Curentul, martie 1941 (Anul 14, nr. 4685-4715)

1941-03-01 / nr. 4685

t (io mim) Şcolile şi renaşterea ţărăneşti ţărănimii germane Continuare din pag. 1 ducea, dincolo de viaţa pătimaşă a străzii, o atmosferă de liniştită împă­care între semenii aceleiaşi naţiuni, un loc unde viaţa se înfrumuseţa şi visurile renaşterii prindeau aripi. Dar şcolile de la ţară luară o at­mosferă deosebită de cele din lumea urbană şi din preajma fabricilor, pâ­nă se circumscriseră clasei ţărăneşti şi culturii ei. După războiul din 1918 încoace şi după desfiinţarea serviciului militar s’a dat in seamă ca „una din sar­cinile cele mai importante ale şcolii ţărăneşti suplimentare: aceea de a introduce iar ordine şi disciplină printre tineretul ieşit din şcoala pri­mară“, tinzându-se „spre o cultură complectă a tânărului, adresându-se întregului om intern cu toate nece­sităţile spirituale, sufletului şi voin­ţei şi să nu se ocupe numai de des­­voltarea unor anumite cunoştinţe şi dexterităţi“. (Vezi Hans Georg Mil­ler: „Die deutsche Bauernhochschu­le“ (Stuttgart, 1928) de unde iau ma­re parte din aceste informaţii). ( Şcolile suplimentare ţărăneşti au a­­nimat două curente în Germania ru­rală: turismul tinertului dela ţară şi „mişcarea uniunii tineretului dela ţară“ (Junglandbundbewegung) ca o ramură a „Uniunei Ţăranilor“ (Land­bund) din Reich. După războiu, miş­carea ţăranilor germani s’a accen­tuat, şi nu pentru revendicări econo­­l­iice numai. Ci ca o conştiinţă de clasă, de comunitate de­ viaţă naţio­nală, de muncă şi destin, indiferent de mărimea proprietăţii, de partid politic şi de confesie, apoi formarea de ţărani capabili, ocrotirea religiei şi a năzuinţelor spirituale morale îm­potriva destrămării clasei ţărăneşti. „Una din principalele meniri ale şcolilor ţărăneşti şi ale universităţilor populare de la ţară este de a da sa­telor fruntaşii de care au nevoe“. Problema conducătorului (Fuehrer­­problem) se pune cu toată tăria. „Vrem să formăm in aceste şcoli con­ducători de masse ţărăneşti“. „Uniu­nea tineretului de la ţ­ară“ (Jungland­­bund) tinde să se ocupe de educaţia spirituală a membrilor săi. S’a urmă­rit prin aceste şcoli cu tinerii ţă­rani restabilirea legăturii între pă­mânt şi omul lui într’o ţară unde 70 la sută din populaţie s'a îngrămădit în oraşe şi pe lângă fabrici. Clasa ţărănească trebue reînviată, întărită, fiind isvorul curat al rassei şi al e­­nergiilor naţionale viitoare. Şcolile ţărăneşti au fost puse în slujba a­­cest­ui ideal de renaştere. Aici să se învioreze cultura ţărănească, veche, miezul patriotismului ţăranului. „Cen­tru­l vieţii săteşti să fie — pe lângă biserică — în Gemeindehaus (Cămi­nul cultural), a cărui creaţie este scopul principal al mişcării asociaţii­lor pentru ocrotirea sătească în care se poate adăposti şi o bibliotecă să­tească ca şi un muzeu sătesc. In Germania, populaţia satelor mergând spre tratificare, ici-colo cu­vântul ţăran (Bauer) dobândise un înţeles reparativ. Pentru reînobilare, şcolile populare de ţară au fost de­numite „Bauerhochschule” — numi­rea generică de „Volkshochschule“ rămânând pentru centrele urbane şi industriale. Intre atâţia animatori ai Idealului şcolilor ţărăneşti. Tanzmann stă în fruntea tuturor, fanatic partizan al ideii, prin conferinţele sale în toate colţurile lumii germane, prin broşuri şi prin revista sa „Deutsche-Bauern­hochschule“. Şcoala ţărănească a fost cerută şi recunoscută, în genere, de conducătorii spirituali ai Germaniei populare în aceşti termeni: „Şcoala ţărănească este foarte potrivită pen­tru reculegerea şi educaţia ţărănimii, adresându-se nu intelectului, ci, în primul rând, sufletului şi simţirii, însuşirile mai pronunţate ale ţăranu­lui“. Şcolile ţărăneşti germane, cu ve­chime de trei decenii, n’au avut­­tele Început o ideologie cinitară şi n’au dat o pedagogie proprie sau vreo carte de doctrină. Cauze: şcolile au variat după regiuni, după concepţii sociale şi-s conduse de oameni de practică, iar nu de teoreticieni. De reţinut, întâile şcoli ţărăneşti cu in­ternat au luat fiinţă în 1904 pentru oţerirea sufletului ţărănesc de fron­tieră spre Danemarca, în acele pro­vincii cucerite (Sleswig-Holstein) ca să combată influenţa daneză. Sunt şcoli de luptă, de cuceriri de terito­rii, de expansiune; sunt denumite „şcoli grănicereşti”. Altele au luat fiinţă în regiunea munţilor Sudeţi spre hotarul cehoslovac de eri şi cu ace­laş program ofensiv: „Formarea omului german în luptă pentru teri­torii, lipsit de ideea pangermană”. A­­celeaşi şcoli ţărăneşti, animate de a­­celaş spirit, se aflau concomitent şi peste graniţa sfărâmată astăzi, in Boemia germană din fosta Cehoslo­vacie. Am răsfoit două dări de sea­mă de „Bauerhochschule”, tipărite acum­ 12 ani: Una de la Isergau-Rei­­chenberg şi al­ta de la Bad Ullersdorf din „Ţara Sudeţilor în Boemia”. Am căutat localităţile pe hartă şi le-am aflat î­n Cehoslovacia care a fost. Asta între anii 1925-1928, când socia­lismul marxist mai stăpânea massele germane, iar mişcarea hitleristă nu era încă aproape de putere Ideea Universităţii populare ţărăneşti da­neze a îmbrăcat în Germania direc­tive naţionaliste în spiritul mişcării tineretului, al legilor naturii şi ale rassei „spre împlinirea celor făgă­duite de profeţii germani”. Şcoala ţărănească a fost cerută şi aprobată de întreaga ţărănime ger­mană şi de întreaga populaţie de la ţară într’un congres­ al „Uniunii ţă­rănimii din imperiu’’ (Rei­chsland­­bund) în 1925. S’a afirmat acolo că „şcoala ţărănească este şcoala vieţii şi a caracterului ţărănimii germa­ne... Scopul ei este înviorarea cul­turii autohtone şi recrearea unei ţă­­rănimi germane. Dincolo de aceasta, vrea să ajute ţărănimea să capete o influenţă hotărîtoare în naţiune şi Stat. Mai mult ca oricare alte insti­tuţii de cultură, ea trezeşte germenii unei culturi ţărăneşti sănătoase pe baze adânc creştine şi adevărat ger­mane” (Deutsche Tageszeitung No. 27-XII-6 1925 Cea mai grea proble­mă este de a găsi şi forma conducă­tori şi ajutători ai acestor şcoli (Bauerhochschulmeister). Din al treilea congres ţinut la Dresda, reţinem acest fragment diim­­tr’o invitaţie: „Şcoala ţărănească să contribue la ridicarea bietului popor german subjugat. Salvarea noastră poate să vină numai dela aerul să­nătos de ţară şi dela dragostea de glie strămoşească Vrem să opunem civilizaţiei orăşeneşti nesănătoase cul­tura ţărănească şi unirea poporului. Cultura ţărănească vrea şi poate să contribue în mod esenţial la salva­rea patriei şi la păstrarea rassei pu­ternice nordice, purtătoarea actuală şi viitoare a culturii europene. în­toarcerea la cultura ţărănească ger­mană înseamnă întoarcerea la rădă­cinile puterii germane şi credinţa în viitorul omului nordic, omul eroic. Nordificarea!... Sângele german tre­bue amestecat cu un procent mai mare de sânge nordic. Toate persoa­nele conducătoare să fie pe cât se poate nordice­ germane”. Şcoala ţă­rănească germană este o instituţie liberă a ţărănimii germane, pe baze naţionale, prin adâncirea amintirilor istorice, prin transformarea culturii ţărăneşti din tradiţia-i inertă spre munca conştientă pentru binele na­ţiunii Întregi şi pentru renaşterea poporului german... Şcoala ţărăneas­­ l­a că năzue spre rea noi­rea morală şi naţională a poporului german în ge­nere şi a generaţiilor de ţărani In special. Vrea să formeze conducători pentru ţărănimea noastră de vre­muri grele". Şcolile ţărăneşti nu cul­tivă omul (ţăranul) în genere, fie chiar şi în duhul umanismului ţă­rănesc. Umanismul este un produs colectiv al sistemului de gândire, ca o formaţie anorganică ce se învaţă. El este dincolo de firea noastră in­timă şi, în orice caz, prea puţin din ea. Omul naţional dimpotrivă, stă în dependenţă rassială de popor şi e în­rădăcinat în popor. El nu e o for­maţie cărturărească, ci are nevoe numai de o trezire metafizică pen­tru a-l desvolta. Deed nu o cultură generală în umanitate, adică în ceea ce este comun tuturor oamenilor, ci ce e specific nouă, o cultură specială de oameni germani. „In primul rând, germanitate şi, dincolo de ea, indivi­dualitate”. Alte şcoli ţărăneşti au început prin a avea un caracter pronunţat creş­tin, catolic ori protestant, dar un creştinism de „evlavie germană”. Religia este centrul vieţii comune şi a întregei activităţi în aceste şcoli, dar nu poate forma u­n obiect de în­văţământ, precum e de altfel şi în şcolile daneze Forma şi limbajul creştinismului sunt condiţionate de timp. Christos ar vorbi nouă astăzi altfel de cum a vorbit Evreilor. Ţă­ranul ţine la tradiţie şi pe ea se clă­deşte. Dar tradiţia rămâne cu atât mai bine păstrată, cu cât se ţine vie în viaţa practică. Dacă se osifică în­­chisându-se în forme fără miez, timpul o răpune. Aşadar, o biserică vie, creştină şi naţională. Popoarele nordice au primit creştinismul fără lepădarea de cultura lor nordică, contopindu-se în cursul timpurilor spre unitatea omenească cea mai cu­rată. a5*8 dovedeşte că religia creş­tină şi cultura naţională se pot îm­păca bine. Creştinismul pentru a­­ceste popoare este religia naţională. Vremea însă a adăugat acestor şcoli „creştine” nuanţa dinamică na­ţionalistă. Şcolile ţărăneşti nu-s şcoli de spe­cializări practice. Ele nu aduc un fo­los material imediat. Nu-s şcoli de rentabilitate, ci şcoli de etică a muncii. Dar ele pornesc de la înde­letnicirea elevilor, deja cunoscut, a­­propiat, spre necunoscut şi depărtat. Elevii pătrund spiritul în profesiune şi nu numai manual, pentru ţăran „lipirea spirituală de glie”. Multe şcoli ţărăneşti au luat di­rective practice, îmbrăcând acel ma­terialism multilateral ţărănesc. Toate şcolile ţărăneşti germane s’au înfiin­ţat ca iniţiative particulare fără sprijin material dela Stat, judeţ ori comună. Mai târziu, prin realizări recunoscute, au primit subvenţii dela oficialităţi. In orice caz, ele s’au re­zemat pe ideia că trebue să aibă mijloace proprii şi să nu fie defici­tare ca producţie. S-au organizat ex­ploataţii cooperative cu foştii elevi şi corpul didactic. Cooperativa dă e­­levilor la sfârşit câte un carnet de economii. Comunele, asociaţiile a­­cordă burse elevilor la şcolile ţără­neşti. Cooperativa dă împrumuturi foştilor elevi, împrumuturi restituite în muncă. Fiecare elev şi fost elev e obligat să fie membru al coopera­tivei, cu o cotizaţie sau acţiune. Casa cooperativei de cultură poate primi donaţiuni, poate strânge venituri prin orice întreprinderi. In şcolile ţărăneşti nu se dau saci de cunoştinţe moarte, ci se formează suflete într’o comunitate gata să ducă o acţiune independentă, cu răs­pundere şi spirit de iniţiativă. Lec­ţiile eterogene şi neorganice nu-s o­­bişnuite în programul şcolilor. a) Marea desvoltare o au lecţiile despre rassa germană, despre ger­manism, grupate în Germanologie.­­Istoria poporului şi a culturii ger­mane. Caracterele poporului german şi mijloace pentru afirmarea lor. Vir­tuţi germane. Dreptul german. Ev­lavia germană. Sensibilitatea germa­nă şi arta germană. Practicismul german. Voinţa spre putere şi spre integritate. Bazele ţărănimii germa­ne. Istoria culturală a ţărănimii. Răs­­boaiele ţărăneşti. Decăderea clasei ţărăneşti cu mijloacele de renaştere. Unirea ţărănimii pangermane din­­dincolo de graniţele Reich-ului­. b) Lecţii despre cunoaşterea vieţii; datoriile religioase şi morale ale o­­m­ului. c) Etnografie şi folklor (cântec şi legendă, basm şi poezie populară, artă populară, proverb, dialect, dans popular, teatru popular de amator). d) Limba şi literatura germană; vorbirea, povestirea, scrisul. e) Igienă şi medicină practică fără doctor. f) Lecţii de cultură socială. Con­stituţia şi legile fundamentale. Ba­zele economiei politice naturale. Po­litica economică germană. Coopera­ţia. Politica impozitelor şi a credi­telor ţărăneşti Politica colonială în interiorul şi exteriorul Reich-ului; spaţiul vital german cu lupta pentru lărgirea lui. Recunoaşterea dreptului şi datoriei pentru munca benevolă obştească (Arbeitsdienstplicht). Apoi „lupta împotriva tratatului de la Ver­sailles, lupta pentru înarmarea po­porului nostru, recâştigarea ţărilor ameninţate şi unirea tuturor Germa­nilor de graniţă într’un singur Stat.” Cum se vede, ceea ce este astăzi curent, pe cale de înfăptuire sau în­făptuire în Germania,­­ a fost dis­cutat şi la cursurile cu ţăranii de acum 12-20 ani în urmă. Toate şcolile ţărăneşti germane, chiar şi cele înclinate spre practi­cism, sunt şcolile politice în înţele­sul nobil al acestui cuvânt precizat de Führer, împreunarea mijloacelor organizate şi punerea lor în mişcare pentru cucerirea puterilor de viaţă ale poporului. Tânără mişcare a şcolilor ţărăneşti din România pornită de fundaţia culturală regală „Regele Mihai I” are ce învăţa din această experienţă a Germaniei rurale. Ap. D. Culea CURENTUL, pentru COPII şi TINERET Dar Industria noastră aem aici (Continuare din pag. I-a) bietul platnic de biruri, răbdător, cuminte şi, din obicinuinţă, fără reacţiune efectivă. Cine ar fi visat măcar că s’ar putea cere socoteală nelegiuiţilor şi că vre-odată ei ar trebui să restitue Statului averile de cari l’au despiat? Dar iată că huzurul îşi împlini­se trăirea chiar şi în România, ţara sa de baştină. Feeria orbitoa­re a nesfârşitelor banchete cu ta­lere de aur începuse să fie întu­necată de nourii furtunii ce se a­­propia. In lume, începuse marea răfu­ială dintre popoarele bătrâne, pu­trede de îmbogăţire şi popoarele tinere ,sănătoase, bogate doar cu sufletul şi mintea. Grozava încleştare dintre marile popoare ale Europei şi iminenta primejdie de moarte pentru ţara noastră, n’a găsit însă, în sufletele ticăloşite ale plutocraţilor noştri, decât ecoul unor şi mai sporite ca­pacităţi de înşelare, venalitate şi trădare, înarmarea ţării — supremul crez al unei naţiuni care vrea să trăiască, respectată de prieteni şi temută de duşmani — n’a fost decât un prilej extraordinar, epo­cal, pentru necinstiţi de a jefui, într’un ritm mai rapid, febril chiar, ultimelele rezerve ale aces­tei ţări proverbial răbdătoare. Sume uriaşe ,miliarde cari de­păşesc putinţa de închipuire a ce­lor ce aşteaptă la ghişeele percep­ţiilor să-şi plătească la termen bi­­rourile sau aceia a milioanelor de români cari îşi dau cu greu seama de ce înseamnă adunarea, luni şi ani dea rândul, pe tot cuprinsul ţării, a celor câţiva lei cu care i s-au scumpit lucrurile de primă necesitate, erau canalizate, cu a­­jutorul unei diabolice reţele de complicităţi, în cea mai mare par­te în buzunarul pontifilor indus­triilor „de armament“ iar dintre mică parte se făurea armamentul atât cât trebuia să vadă prostimea la defilarea de la 10 Mai... Din câştigul de 900 la sută pe care îl dobândeau metecii şi indi­genii complici, din fabricarea ar­mamentului, şi-au putut făuri a­­ceştia viaţă de rajahi şi rezerve de aur în ţări îndepărtate, unde se gândeau că nu-i vor ajunge ziua socotelilor. Azi, după catastrofă, după ruşi­ne, după tot ceea ce păcatele noas­tre ne-au hărăzit să îndurăm, Pă­rintele Patriei, omul pe care nu l-a întinat şi nu-l poate întina ni­mic din ceea ce a fost josnicie ro­mânească, fără ură, fără părtini­re, încearcă, cu concursul a tot ce mai este sănătos şi curat în ţara aceasta, să inventarieze ce ne-a mai rămas din cotropirea duşma­nilor din afară şi din jefuirea ne­cinstiţilor din lăuntru. Suntem siguri că ochiul pătrun­zător şi ager al Conducătorului Statului, după ce a cercetat mons­truoasa risipă ce s’a făcut cu ba­nul public în industria de arma­ment, va căuta să vadă ce va fi şi îndărătul faimoasei înzestrări cu avione militare din străinătate şi mai ales de către industria ae­ronautică indigenă care s’a bucu­rat — ca şi cea de armament pro­priu zisă, dacă nu şi mai mult— de numeroase şi importante privi­legii, acordate cu suspectă îngă­duinţă de ctitorii de eri ai aviaţiei româneşti. Ştiutele, răsunătoarele şi inex­plicabile — în aparenţă — trans­formări ale industriei noastre ae­ronautice, în ultimii zece ani, când în întreprinderi de Stat ,când in întreprinderi particulare privile­giate, când în industrii cu forme ne­clar definite, arătata limpede că această industrie naţională ae­ronautică, de o importanţă atât de capitală în planul general al înar­mării ,trecea prin crize ale căror cauze pot fi lesne bănuite. Ar fi interesant ca azi — în mult aşteptata vreme a socotelilor — publicul, eternul contribuabil, să ştie cât au câştigat conducăto­rii de industrii aeronautice, din comenzile livrate Statului ,la sută, la un avion, la un motor, la o re­paraţie ? Tot 900 la sută ? Mai mult, mai puin ? A. POMESCU Curentul ANUL’ XIV, No. 4MB Sftmtoăt* I M­artie IMI h^cwim^IwC 3eeu La zi Sf. Paraschiva din Brăila După două mii de civil de practică — prin civilizaţia acru prin ruti­nă, — creştinismul a isbutit să-şi piardă sensul iniţial al spiritualităţii sala. Schismele, reformele şi sectele, mărturisesc neputinţa simplei regă­siri dintre om şi Dumnezeu. Deşi necesitatea de a avea o credinţă nu a încetat să existe, mereu s-au făcut concesii întoarcerii la idolatrie — în timp ce spiritele practice se reîntorceau la fariseism. Nici arta cre­ştină nu poate compensa marea pierdere a bisericii. Meritul artistic şi inspiraţia nu aparţin colectivităţii, dar o derutează. Concepţia contractuală a credinţei a însemnat începutul rătăcirii. Indoindu-se de puterea rugăciunii, oamenii au încărcat biserica cu po­doaba şi au poleit umilinţa, cu gândul de a-l obliga pe Dumnezeu sau de a se ului intre ei. Niciodată nu m-am simţit bine în catedrale, unde Dumnezeu e izgonit de fast şi unde oamenii vin numai pentru ei, ca la o recepţie solemnă, aducând inimi rigide ca şi plastroanele lor scrobite. Pornind de la cata­combă, calvarul bisericii se află, aci, la ultimul popas. Profanatorii de biserici ar fi borfaşi de rând — sau tot aşa de cin­stiţi, cum sunt alţii de teamă dacă biserica ar fi mai mult o casă de rugăciune şi mai puţin o casă de depuneri pentru fructificarea şanse­lor răscumpărării. Căci singura podoabă de care poate fi jefuită o bi­serică este atmosfera de pioşenie şi curată reculegere, proprice con­tractului spiritual cu Dumnezeu. M­irul, argintul, mătasea şi toate cele­lalte podoabe jefuesc zilnic sufletu­lui comoara asta; îi sunt molii şi rugină.­­ După ce coborîsem­ de la schitul de bârne, vecin cu cerul, mirosind a mucigai şi tămăe, unde schimnicul bătrân cântă cu un glas ce parcă iese din ceasloave, unde chipurile afumate ale sfinţilor primitivi abia se desluşesc în zugrăveală şi unde, pentru întâia dată am înţeles ce trebue să însemneze raportul dintre om şi Dumnezeu, am aflat de pove­stea Sfintei Paraschiva din Brăila. O poveste care ar fi mai puţin o luare în deşert dacă n'ar fi adevărată. O poveste care se ia la întrecere cu multe altele, destul de straşnice despre care mărturiseşte istoria. O po­veste unsfârşit modernă, care întrece şi pe aceea a domnului avan la suflet care a pus biciul pe spinarea boeritor şi i-a trimis in zi şi în strae de sărbătoare să satahoreascâ pentru ridicarea unui lăcaş de în­chinare. întrece şi povestea milostivei Doamne, care s’a lipsit de scu­lele şi odoareie scumpe cuvenite rangului ei voevodal, ca să poată fi dusă la bun sfârşit opera pl­asă de ambiţios creştin a Domnului şi so­ţului său. Poate o să vi se pară scornitură toată întâmplarea asta, dacă n'aţi văzut niciodată zidurile roşii, plouate, ninse, bătute de toate vân­turile şi ruinate înainte de a se fi putut numi fără tăgadă biserica Sf. Paraschiva. De vreo zece ani nu se ştie ce urgie s’a abătut asupra acestui lăcaş, că s'a făcut de basnă că şi enoriaşii nu-şi mai pot stă­pâni zâmbetul de amărăciune şi nedumerirea, chiar când tac danie : „dar ce — Doamne iartă — tot face Sfânta cu banii de nu-şi mai termi­nă casa ? Aşa zic enoriaşii, dar gândul lor umblă în cu totul altă parte decât la sfântă. Şi nu s’ar putea zice că onoratul comitet de con­strucţie nu se trudeşte în pioasa-i râvnă tot dând la baluri şi ceaiuri dansante şi făcând chete. Dar degeaba, căci zidurile în loc să se dă­râme ca'n legendă, stau acolo despuiate şi disperate ca o rugăciune frântă de urgia morţii. Şi de ce oare s-or fi tot ostenind, când şi aşa sunt destule biserici goale de închinători într'o Duminică ? Odată şi odată, vrednicii ostenitori vor isbuti să mântuiască opera şi nu ştiu de vor pregeta să înscrie undeva spre ştiinţa oamenilor (căci Dumnezeu îi poate scuti de o minciună), că, acest sfânt lăcaş s'au ri­dicat prin osârdia şi cu obolul creştinesc al iubitorilor de baluri şi de ceaiuri danţante...­’. Şi Cuvioasa din Brăila rabdă martiriul hramului neîmplinit, iar slujitorii ei nici atât nu înţeleg. URSULESCU Doi prieteni: Delavrancea, Antonescu Ori câte greutăţi au apărut în vremea de după război, în calea unei temeinice selecţii a adevăratelor va­lori naţionale şi ori câte piedici s’au îngrămădit pe drumul afirmării eli­tei creatoare româneşti, se vădeşte, odată mai mult acum, că personali­tăţile dominante, frigurile istorice şi salvatoare, apar la momentul opor­tun, purtând însărcinarea destinului înălţării naţionale de a clădi piatră de hotar şi cheie de boltă în on­oare. Rolul hotăritor al Generalului Ion Antonescu, în împrejurări ca acelea pe care le-am trăit in ultimele şase luni, epocă şi momente care, in tota­litatea lor, nuimi precedent în istoria trecutului nostru, vin să confirme in modul cel mai impresionant postu­latele amintite mai sus. Patriotismul, înţelepciunea, energia şi omenia, drept credincioşia şi pu­terea de muncă pe care el le întru­pează ca desăvârşit exponent al vir­tuţilor româneşti şi care ţâşnesc din fiecare faptă şi din fiecare vorbă, toate acestea nu sunt simţiri şi gân­duri numai dobândite dealungul unei vieţi de pilduitoare înfăptuiri, de severă şi dreaptă judecată cu sine şi cu alţii■ Nu sunt lucruri dobândite numai în viaţă, ci şi moştenito de la părinţii şi străbunii săi, după cum am auzit povestindu-mi-se despre ei, pe părinţii mei şi cum ne spune alt fiu al locului, marele tribun, talenta­tul scriitor şi animator al românis­mului Barbu Delavrancea. In adevăr, intr’o conferinţă „Patria şi Patriotismul“ pe care a făcut-o prin 1915, în Bucureşti, şi pe care d. O. Minar a tipărit-o in 1928, Dela­vrancea povestea între altele: „Pe la 1868, eram copii şi ne ju­cam de-a soldaţii pe uliţa Vergului (calea Călăraşi de azi). Toţi eram în uniformă, mai toţi în cămaşă, cu ca­pul gol, cu picioarele goale, sgâriate şi rănite în cioburi de sticlă. Toţi cu inele, ca nişte săbii. In frunte, Trică, al Găiscănaruluî, — mult mai mic ca noi, — cu o tobă enormă, legată cu o baieră de după gât, un fel de vas de tinichea, ruginit şi scofâlcit — de unde o găsise, nu ştiu — pe care o bătea cu două beţe, scrâşnind din dinţi, — o bătea cu atâta furie, că i scânteiau văpăi din ochi. Trică tobo­şarul, era sufletul nostru în marşu­rile pe cari le făceam de dimineaţa până seara. Trică toboşarul avea o patrie de apărat, şi o apăra dând semnalul, in zile de sârbătoare, la re­vărsatul zorilor. Aveam o Patrie, şi nimeni nu ne pomenise de patrie. Noi existam în ea, ea exista în noi. Noi ne preparam fără să știm, fără să vrem, instinctiv, ca să ne punem în serviciul patriei, despre care nu aveam nici o ideie, nici o scăpărare, nimic, absolut nimic. într’o zi căzu greu bolnav Trică toboşarul. Eu mă furişai să-l văz. Era singur. Şi s’a ridicat pe jumătate din plapomă, şi mi-a întins mâna­ Ardea ca o sobă încinsă. Şi mi-a zis cu un glas do­mol: „D’oi muri, tu s’o iei din cui şi s’o baţi bine“. Şi două lacrimi curseră din ochii lui albaştri de roş­covan. Soarta ne-a despărţit. Eu în­tr’o parte şi el într’alta. Eu l’am mai văzut. L’am pierdut. După 40 de ani, într’o zi, trecea pe podul Mogoşoaiei un alai solemn. Muzici şi soldaţi. Armata pierduse pe unul din cei mai străluciţi coloneii die stat major şi pe un aghiotant regal. Era Trică tobo­şarul de altă dată. Era colonelul Trică Antonescu !“ » Recitesc şi, desigur, că toţi românii vor reciti cu aceiaş adâncă emoţie aceste rânduri înaripate pe care ma­rele nostru Delavrancea le-a închi­nat strălucitului ofiţer de Stat Ma­jor şi aghiotant al Regelui, colonelu­lui Trică Antonescu, moşul genera­lului Ion Antonescu, Conducătorul de azi al Statului Român. Instinctiv ascultând porunca nea­mului său, Generalul ştie că are o patrie de apărat şi o apără cu strălu­cire. „D’oi muri, tu s’o iei din cui şi s’o baţi bine”,­­ spunea copilul roşco­van cu ochii albaştri prietenului său Barbu. Dacă bardul Delavrancea s’a achitat strălucit de ordinul pe care i-l lăsa din frageda copilărie colone­lul Antonescu, purtând făclia patrio­tismului până la apusul vieţii sale, tot atât de strălucit se achită şi Ge­neralul, care poartă pe umerii săi sarcina uriaşă de Conducător al Sta­tului în aceste vremuri de grea cum­pănă. Românilor cu dor de ţară, le re­vine o singură datorie, faţă de m­a­­rile şi numeroasele pe care le are azi Conducătorul Statului. Această dato­rie, este aceea de ai-şi face toţi toată datori­a în slujba Ţării, a Neamului, a Regelui şi a Conducătorului. Acestea ni le-am amintit, acestea le-am gândit şi simţit când s’a pro­dus înaltul gest regal prin care Ge­neralul Antonescu a fost înălţat la cel mai mare grad de căpetenie a­l Ştirei noastre, la gradul de General de Armată, gest care arată, odată mai mult şi în chipul cel mai suve­ran, că Generalul şi-a apărat, îşi apără şi îşi va apăra cu strălucire Patria, aşa cum şi-au apărat-o moşii şi strămoşii săi. VIRGIL PETRESCU fost preşedinte al Asoc. Cercetaşilor din Războiu Izvoarele vechiului drept românesc D. George Fotino, profesor la Fa­cultatea de Drept din Bucureşti, a scos de sub tipar următoarele lu­crări : — „Justinian în lumina vechii cul­turi juridice româneşti" — „Ce este vechiul drept româ­nesc ? — „Influenţa bizantină în vechiul drept românesc". Indicator jurispruden­­ţial şi legislativ în asi­­gurările sociale In colecţia „Juriştilor români” a a­­părut broşura „Indicator jurispruden­ţial şi legislativ în asigurările sociale, întocmită de d-nii avocaţi: Victor Gh. Dumitriu şi Mihail Chirie. Broşura conţine: jurisprudenţele comisiunii de recurs pe anii 1939 şi 1940 şi tabloul legislaţiei asigurărilor sociale cu modificările la zi. Cereţi noul roman al lui VICTOR EFTIMIU LORA IMBAUDY povestea unei frumoase actriţe bucureştene care strică o căsătorie fabuloasă, la Athena, ca să fugă în lumea largă, cu un prinţ-di­­plomat. Veţi întâlni în acest roman şi pe OMUL-FARA­NTIME chemat să monteze spectacole de artă în teatrele antichităţii G. Ţiţeica şi idealul generaţiei lui Conferinţa d-lui prof. C. Rădulescu Motru In cadrul ciclului de conferinţe or­ganizat de Centrala Caselor Naţionale a vorbit aseară la orele 18, d. prof. C. Rădulescu-Motru, preşedintele A­­cademiei Române, tratând subiectul „G. Ţiţeica şi idealul generaţiei Ilui". Idealul de generaţie, a spus d-sa, e unul din reazimele cele mai puter­nice de care poate dispune un neam. Pentru că prin generaţie nu se în­ţelege numai elementul statistic, a­­dică indivizii născuţi în acelaş an. Şi interesează nu atât omul cât viaţa pe care generaţia o cuprinde şi o transformă în sensul idealului său. O generaţie începe să se constitue în adolescenţă Atunci sunt date con­­diţiunile în­ care un om poate lua o atitudine. Dar această atitudine nu interesează atâta vreme cât ea repre­zintă un om izolat, ci ea trebue să cuprindă o colectivitate, să reprezin­te voinţa de a se manifesta, de a trăi, a unui număr suficient de indivizi. Idealul, este o noţiune spirituală dar el îşi caută o întruchipare reală şi atunci se poate regăsi într’un sin­gur om. G. Ţiţeica întruchipează idealul li­nei generaţii. Al unei generaţii aus­­tere, crescută în singura poruncă, a muncii. Elev la liceul din Craiova, Ţiţeica a găsit acolo mediul prielnit spiritului său. Dascăli anonimi, dar care însemnau setea de cultură a neamului l-au obicinuit cu setea ne­­astâmpărată de a şti, de a cunoaşte. De aceea, universitatea românească nu a fost deajuns pentru geniul lui Ţiţeica, şcoala normală superioară din Paris avea să desăvârşească cuno­ştinţele tânărului nostru savant. In ţară, G. Ţiţeica, s’a dovedit a fi pătruns de cel mai curat idealism, de cel mai adânc naţionalism. Gene­raţia lui a înfăptuit unirea cea mare, generaţia lui dovedise odată mai mult virtutea neamului românesc. D. prof. Motru a încheiat cu rugă­ciunea către Duumnezeu, ca idealul lui Ţiţeica să servească şi tinerilor de azi care nu vor putea sluji ţara decât inspirându-se din jertfa inari­­şitor. Asistența lui Vineri 28 Februarie 1941 RADIO ROMANIA 1875 m. (160 kHz) 12 kw. RADIO BUCUREŞTI 164,5 m. (323 kHz) 12 kw. POSTUL PE UNDE SCURTE 32,4 m *9260 kHz.) 2 kw. 6.45—8.45. Ora dimineţii : Concert de dimineaţă (discuri)- Secretul şi Boli­via tangouri de Hermann; Blondine polka de Fischer şi Fox de Deltour ; Ora oficială; Radio jurnal (I); Con­cert de fanfară „româno-germană"; Continuarea concertului de dimineaţă (discuri); Chitarratelle de­ Bonagura şi Vals de Cherubini (voce Fernando Or­­landis); La Feria suită spaniolă de La­­come şi Vals spocvio* de Metra 12.30; Ora oficială, I.Muzica uşoară (disc.) Marş vesel şi Habanera de Chabrier (Orch. simt dir de Philippe Gaubert); Clar de lună şi Toccata de Debussy (pian Percy Grainger); Balul din „Simfonia fantastică’ de Berllow (Filarmonica din Berlin dir ş­ de Erich K­.e­ber); Selec­­ţiuni din „Flautul fermecat" de Mo­zart (voce: Peter Anders, Martina Wulf, Heinz Nissen); Capriciu italian de Ceaikowsky (Orch Operei din Ber­lin dirij. de Leo Bloch). 13.15- Ora oficială; Radio jurnal (II). 13.30: Orchestra Radio, dirij. de Th. Rogalski, Lehar: Uvertură la „Dragoste de ţigan”; Morena: Fantezie pe motive de Joh. Straus*. 13.50 Serviciul de ştiri germane. 14.00 : Continuarea concertului: Saint Sa­ns: Jota; Buder Serenadă. 14.10: Ora oficială; Radio jurnal (III). 14.30: Continuarea concertului: Le­­har : Potpuriu din opereta „Giuditta"; Benatzky: Potpuriu din opereta „La calul bălan” 15.00: Ora oficială; Radio jurnal (IV); Jurnal cultural. 15.15- 15.30- Muzică uşoară (disc.); La moară şi Melodie de Gillet ; Potpuriu de dansuri vechi. 18.00: Ora militară româno-germană. 19.00 : Cucert de flaut. Ion Ristea : George Enescu: Cantabile şi Presto; J. S Bach : Sonata IV-a; Haendel : Gavotă 19.20: Concert de violoncel; George Iarosevici: Mozart-Fournier: Sonată nn si bemol;Gaspar Cassado : Grave; Schumann : Cântec de seară. 19.45: Serviciul de ştiri germane. 20.00: Ora oficială; Radio jurnal (V). 20.20: Cântece româneşti Rodics Bu­­jor (voce acomo de taraf): Sus pe cul­mea unui deal; Anicuţa neichii dragă; Afară-i lună şi bine; La oglindă; Mă gândesc mândru la tine; Cine n'are dor mai mult; Când eram în sat la mine. , 20.45: T Păunescu-Ulmu ; Eroicul în literatura noastră 21.00- Selecţiuni din operele germa­ne (discuri): Uvertură la Răpirea din Serai“ de Mozart (Filarmonice din Berlin dirij de Wilhelm Furtwaen­­gler); Scene din „Flautul fermecat“ şi „Nunta lui Figaro“ de Mozart (voce: Hani Mihaczek, Willi Domgraf, Ger­ard Witting); Arie din „Oberon“ da Weber (voce: Florence Austral); Duete din „Arabella” de Richard Straus. 22.00 : Ora oficială­, Radio Jurnal (VI) Sport. 22.20 : Selecțiuni din Suppé Milöc­­ker, Lortzing (discuri); Suppé: Uver­tură la „Dama de pică"; Suppé: Melo­die din „Boccacio“ (voce: Julius Pa­­tzak); Millöcker: Selecţiuni din „Stu­dentul cerşetor" (voce: Carla Splatter şi Peter Anders) ;. Lortzing : Selecţiuni de melodii (voce: Treer, Rudolf, Luise, Küster, Arnold). 22.45: Jurnal pentru străinătate la limbile germană şi italiană 23.00: Muzică uşoară şi de dans (discuri) : Uvertură de Dressel ; Val* de Ziehrer; Fox de Cherubini şi Tan­go de Fraţi (voce: Rico Bardi); Inter­mezzo de Mahr; Carmencita de Ser­rano şi Porumbiţa de Vradi­r (voce: Roşită Serrano); Tangouri de Joselito *1 de Cantico: Cântecul Congoului de Wimperis (voce: Paul Robeson); Via de D'Ambrosio şi Amintire din Capri i'­e Becce ; Căsuţa noastră de Popescu- Peppu (voce: Petre Stamate). 23.45: Jurnal pentru străinătate in limbile franceză şi engleză. 24.0­- 0.30- Continuareea concertului (discuri: Noapte bună îngeraşul meu­­slowfox şi Să-mi scrii o scrisoare in fiecare zi-tango de Vihnou (voce: Gică Petrescui; Valsuri de Morey și de Rose; Granada-tango de Lossas și Tango de Fischer; Două melodii de Tinturin; Două rumbe de Caile. La lumina rampei „Aimee" de Heine Coubier, în premeiră la Teatrul Naţional Acţiunea viitoarei premiere a Tea­trului Naţional „Aimee“ de Heinz Coubier, se petrecea în vremea ma­rei revoluţii franceze, prilejuind ast­fel d-lui Soare Z. Soare o montare fastuoasă, cu o bogată variaţie de co­stume şi decoruri. D-na Elvira Go­­deanu, singura interpretă femenină este încadrată de d-nii : George Vra­­ca, A Pop Marţian şi Ion Finteş­­teanu. Teatrul muncitoresc „Luptă şi Lumina" „Rămăşagul“ se reprezintă astă seară pentru ultima oară. Distribuţia e aceiaşi de la premieră. Mâine seară, la ora 8 precis, pre­miera : „MOTU“, comedie în 3 acte, localizată după Berry Conners de Va­lentin Gustav. In rolurile principale : Florica Sterescu Nelly Caracioni, E­­milia Predescu, Margareta Lascu, Cezar Rovinţescu, Ion Manta, Ion Iliescu, C. Brezeanu. Direcţia de sce­nă , Victor Ion Popa. Tot mâine, în matineu pentru copii la ora 3 d. a., se joacă pentru pri­ma oară „Sarsailă şi Nichipercea“ poveste în versuri în 2 acte (10 ta­blouri) de Ion Iliescu. Amândouă piesele au format tur­neul în cadrul lunei Februarie ob­ţinând un succes strălucit. Turneul din luna Martie se face cu „N­ecioplitul" de Mario Morais şi „Eu tac, tu taci şi ea vorbeşte” adap­tare după Victor Haiduc. Opera reprezintă astă seară „Căsătoria secretă” OPERA reprezintă astă seară „CĂ­SĂTORIA SECRETA“. Astă seară se va reprezenta pentru prima oară de la reluarea activităţii, opera lui Cimarosa, având o distribu­ţie excepţională care cuprinde pe d-nele : Valentina Creţoiu-Tassian, E­­milia Guţianu, Maria Snejina şi d-nii : George Niculescu Basu, Şer­­ban Tassian şi Viorel Chiri­deanu. Conducerea muzicală o va avea d. Constantin Silvestri. „Răpirea Sabinelor” la Teatrul Municipal Teatrul Municipal „I. L. Caragiale" din palatul Ligii Culturale, B-dul Schitu Măgureanu Nr. 1, tel. 4.60.60, obţine un succes neobişnuit cu irezis­tibila comedie a maestrului Paul Gusty. „Răpirea Sabinelor“. Sub direcţia de scenă a d-lui Vic­tor Bumbeşti, un ansamblu excelent în frunte cu d-nele: Renée Anny, Mari® Burbea,­­Lilly Mihăilescu, tri­pla Botta, Tantzi Stanciuc şi d-nii: Lică Rădulescu, Jean Constantinescu, Niculescu Cadet, Dorel Urlăţeanu, N. Baltasiu şi Iancu Economu, provoacă ropote de aplauze la scenă deschise şi hohote nesfârşite de râs. Un om ca toţi oameni) „Un om ca toţi oamenii" comedie în 3 acte (7 tablouri) se joacă Vineri, 28 Februarie 1941 la Teatrul Naţio­­nal Studio (Piaţa Amzei) cu o nume­roasă distribuţie în frunte cu : V. Va­­lentineanu, Nataşa Alexandra, Al. Ghibertion, Maria Voluntaru, Emil Botta, I. Ulmeni, C. Morţun, Didi Teodorescu şi P Nove. Expoziţia de pictură „Grupul plastic" Sâmbătă 1 Martie la ora 3 d. a. se face în sălile Ateneului Român ver­nisajul expoziţiei de pictură a „Gru­pului Plastic”, alcătuit de Paul Con­­stantinescu, Aurel Diaconescu şi Al. Ţipata. Expoziţia rămâne deschisă până la: 30 Martie.

Next