Curentul, noiembrie 1936 (Anul 9, nr. 3144-3173)

1936-11-01 / nr. 3144

IJ I I m M PLANTAREA 08 TOAMNA adUCE SI1CG6S SSflU!* POMI FRUCTIFERI • Arbori pentru străzi, şosele şi parcuri, brazi, trandafiri, poet*­­de salcâmi şi gladice, vile altoite, etc. de calitate supe­rioară, furnizează: • Pepinierele STIRBEY, BUFTEA Reprezentanţa generală în București , Str. BANULUI No. 2 Catalog gratis la cerere " Prizonierii himerelor (Continuare din pagina Ka im­era securităţii colective, să apere toată concepţia politică a lui Aristi­­ide Briand ca şi când în zece ani de­cât saluta, în Septembrie 1926, in­trarea Germaniei în Societatea Na­ţiunilor printr’un imn ridicat Păcii ‘^înlături tunuri, puşti, mitraliere...) nu s’ar fi dat suficiente şi tragice idesmintiri unei utopii. Va fi neutralitatea Belgiei o hi­meră, dar tot atât de himeră este şi securitatea colectivă. împotriva acestei himere reacţio­nează realismul politic francez re­prezentat prin mareşalul Pétain și generalul Weygand. Pamfil Şeicaru Cronica dramatică (Continuare din pagina l­a­­ teietate, ci educaţia garantează însăş constituţia engleză, nescrisă, aplicată prin educaţie. Statul se sprijină acolo, pe acest pivot al moralei. Astfel înţeleasă, piesa lui Mar­­lowe răspunde, în Anglia, unei pre­ocupări publice unanime. „ Dar ce caută ea la Bucureşti? Am auzit pe Greta Garbo, care '.şedea lângă fotoliul meu, într’p e­­d­iţie bucureşteană, că piesa e ».foarte profundă”. Gretagarbistica mea vecină era impresionată viu de felul cum o mască, aplicată­­ la Elisabeth Arden, poate modifica un nas pocit. Face omul o cură de amor, ca să devină mai frumos şi mai chipos. Acesta era înţelesul Cel profund. Avea dreptate! Ea nu ie englezoaică. Ştiu că teatrul e un semn de ci­vilizaţie. Cum să nu-ţi placă? Ba i­ţi place! Există piese cu peruci şi piese fără, piese cu pantaloni lungi şi altele cu tandre culate. Mai e şi revanşa teatrului nudist, un fel de clinică unde se fac tratamente contra pudicităţii persoanelor care vin din provincie. :5 Dar din sistemul culturii unui Om modern, „Omul şi Masca” poa­te să lipsească. Aci e bun teatrul. Rolul său este de a fixa ceea ce e anorganic şî insignifiant. In loc să se ocupe de marile constelaţii ale Spiritul, teatrul devine Impresar de comete vagabonde. Trebue să vină Teatrul, ca să ne mai servească mn Marlowe şi încă într'o adap­tare atât de lipsită de pretenţii în­cât, cu toate că autorul e mort de­la 1593, se vorbeşte într’un loc de Bonaparte! Aplauze? Da, au fost, dar toate foi exclusiv pentru interpreţi. Pentru aceşti floţi cari duc în spa­t un text mort, o fantezie uscată, o filozofie mediocră. Pentru aceste brave artiste ale Teatrului Naţio­nal, care şi când interpretează ex­travagante şi convenţionale engle­zoaice umblând prin păduri, găsesc destule prilejuri pentru a transmite în sală impresia unei autentice trăiri.­­ Lucru curios! Divertismentele se introduc în piese ca nişte suplimen­tare distracţii. In „Omul şi Masca” divertismentul e lucrul cel mai plic­tisitor şi mai penibil. Bacilavaua tur­cească din actul al doilea, cu magi, căluşari, prezicători şi chiromanţi (cari descoperă totul garantat), spec­tacolul acela vulgar care nu se lea­gă cu ideea piesei şi nu explică inimic din cele ce mai urmează, face dovada faptului că piesa ia fost montată printr’o gravă neso­cotire a stării ei civile și printr’o preocupare ne-literară și ne-esteti­­că. E drept, un tablou a fost aplau­dat la scenă deschisă: tabloul când fecioara (doamna Carandino) oferă inima ei disponibilă lordului Hell (d. Vraca). Era foarte frumos, to­tul scăldat în violet, culoarea la modă! Mă reîntorceam la teatru, ca fiul­­risipitor, după mulți ani de absen­­,fcă. Scena avea pentru mine o fizio­nomie umană și mi s’a părut chiar că mă întreabă biblic: — „Mon fils, aimes-tu le veau gras? — Nou, papa, c’est toi que faime!’’ D. Vraca va tine piesa. Cât va putea... A avut o mască reuşită ca­­re-l făcea atât de urât, încât când se strâmba părea mai puţin urât! Păcat de graţia d-rei Elvira Go­­deanu, într’un rol pe care l-a văzut atât de just dar care e sumar creionat în text, şi care virează că­tre marginile piesei pe această do­rată artistă. S’a salvat printr’un joc inteligent. In scenele de pasiune cu d-n­a Ca­randino de Vraca şi-a pus în um­bră partenera, prin forţa lucruri­lor, şi nimic nu a mai putut readu­­ce acest suplu la diapazon. In general, un spectacol curat pentru amatorii de pralmne filoso­fice. Credeam­­că Teatrul Nation] joacă pe Shakespeare ca să nu mai joace pe Marlowe; credeam că joacă pe Corneille, ca să nu maî joace pe Guillen de Castro sau pe Tirso de Molina. Probabil că m’am înșelat. Ad-Interim: ROMULUS DIANU Publicatiune T3P_ ________ Dosar No. 2427/935 Tribunalul Bihor secţia II, dis­pun© convocarea creditorilor si debitorilor urbani Pap Iosif şi so­­ţia sa Cenez Suzaha, domiciliaţi în Oradea, str. Pompei 24, în cauza aprobării vânzării imobilu­lui înscris în cartea funduară No. 6256 din Oradea, fără depunerea preţului, conform art. 27 din le­­gea conversiunii, pe ziua de 7 No­­em­brie curent, ora 9 dimineaţa, pentru a-şi susţine interesele. Preşedinte, (ss) indescifrabil. Grefier, (ss) indescifrabil. Publicatiune No. 6974/936 Onorata judecătorie urbană, au­toritate Cartea Funduară Oradea, Subsemnata, plătindu-mi toate datoriile conform art. 27 din legea asanării, va rog a ordona radierea menţiunii din coatele funduare 6593 și 6598 Oradea. (ss) Lasak Josefa. Publica |­iune No. 784/936 Onorata judecătorie urbană au­toritatea cărţii funduare Oradea Subsemnaţii, plătindu-ne toate datoriile conform art. 27 din legea asanării, vă rugăm să binevoiţi a ordona radierea menţiunii din coatele funduare 4189 Oradea. (ss) Gal Francisc şi soţia (ss) Varga Ida,­­ Pireu-Athena Note dintr-o călătorie în Grecia •! Dimineaţa albă şi lină, ne-a prins la marea de sineală, aproape de Cicla­­dele semănate pe câmpul ei nesfârşit­­de ape. înaintăm cu soarele în spate, printre valurile mici, de spumă albă. E atâta linişte pe marea asta calmă, încât tăcerea se pare că-ţi cântă în urechi. Doar fâsâitul insinuant al apei spinteca­tă de vasul în plin mers, mai rupe le­rmna auzului. Stau la proră răsturnat pe colacii de otgoane ai ancorei şi privesc pierdut peste mare. Am lăsat de mult în urmă pământul puţin, presărat în insulele mâ­nuite şi stâncoase; mergem spre ţara bănuită, dincolo, de zare, unde cercul închipuirii, închide clopotul imens al cerului. Lupt cu gândul şi încep să tră­iesc aevea­ realitatea lecturilor cu care ani-am făurit o Eladă proprie. Sus la puntea de comandă, a apărut în alb un ofiţer­­ pinguin singuratec, pe insu­la ţilutitoare a vasului. Şi gândul, mi-a fugit, acum, spre ţara cu zăpezi eterne, «te teama căldurii ce vine din înalt. Ca singurătatea, gândul, din cerul fără hotar, un cor­moran alb, singur în imensitatea albas­tră şi grie, aleargă după vas. Ca o ilu­zie. Se vede că-i aproape pământul, căci păsările acestea stinghere, sunt po­rumbeii salvatori ai navelor, pierdute’n larg de ape fără zăgaz. Ascult fâlfâi­tul pe care, mi-1 închipui și par’că-mi adie răcoare pe fruntea muiată de su­doare. E timpul prânzului pe care-1 aud sunând in limbalul băiatului care a­­nunţă masa pasagerilor. Peste câteva ore, „Dacia” pluteşte printre coaste mărunte de insule sărace, pe care verdeaţa se ghiceşte ca în vi­trine de magazin. De malurile alburii de piatră, valurile alungate din larg, se isbesc, ritmic, tălăzuind uşor din loc în loc, sate rare de pescari, ies din văgăunile fără viaţă, ca imaginile de sub ţigla roşie a jocurilor de copii. Da­că n’aş vedea în larg, bărcile purtate de vântul umflat în pânze, aş crede că trecem printr’o ţară, în care domneşte Acum pământul se îngustează şi se­ apropie din ambele laturi ale vaporului.­­ Iar în fund, în seara pe care o anunţă aproape soarele roşu ca sângele, se ghi­ceşte Parcul. Alunecăm in bazinul năclăit de zoa­ie şi grăsimi al marelui port. Deoparte şi în fund, pe cheiurile nesfârşit de lungi şi clădite în piatră, se înşiruesc magaziile uriaşe, încărcate cu mărfuri în tranzit sau în vamă. Chiar afară, sub cerul liber, sute de lăzi cu nume şi adrese americane, arată că poartă în pântece, maşinile lui Ford. Sub braţe de macarale uriaşe, iese la lumină încărcătura vaselor cari dorm în apa liniştită a bazinului, spri­­jinindu-se de cheiuri. Fel de fel de pa­vilioane şi ţări şi-au dat întâlnire: colo un vas italian, dincolo unul japonez, britanic sau german, s-au înfrăţit sub marea poruncă a muncii sau sub fla­mura comerţului care nu cunoaşte ura de rasă. Plreul, privit în agitaţia acea­sta febrilă este unul din cele mai mari porturi de comerţ din sudestul Euro­pei. Din port, pe malul stâncos, din dreapta, înspre Athena, se văd locuin­ţele noi­ — un oraş nou crescut din eiatru — ale refugiaţilor greci din A­­­sia Mică. De jos, din mare, străzile­­ urcă printre case uniforme, în care nu mişcă nici o vietate. Ai crede că te afli într’un oraş pustiit de molime sau de secetă grozavă, căci nici măcar ver­deaţa pomilor nu se iveşte de nicăieri. Ne conduce la acostare, prin pădu­rea de catarguri, un pilot grec, între două vârste, mărunt şi greoi, care vor­beşte însă româneşte, ca la noi acasă. A fost pe vremuri armator la Brăila, dar, criza, l-a redus la rangul de pilot, du­pă ce a pierdut averea făcută în tine­reţe, în România. Când am coborit pe cheiul­­arcuit între mare, vamă şi grilajul înalt de fier, se făcuse seară. Peste marea de capete şi peste larma ţipată în zeci de graiuri străine, oraşul care pleacă chiar de pe cheiu, îşi aprinsese luminile. In gloata care forfoteşte în febra plecării sau a sosirii, te simţi deodată singur şi înţelegi că te afli străin între străini. Glasurile româneşti ale tovarăşilor din grup, se pierd par’că o vreme, amuţite de preocuparea de a vedea, de a satis­face curiozităţi înmulţite la fiecare pas. Apoi luminile, care te lovesc din plin, chiar la eşire şi contactul cu piatra cal­dă a străzii, după nesfârşite ceasuri de plutire pe marea lină, te ameţesc. ’Trei" tramvaie şi auto­uri dealungul străzi­lor pline de lume, şi sgomotul oraşului în plină mişcare, te cuprinde ca într’un infern al vremurilor noui. Urcăm acum uşor, pe trotuarul a­­coperit, aproape, de mărfurile expuse de negustorii ale căror magazine se ţin lanţ, printre coşuri cu pepeni, smochine verzi, struguri de toate varietăţile, pier­sice mari şi pufoase. Din loc în loc, mesele cafenelelor sau cofetăriilor, a­­coperă şi strada, până la jumătate, ca în oraşele noastre dunărene. Şi lumea trece în sus şi în jos, ca într’un bâlciu de ţară, în care mai mult se priveşte decât se cumpără. Din faţa gării ascunsă în subsolul de unde luăm „metroul”, luminile feerice spânzurate pe înălţimi pierdute în întu­neric, însemnează — la capătul celor câţiva chilometri, ce ne despart — o­­raşul învingătoarei Palas-Athena. ♦ Athena, ne-a primit în forfoteala mulţimii din piaţa Omonia, printre stra­turile şi prăvăliile ei de flori. Luminate puternic localurile gem de clienţii aşe­zaţi la mesele întinse pe tot trotuarul. Oamenii aceştia comentează aprins — după cum îmi lămureşte prietenul grec carr mă însofie­ st’p — ultîm co mente politice, după recenta schimbare de regim, ai impresia că uneori taberele se ceartă şi scandalul e gata să izbuc­nească. De la el am aflat, în cele câte­va zile de şedere aci, că nicăieri ca la greci, poporul nu este atât de preocu­pat de politca naţiei sale. Aşa îmi şi explica dealtfel, desele schimbări de regim, nn ţara aceasta în care poporul trăeşte intens viaţa politică şi reacţio­nează imediat. Se pare că din atmosfera „agoră”­­lei din antichitate, nu s’au schimbat de­cât decorurile, căci viaţa publică se trăieşte şi azi pe stradă sau la cafenele. De dimineaţă şi în orele târzii de seară, când arşiţa s’a potolit, cetăţenii discu­tă şi fac afaceri, dinaintea cafelei şi a carafei cu apă clară, care se serveşte fără s’o ceri şi a ziarului deschis la pagina politică. Şi larma vocilor şi stri­gătele vânzătorilor, nicăieri mai mulţi ca la Athena, te asurzesc. Doar în zori de zi, când vizitatorii străini se deş­teaptă să admire frumosul cer antic, se face linişte în marele oraş. Am făcut şi eu ca ei. Privesc de pe balconul ca­meră de la ultimul etaj, cum din mijlo­cul oraşului încă adormit, se ridică, în­spre cerul senin — asemenea cerurilor rl© rim K­i T —Ligabetul, muntele care poartă pe creştet o mănăstire şi corpul de garda al soldaţilor cari veghează lângă cela două tunuri aşezate acolo: pază bună, pentru primejdie rea. La dreapta, A­­cropolea îşi scaldă în razele soarelui care s’a urcat peste orizont, ruinele templelor străbune. Pare o litografie luminoasă, cu fundalul verde închis al coastei uşor împădurite, care se ridică din mare. Acelaş soare care a încăl­­zit-o atâtea zeci de secole, îi aureolea­­ză şi azi măreţele ruine pe cari le-ai cântat odată Byron şi Renan şi pestei care au trecut prădalnice ostile cuceri­­torilor, închid o clipă ochii şi par’că văd urcând gloatele pe cărările albe ce duc la porţile templelor şi par’că aud glasul retorilor şi filozofilor, tăind tă­­cerea anilor, de pe stânca agora­lei diri cetate. Trăesc o clipă trecutul altor vremuri... O clipă, căci zgomotul por­ nit deodată, din sânul noului oraş, mă readuce brusc la realitate. Farmecul a« mntirilor s’a rupt. Iar Acropolea stră« veche, cu ruinele sale scăldate în soa« rele meridional, îşi doarme toropită dar căldură, tăcerea cetăţii din care a mu­­rit de mult viaţa şi în care azi mai să­­lăşluesc umbrele celor ce-au fost odată CURENTUL CARNETUL ZILEI Magazin literar şi artistic Cursuri de limbă şi literatură englezăTristeţea din satul lui Eminescu Bogdan Amaru s-a stins alaltăeri pe un pat alb de spital. Moartea l-a găsit singur. Şi nu l-a surprins. O aştepta. Omul care purta un destin trist pecetluit în nume, a murit. Viaţa care-l număra printre oropsiţii ei, va tăia pe răboj, în dreptul lui, o cruce. Viaţa care se dovedeşte une­ori mai crudă şi mai nedreaptă de­cât oamenii, s’a îndurat în sfârşit, să-l ierte. De acum, umbra lui nu va mai supăra pe nimeni. Şi nu-i ceruse vieţii prea mult S’ar fi mulţumit cu un petec de cer cârpit sărăcios peste cercevalele u­­nei odăiţe de mansardă şi cu un codru de pâine Dar pâinea care pentru latifundiarii şi îmbuibaţii vieţii se cheamă „cea de toate zi­lele“, pentru el era o bucurie de zile mari. Mizeria cea mai neagră îşi înfipsese adânc colţii în trupul lui şubred ai ftizia, această tristă poe­zie a mizeriei, îi înflorea în plămâ­ni trandafirii morţii. Ea, moartea nu-l înspăimânta. Ea a chemat-o într-un moment de desnădejde, ca pe­ o supremă ispăşire. Şi buna lui prietenă l-a auzit, dar era departe. A mers cale de două săptămâni şi a iscodit mult, până să-l afle în o­­daia albă şi tăcută din spitalul Fila­­ret. Bogdan Amaru purta în el o tai­nă mare, cât o solie, ca toţi cei din generaţia lui. O taină pe care o ia cu el. După o luptă grea şi inegală cu viaţa, la 29 de ani, Bogdan Amaru se împacă, în sfârşit, cu ţărâna. O­­chii lui mari se inchid pentru tot­deauna asupra vieţii pe care o iu­bea totuş, cu toată scârba de care era în stare. Bogdan Am­aru iartă. Bogdan Amaru e, în sfârşit mulţu­mit. „Sunt mulţumit — grăeşte el de dincop de moarte, într'una din ul­timele scrisori către d. E. Lovinescu — sunt mulţumit că şi în oasele me­le vor umbla aceleaşi cârtiţe, care au umblat veacuri de-a rândul cu toţi strămoşii mei, pe sub garduri cu Hori şi pe sub rădăcini de ulm verde. O să mă pască oile şi v or să mă care plozii — holbotină__cu poala la gâşte“. Pe mormântul tău proaspăt, Bog­dan Amaru­tu, care le-ai cunoscut atât de bine primeşte aceste lacri­mi de cerneală, umil prinos de tris­teţe din partea unui prieten necu­noscut. Premiul internaţional pentru roman, înte­meiat acum trei ani este decernat de căte un juriu compus din cinci scriitori: Gaston Rageot, reprezen­tantul Franţei, Hugh Walpole, repre­zentantul Angliei, Johan Bojer, al Norvegiei, Rudolf Binding, al Ger­maniei şi Joseph Crutch, reprezen­tantul Americii. Anul acesta, premiul a fost decer­nat d-rei Yolanda Foelder, autoarea romanului „La Rue du Chat-qui­­pêche Fericita romancieră maghiară, ca­re până mai­eri era o simplă lucră­toare într-o uzină, a încasat frumoa­sa sumă de 300.000 de franci. Punând la socoteală veniturile ce decurg din dreptul de autor, cât şi onoarea de a fi tradusă şi difuzată în mai multe limbi, suntem în drept să conchidem că meseria grea și spinoasă de roman­cier, nu e lipsită câteodată de ului­toare surprize Aurel Tita Cursurile de limba şi literatura engleză ale Institutului American vor începe Luni 2 Noembrie la sediul institutului str. Eugen Carada , E­­taj II. Programul cursurilor pe anul şco­lar 1936-1937 cuprinde: Cursul d-nei Sylvia B. Stone Di­plomata Universităţii din Londra: Anul I şi IV. Cursul d-nei Catheri­ne Harris-London University: Anul II, III şi cursul special de corespon­denţă comercială. Cursul d-rei Pauline Goulds Dip­­lomata Universităţii din Manitoba: Anul I şi III. Cursurile anului III şi IV vor tra­ta asupra istoricului limbii engleze şi curs introductiv în literatura An­glo-Americană. înscrieri se primesc in fiecare zi la sediul Institutului la orele 9-12 și 3-8 p. m. telefon 4.81.13 Destin şi Creaţie Conferinţa d-lui prof. Mircea Florian In ciclul de conferinţe, organizat de „Societatea română de filosofie“, d. prof. Mircea Florian a vorbit joi seară, în amfiteatrul „Fundaţiei Ca­­rol I“ despre „Destin şi Creaţie”. Această temă întrupează plastic o idee ce străbate gândirea europea­nă până în vremea n­oastră. Din sbu­ciumul cultural al vremilor se des­­prind două mari înţelesuri ale con­ceptului cercetat, după cum se in­terpretează relaţia dintre destin şi creaţie. înţelesul dintâi, străvechiu, vede în destin o predeterminare din eternitate a viitorului şi deci înlă­turarea oricărei noutăţi şi a timpu­lui eficace. Celălalt înţeles, contim­poran, absoarbe timpul şi capacitatea de creaţie în destin, răpind acestuia înfăţişarea tragică a irevocabilului. Civilizaţia greacă, în toate for­mele ei, e o „civilizaţie a destinu­lui“. Creştinismul aduce o primă în­dreptare a fatalismului antic. E drept, creştinismul cuprinde în sine predestinaţia, însă aceasta presupu­­ne o libertate ce lucrează pentru propia ei pierdere şi ca atare nu în­lătură surpriza. Această posibilitate creştină de irupere a divinului în timp, în „ocazia fatidică”, o susţi­ne azi protestantul Paul Tillich. Cultura modernă se refuză la în­ceput oricărei creaţii, dar nu re­­curge la destin, ci la determinism, care peste tot caută repetiţii, per­­manente ce pot fi prevăzute. E de relevat că determinismul nu exclude activitatea originală umană şi ast­fel de la început în determinism se află o posibilitate ascunsă. Deocamdată activismul modern se manifestă mai ales în conştiinţa is­torică. Istoria implică noutate, crea­ţie. Pe când determinismul prin is­torism neagă noutatea, căutând a re­­duce prezentul la trecut, Spengler uneşte istoria şi timpul cu destinul, păstrând istoriei capacitatea crea­ţiei Dacă istoria e destin şi totuşi e creatoare, destinul pierde vechiul înţeles şi dobândeşte unul neutral, acceptabil, de esenţă a lucrurilor, capabilă de repetiţie ca şi de nou­tate. Astfel se lichidează conceptul de destin. In schimb se ridică o nouă temă, urgentă: cum se împacă deter­minismul cu noutatea? Se impune ca răspuns o reformă a determinismu­­lui, reformă ce constitue cea mai chinuitoare preocupare a gândirii contimporane. „Viforul“ de Barbu Delavrancea la Radio Duminecă 1 Noembrie, la ora 21.0­5 stagiunea teatrală a posturilor noa­stre de radio se va inaugura cu dra­ma istorică „Viforul“ de Barbu De­ld/Vl'allC6. Regia a fost încredinţată d-lui V. Bumbeşti, care a adaptat piesa pentru microfon. In noua formă radiofonică n’a fost omis nici un pasaj esenţial din textul „Viforului“; dimpotrivă, cu mijloacele sonore de care dispune astăzi tehnica modernă radiofonică, s’au realizat momente impresionan­­te din trecutul nostru istoric evocat cu putere dramatică de Barbu Ca­la­vrancea. Iniţiativa posturilor noastre de ra­dio de a prelucra pentru microfon piesele clasicilor români, ca şi lu­crările dramatice universale, con­stitue o reală îmbunătăţire a pro­gramului radiofonic Expoziţii Margot Grossman Abramovici a­­nunţă deschiderea expoziţiei sale de pictură din sala Mozart în ziua de Duminică 1 Noembrie 1936 ora 11 a. m. Expoziţia rămâne deschisă până la Sâmbătă 14 Noembrie a. c. * Expoziţia de pictură a d-rei Lena Constante, din sala Dalles, se în­chide Sâmbătă, 31 Octombrie. Per­soanele care au reţinut tablouri le pot ridica Sâmbătă după amiază. Cereţi la toate librăriile din ţară ultimele noutăţi apărute în Editura „NATIONALA-CIORNEI” SUNT FATA LDI 10N GHEORGHE ANTIM romanul de debut al tinerei scriitoare C­oca Farago care se distinge printr’un su­biect inedit şi o analiză psiho­logică desăvârşită EVREUL SUSS romanul epocal al scriitoru­lui german de reputaţie u­­niversală Lion Feuchtwanger în care trăeşte, reînv­aţă o etapă din istoria Germaniei medievale Trad. de Nora Galin „Absenţe nemotivate“ După succesul înregistrat cu pie­sa „Prima zi de primăvară”, Teatrul Comedia anunţă pentru seara de Sâmbătă 31 Octombrie ora 8,45 a doua premieră a stagiunii, cu come­dia „Absenţe nemotivate“, care s-a jucat cu un mare succes la Akademie Theater din Viena. In distribuţie d-nii: G. Timica, Ion Morţun, Al. Finţi, V. Ronea, C. Lungeanu, Jules Cazaban şi d-nele: Nora Piacentini, Sylvia Fulda, Ma­ria Wauvrina, Beate Fredanov, Aura Fotino, etc. Acţiunea comediei „Absenţe nemo­­tivate“ se va desfăşura în cadrul a 6 tablouri minunate, lucrate de picto­rul Feodoroff. „Cuget Clar“ No 16 Numărul 16 al revistei literare „Cu­get Clar” de sub conducerea d-lui profesor N. Iorga, cuprinde : N. Iorga : Stări literare de azi.— VI. Notorietăţile literare de astăzi ; Altă censură... Aurel G. Stino : Pe urmele lui Creangă. IV. Iorga: O car­te despre Ardeal ; Traducerile din lim­ba franceză în literatura românească (conferinţă, urmare). Paul I. Papado­­pol : Tot despre „Bălăuca”. Versuri de N. Iorga, Dilţ. Mano­­vici, Elena Iosif, Adelina I. Câr­­dei şi I. Const.­Delabaia. Cronica de N. Iorga şi al­ţii : 1. Maiorescu descris de el în­suşi ; Nou de la Caragiale ; Condam­nările se înteţesc ; Răsunete ; Şi Bi­serica vorbeşte; Ce e genialitate şi ce e noutate; Biografiile lor... Duminică 1 Noembrie 1936 Constatări dureroase. Un muzeu neterminat şi şcoală într’un grajd In acest sfârşit de Octombrie, cu­­ frunze ruginite şi melancolie în suflete, am poposit — drumeţ neobosit — în cătunul inegalabilului nostru Eminescu în Ipoteştii din ţinutul Botoşanilor. Am sosit în urbea lui Botoş cu tre­nul. Din staţie am luat-o spre bariera Dorohoiului, am trecut pe lângă cele două clădiri neterminate ale şcoalelor normale de fete şi băeţi — ultima des­­fiinţată. Am lăsat apoi oraşul în urmă. Cu „Zeissu-1” în mână şi cu gându­rile răscolite de amintirea vieţei poetu­lui, pe care căutam s’o reactualizez, parcurgeam kilometrii. Mă depărtam de Botoşanii lui N. Iorga, I. Simionescu şi îmi îndreptam paşii către cătunul uitat într’o văgăună din corn. Cucorăm­. Atmosfera e calmă, friguroasă. IN ZARE SE VAD IPOTEŞTII Ajung la o răscruce de drumuri. Pe stânga se deschide un drumeag de care, iar pe o tăbliţă, pentru lămurirea călă­torilor, scrie: Corn. Cucorăni-Ipoteşti 3 f­lm. De ce încă 3 kilometri mă mai desparte de satul lui Gh. Eminovici şi unde fiul său Mihai, poetul de mai târziu, şi-a petrecut cei mai frumoşi ani ai copilăriei. De pe deal, satul nu-ţi face nici o impresie. O strânsură de maximum 100 case dominate de biserica nouă, de piatră, ridicată de un comitet local. Mă apropii de sat. Locuitorii, ies pe la porţi. E zi de prăznuire şi toţi sunt pe lângă case. Mă privesc cu curiozitate. In special îi intrigă — constat după priviri — aparatul meu fotografic. Nu-­şi pot închipui ce drăcie o fi. CONSTATĂRI DUREROASE Aceasta e a doua mea vizită la Ipo­teşti. Prima dată am vizitat satul îm­preună cu cărturarul dorohoian pr.­econ. dr. D. Furtună, care se ocupa intens de viaţa lui Eminescu la Ipo­­teşti. Acest material va fi strâns într’un volum şi va cântări greu. Am căutat, atunci şi acum, să des­copăr urme de ale poetului. Dar truda mi-a fost zadarnică. Casa părintească nu mai există. A fost dis­trusă de un proprietar hain, de un om insensibil la Comorile artistice ale tre­cutului. In locul ei s’a ridicat o clădire de­stinata să adăpostească „Muzeul Emi­nescu”. Clădirea stă, de multă vreme, neter­minată, iar intemperiile îi macină zidu­rile. Oare, nu s’ar putea isprăvi? SCOALA SATULUI INTR’O COCIOABA In vreme ce pentru ipoteticul Muzeu s’au pus temeliile unei clădiri din că­rămidă, şcoala satului, care număra a­­proape 100 elevi, este adăpostită în «cocioabe închiriate şi nevoită să se mute în fiecare an. Am vizitat şcoala. Am imortalizat-o pe placa fotografica. In satul celui mai mare geniu român, în satul natal al unuia din foarte puţi­nii poeţi europeni, care vor înfrunta mi­leniile, în Ipoteştii lui Mihai Emine­scu, şcoala primară este adăpostită în­tr’un fel de grajd, într’o cocioabă im­posibilă. Se poate o mai mare nepă­sare, o ruşine mai strigătoare, decât a­­ceastă hâdă realitate? Am stat de vorbă cu directorul şcoa­­lei, d. Petre Silveanu. E un învăţător tânăr, destoinic, cu multe intenţii frumoase. Luptă, secon­dat de soţia sa, d-na înv. Viorica Sil­veanu. Dar ce poate face, când peste tot se isbeşte de nepăsare, de indolen­ţă, de şicane? D-sa mi-a spus că ar fi nimerit să se termine clădirea destinată muzeului şi până la înfăptuirea lui reală, să funcţioneze în ea şcoala primară. Chiar dacă există clădirea, un muzeu, greu şi cu multă trudă se înfăptueşte. E o propunere bună, o propunere care ar trebui să devie fapt real, fapt îndeplinit. Noi supunem celor în drept, această’ ideie a învăţătorului din Ipoteşti şi a«»­vem nădejdea că va fi transformată în realitate. O INIŢIATIVA A „ASOCIA­­ŢIEI G-RALE A INVAŢATO­­RILOR” In cursul acestei veri, Ipoteştii a fost vizitat de d. Toni preş. pe ţară al ,,A­­sociaţiei generale a învăţătorilor”. D-sa s’a îngrozit de cele constatate şi şi-a pus în gând să ia o iniţiativă care să schimbe această stare de lu­­cruri. La recentul congres al învăţătorilor, care a avut loc la Cernăuţi, preş. Asoc, a pus în discuţie chestiunea unei şcoli model la Ipoteşti. S’au emis mai multe păreri. Şi rezul­tatul final a fost următorul: toţi învă­ţătorii să contribue cu 100 lei din sa­lariu, pentru şcoala din satul lui Emi­nescu. Deosebit de aceasta să se lanseze o­ serie de timbre cu efigia poetului, carii să se vândă în întreaga ţară. S’a ales un comitet în frunte cu dL Toni, care să se ocupe de şcoala din Ipoteşti. S’au făcut demersuri, la mi­­nisterul instrucţiunei şi la alte autorităţi, pentru alocarea unor fonduri. In felul acesta, şcoala va putea lua­ calea înfăptuirei. Din discuţia avută cu d. înv. D. Cristea dir. şcoalei din com. Cucorăni, care face parte şi din pomenitul comi­tet, am reţinut: cu contribuţia învăţă­torilor, a sumei rezultate din vânzarea­ timbrelor şi cu fondurile date de auto­rităţi, se va strânge fondul necesar con­­struirei la Ipoteşti, a unui local de şcoa­lă primară-model, cu toate atenasele cerute de programa modernă. Se speră că în vara lui 1937 — a­­dunându-se primele fonduri — se vor începe lucrările de construcţie. Astfel dacă iniţiativa se va traduce în fapt — Ipoteştii se va putea denumi satul lui Eminescu. Starea de lucruri de până acum, constitue o ruşine, care nu­ mai poate dăinui. UN BUST AL POETULUI In Cucorăni, comună din care face parte şi Ipoteşti, un comitet compus din F. Machete, preşedinte, înv. D. Cristea, secretar şi pr. Scabai casier, activează pentru strângerea sumei ne­cesare executărei unui bust al poetului. Până acum au suma de cea 22.000 Iei. Bustul va fi aşezat în faţa şcoalei primare din Cucorăni. Toate aceste înfăptuiri se crede că vor fi duse la bun sfârşit, până în anul 1938. Inaugurarea lor se va face în­tr’un cadru festiv, într’un cadru de săr­bătoare. In rândurile de mai sus am căutat să arăt cele ce am constatat la faţa lo­cului. N’am făcut literatură, n’am poe­tizat peisagiile, n’am descris cu imagini căutate, decorul dela Ipoteşti. N’an­ intenţionat acest lucru. Am descris la rece, am scris un re­portaj asupra celor văzute şi celor ce ar fi trebuit să văd în cătunul uitat, în Ipoteştii lui Eminescu din ţinutul Bo­toşanilor. GEORGE D. RANCA Teatrul sovietic la expo­ziţia de la Paris din 1937 Teatrele sovietice au început să a­­dune obiecte de teatru care ar puteai fi expuse la Paris în 1937. Printre a­­cestea sunt schiţe şi machete care vor încerca sâ dovedească deosebirile din­tre teatrul sovietic şi cel ţarist di­naintea răsboiului. Se vor mai expune obiecte şi piese în legătură cu teatrul celorlalte naţiuni din Sovietia, cu tea­­trul de copii, al armatei roşii, teatru ko­choz şi teatrul de amatori.

Next