Curentul, noiembrie 1936 (Anul 9, nr. 3144-3173)
1936-11-01 / nr. 3144
IJ I I m M PLANTAREA 08 TOAMNA adUCE SI1CG6S SSflU!* POMI FRUCTIFERI • Arbori pentru străzi, şosele şi parcuri, brazi, trandafiri, poet*de salcâmi şi gladice, vile altoite, etc. de calitate superioară, furnizează: • Pepinierele STIRBEY, BUFTEA Reprezentanţa generală în București , Str. BANULUI No. 2 Catalog gratis la cerere " Prizonierii himerelor (Continuare din pagina Ka imera securităţii colective, să apere toată concepţia politică a lui Aristiide Briand ca şi când în zece ani decât saluta, în Septembrie 1926, intrarea Germaniei în Societatea Naţiunilor printr’un imn ridicat Păcii ‘^înlături tunuri, puşti, mitraliere...) nu s’ar fi dat suficiente şi tragice idesmintiri unei utopii. Va fi neutralitatea Belgiei o himeră, dar tot atât de himeră este şi securitatea colectivă. împotriva acestei himere reacţionează realismul politic francez reprezentat prin mareşalul Pétain și generalul Weygand. Pamfil Şeicaru Cronica dramatică (Continuare din pagina la teietate, ci educaţia garantează însăş constituţia engleză, nescrisă, aplicată prin educaţie. Statul se sprijină acolo, pe acest pivot al moralei. Astfel înţeleasă, piesa lui Marlowe răspunde, în Anglia, unei preocupări publice unanime. „ Dar ce caută ea la Bucureşti? Am auzit pe Greta Garbo, care '.şedea lângă fotoliul meu, într’p ediţie bucureşteană, că piesa e ».foarte profundă”. Gretagarbistica mea vecină era impresionată viu de felul cum o mască, aplicată la Elisabeth Arden, poate modifica un nas pocit. Face omul o cură de amor, ca să devină mai frumos şi mai chipos. Acesta era înţelesul Cel profund. Avea dreptate! Ea nu ie englezoaică. Ştiu că teatrul e un semn de civilizaţie. Cum să nu-ţi placă? Ba iţi place! Există piese cu peruci şi piese fără, piese cu pantaloni lungi şi altele cu tandre culate. Mai e şi revanşa teatrului nudist, un fel de clinică unde se fac tratamente contra pudicităţii persoanelor care vin din provincie. :5 Dar din sistemul culturii unui Om modern, „Omul şi Masca” poate să lipsească. Aci e bun teatrul. Rolul său este de a fixa ceea ce e anorganic şî insignifiant. In loc să se ocupe de marile constelaţii ale Spiritul, teatrul devine Impresar de comete vagabonde. Trebue să vină Teatrul, ca să ne mai servească mn Marlowe şi încă într'o adaptare atât de lipsită de pretenţii încât, cu toate că autorul e mort dela 1593, se vorbeşte într’un loc de Bonaparte! Aplauze? Da, au fost, dar toate foi exclusiv pentru interpreţi. Pentru aceşti floţi cari duc în spat un text mort, o fantezie uscată, o filozofie mediocră. Pentru aceste brave artiste ale Teatrului Naţional, care şi când interpretează extravagante şi convenţionale englezoaice umblând prin păduri, găsesc destule prilejuri pentru a transmite în sală impresia unei autentice trăiri. Lucru curios! Divertismentele se introduc în piese ca nişte suplimentare distracţii. In „Omul şi Masca” divertismentul e lucrul cel mai plictisitor şi mai penibil. Bacilavaua turcească din actul al doilea, cu magi, căluşari, prezicători şi chiromanţi (cari descoperă totul garantat), spectacolul acela vulgar care nu se leagă cu ideea piesei şi nu explică inimic din cele ce mai urmează, face dovada faptului că piesa ia fost montată printr’o gravă nesocotire a stării ei civile și printr’o preocupare ne-literară și ne-estetică. E drept, un tablou a fost aplaudat la scenă deschisă: tabloul când fecioara (doamna Carandino) oferă inima ei disponibilă lordului Hell (d. Vraca). Era foarte frumos, totul scăldat în violet, culoarea la modă! Mă reîntorceam la teatru, ca fiulrisipitor, după mulți ani de absen,fcă. Scena avea pentru mine o fizionomie umană și mi s’a părut chiar că mă întreabă biblic: — „Mon fils, aimes-tu le veau gras? — Nou, papa, c’est toi que faime!’’ D. Vraca va tine piesa. Cât va putea... A avut o mască reuşită care-l făcea atât de urât, încât când se strâmba părea mai puţin urât! Păcat de graţia d-rei Elvira Godeanu, într’un rol pe care l-a văzut atât de just dar care e sumar creionat în text, şi care virează către marginile piesei pe această dorată artistă. S’a salvat printr’un joc inteligent. In scenele de pasiune cu d-na Carandino de Vraca şi-a pus în umbră partenera, prin forţa lucrurilor, şi nimic nu a mai putut readuce acest suplu la diapazon. In general, un spectacol curat pentru amatorii de pralmne filosofice. Credeamcă Teatrul Nation] joacă pe Shakespeare ca să nu mai joace pe Marlowe; credeam că joacă pe Corneille, ca să nu maî joace pe Guillen de Castro sau pe Tirso de Molina. Probabil că m’am înșelat. Ad-Interim: ROMULUS DIANU Publicatiune T3P_ ________ Dosar No. 2427/935 Tribunalul Bihor secţia II, dispun© convocarea creditorilor si debitorilor urbani Pap Iosif şi soţia sa Cenez Suzaha, domiciliaţi în Oradea, str. Pompei 24, în cauza aprobării vânzării imobilului înscris în cartea funduară No. 6256 din Oradea, fără depunerea preţului, conform art. 27 din legea conversiunii, pe ziua de 7 Noembrie curent, ora 9 dimineaţa, pentru a-şi susţine interesele. Preşedinte, (ss) indescifrabil. Grefier, (ss) indescifrabil. Publicatiune No. 6974/936 Onorata judecătorie urbană, autoritate Cartea Funduară Oradea, Subsemnata, plătindu-mi toate datoriile conform art. 27 din legea asanării, va rog a ordona radierea menţiunii din coatele funduare 6593 și 6598 Oradea. (ss) Lasak Josefa. Publica |iune No. 784/936 Onorata judecătorie urbană autoritatea cărţii funduare Oradea Subsemnaţii, plătindu-ne toate datoriile conform art. 27 din legea asanării, vă rugăm să binevoiţi a ordona radierea menţiunii din coatele funduare 4189 Oradea. (ss) Gal Francisc şi soţia (ss) Varga Ida, Pireu-Athena Note dintr-o călătorie în Grecia •! Dimineaţa albă şi lină, ne-a prins la marea de sineală, aproape de Cicladele semănate pe câmpul ei nesfârşitde ape. înaintăm cu soarele în spate, printre valurile mici, de spumă albă. E atâta linişte pe marea asta calmă, încât tăcerea se pare că-ţi cântă în urechi. Doar fâsâitul insinuant al apei spintecată de vasul în plin mers, mai rupe lermna auzului. Stau la proră răsturnat pe colacii de otgoane ai ancorei şi privesc pierdut peste mare. Am lăsat de mult în urmă pământul puţin, presărat în insulele mânuite şi stâncoase; mergem spre ţara bănuită, dincolo, de zare, unde cercul închipuirii, închide clopotul imens al cerului. Lupt cu gândul şi încep să trăiesc aevea realitatea lecturilor cu care ani-am făurit o Eladă proprie. Sus la puntea de comandă, a apărut în alb un ofiţer pinguin singuratec, pe insula ţilutitoare a vasului. Şi gândul, mi-a fugit, acum, spre ţara cu zăpezi eterne, «te teama căldurii ce vine din înalt. Ca singurătatea, gândul, din cerul fără hotar, un cormoran alb, singur în imensitatea albastră şi grie, aleargă după vas. Ca o iluzie. Se vede că-i aproape pământul, căci păsările acestea stinghere, sunt porumbeii salvatori ai navelor, pierdute’n larg de ape fără zăgaz. Ascult fâlfâitul pe care, mi-1 închipui și par’că-mi adie răcoare pe fruntea muiată de sudoare. E timpul prânzului pe care-1 aud sunând in limbalul băiatului care anunţă masa pasagerilor. Peste câteva ore, „Dacia” pluteşte printre coaste mărunte de insule sărace, pe care verdeaţa se ghiceşte ca în vitrine de magazin. De malurile alburii de piatră, valurile alungate din larg, se isbesc, ritmic, tălăzuind uşor din loc în loc, sate rare de pescari, ies din văgăunile fără viaţă, ca imaginile de sub ţigla roşie a jocurilor de copii. Dacă n’aş vedea în larg, bărcile purtate de vântul umflat în pânze, aş crede că trecem printr’o ţară, în care domneşte Acum pământul se îngustează şi se apropie din ambele laturi ale vaporului. Iar în fund, în seara pe care o anunţă aproape soarele roşu ca sângele, se ghiceşte Parcul. Alunecăm in bazinul năclăit de zoaie şi grăsimi al marelui port. Deoparte şi în fund, pe cheiurile nesfârşit de lungi şi clădite în piatră, se înşiruesc magaziile uriaşe, încărcate cu mărfuri în tranzit sau în vamă. Chiar afară, sub cerul liber, sute de lăzi cu nume şi adrese americane, arată că poartă în pântece, maşinile lui Ford. Sub braţe de macarale uriaşe, iese la lumină încărcătura vaselor cari dorm în apa liniştită a bazinului, sprijinindu-se de cheiuri. Fel de fel de pavilioane şi ţări şi-au dat întâlnire: colo un vas italian, dincolo unul japonez, britanic sau german, s-au înfrăţit sub marea poruncă a muncii sau sub flamura comerţului care nu cunoaşte ura de rasă. Plreul, privit în agitaţia aceasta febrilă este unul din cele mai mari porturi de comerţ din sudestul Europei. Din port, pe malul stâncos, din dreapta, înspre Athena, se văd locuinţele noi — un oraş nou crescut din eiatru — ale refugiaţilor greci din Asia Mică. De jos, din mare, străzile urcă printre case uniforme, în care nu mişcă nici o vietate. Ai crede că te afli într’un oraş pustiit de molime sau de secetă grozavă, căci nici măcar verdeaţa pomilor nu se iveşte de nicăieri. Ne conduce la acostare, prin pădurea de catarguri, un pilot grec, între două vârste, mărunt şi greoi, care vorbeşte însă româneşte, ca la noi acasă. A fost pe vremuri armator la Brăila, dar, criza, l-a redus la rangul de pilot, după ce a pierdut averea făcută în tinereţe, în România. Când am coborit pe cheiularcuit între mare, vamă şi grilajul înalt de fier, se făcuse seară. Peste marea de capete şi peste larma ţipată în zeci de graiuri străine, oraşul care pleacă chiar de pe cheiu, îşi aprinsese luminile. In gloata care forfoteşte în febra plecării sau a sosirii, te simţi deodată singur şi înţelegi că te afli străin între străini. Glasurile româneşti ale tovarăşilor din grup, se pierd par’că o vreme, amuţite de preocuparea de a vedea, de a satisface curiozităţi înmulţite la fiecare pas. Apoi luminile, care te lovesc din plin, chiar la eşire şi contactul cu piatra caldă a străzii, după nesfârşite ceasuri de plutire pe marea lină, te ameţesc. ’Trei" tramvaie şi autouri dealungul străzilor pline de lume, şi sgomotul oraşului în plină mişcare, te cuprinde ca într’un infern al vremurilor noui. Urcăm acum uşor, pe trotuarul acoperit, aproape, de mărfurile expuse de negustorii ale căror magazine se ţin lanţ, printre coşuri cu pepeni, smochine verzi, struguri de toate varietăţile, piersice mari şi pufoase. Din loc în loc, mesele cafenelelor sau cofetăriilor, acoperă şi strada, până la jumătate, ca în oraşele noastre dunărene. Şi lumea trece în sus şi în jos, ca într’un bâlciu de ţară, în care mai mult se priveşte decât se cumpără. Din faţa gării ascunsă în subsolul de unde luăm „metroul”, luminile feerice spânzurate pe înălţimi pierdute în întuneric, însemnează — la capătul celor câţiva chilometri, ce ne despart — oraşul învingătoarei Palas-Athena. ♦ Athena, ne-a primit în forfoteala mulţimii din piaţa Omonia, printre straturile şi prăvăliile ei de flori. Luminate puternic localurile gem de clienţii aşezaţi la mesele întinse pe tot trotuarul. Oamenii aceştia comentează aprins — după cum îmi lămureşte prietenul grec carr mă însofie st’p — ultîm co mente politice, după recenta schimbare de regim, ai impresia că uneori taberele se ceartă şi scandalul e gata să izbucnească. De la el am aflat, în cele câteva zile de şedere aci, că nicăieri ca la greci, poporul nu este atât de preocupat de politca naţiei sale. Aşa îmi şi explica dealtfel, desele schimbări de regim, nn ţara aceasta în care poporul trăeşte intens viaţa politică şi reacţionează imediat. Se pare că din atmosfera „agoră”lei din antichitate, nu s’au schimbat decât decorurile, căci viaţa publică se trăieşte şi azi pe stradă sau la cafenele. De dimineaţă şi în orele târzii de seară, când arşiţa s’a potolit, cetăţenii discută şi fac afaceri, dinaintea cafelei şi a carafei cu apă clară, care se serveşte fără s’o ceri şi a ziarului deschis la pagina politică. Şi larma vocilor şi strigătele vânzătorilor, nicăieri mai mulţi ca la Athena, te asurzesc. Doar în zori de zi, când vizitatorii străini se deşteaptă să admire frumosul cer antic, se face linişte în marele oraş. Am făcut şi eu ca ei. Privesc de pe balconul cameră de la ultimul etaj, cum din mijlocul oraşului încă adormit, se ridică, înspre cerul senin — asemenea cerurilor rl© rim Ki T —Ligabetul, muntele care poartă pe creştet o mănăstire şi corpul de garda al soldaţilor cari veghează lângă cela două tunuri aşezate acolo: pază bună, pentru primejdie rea. La dreapta, Acropolea îşi scaldă în razele soarelui care s’a urcat peste orizont, ruinele templelor străbune. Pare o litografie luminoasă, cu fundalul verde închis al coastei uşor împădurite, care se ridică din mare. Acelaş soare care a încălzit-o atâtea zeci de secole, îi aureolează şi azi măreţele ruine pe cari le-ai cântat odată Byron şi Renan şi pestei care au trecut prădalnice ostile cuceritorilor, închid o clipă ochii şi par’că văd urcând gloatele pe cărările albe ce duc la porţile templelor şi par’că aud glasul retorilor şi filozofilor, tăind tăcerea anilor, de pe stânca agoralei diri cetate. Trăesc o clipă trecutul altor vremuri... O clipă, căci zgomotul por nit deodată, din sânul noului oraş, mă readuce brusc la realitate. Farmecul a« mntirilor s’a rupt. Iar Acropolea stră« veche, cu ruinele sale scăldate în soa« rele meridional, îşi doarme toropită dar căldură, tăcerea cetăţii din care a murit de mult viaţa şi în care azi mai sălăşluesc umbrele celor ce-au fost odată CURENTUL CARNETUL ZILEI Magazin literar şi artistic Cursuri de limbă şi literatură englezăTristeţea din satul lui Eminescu Bogdan Amaru s-a stins alaltăeri pe un pat alb de spital. Moartea l-a găsit singur. Şi nu l-a surprins. O aştepta. Omul care purta un destin trist pecetluit în nume, a murit. Viaţa care-l număra printre oropsiţii ei, va tăia pe răboj, în dreptul lui, o cruce. Viaţa care se dovedeşte uneori mai crudă şi mai nedreaptă decât oamenii, s’a îndurat în sfârşit, să-l ierte. De acum, umbra lui nu va mai supăra pe nimeni. Şi nu-i ceruse vieţii prea mult S’ar fi mulţumit cu un petec de cer cârpit sărăcios peste cercevalele unei odăiţe de mansardă şi cu un codru de pâine Dar pâinea care pentru latifundiarii şi îmbuibaţii vieţii se cheamă „cea de toate zilele“, pentru el era o bucurie de zile mari. Mizeria cea mai neagră îşi înfipsese adânc colţii în trupul lui şubred ai ftizia, această tristă poezie a mizeriei, îi înflorea în plămâni trandafirii morţii. Ea, moartea nu-l înspăimânta. Ea a chemat-o într-un moment de desnădejde, ca pe o supremă ispăşire. Şi buna lui prietenă l-a auzit, dar era departe. A mers cale de două săptămâni şi a iscodit mult, până să-l afle în odaia albă şi tăcută din spitalul Filaret. Bogdan Amaru purta în el o taină mare, cât o solie, ca toţi cei din generaţia lui. O taină pe care o ia cu el. După o luptă grea şi inegală cu viaţa, la 29 de ani, Bogdan Amaru se împacă, în sfârşit, cu ţărâna. Ochii lui mari se inchid pentru totdeauna asupra vieţii pe care o iubea totuş, cu toată scârba de care era în stare. Bogdan Amaru iartă. Bogdan Amaru e, în sfârşit mulţumit. „Sunt mulţumit — grăeşte el de dincop de moarte, într'una din ultimele scrisori către d. E. Lovinescu — sunt mulţumit că şi în oasele mele vor umbla aceleaşi cârtiţe, care au umblat veacuri de-a rândul cu toţi strămoşii mei, pe sub garduri cu Hori şi pe sub rădăcini de ulm verde. O să mă pască oile şi v or să mă care plozii — holbotină__cu poala la gâşte“. Pe mormântul tău proaspăt, Bogdan Amarutu, care le-ai cunoscut atât de bine primeşte aceste lacrimi de cerneală, umil prinos de tristeţe din partea unui prieten necunoscut. Premiul internaţional pentru roman, întemeiat acum trei ani este decernat de căte un juriu compus din cinci scriitori: Gaston Rageot, reprezentantul Franţei, Hugh Walpole, reprezentantul Angliei, Johan Bojer, al Norvegiei, Rudolf Binding, al Germaniei şi Joseph Crutch, reprezentantul Americii. Anul acesta, premiul a fost decernat d-rei Yolanda Foelder, autoarea romanului „La Rue du Chat-quipêche Fericita romancieră maghiară, care până maieri era o simplă lucrătoare într-o uzină, a încasat frumoasa sumă de 300.000 de franci. Punând la socoteală veniturile ce decurg din dreptul de autor, cât şi onoarea de a fi tradusă şi difuzată în mai multe limbi, suntem în drept să conchidem că meseria grea și spinoasă de romancier, nu e lipsită câteodată de uluitoare surprize Aurel Tita Cursurile de limba şi literatura engleză ale Institutului American vor începe Luni 2 Noembrie la sediul institutului str. Eugen Carada , Etaj II. Programul cursurilor pe anul şcolar 1936-1937 cuprinde: Cursul d-nei Sylvia B. Stone Diplomata Universităţii din Londra: Anul I şi IV. Cursul d-nei Catherine Harris-London University: Anul II, III şi cursul special de corespondenţă comercială. Cursul d-rei Pauline Goulds Diplomata Universităţii din Manitoba: Anul I şi III. Cursurile anului III şi IV vor trata asupra istoricului limbii engleze şi curs introductiv în literatura Anglo-Americană. înscrieri se primesc in fiecare zi la sediul Institutului la orele 9-12 și 3-8 p. m. telefon 4.81.13 Destin şi Creaţie Conferinţa d-lui prof. Mircea Florian In ciclul de conferinţe, organizat de „Societatea română de filosofie“, d. prof. Mircea Florian a vorbit joi seară, în amfiteatrul „Fundaţiei Carol I“ despre „Destin şi Creaţie”. Această temă întrupează plastic o idee ce străbate gândirea europeană până în vremea noastră. Din sbuciumul cultural al vremilor se desprind două mari înţelesuri ale conceptului cercetat, după cum se interpretează relaţia dintre destin şi creaţie. înţelesul dintâi, străvechiu, vede în destin o predeterminare din eternitate a viitorului şi deci înlăturarea oricărei noutăţi şi a timpului eficace. Celălalt înţeles, contimporan, absoarbe timpul şi capacitatea de creaţie în destin, răpind acestuia înfăţişarea tragică a irevocabilului. Civilizaţia greacă, în toate formele ei, e o „civilizaţie a destinului“. Creştinismul aduce o primă îndreptare a fatalismului antic. E drept, creştinismul cuprinde în sine predestinaţia, însă aceasta presupune o libertate ce lucrează pentru propia ei pierdere şi ca atare nu înlătură surpriza. Această posibilitate creştină de irupere a divinului în timp, în „ocazia fatidică”, o susţine azi protestantul Paul Tillich. Cultura modernă se refuză la început oricărei creaţii, dar nu recurge la destin, ci la determinism, care peste tot caută repetiţii, permanente ce pot fi prevăzute. E de relevat că determinismul nu exclude activitatea originală umană şi astfel de la început în determinism se află o posibilitate ascunsă. Deocamdată activismul modern se manifestă mai ales în conştiinţa istorică. Istoria implică noutate, creaţie. Pe când determinismul prin istorism neagă noutatea, căutând a reduce prezentul la trecut, Spengler uneşte istoria şi timpul cu destinul, păstrând istoriei capacitatea creaţiei Dacă istoria e destin şi totuşi e creatoare, destinul pierde vechiul înţeles şi dobândeşte unul neutral, acceptabil, de esenţă a lucrurilor, capabilă de repetiţie ca şi de noutate. Astfel se lichidează conceptul de destin. In schimb se ridică o nouă temă, urgentă: cum se împacă determinismul cu noutatea? Se impune ca răspuns o reformă a determinismului, reformă ce constitue cea mai chinuitoare preocupare a gândirii contimporane. „Viforul“ de Barbu Delavrancea la Radio Duminecă 1 Noembrie, la ora 21.05 stagiunea teatrală a posturilor noastre de radio se va inaugura cu drama istorică „Viforul“ de Barbu Deld/Vl'allC6. Regia a fost încredinţată d-lui V. Bumbeşti, care a adaptat piesa pentru microfon. In noua formă radiofonică n’a fost omis nici un pasaj esenţial din textul „Viforului“; dimpotrivă, cu mijloacele sonore de care dispune astăzi tehnica modernă radiofonică, s’au realizat momente impresionante din trecutul nostru istoric evocat cu putere dramatică de Barbu Calavrancea. Iniţiativa posturilor noastre de radio de a prelucra pentru microfon piesele clasicilor români, ca şi lucrările dramatice universale, constitue o reală îmbunătăţire a programului radiofonic Expoziţii Margot Grossman Abramovici anunţă deschiderea expoziţiei sale de pictură din sala Mozart în ziua de Duminică 1 Noembrie 1936 ora 11 a. m. Expoziţia rămâne deschisă până la Sâmbătă 14 Noembrie a. c. * Expoziţia de pictură a d-rei Lena Constante, din sala Dalles, se închide Sâmbătă, 31 Octombrie. Persoanele care au reţinut tablouri le pot ridica Sâmbătă după amiază. Cereţi la toate librăriile din ţară ultimele noutăţi apărute în Editura „NATIONALA-CIORNEI” SUNT FATA LDI 10N GHEORGHE ANTIM romanul de debut al tinerei scriitoare Coca Farago care se distinge printr’un subiect inedit şi o analiză psihologică desăvârşită EVREUL SUSS romanul epocal al scriitorului german de reputaţie universală Lion Feuchtwanger în care trăeşte, reînvaţă o etapă din istoria Germaniei medievale Trad. de Nora Galin „Absenţe nemotivate“ După succesul înregistrat cu piesa „Prima zi de primăvară”, Teatrul Comedia anunţă pentru seara de Sâmbătă 31 Octombrie ora 8,45 a doua premieră a stagiunii, cu comedia „Absenţe nemotivate“, care s-a jucat cu un mare succes la Akademie Theater din Viena. In distribuţie d-nii: G. Timica, Ion Morţun, Al. Finţi, V. Ronea, C. Lungeanu, Jules Cazaban şi d-nele: Nora Piacentini, Sylvia Fulda, Maria Wauvrina, Beate Fredanov, Aura Fotino, etc. Acţiunea comediei „Absenţe nemotivate“ se va desfăşura în cadrul a 6 tablouri minunate, lucrate de pictorul Feodoroff. „Cuget Clar“ No 16 Numărul 16 al revistei literare „Cuget Clar” de sub conducerea d-lui profesor N. Iorga, cuprinde : N. Iorga : Stări literare de azi.— VI. Notorietăţile literare de astăzi ; Altă censură... Aurel G. Stino : Pe urmele lui Creangă. IV. Iorga: O carte despre Ardeal ; Traducerile din limba franceză în literatura românească (conferinţă, urmare). Paul I. Papadopol : Tot despre „Bălăuca”. Versuri de N. Iorga, Dilţ. Manovici, Elena Iosif, Adelina I. Cârdei şi I. Const.Delabaia. Cronica de N. Iorga şi alţii : 1. Maiorescu descris de el însuşi ; Nou de la Caragiale ; Condamnările se înteţesc ; Răsunete ; Şi Biserica vorbeşte; Ce e genialitate şi ce e noutate; Biografiile lor... Duminică 1 Noembrie 1936 Constatări dureroase. Un muzeu neterminat şi şcoală într’un grajd In acest sfârşit de Octombrie, cu frunze ruginite şi melancolie în suflete, am poposit — drumeţ neobosit — în cătunul inegalabilului nostru Eminescu în Ipoteştii din ţinutul Botoşanilor. Am sosit în urbea lui Botoş cu trenul. Din staţie am luat-o spre bariera Dorohoiului, am trecut pe lângă cele două clădiri neterminate ale şcoalelor normale de fete şi băeţi — ultima desfiinţată. Am lăsat apoi oraşul în urmă. Cu „Zeissu-1” în mână şi cu gândurile răscolite de amintirea vieţei poetului, pe care căutam s’o reactualizez, parcurgeam kilometrii. Mă depărtam de Botoşanii lui N. Iorga, I. Simionescu şi îmi îndreptam paşii către cătunul uitat într’o văgăună din corn. Cucorăm. Atmosfera e calmă, friguroasă. IN ZARE SE VAD IPOTEŞTII Ajung la o răscruce de drumuri. Pe stânga se deschide un drumeag de care, iar pe o tăbliţă, pentru lămurirea călătorilor, scrie: Corn. Cucorăni-Ipoteşti 3 flm. De ce încă 3 kilometri mă mai desparte de satul lui Gh. Eminovici şi unde fiul său Mihai, poetul de mai târziu, şi-a petrecut cei mai frumoşi ani ai copilăriei. De pe deal, satul nu-ţi face nici o impresie. O strânsură de maximum 100 case dominate de biserica nouă, de piatră, ridicată de un comitet local. Mă apropii de sat. Locuitorii, ies pe la porţi. E zi de prăznuire şi toţi sunt pe lângă case. Mă privesc cu curiozitate. In special îi intrigă — constat după priviri — aparatul meu fotografic. Nu-şi pot închipui ce drăcie o fi. CONSTATĂRI DUREROASE Aceasta e a doua mea vizită la Ipoteşti. Prima dată am vizitat satul împreună cu cărturarul dorohoian pr.econ. dr. D. Furtună, care se ocupa intens de viaţa lui Eminescu la Ipoteşti. Acest material va fi strâns într’un volum şi va cântări greu. Am căutat, atunci şi acum, să descopăr urme de ale poetului. Dar truda mi-a fost zadarnică. Casa părintească nu mai există. A fost distrusă de un proprietar hain, de un om insensibil la Comorile artistice ale trecutului. In locul ei s’a ridicat o clădire destinata să adăpostească „Muzeul Eminescu”. Clădirea stă, de multă vreme, neterminată, iar intemperiile îi macină zidurile. Oare, nu s’ar putea isprăvi? SCOALA SATULUI INTR’O COCIOABA In vreme ce pentru ipoteticul Muzeu s’au pus temeliile unei clădiri din cărămidă, şcoala satului, care număra aproape 100 elevi, este adăpostită în «cocioabe închiriate şi nevoită să se mute în fiecare an. Am vizitat şcoala. Am imortalizat-o pe placa fotografica. In satul celui mai mare geniu român, în satul natal al unuia din foarte puţinii poeţi europeni, care vor înfrunta mileniile, în Ipoteştii lui Mihai Eminescu, şcoala primară este adăpostită într’un fel de grajd, într’o cocioabă imposibilă. Se poate o mai mare nepăsare, o ruşine mai strigătoare, decât această hâdă realitate? Am stat de vorbă cu directorul şcoalei, d. Petre Silveanu. E un învăţător tânăr, destoinic, cu multe intenţii frumoase. Luptă, secondat de soţia sa, d-na înv. Viorica Silveanu. Dar ce poate face, când peste tot se isbeşte de nepăsare, de indolenţă, de şicane? D-sa mi-a spus că ar fi nimerit să se termine clădirea destinată muzeului şi până la înfăptuirea lui reală, să funcţioneze în ea şcoala primară. Chiar dacă există clădirea, un muzeu, greu şi cu multă trudă se înfăptueşte. E o propunere bună, o propunere care ar trebui să devie fapt real, fapt îndeplinit. Noi supunem celor în drept, această’ ideie a învăţătorului din Ipoteşti şi a«»vem nădejdea că va fi transformată în realitate. O INIŢIATIVA A „ASOCIAŢIEI G-RALE A INVAŢATORILOR” In cursul acestei veri, Ipoteştii a fost vizitat de d. Toni preş. pe ţară al ,,Asociaţiei generale a învăţătorilor”. D-sa s’a îngrozit de cele constatate şi şi-a pus în gând să ia o iniţiativă care să schimbe această stare de lucruri. La recentul congres al învăţătorilor, care a avut loc la Cernăuţi, preş. Asoc, a pus în discuţie chestiunea unei şcoli model la Ipoteşti. S’au emis mai multe păreri. Şi rezultatul final a fost următorul: toţi învăţătorii să contribue cu 100 lei din salariu, pentru şcoala din satul lui Eminescu. Deosebit de aceasta să se lanseze o serie de timbre cu efigia poetului, carii să se vândă în întreaga ţară. S’a ales un comitet în frunte cu dL Toni, care să se ocupe de şcoala din Ipoteşti. S’au făcut demersuri, la ministerul instrucţiunei şi la alte autorităţi, pentru alocarea unor fonduri. In felul acesta, şcoala va putea lua calea înfăptuirei. Din discuţia avută cu d. înv. D. Cristea dir. şcoalei din com. Cucorăni, care face parte şi din pomenitul comitet, am reţinut: cu contribuţia învăţătorilor, a sumei rezultate din vânzarea timbrelor şi cu fondurile date de autorităţi, se va strânge fondul necesar construirei la Ipoteşti, a unui local de şcoală primară-model, cu toate atenasele cerute de programa modernă. Se speră că în vara lui 1937 — adunându-se primele fonduri — se vor începe lucrările de construcţie. Astfel dacă iniţiativa se va traduce în fapt — Ipoteştii se va putea denumi satul lui Eminescu. Starea de lucruri de până acum, constitue o ruşine, care nu mai poate dăinui. UN BUST AL POETULUI In Cucorăni, comună din care face parte şi Ipoteşti, un comitet compus din F. Machete, preşedinte, înv. D. Cristea, secretar şi pr. Scabai casier, activează pentru strângerea sumei necesare executărei unui bust al poetului. Până acum au suma de cea 22.000 Iei. Bustul va fi aşezat în faţa şcoalei primare din Cucorăni. Toate aceste înfăptuiri se crede că vor fi duse la bun sfârşit, până în anul 1938. Inaugurarea lor se va face într’un cadru festiv, într’un cadru de sărbătoare. In rândurile de mai sus am căutat să arăt cele ce am constatat la faţa locului. N’am făcut literatură, n’am poetizat peisagiile, n’am descris cu imagini căutate, decorul dela Ipoteşti. N’an intenţionat acest lucru. Am descris la rece, am scris un reportaj asupra celor văzute şi celor ce ar fi trebuit să văd în cătunul uitat, în Ipoteştii lui Eminescu din ţinutul Botoşanilor. GEORGE D. RANCA Teatrul sovietic la expoziţia de la Paris din 1937 Teatrele sovietice au început să adune obiecte de teatru care ar puteai fi expuse la Paris în 1937. Printre acestea sunt schiţe şi machete care vor încerca sâ dovedească deosebirile dintre teatrul sovietic şi cel ţarist dinaintea răsboiului. Se vor mai expune obiecte şi piese în legătură cu teatrul celorlalte naţiuni din Sovietia, cu teatrul de copii, al armatei roşii, teatru kochoz şi teatrul de amatori.