeeze tot felul de institute de cercetări care nu rezolvă, şi nici nu pot rezolva prin biurocraţie o problemă care cere apostolat, dezinteresare şi mai cu seamă consacrare. Vedem că se studiază posibilitatea reînzestrărîi mănăstirilor, de ce nu s’ar pune în cercetare şi reîmproprietărirea eforiilor spitalelor ? Ce se poate pune în locul bogăţiilor boereşti de odinioară din care trăiau aceste institute de binefacere. Budgetul statului este din ce în ce mai sărac, iniţiativa particulară nu se mai arată, pentru că acei care şi-au încredinţat averea unei instituţii filantropice şi-au văzut opera ruinată. Pentru a susţine cât de cât sănătatea rurală, ministerul sănătăţii vine cu o propunere. Tinerii medici care nu au făcut încă stagiul militar să treacă mai întâi pe la ţară, să încerce să cunoască şi să tămăduiască bolile din mediul rural. Intenţia este foarte bună, chiar dacă acest stagiu s’ar limita numai la câteva luni sau chiar un an. Dar cine va întreţine pe aceşti tineri medici, şi mai cu seamă, vor avea ei medicamente şi instrumente ? A stărui totuşi în această hotărâre este după părerea noastră egal cu a o rezolva. Cu oarecare sprijin din partea autorităţii, un medic la ţară îşi va putea instala un cabinet în casa unui ţăran chiabur, la primar sau mai degrabă la domnul moşier. Dacă stagiul la ţară ar avea un caracter de obligativitate să i se dea şi o organizare quasi-militară. Tânărul medic să se ştie mobilizat şi tot la fel, orice evaziune a bolnavilor care sunt periculoşi sănătăţii publice să fie sancţionată. Fără autoritate din partea medicului, fără sprijinul comunei, fără medicamente nu se poate face nimic. Un medic care ar ţine registre şi ar face statistici nu-şi îndeplineşte scopul pentru care a fost trimis la sate. De la el, statul aşteaptă ceva mai mult, dar este obligat ca în egală măsură să contribue cu un sprijin necondiţionat de sărăcia unui budget. N. Roman Munca ,am mai scris şi altădată că din exploatarea bogăţiilor româneşti noi am fi fericiţi să ne alegem măcar cu munca. Bogăţiile ar fi greu să se împartă între atâţia inşi. Nu ar rămâne mai nimic, fiindcă suntem mulţi. Dacă am fi străini în ţara, asta, sau măcar minoritari, uşor ar fi să pretindem, să apucăm şi să înpărţim. Dar aşa... Nu ne rămâne decât dreptul de a munci şi dreptul de a guverna. De aici urmează că acei dintre noi cari nu guvernează, muncesc. De câţiva ani, însă, acest drept al său e abrogat de adevăraţii conducători ai vieţii noastre economice, cari nu sunt în nici un caz titularii, cu jurământ şi şefi de cabinet, ai departamentelor. Legea pentru protecţia muncii naţionale este cea mai excelentă dovadă a faptului că românilor nu li se mai recunoaşte în ţara lor dreptul de muncă. Şi încă trebue să avem mereu în vedere că legea nu ştie să facă deosebire între români şi minoritari. Legea vorbeşte de cetăţeni. Chiar şi aşa, şi încă e nevoe de măsuri de protecţie. Protecţie? In lupta între noi şi concurenţii noştri străini, pentru obţinerea unui post, avem noi băşti*' naşii nevoe de protecţia cuiva? Fi reşte că nu, dacă concurenţa a ar fi liberă. Magnaţii ’noştri însă pun mare preţ la angajări pe calitatea de a fi străin. Fiind vorba, de principii, postulanţii n'au nici un cuvânt de spus,. Aşadar lupta se dă între cei cari reprezintă acesteprincipii. Este deci o.. luptă între Stat şi capitaliştii străini (scuzaţi de pleonasm!) Iată deci că legea susnumită este în primul rând o armă de apărare a interesalor Statului. Luată pe seama oficialităţii, lupta împotriva romanofobiei e urmărită de mulţimea celor lezaţi, cu cel mai viu interes. Privită de la distanţă cu răbdare şi cu oarecare naivitate, ţi se pare că, cu toate menajamentele, Statul va învinge totuşi. Dacă însă urmăreşti de aproape, lucrările Comisiei de încadrare, care e organul de aplicare a legii, speranţele ţi se anemiază numaidecât. Temuta comisie nu a reuşit să facă până acum, decât o înfiorătoare statistică, plină de jale pentru noi. Neputinţa ei te emoţionează până la lacrimi. Intr'unul din duioase şi referate se poate citi, cum roagă călduros ministerul să interne în cazul unei Societăţi de miliarde. „Am constatat, spune referatul, că numita societate de exploatare, cu toate avertismentele noastre, are un număr ilegal de străini în personalul administrativ şi personalul technic superior (inginerii). Situaţia e aceeaşta şi anul trecuit. Propuneri etc., etc." Am vorbit cu inimosul preşedinte, al acestei comisii de senator Moteanu. D-sa lucrează la modificarea regulamentului legii, pentru a da comisiei o autoritate mai mare, în ceea ce priveşte aplicarea sancţiunilor. Trebue să-i fim recunoscători că menţine problema la suprafaţă. Dar până una alta aflatdhi' că hit numai legea e infirmă ci şi regulamentul e şchiop. Iar situaţia e aceeaş ca şi anul trecut. N. Aioman