Curentul, martie 1941 (Anul 14, nr. 4685-4715)
1941-03-01 / nr. 4685
t (io mim) Şcolile şi renaşterea ţărăneşti ţărănimii germane Continuare din pag. 1 ducea, dincolo de viaţa pătimaşă a străzii, o atmosferă de liniştită împăcare între semenii aceleiaşi naţiuni, un loc unde viaţa se înfrumuseţa şi visurile renaşterii prindeau aripi. Dar şcolile de la ţară luară o atmosferă deosebită de cele din lumea urbană şi din preajma fabricilor, până se circumscriseră clasei ţărăneşti şi culturii ei. După războiul din 1918 încoace şi după desfiinţarea serviciului militar s’a dat in seamă ca „una din sarcinile cele mai importante ale şcolii ţărăneşti suplimentare: aceea de a introduce iar ordine şi disciplină printre tineretul ieşit din şcoala primară“, tinzându-se „spre o cultură complectă a tânărului, adresându-se întregului om intern cu toate necesităţile spirituale, sufletului şi voinţei şi să nu se ocupe numai de desvoltarea unor anumite cunoştinţe şi dexterităţi“. (Vezi Hans Georg Miller: „Die deutsche Bauernhochschule“ (Stuttgart, 1928) de unde iau mare parte din aceste informaţii). ( Şcolile suplimentare ţărăneşti au animat două curente în Germania rurală: turismul tinertului dela ţară şi „mişcarea uniunii tineretului dela ţară“ (Junglandbundbewegung) ca o ramură a „Uniunei Ţăranilor“ (Landbund) din Reich. După războiu, mişcarea ţăranilor germani s’a accentuat, şi nu pentru revendicări econoliice numai. Ci ca o conştiinţă de clasă, de comunitate de viaţă naţională, de muncă şi destin, indiferent de mărimea proprietăţii, de partid politic şi de confesie, apoi formarea de ţărani capabili, ocrotirea religiei şi a năzuinţelor spirituale morale împotriva destrămării clasei ţărăneşti. „Una din principalele meniri ale şcolilor ţărăneşti şi ale universităţilor populare de la ţară este de a da satelor fruntaşii de care au nevoe“. Problema conducătorului (Fuehrerproblem) se pune cu toată tăria. „Vrem să formăm in aceste şcoli conducători de masse ţărăneşti“. „Uniunea tineretului de la ţară“ (Junglandbund) tinde să se ocupe de educaţia spirituală a membrilor săi. S’a urmărit prin aceste şcoli cu tinerii ţărani restabilirea legăturii între pământ şi omul lui într’o ţară unde 70 la sută din populaţie s'a îngrămădit în oraşe şi pe lângă fabrici. Clasa ţărănească trebue reînviată, întărită, fiind isvorul curat al rassei şi al energiilor naţionale viitoare. Şcolile ţărăneşti au fost puse în slujba acestui ideal de renaştere. Aici să se învioreze cultura ţărănească, veche, miezul patriotismului ţăranului. „Centrul vieţii săteşti să fie — pe lângă biserică — în Gemeindehaus (Căminul cultural), a cărui creaţie este scopul principal al mişcării asociaţiilor pentru ocrotirea sătească în care se poate adăposti şi o bibliotecă sătească ca şi un muzeu sătesc. In Germania, populaţia satelor mergând spre tratificare, ici-colo cuvântul ţăran (Bauer) dobândise un înţeles reparativ. Pentru reînobilare, şcolile populare de ţară au fost denumite „Bauerhochschule” — numirea generică de „Volkshochschule“ rămânând pentru centrele urbane şi industriale. Intre atâţia animatori ai Idealului şcolilor ţărăneşti. Tanzmann stă în fruntea tuturor, fanatic partizan al ideii, prin conferinţele sale în toate colţurile lumii germane, prin broşuri şi prin revista sa „Deutsche-Bauernhochschule“. Şcoala ţărănească a fost cerută şi recunoscută, în genere, de conducătorii spirituali ai Germaniei populare în aceşti termeni: „Şcoala ţărănească este foarte potrivită pentru reculegerea şi educaţia ţărănimii, adresându-se nu intelectului, ci, în primul rând, sufletului şi simţirii, însuşirile mai pronunţate ale ţăranului“. Şcolile ţărăneşti germane, cu vechime de trei decenii, n’au avuttele Început o ideologie cinitară şi n’au dat o pedagogie proprie sau vreo carte de doctrină. Cauze: şcolile au variat după regiuni, după concepţii sociale şi-s conduse de oameni de practică, iar nu de teoreticieni. De reţinut, întâile şcoli ţărăneşti cu internat au luat fiinţă în 1904 pentru oţerirea sufletului ţărănesc de frontieră spre Danemarca, în acele provincii cucerite (Sleswig-Holstein) ca să combată influenţa daneză. Sunt şcoli de luptă, de cuceriri de teritorii, de expansiune; sunt denumite „şcoli grănicereşti”. Altele au luat fiinţă în regiunea munţilor Sudeţi spre hotarul cehoslovac de eri şi cu acelaş program ofensiv: „Formarea omului german în luptă pentru teritorii, lipsit de ideea pangermană”. Aceleaşi şcoli ţărăneşti, animate de acelaş spirit, se aflau concomitent şi peste graniţa sfărâmată astăzi, in Boemia germană din fosta Cehoslovacie. Am răsfoit două dări de seamă de „Bauerhochschule”, tipărite acum 12 ani: Una de la Isergau-Reichenberg şi alta de la Bad Ullersdorf din „Ţara Sudeţilor în Boemia”. Am căutat localităţile pe hartă şi le-am aflat în Cehoslovacia care a fost. Asta între anii 1925-1928, când socialismul marxist mai stăpânea massele germane, iar mişcarea hitleristă nu era încă aproape de putere Ideea Universităţii populare ţărăneşti daneze a îmbrăcat în Germania directive naţionaliste în spiritul mişcării tineretului, al legilor naturii şi ale rassei „spre împlinirea celor făgăduite de profeţii germani”. Şcoala ţărănească a fost cerută şi aprobată de întreaga ţărănime germană şi de întreaga populaţie de la ţară într’un congres al „Uniunii ţărănimii din imperiu’’ (Reichslandbund) în 1925. S’a afirmat acolo că „şcoala ţărănească este şcoala vieţii şi a caracterului ţărănimii germane... Scopul ei este înviorarea culturii autohtone şi recrearea unei ţărănimi germane. Dincolo de aceasta, vrea să ajute ţărănimea să capete o influenţă hotărîtoare în naţiune şi Stat. Mai mult ca oricare alte instituţii de cultură, ea trezeşte germenii unei culturi ţărăneşti sănătoase pe baze adânc creştine şi adevărat germane” (Deutsche Tageszeitung No. 27-XII-6 1925 Cea mai grea problemă este de a găsi şi forma conducători şi ajutători ai acestor şcoli (Bauerhochschulmeister). Din al treilea congres ţinut la Dresda, reţinem acest fragment diimtr’o invitaţie: „Şcoala ţărănească să contribue la ridicarea bietului popor german subjugat. Salvarea noastră poate să vină numai dela aerul sănătos de ţară şi dela dragostea de glie strămoşească Vrem să opunem civilizaţiei orăşeneşti nesănătoase cultura ţărănească şi unirea poporului. Cultura ţărănească vrea şi poate să contribue în mod esenţial la salvarea patriei şi la păstrarea rassei puternice nordice, purtătoarea actuală şi viitoare a culturii europene. întoarcerea la cultura ţărănească germană înseamnă întoarcerea la rădăcinile puterii germane şi credinţa în viitorul omului nordic, omul eroic. Nordificarea!... Sângele german trebue amestecat cu un procent mai mare de sânge nordic. Toate persoanele conducătoare să fie pe cât se poate nordice germane”. Şcoala ţărănească germană este o instituţie liberă a ţărănimii germane, pe baze naţionale, prin adâncirea amintirilor istorice, prin transformarea culturii ţărăneşti din tradiţia-i inertă spre munca conştientă pentru binele naţiunii Întregi şi pentru renaşterea poporului german... Şcoala ţărăneas la că năzue spre rea noirea morală şi naţională a poporului german în genere şi a generaţiilor de ţărani In special. Vrea să formeze conducători pentru ţărănimea noastră de vremuri grele". Şcolile ţărăneşti nu cultivă omul (ţăranul) în genere, fie chiar şi în duhul umanismului ţărănesc. Umanismul este un produs colectiv al sistemului de gândire, ca o formaţie anorganică ce se învaţă. El este dincolo de firea noastră intimă şi, în orice caz, prea puţin din ea. Omul naţional dimpotrivă, stă în dependenţă rassială de popor şi e înrădăcinat în popor. El nu e o formaţie cărturărească, ci are nevoe numai de o trezire metafizică pentru a-l desvolta. Deed nu o cultură generală în umanitate, adică în ceea ce este comun tuturor oamenilor, ci ce e specific nouă, o cultură specială de oameni germani. „In primul rând, germanitate şi, dincolo de ea, individualitate”. Alte şcoli ţărăneşti au început prin a avea un caracter pronunţat creştin, catolic ori protestant, dar un creştinism de „evlavie germană”. Religia este centrul vieţii comune şi a întregei activităţi în aceste şcoli, dar nu poate forma un obiect de învăţământ, precum e de altfel şi în şcolile daneze Forma şi limbajul creştinismului sunt condiţionate de timp. Christos ar vorbi nouă astăzi altfel de cum a vorbit Evreilor. Ţăranul ţine la tradiţie şi pe ea se clădeşte. Dar tradiţia rămâne cu atât mai bine păstrată, cu cât se ţine vie în viaţa practică. Dacă se osifică închisându-se în forme fără miez, timpul o răpune. Aşadar, o biserică vie, creştină şi naţională. Popoarele nordice au primit creştinismul fără lepădarea de cultura lor nordică, contopindu-se în cursul timpurilor spre unitatea omenească cea mai curată. a5*8 dovedeşte că religia creştină şi cultura naţională se pot împăca bine. Creştinismul pentru aceste popoare este religia naţională. Vremea însă a adăugat acestor şcoli „creştine” nuanţa dinamică naţionalistă. Şcolile ţărăneşti nu-s şcoli de specializări practice. Ele nu aduc un folos material imediat. Nu-s şcoli de rentabilitate, ci şcoli de etică a muncii. Dar ele pornesc de la îndeletnicirea elevilor, deja cunoscut, apropiat, spre necunoscut şi depărtat. Elevii pătrund spiritul în profesiune şi nu numai manual, pentru ţăran „lipirea spirituală de glie”. Multe şcoli ţărăneşti au luat directive practice, îmbrăcând acel materialism multilateral ţărănesc. Toate şcolile ţărăneşti germane s’au înfiinţat ca iniţiative particulare fără sprijin material dela Stat, judeţ ori comună. Mai târziu, prin realizări recunoscute, au primit subvenţii dela oficialităţi. In orice caz, ele s’au rezemat pe ideia că trebue să aibă mijloace proprii şi să nu fie deficitare ca producţie. S-au organizat exploataţii cooperative cu foştii elevi şi corpul didactic. Cooperativa dă elevilor la sfârşit câte un carnet de economii. Comunele, asociaţiile acordă burse elevilor la şcolile ţărăneşti. Cooperativa dă împrumuturi foştilor elevi, împrumuturi restituite în muncă. Fiecare elev şi fost elev e obligat să fie membru al cooperativei, cu o cotizaţie sau acţiune. Casa cooperativei de cultură poate primi donaţiuni, poate strânge venituri prin orice întreprinderi. In şcolile ţărăneşti nu se dau saci de cunoştinţe moarte, ci se formează suflete într’o comunitate gata să ducă o acţiune independentă, cu răspundere şi spirit de iniţiativă. Lecţiile eterogene şi neorganice nu-s obişnuite în programul şcolilor. a) Marea desvoltare o au lecţiile despre rassa germană, despre germanism, grupate în Germanologie.Istoria poporului şi a culturii germane. Caracterele poporului german şi mijloace pentru afirmarea lor. Virtuţi germane. Dreptul german. Evlavia germană. Sensibilitatea germană şi arta germană. Practicismul german. Voinţa spre putere şi spre integritate. Bazele ţărănimii germane. Istoria culturală a ţărănimii. Răsboaiele ţărăneşti. Decăderea clasei ţărăneşti cu mijloacele de renaştere. Unirea ţărănimii pangermane dindincolo de graniţele Reich-ului. b) Lecţii despre cunoaşterea vieţii; datoriile religioase şi morale ale omului. c) Etnografie şi folklor (cântec şi legendă, basm şi poezie populară, artă populară, proverb, dialect, dans popular, teatru popular de amator). d) Limba şi literatura germană; vorbirea, povestirea, scrisul. e) Igienă şi medicină practică fără doctor. f) Lecţii de cultură socială. Constituţia şi legile fundamentale. Bazele economiei politice naturale. Politica economică germană. Cooperaţia. Politica impozitelor şi a creditelor ţărăneşti Politica colonială în interiorul şi exteriorul Reich-ului; spaţiul vital german cu lupta pentru lărgirea lui. Recunoaşterea dreptului şi datoriei pentru munca benevolă obştească (Arbeitsdienstplicht). Apoi „lupta împotriva tratatului de la Versailles, lupta pentru înarmarea poporului nostru, recâştigarea ţărilor ameninţate şi unirea tuturor Germanilor de graniţă într’un singur Stat.” Cum se vede, ceea ce este astăzi curent, pe cale de înfăptuire sau înfăptuire în Germania, a fost discutat şi la cursurile cu ţăranii de acum 12-20 ani în urmă. Toate şcolile ţărăneşti germane, chiar şi cele înclinate spre practicism, sunt şcolile politice în înţelesul nobil al acestui cuvânt precizat de Führer, împreunarea mijloacelor organizate şi punerea lor în mişcare pentru cucerirea puterilor de viaţă ale poporului. Tânără mişcare a şcolilor ţărăneşti din România pornită de fundaţia culturală regală „Regele Mihai I” are ce învăţa din această experienţă a Germaniei rurale. Ap. D. Culea CURENTUL, pentru COPII şi TINERET Dar Industria noastră aem aici (Continuare din pag. I-a) bietul platnic de biruri, răbdător, cuminte şi, din obicinuinţă, fără reacţiune efectivă. Cine ar fi visat măcar că s’ar putea cere socoteală nelegiuiţilor şi că vre-odată ei ar trebui să restitue Statului averile de cari l’au despiat? Dar iată că huzurul îşi împlinise trăirea chiar şi în România, ţara sa de baştină. Feeria orbitoare a nesfârşitelor banchete cu talere de aur începuse să fie întunecată de nourii furtunii ce se apropia. In lume, începuse marea răfuială dintre popoarele bătrâne, putrede de îmbogăţire şi popoarele tinere ,sănătoase, bogate doar cu sufletul şi mintea. Grozava încleştare dintre marile popoare ale Europei şi iminenta primejdie de moarte pentru ţara noastră, n’a găsit însă, în sufletele ticăloşite ale plutocraţilor noştri, decât ecoul unor şi mai sporite capacităţi de înşelare, venalitate şi trădare, înarmarea ţării — supremul crez al unei naţiuni care vrea să trăiască, respectată de prieteni şi temută de duşmani — n’a fost decât un prilej extraordinar, epocal, pentru necinstiţi de a jefui, într’un ritm mai rapid, febril chiar, ultimelele rezerve ale acestei ţări proverbial răbdătoare. Sume uriaşe ,miliarde cari depăşesc putinţa de închipuire a celor ce aşteaptă la ghişeele percepţiilor să-şi plătească la termen birourile sau aceia a milioanelor de români cari îşi dau cu greu seama de ce înseamnă adunarea, luni şi ani dea rândul, pe tot cuprinsul ţării, a celor câţiva lei cu care i s-au scumpit lucrurile de primă necesitate, erau canalizate, cu ajutorul unei diabolice reţele de complicităţi, în cea mai mare parte în buzunarul pontifilor industriilor „de armament“ iar dintre mică parte se făurea armamentul atât cât trebuia să vadă prostimea la defilarea de la 10 Mai... Din câştigul de 900 la sută pe care îl dobândeau metecii şi indigenii complici, din fabricarea armamentului, şi-au putut făuri aceştia viaţă de rajahi şi rezerve de aur în ţări îndepărtate, unde se gândeau că nu-i vor ajunge ziua socotelilor. Azi, după catastrofă, după ruşine, după tot ceea ce păcatele noastre ne-au hărăzit să îndurăm, Părintele Patriei, omul pe care nu l-a întinat şi nu-l poate întina nimic din ceea ce a fost josnicie românească, fără ură, fără părtinire, încearcă, cu concursul a tot ce mai este sănătos şi curat în ţara aceasta, să inventarieze ce ne-a mai rămas din cotropirea duşmanilor din afară şi din jefuirea necinstiţilor din lăuntru. Suntem siguri că ochiul pătrunzător şi ager al Conducătorului Statului, după ce a cercetat monstruoasa risipă ce s’a făcut cu banul public în industria de armament, va căuta să vadă ce va fi şi îndărătul faimoasei înzestrări cu avione militare din străinătate şi mai ales de către industria aeronautică indigenă care s’a bucurat — ca şi cea de armament propriu zisă, dacă nu şi mai mult— de numeroase şi importante privilegii, acordate cu suspectă îngăduinţă de ctitorii de eri ai aviaţiei româneşti. Ştiutele, răsunătoarele şi inexplicabile — în aparenţă — transformări ale industriei noastre aeronautice, în ultimii zece ani, când în întreprinderi de Stat ,când in întreprinderi particulare privilegiate, când în industrii cu forme neclar definite, arătata limpede că această industrie naţională aeronautică, de o importanţă atât de capitală în planul general al înarmării ,trecea prin crize ale căror cauze pot fi lesne bănuite. Ar fi interesant ca azi — în mult aşteptata vreme a socotelilor — publicul, eternul contribuabil, să ştie cât au câştigat conducătorii de industrii aeronautice, din comenzile livrate Statului ,la sută, la un avion, la un motor, la o reparaţie ? Tot 900 la sută ? Mai mult, mai puin ? A. POMESCU Curentul ANUL’ XIV, No. 4MB Sftmtoăt* I Martie IMI h^cwim^IwC 3eeu La zi Sf. Paraschiva din Brăila După două mii de civil de practică — prin civilizaţia acru prin rutină, — creştinismul a isbutit să-şi piardă sensul iniţial al spiritualităţii sala. Schismele, reformele şi sectele, mărturisesc neputinţa simplei regăsiri dintre om şi Dumnezeu. Deşi necesitatea de a avea o credinţă nu a încetat să existe, mereu s-au făcut concesii întoarcerii la idolatrie — în timp ce spiritele practice se reîntorceau la fariseism. Nici arta creştină nu poate compensa marea pierdere a bisericii. Meritul artistic şi inspiraţia nu aparţin colectivităţii, dar o derutează. Concepţia contractuală a credinţei a însemnat începutul rătăcirii. Indoindu-se de puterea rugăciunii, oamenii au încărcat biserica cu podoaba şi au poleit umilinţa, cu gândul de a-l obliga pe Dumnezeu sau de a se ului intre ei. Niciodată nu m-am simţit bine în catedrale, unde Dumnezeu e izgonit de fast şi unde oamenii vin numai pentru ei, ca la o recepţie solemnă, aducând inimi rigide ca şi plastroanele lor scrobite. Pornind de la catacombă, calvarul bisericii se află, aci, la ultimul popas. Profanatorii de biserici ar fi borfaşi de rând — sau tot aşa de cinstiţi, cum sunt alţii de teamă dacă biserica ar fi mai mult o casă de rugăciune şi mai puţin o casă de depuneri pentru fructificarea şanselor răscumpărării. Căci singura podoabă de care poate fi jefuită o biserică este atmosfera de pioşenie şi curată reculegere, proprice contractului spiritual cu Dumnezeu. Mirul, argintul, mătasea şi toate celelalte podoabe jefuesc zilnic sufletului comoara asta; îi sunt molii şi rugină. După ce coborîsem de la schitul de bârne, vecin cu cerul, mirosind a mucigai şi tămăe, unde schimnicul bătrân cântă cu un glas ce parcă iese din ceasloave, unde chipurile afumate ale sfinţilor primitivi abia se desluşesc în zugrăveală şi unde, pentru întâia dată am înţeles ce trebue să însemneze raportul dintre om şi Dumnezeu, am aflat de povestea Sfintei Paraschiva din Brăila. O poveste care ar fi mai puţin o luare în deşert dacă n'ar fi adevărată. O poveste care se ia la întrecere cu multe altele, destul de straşnice despre care mărturiseşte istoria. O poveste unsfârşit modernă, care întrece şi pe aceea a domnului avan la suflet care a pus biciul pe spinarea boeritor şi i-a trimis in zi şi în strae de sărbătoare să satahoreascâ pentru ridicarea unui lăcaş de închinare. întrece şi povestea milostivei Doamne, care s’a lipsit de sculele şi odoareie scumpe cuvenite rangului ei voevodal, ca să poată fi dusă la bun sfârşit opera plasă de ambiţios creştin a Domnului şi soţului său. Poate o să vi se pară scornitură toată întâmplarea asta, dacă n'aţi văzut niciodată zidurile roşii, plouate, ninse, bătute de toate vânturile şi ruinate înainte de a se fi putut numi fără tăgadă biserica Sf. Paraschiva. De vreo zece ani nu se ştie ce urgie s’a abătut asupra acestui lăcaş, că s'a făcut de basnă că şi enoriaşii nu-şi mai pot stăpâni zâmbetul de amărăciune şi nedumerirea, chiar când tac danie : „dar ce — Doamne iartă — tot face Sfânta cu banii de nu-şi mai termină casa ? Aşa zic enoriaşii, dar gândul lor umblă în cu totul altă parte decât la sfântă. Şi nu s’ar putea zice că onoratul comitet de construcţie nu se trudeşte în pioasa-i râvnă tot dând la baluri şi ceaiuri dansante şi făcând chete. Dar degeaba, căci zidurile în loc să se dărâme ca'n legendă, stau acolo despuiate şi disperate ca o rugăciune frântă de urgia morţii. Şi de ce oare s-or fi tot ostenind, când şi aşa sunt destule biserici goale de închinători într'o Duminică ? Odată şi odată, vrednicii ostenitori vor isbuti să mântuiască opera şi nu ştiu de vor pregeta să înscrie undeva spre ştiinţa oamenilor (căci Dumnezeu îi poate scuti de o minciună), că, acest sfânt lăcaş s'au ridicat prin osârdia şi cu obolul creştinesc al iubitorilor de baluri şi de ceaiuri danţante...’. Şi Cuvioasa din Brăila rabdă martiriul hramului neîmplinit, iar slujitorii ei nici atât nu înţeleg. URSULESCU Doi prieteni: Delavrancea, Antonescu Ori câte greutăţi au apărut în vremea de după război, în calea unei temeinice selecţii a adevăratelor valori naţionale şi ori câte piedici s’au îngrămădit pe drumul afirmării elitei creatoare româneşti, se vădeşte, odată mai mult acum, că personalităţile dominante, frigurile istorice şi salvatoare, apar la momentul oportun, purtând însărcinarea destinului înălţării naţionale de a clădi piatră de hotar şi cheie de boltă în onoare. Rolul hotăritor al Generalului Ion Antonescu, în împrejurări ca acelea pe care le-am trăit in ultimele şase luni, epocă şi momente care, in totalitatea lor, nuimi precedent în istoria trecutului nostru, vin să confirme in modul cel mai impresionant postulatele amintite mai sus. Patriotismul, înţelepciunea, energia şi omenia, drept credincioşia şi puterea de muncă pe care el le întrupează ca desăvârşit exponent al virtuţilor româneşti şi care ţâşnesc din fiecare faptă şi din fiecare vorbă, toate acestea nu sunt simţiri şi gânduri numai dobândite dealungul unei vieţi de pilduitoare înfăptuiri, de severă şi dreaptă judecată cu sine şi cu alţii■ Nu sunt lucruri dobândite numai în viaţă, ci şi moştenito de la părinţii şi străbunii săi, după cum am auzit povestindu-mi-se despre ei, pe părinţii mei şi cum ne spune alt fiu al locului, marele tribun, talentatul scriitor şi animator al românismului Barbu Delavrancea. In adevăr, intr’o conferinţă „Patria şi Patriotismul“ pe care a făcut-o prin 1915, în Bucureşti, şi pe care d. O. Minar a tipărit-o in 1928, Delavrancea povestea între altele: „Pe la 1868, eram copii şi ne jucam de-a soldaţii pe uliţa Vergului (calea Călăraşi de azi). Toţi eram în uniformă, mai toţi în cămaşă, cu capul gol, cu picioarele goale, sgâriate şi rănite în cioburi de sticlă. Toţi cu inele, ca nişte săbii. In frunte, Trică, al Găiscănaruluî, — mult mai mic ca noi, — cu o tobă enormă, legată cu o baieră de după gât, un fel de vas de tinichea, ruginit şi scofâlcit — de unde o găsise, nu ştiu — pe care o bătea cu două beţe, scrâşnind din dinţi, — o bătea cu atâta furie, că i scânteiau văpăi din ochi. Trică toboşarul, era sufletul nostru în marşurile pe cari le făceam de dimineaţa până seara. Trică toboşarul avea o patrie de apărat, şi o apăra dând semnalul, in zile de sârbătoare, la revărsatul zorilor. Aveam o Patrie, şi nimeni nu ne pomenise de patrie. Noi existam în ea, ea exista în noi. Noi ne preparam fără să știm, fără să vrem, instinctiv, ca să ne punem în serviciul patriei, despre care nu aveam nici o ideie, nici o scăpărare, nimic, absolut nimic. într’o zi căzu greu bolnav Trică toboşarul. Eu mă furişai să-l văz. Era singur. Şi s’a ridicat pe jumătate din plapomă, şi mi-a întins mâna Ardea ca o sobă încinsă. Şi mi-a zis cu un glas domol: „D’oi muri, tu s’o iei din cui şi s’o baţi bine“. Şi două lacrimi curseră din ochii lui albaştri de roşcovan. Soarta ne-a despărţit. Eu într’o parte şi el într’alta. Eu l’am mai văzut. L’am pierdut. După 40 de ani, într’o zi, trecea pe podul Mogoşoaiei un alai solemn. Muzici şi soldaţi. Armata pierduse pe unul din cei mai străluciţi coloneii die stat major şi pe un aghiotant regal. Era Trică toboşarul de altă dată. Era colonelul Trică Antonescu !“ » Recitesc şi, desigur, că toţi românii vor reciti cu aceiaş adâncă emoţie aceste rânduri înaripate pe care marele nostru Delavrancea le-a închinat strălucitului ofiţer de Stat Major şi aghiotant al Regelui, colonelului Trică Antonescu, moşul generalului Ion Antonescu, Conducătorul de azi al Statului Român. Instinctiv ascultând porunca neamului său, Generalul ştie că are o patrie de apărat şi o apără cu strălucire. „D’oi muri, tu s’o iei din cui şi s’o baţi bine”, spunea copilul roşcovan cu ochii albaştri prietenului său Barbu. Dacă bardul Delavrancea s’a achitat strălucit de ordinul pe care i-l lăsa din frageda copilărie colonelul Antonescu, purtând făclia patriotismului până la apusul vieţii sale, tot atât de strălucit se achită şi Generalul, care poartă pe umerii săi sarcina uriaşă de Conducător al Statului în aceste vremuri de grea cumpănă. Românilor cu dor de ţară, le revine o singură datorie, faţă de marile şi numeroasele pe care le are azi Conducătorul Statului. Această datorie, este aceea de ai-şi face toţi toată datoria în slujba Ţării, a Neamului, a Regelui şi a Conducătorului. Acestea ni le-am amintit, acestea le-am gândit şi simţit când s’a produs înaltul gest regal prin care Generalul Antonescu a fost înălţat la cel mai mare grad de căpetenie al Ştirei noastre, la gradul de General de Armată, gest care arată, odată mai mult şi în chipul cel mai suveran, că Generalul şi-a apărat, îşi apără şi îşi va apăra cu strălucire Patria, aşa cum şi-au apărat-o moşii şi strămoşii săi. VIRGIL PETRESCU fost preşedinte al Asoc. Cercetaşilor din Războiu Izvoarele vechiului drept românesc D. George Fotino, profesor la Facultatea de Drept din Bucureşti, a scos de sub tipar următoarele lucrări : — „Justinian în lumina vechii culturi juridice româneşti" — „Ce este vechiul drept românesc ? — „Influenţa bizantină în vechiul drept românesc". Indicator jurisprudenţial şi legislativ în asigurările sociale In colecţia „Juriştilor români” a apărut broşura „Indicator jurisprudenţial şi legislativ în asigurările sociale, întocmită de d-nii avocaţi: Victor Gh. Dumitriu şi Mihail Chirie. Broşura conţine: jurisprudenţele comisiunii de recurs pe anii 1939 şi 1940 şi tabloul legislaţiei asigurărilor sociale cu modificările la zi. Cereţi noul roman al lui VICTOR EFTIMIU LORA IMBAUDY povestea unei frumoase actriţe bucureştene care strică o căsătorie fabuloasă, la Athena, ca să fugă în lumea largă, cu un prinţ-diplomat. Veţi întâlni în acest roman şi pe OMUL-FARANTIME chemat să monteze spectacole de artă în teatrele antichităţii G. Ţiţeica şi idealul generaţiei lui Conferinţa d-lui prof. C. Rădulescu Motru In cadrul ciclului de conferinţe organizat de Centrala Caselor Naţionale a vorbit aseară la orele 18, d. prof. C. Rădulescu-Motru, preşedintele Academiei Române, tratând subiectul „G. Ţiţeica şi idealul generaţiei Ilui". Idealul de generaţie, a spus d-sa, e unul din reazimele cele mai puternice de care poate dispune un neam. Pentru că prin generaţie nu se înţelege numai elementul statistic, adică indivizii născuţi în acelaş an. Şi interesează nu atât omul cât viaţa pe care generaţia o cuprinde şi o transformă în sensul idealului său. O generaţie începe să se constitue în adolescenţă Atunci sunt date condiţiunile în care un om poate lua o atitudine. Dar această atitudine nu interesează atâta vreme cât ea reprezintă un om izolat, ci ea trebue să cuprindă o colectivitate, să reprezinte voinţa de a se manifesta, de a trăi, a unui număr suficient de indivizi. Idealul, este o noţiune spirituală dar el îşi caută o întruchipare reală şi atunci se poate regăsi într’un singur om. G. Ţiţeica întruchipează idealul linei generaţii. Al unei generaţii austere, crescută în singura poruncă, a muncii. Elev la liceul din Craiova, Ţiţeica a găsit acolo mediul prielnit spiritului său. Dascăli anonimi, dar care însemnau setea de cultură a neamului l-au obicinuit cu setea neastâmpărată de a şti, de a cunoaşte. De aceea, universitatea românească nu a fost deajuns pentru geniul lui Ţiţeica, şcoala normală superioară din Paris avea să desăvârşească cunoştinţele tânărului nostru savant. In ţară, G. Ţiţeica, s’a dovedit a fi pătruns de cel mai curat idealism, de cel mai adânc naţionalism. Generaţia lui a înfăptuit unirea cea mare, generaţia lui dovedise odată mai mult virtutea neamului românesc. D. prof. Motru a încheiat cu rugăciunea către Duumnezeu, ca idealul lui Ţiţeica să servească şi tinerilor de azi care nu vor putea sluji ţara decât inspirându-se din jertfa inarişitor. Asistența lui Vineri 28 Februarie 1941 RADIO ROMANIA 1875 m. (160 kHz) 12 kw. RADIO BUCUREŞTI 164,5 m. (323 kHz) 12 kw. POSTUL PE UNDE SCURTE 32,4 m *9260 kHz.) 2 kw. 6.45—8.45. Ora dimineţii : Concert de dimineaţă (discuri)- Secretul şi Bolivia tangouri de Hermann; Blondine polka de Fischer şi Fox de Deltour ; Ora oficială; Radio jurnal (I); Concert de fanfară „româno-germană"; Continuarea concertului de dimineaţă (discuri); Chitarratelle de Bonagura şi Vals de Cherubini (voce Fernando Orlandis); La Feria suită spaniolă de Lacome şi Vals spocvio* de Metra 12.30; Ora oficială, I.Muzica uşoară (disc.) Marş vesel şi Habanera de Chabrier (Orch. simt dir de Philippe Gaubert); Clar de lună şi Toccata de Debussy (pian Percy Grainger); Balul din „Simfonia fantastică’ de Berllow (Filarmonica din Berlin dir ş de Erich K.eber); Selecţiuni din „Flautul fermecat" de Mozart (voce: Peter Anders, Martina Wulf, Heinz Nissen); Capriciu italian de Ceaikowsky (Orch Operei din Berlin dirij. de Leo Bloch). 13.15- Ora oficială; Radio jurnal (II). 13.30: Orchestra Radio, dirij. de Th. Rogalski, Lehar: Uvertură la „Dragoste de ţigan”; Morena: Fantezie pe motive de Joh. Straus*. 13.50 Serviciul de ştiri germane. 14.00 : Continuarea concertului: Saint Sans: Jota; Buder Serenadă. 14.10: Ora oficială; Radio jurnal (III). 14.30: Continuarea concertului: Lehar : Potpuriu din opereta „Giuditta"; Benatzky: Potpuriu din opereta „La calul bălan” 15.00: Ora oficială; Radio jurnal (IV); Jurnal cultural. 15.15- 15.30- Muzică uşoară (disc.); La moară şi Melodie de Gillet ; Potpuriu de dansuri vechi. 18.00: Ora militară româno-germană. 19.00 : Cucert de flaut. Ion Ristea : George Enescu: Cantabile şi Presto; J. S Bach : Sonata IV-a; Haendel : Gavotă 19.20: Concert de violoncel; George Iarosevici: Mozart-Fournier: Sonată nn si bemol;Gaspar Cassado : Grave; Schumann : Cântec de seară. 19.45: Serviciul de ştiri germane. 20.00: Ora oficială; Radio jurnal (V). 20.20: Cântece româneşti Rodics Bujor (voce acomo de taraf): Sus pe culmea unui deal; Anicuţa neichii dragă; Afară-i lună şi bine; La oglindă; Mă gândesc mândru la tine; Cine n'are dor mai mult; Când eram în sat la mine. , 20.45: T Păunescu-Ulmu ; Eroicul în literatura noastră 21.00- Selecţiuni din operele germane (discuri): Uvertură la Răpirea din Serai“ de Mozart (Filarmonice din Berlin dirij de Wilhelm Furtwaengler); Scene din „Flautul fermecat“ şi „Nunta lui Figaro“ de Mozart (voce: Hani Mihaczek, Willi Domgraf, Gerard Witting); Arie din „Oberon“ da Weber (voce: Florence Austral); Duete din „Arabella” de Richard Straus. 22.00 : Ora oficială, Radio Jurnal (VI) Sport. 22.20 : Selecțiuni din Suppé Milöcker, Lortzing (discuri); Suppé: Uvertură la „Dama de pică"; Suppé: Melodie din „Boccacio“ (voce: Julius Patzak); Millöcker: Selecţiuni din „Studentul cerşetor" (voce: Carla Splatter şi Peter Anders) ;. Lortzing : Selecţiuni de melodii (voce: Treer, Rudolf, Luise, Küster, Arnold). 22.45: Jurnal pentru străinătate la limbile germană şi italiană 23.00: Muzică uşoară şi de dans (discuri) : Uvertură de Dressel ; Val* de Ziehrer; Fox de Cherubini şi Tango de Fraţi (voce: Rico Bardi); Intermezzo de Mahr; Carmencita de Serrano şi Porumbiţa de Vradir (voce: Roşită Serrano); Tangouri de Joselito *1 de Cantico: Cântecul Congoului de Wimperis (voce: Paul Robeson); Via de D'Ambrosio şi Amintire din Capri i'e Becce ; Căsuţa noastră de Popescu- Peppu (voce: Petre Stamate). 23.45: Jurnal pentru străinătate in limbile franceză şi engleză. 24.0- 0.30- Continuareea concertului (discuri: Noapte bună îngeraşul meuslowfox şi Să-mi scrii o scrisoare in fiecare zi-tango de Vihnou (voce: Gică Petrescui; Valsuri de Morey și de Rose; Granada-tango de Lossas și Tango de Fischer; Două melodii de Tinturin; Două rumbe de Caile. La lumina rampei „Aimee" de Heine Coubier, în premeiră la Teatrul Naţional Acţiunea viitoarei premiere a Teatrului Naţional „Aimee“ de Heinz Coubier, se petrecea în vremea marei revoluţii franceze, prilejuind astfel d-lui Soare Z. Soare o montare fastuoasă, cu o bogată variaţie de costume şi decoruri. D-na Elvira Godeanu, singura interpretă femenină este încadrată de d-nii : George Vraca, A Pop Marţian şi Ion Finteşteanu. Teatrul muncitoresc „Luptă şi Lumina" „Rămăşagul“ se reprezintă astă seară pentru ultima oară. Distribuţia e aceiaşi de la premieră. Mâine seară, la ora 8 precis, premiera : „MOTU“, comedie în 3 acte, localizată după Berry Conners de Valentin Gustav. In rolurile principale : Florica Sterescu Nelly Caracioni, Emilia Predescu, Margareta Lascu, Cezar Rovinţescu, Ion Manta, Ion Iliescu, C. Brezeanu. Direcţia de scenă , Victor Ion Popa. Tot mâine, în matineu pentru copii la ora 3 d. a., se joacă pentru prima oară „Sarsailă şi Nichipercea“ poveste în versuri în 2 acte (10 tablouri) de Ion Iliescu. Amândouă piesele au format turneul în cadrul lunei Februarie obţinând un succes strălucit. Turneul din luna Martie se face cu „Necioplitul" de Mario Morais şi „Eu tac, tu taci şi ea vorbeşte” adaptare după Victor Haiduc. Opera reprezintă astă seară „Căsătoria secretă” OPERA reprezintă astă seară „CĂSĂTORIA SECRETA“. Astă seară se va reprezenta pentru prima oară de la reluarea activităţii, opera lui Cimarosa, având o distribuţie excepţională care cuprinde pe d-nele : Valentina Creţoiu-Tassian, Emilia Guţianu, Maria Snejina şi d-nii : George Niculescu Basu, Şerban Tassian şi Viorel Chirideanu. Conducerea muzicală o va avea d. Constantin Silvestri. „Răpirea Sabinelor” la Teatrul Municipal Teatrul Municipal „I. L. Caragiale" din palatul Ligii Culturale, B-dul Schitu Măgureanu Nr. 1, tel. 4.60.60, obţine un succes neobişnuit cu irezistibila comedie a maestrului Paul Gusty. „Răpirea Sabinelor“. Sub direcţia de scenă a d-lui Victor Bumbeşti, un ansamblu excelent în frunte cu d-nele: Renée Anny, Mari® Burbea,Lilly Mihăilescu, tripla Botta, Tantzi Stanciuc şi d-nii: Lică Rădulescu, Jean Constantinescu, Niculescu Cadet, Dorel Urlăţeanu, N. Baltasiu şi Iancu Economu, provoacă ropote de aplauze la scenă deschise şi hohote nesfârşite de râs. Un om ca toţi oameni) „Un om ca toţi oamenii" comedie în 3 acte (7 tablouri) se joacă Vineri, 28 Februarie 1941 la Teatrul Naţional Studio (Piaţa Amzei) cu o numeroasă distribuţie în frunte cu : V. Valentineanu, Nataşa Alexandra, Al. Ghibertion, Maria Voluntaru, Emil Botta, I. Ulmeni, C. Morţun, Didi Teodorescu şi P Nove. Expoziţia de pictură „Grupul plastic" Sâmbătă 1 Martie la ora 3 d. a. se face în sălile Ateneului Român vernisajul expoziţiei de pictură a „Grupului Plastic”, alcătuit de Paul Constantinescu, Aurel Diaconescu şi Al. Ţipata. Expoziţia rămâne deschisă până la: 30 Martie.