Curentul, decembrie 1942-ianuarie 1943 (Anul 15, nr. 5315-5351)

1942-12-01 / nr. 5315

ANUL *#*» 1. 5315 § *L­A CENTRI4^X^ (OCI/1^ 16 PAGINI 5 LEI Sclavismul în cetate de ROMULUS DIANU încetul cu Încetul, lupta înce­­pută in numele Gramaticei, şi care pe nesimţite serveşte scopul de a deschide larg porţile slavismului gata să se reverse în orice dome­niu ne­apărat, îşi va reduce vi­rulenţa, restabilind domnia unor reguli necesare, dar îngenunchind ambiţia politică de a împestriţa graiul românesc cu mai multe sla­­vonisme decât acelea pe care le are. Scrisoarea cirilică, şi toate alu­viunile cu care ea a venit, vor ră­mâne ca un capitol de doliu al limbii româneşti. Se vor ţine min­te şi alte erori, între care porni­rea lui Caragiale împotriva şcolii latiniste va fi considerată ca un păcat, laolaltă cu tentativa tuturor arbănaşilo­r mai moderni, cari au căutat să ne desfigureze limba. Bo­­gomitismele, sârbismele şi alte po­citanii linguistice vor fi isgonite şi limba se va apropia de ceea ce a fost ea până la anul 1900, şi chiar după, când se „filologizase“, se cri­stalizase, şi când se scria mai fru­mos decât se scrie astăzi. Simpla evocare a numelor ziarelor epocii, — (lucru util, pentru că ne repune In contact cu gestul naţiunii, de atunci) — „Progresul“, „Minerva", şi altele, ne arată că nu dispăruse cultul latinităţii. Cetim inscripţiile de pe monetele timpului, şi vedem cât de îngrijorat era scriitorul de a nu mutila frumoasele rădăcini latineşti ale cuvintelor. Dispăruse bunul „agru", care însemna „ogor", şi care ne-a rămas astăzi abia în forma lui adjectivală, de „agricul­tură", dar mai rămăsese cultul formelor primitive. Nu se introdu­sese încă nenorocitul criteriu fo­netic, care face să nu mai putem recunoaște nici chiar latinitatea cuvintelor latine. Se acria „zi", cu d, şi_di«»#, virgulă dedesubt. ..di“, (dela dies-diei). Se acria „lumi­nare", cu urâtul î, dar era un î din i, nicidecum un â din a, aşa cum ne povăţueşte astăzi Academia să scriem. Se putea recunoaşte că „luminare" vine dela „lumen-lu­­minis". Aveam o limbă alterată fo­netic prin vicisitudinile Istoriei dar parră cel puţin în scris. După năvala facilităţilor foneti­ce a început ofensiva de intimidare a vorbelor latine. Bunăoară, pe unul dintre filologii noştri îl su­păra vorba „aviator". Domnia-sa sfătueşte pe doamna Eliza Brătianu să nu mai spună „aviator“, ci sbu­­rător. Se înţelege; acest filolog nu poate suferi vorbele latineşti. Le acuză de complot cu Franţa împo­triva noastră. Latinitatea antică şi Franţa şi-au dat mâna, pentru a ne făuri o limbă cu vocale, o limbă cu sonorităţi nobile. Vocalele sunt ferestrele către lumină ale cuvin­telor. Acestui filolog nu-i plac vo­calele. Vrea să semănăm cu slavii, vrea să lăsăm liberă invazia. Şi, la urma urme, vom spune aviato­rului „sburător“. Aviator vine de la „avis“, care înseamnă pasăre, de unde avem vorba „avicultură’’. Hai să-i spunem, deci, sburător. Dar atunci, cum vom numi „aviaţia", fiindcă şi asta tot de la blestematul de „avis" ni se trage?... Ii vom spune, oare, „sburătorie“? Proba­bil că nu. Aceia cari introduc sla­visme în limbă, sub pretextul de a lupta contra influenţelor franceze, nu fac decât să înmulţească nu­mărul neologismelor. In ce mod? Iată cum. Prin absurd admit că graiul (care evoluează după nece­sităţile de exprimare ale unui popor, şi după sensibilitatea sa es­tetică), ar suferi dictatura grămă­ticilor. Nu vom mai spune speran­ţei speranţă, ci îi vom zice nă­dejde. Nădejdea asta va face pui: vom zice numai a nădăjdui, nă­dăjduit, desnădăjduit, etc. Lângă un cuvânt nelatin, vom avea o fa­milie de cuvinte nelatine. Acesta ar fi tabloul limbii culte, de sub autoritatea grămăticilor. Acum să comparăm puţin acea­stă direcţie a limbii cu limba ţără­nească. Ţăranii vorbesc o limbă simplă învăţată la şcoală, la bi­serică şi la plugărie. Sensul este­tic al limbii nu influenţează voca­bularul lor. Cu toate astea, ţăranii simt că toate SLAVONISMELE SUNT IN REALITATE SINGU­RELE NEOLOGISME ALE LIM­BII ROMANE. Sunt cuvintele cele mai târziu adoptate, şi nu-i plac. Chiar atunci când ţăranii spun, în loc de speranţă, nădejde, ei nu o fac decât resemnându-se la acest cuvânt care nu e al lor decât de curând, şi cu suveranul lor bun simţ, ei nu spun niciodată ,,nădăj­duiesc“, ci „trag nădejde“, spriji­nind aşadar, cu o vorbă latină, una nelatină, pe care o au în limbă. Dar chiar şi în lipsa acestor exemple, trebue să observăm că tendinţa celor mai de seamă dintre grădinarii cuvintelor nelatine, de la noi, este de a ne pregăti o limbă urâtă, grobiană, neintelectuală lip­sită de armonie şi de linie. De cele mai deseori, aceşti pro­pagandişti ai Gramaticii scriu prost. Tare pot st mai scriu aceştia, şi tare urât! Dacă scrisul lor este modelul către care trebue să tin­dem, atunci nu e nici un motiv de îngrijorare. Aceşti oameni fac niş­te fraze mai greu de cetit decât de scris. In scrisul lor miroase a saltea de cuvinte mucezite, forţate, puse la munci demonstrative. Li se acordă bietelor vorbe slave, năs­cute în mijlocul unor popoare pri­mitive. Înţelesuri subtile pe care nu le-au avut niciodată, infectând cu ele expresia curgătoare a unei limbi ce cuprinde cuvinte mai vechi chiar decât cele ale limbii italiene, spaniole, sau portugheze, ca: sar­cină, cubicei, furt, etc. O limbă nu se poate judeca din substantivele ei, pentru că substan­tivele simt cele mai muritoare din­tre cuvinte: ele au soarta obiecte­lor pe care le desemnează. A dis­părut sacaua turcească, a dispărut şi cuvântul. Lecţia despre limbă ne-o dau cuvintele arătând noţiuni abstracte: adverbele, conjuncţiile, prepoziţiile, adjectivele. Toate sunt latine, în limba românească, unde circulă aidoma la sate, ca şi la oraş. Iar noţiunile antice şi eterne, cum sunt lâna, mâncarea, largul şi lăr­gimea, mintea, memoria, lumina, inteligenţa, meritul, măsura, ordi­nea, origina,, acelea sunt tot lati­ne. Ungurii venind în Europa au găsit într’o parte pe Italieni, şi în altă parte pe Români, şi constatân­­du-le asemănările, au numit pe pri­mii „olas", iar pe ceilalţi „olah". Ca unii ce veneau din afară, ei nu se înşelau asupra înrudirilor popoa­relor localnice. Desigur, că pentru cineva care ştie toate astea, şi altele, nu este deloc uşor să cetească toate rătă­cirile de care se face, de la un timp atâta lux în presă. Presa este de altfel prima vinovată de păcatele la care s’a ajuns, fiindcă în presă se scrie prea ades urât şi necorect. Dar ca, dela această constatare por­nind, să se scornească o campanie de încetăţenire massivă a slavisme­lor, este prea mult. Limba română are FACULTA­TEA DE A ASIMILA VORBELE DE ORIGINA LATINA, în orice stare le-ar afla. Cu timpul nu se va mai scrie nici a coborâ-coborâ, rea nici a prăznui-prăznuire, ci nu­mai a descinde şi a serba. Va dis­părea tot prazul şi tot spanacul din această splendidă limbă latină, care e limba română, dar pentru asta e nevoie de cugetul decis al tuturor scriitorilor, al tuturor profesorilor şi al tuturor acelora cari n’au uitat ce rol considerabil a avut cultura franceză în lupta noastră cu obscu­rantismul slav. In orice caz, ar fi o crimă dacă, în timp ce soldaţii noştri se luptă cu bruta slavă, departe, la Răsărit, grămăticii ar descuia porţile in­fluenţii slave prin lupta lor cu neo­logismele de origină latină Eroice lupte de apărare pe Don . • • In sectorul unei Mari Unităţi ro­mâne de la Don, aviaţia sovietică ne atacă tot frontul de la prima linie de foc până la comandamente de Corp de armată. Bombele grele urmăresc distruge­rea rezistenţelor unei Mari Unităţi de olteni şi a alteia de moldoveni, care îşi păstrează însă vechile poziţii cu o vitejie neîntrecută. Poticniţi aci ruşii au pierdut răb­darea atacurilor metodice şi se arun­că asupra liniilor noastre cu dispe­rare. După ce fumul exploziilor de bombe lansate din ele se răreşte, avioanele cu stea coboară la mică înălţime şi mitraliează în lung şi în lat liniile noastre defensive. Totuşi nu se mişcă nici un om de­la locul lui. Fiecare din adăpost ţin­teşte cu arma deasupra capului, iar mitraliere şi puştile noastre mitra­liere îşi încrucişează focul cu rafa­lele aeriene inamice. La 23 Noembrie, atacurile sovietice s’au deslănţuit şi mai furioase în sec­torul Marei Unităţi formată din a­­ceste brave Unităţi de olteni şi mol­doveni. Dar, nici unul din ai noştri nu s‘a clintit nici de astă dată dela locul lui, deşi aviaţia de sprijin vrăj­maşe continuă să fie activă, conco­mitent cu asalturile repetate sovie­tice. Atacurile inamice continuă în zilele de 24 şi 25 Noembrie cu o diabolică perseverenţă, fără nici un rezultat, însă cu pierderi mai mari pentru atacatori. Toate nădejdile ofensive sovietice din faţa oltenilor şi moldovenilor noştri, au început să se năruie odată cu sângeroasele lor pierderi. Neobo­siţi, oamenii noştri veghează şi cu îndrăzneala lor uluitoare îşi apără voiniceşte biruinţa tuturor cuceririlor de până acum. Puterea această inepuizabilă a os­taşului român are adânci rădăcini în gândul, că se rostogolesc peste noi revărsările Răsăritului barbar şi sângeros, dacă nu le înfruntăm din timp. Cu preţul oricăror jertfe tre­buie să punem stăvilă năvălirii şi să împingem holdele prădalncice şi co­tropitoare cât mai departe de­ hota­rul românesc. Astfel, se răzbună to­ate crucile răsărite pe pământ păgân până la Don. Intr'adevăr oltenii şi moldovenii ştiu să-şi cinstească morţii ostăşeşte. ■ ■ sp SS Infanteriştii români pornesc la atac într’un sector de pe frontul de răsărit. (S. M. P.) italia se consideră epicentrul uriaşului conflict actual Prin telefon de la corespondentul nostru special ROMA, 29. — Deşi constituind eve­nimentul senzaţional al zilei, episo­dul de la Toulon găseşte sobie comen­tată în ziarele din Capitala italiană. Aceste comentarii se limitează în general, la consideraţiuni istorice şi juridice privitoare la clauzele armi­stiţiului din 1940, evidenţiind trăda­rea comandanţilor francezi, după ce forţele Axei, luând promptele mă­suri de protecţie împotriva agresiu­nii anglo-saxone din Africa de Nord şi respectând obligaţiile armistiţiului privitoare la flota franceză, înţele­geau să acorde credit şi consideraţie prestigiului militar al poporului în­vins. Deşi opiniunea italiană s’a arătat întotdeauna neîncrezătoare faţă de buna credinţă şi realitatea franceză, totuşi politica Romei a menţinut ne­ştirbită unitatea de vederi cu Berli­nul, împărtăşind principiile unei sin­cere colaborări cu Franţa în cadrul unei Europe noue. Călcarea cuvântului dat şi trăda­rea autorităţilor maritime franceze nu pot găsi justificare în sacrificiul socotit aci steril, al echipagiilor din Toulon, întrucât acest gest înseamnă în primul rând o rebeliune Împotriva Şefului Statului şi a guvernului legi­tim ca şi un atentat autentic împo­triva intereselor reale ale poporului francez, legat in mod incontestabil de interesele de siguranţă ale întregului continent european. Mesagiul Fuehrerului exprimă, fără îndoială, amărăciunea conducătorului german pentru neaşteptata felonie a militarilor trădători, dar şi fermitatea politicei realiste a Berlinului. Lipsesc informaţiuni­ precise cu pri­vire la totalul auto-scufundărilor de la Toulon, mai ales dacă se ţine seamă de diferenţa dintre ştirile ger­­mane şi cele din Vichy. Aci, luân­­du-se în consideraţie caracterul ge­neral şi juridic al episodului de la Toulon, el este sever stigmatizat de cercurile oficiale şi de opinia publică. Oricare ar fi rezultatul auto-scu­fundărilor, cercurile romane ţin cont, înainte de toate, de însemnătatea po­sedării de către Axă a importantei fortăreţe a Mediteranei occidentale, sustrasă pentru totdeauna oricărei veleităţi de iniţiativă anglo-saxonă, precum şi înlăturarea primejdiei tre­cerii flotei franceze în mâinile ina­micului. O „fortăreaţă sburătoare” doborîtă de aviaţia italiană în Cirenaica Vitejia moldovenilor Moldovenii au făcut zid de piep­turi româneşti la Don. Acolo unde ru­şii credeau, că vor rupe zăgazul de foc, tocmai acolo au suferit o jalnică înfrângere. Altfel puhicul s’ar fi re­vărsat ameninţător în acest sector. Presiunea sovietică pentru a des­presura Stalingradul s’a produs cu o disperare diabolică, in acest sector în­tocmai ca o lovitură dată la ţâţâna unei uşi, să o prăbuşească dintr’o singură mişcare. In arta războiului însă, căpităniile sovietice sunt nişte cârpaci proletari, care au încercat să fure meşteşugul meşterului, fără să-l poată pune cu succes în aplicare. A- ceasta- impresia, pe care o ai pe front, când vezi, că în unele locuri comandamentul sovietic începe o ac­ţiune periculoasă pentru noi şi to­tuşi forţele sale se poticnesc în exe­cutare. Numai moldovenii noştri ştiu să folos­escă o tradiţie militară speci­fică lor, pentru că începând de la Şte­fan Cel Mare ei au învăţat să se bată cu faţa la Răsărit. Vechi apărători ai creştinătăţii şi desrobitori ai pla­iurilor basarabene şi transin­str­ene şi-au dăruit jertfa sângelui în acest război european al crucii şi civiliza­ţiei cu o abnegaţie de tăcut şi solemn eroism. Aceşti bravi urmaşi ai oastei mol­dovene, despre care cronica spune, că nu există oştire pe lume să îi înfrân­gă în apărare, formează o mare uni­tate românească de infanterie, asu­pra căreia şi-au încercat ruşii sorţii străpungerii frontului­ Trei zile au durat luptele la Sud de Don şi contra-atacurile adversa­rului date de bolşevici cu încăpă­ţânare şi încruntată risipă de forţe, s’au transformat ca întotdeauna în prăpăd pentru toate încercările sale. Erau aici în apărare, la câţiva ki­lometri de Don, infanteriştii moldo­veni Apoi, după trei zile de opintiri za­darnice din partea ruşilor, ca un bour înfuriat de hârţueli neputincioase, s’au asvârlit ostaşii noştri în rându­rile lor. . Au câştigat astfel aceşti câţiva ki­lometri până la Dan şi această mare unitate şi-a împins poziţiile până la obstacolul natural de apărare, reu­şind cu dreapta să asvârle adversa­rul peste fluviu. Este o realizare, prin care apăra­rea noastră la Don cucereşte din nou o superioritate netă asupra inamicu­lui, pregăttindu-şi avantaj pentru o eventuală acţiune viitoare. Moldovenii au mai înscris o vic­torie prin aceste lupte şi au contri­buit cu încă o crestare de răboj la faima de fiecare zi a armatei române şi la mândria noastră de­­ popor vi­teaz. Au învins trei zile contra-atacurile vrăjmaşe dar nemulţumiţi numai cu atât ei şi-au dublat isbânda cucerind. Istoria neamului s’a Întregit cu încă o filă de glorie la Don. O nouă alarmă aeriană în oraşele elveţiene BERNA, 29 (Rador). — In noaptea de Sâmbătă spre Duminică, avioane britanice au violat din nou neutrali­tatea Elveţiei, sburând peste terito­riul ei între orele 20 şi 55 şi 24. In Geneva, Lausanne şi alte oraşe s’a dat alarma aeriană. Marţi 1 Decembrie 1942 Director: PAMFIL ŞEICARU REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Strada Belvedere Nr. 6 TELEFOANELE I Redacţie 8­ 27.53 Secretariatul 8.40.86 Secretaria­ten. 4.84.40 Redacţia politică 8.40.88 Redacţia sportivă 8.27.53 Provincia 4.89.28 Birt) ni comenzilor, Proprietar: Cab. dtrectornlal 4.84.47 Ad-toro) delegat 5.54.82 Contab. d depos. 8.40.80 Alton, d pnbllcfi 8.40.84 Control ten. Exped 4 23 8! Tipografia 4.84.48 4.92.59 Peraonalnl, Contendocnl „Curentul" S. A. R, Tribunalul Ilfov. Registrul publicațiilor. No 174/1988 Taxa poștalS plătită In numerar conform adresei direcției generale P. T. T. No 29.744/1939 Abonamente: anual 1200 lei, sase luni 600 lei , trei luni 850 lei Instituţii de stat si particulare: două mil dind sute lei anual Arma secretă de GEORGE SBÂRCEA După ce ai colindat străinătatea, te înveţi să cântăreşti cu o nouă înţele­gere stările de acasă. Una este a ju­deca o ţară şi poporul său din pers­pectivele înguste ale controverselor de cafenea şi altceva să le priveşti cu ochiul care şi-a primenit orizon­tul cu preţioase elemente de compa­raţie. Aşa este construit omul, să nu poată cuprinde un obiect decât dela distanţă, să nu-i desluşească dimen­siunile adevărate, decât dela oarecare depărtare. Acesta nu este un păcat naţional ci o scădere iminentă firii omeneşti, proprie cetăţenilor de pre­tutindeni. E greu să te opreşti la lucrurile e­­senţiale, atunci când atenţia este a­­caparată de măruntele animozităţi din care e alcătuită viaţa de fiecare zi. Oamenii îşi schimbă de obiceiu profeţiile şi dispoziţia de la ceas la­ ceas, pentru că stăm subt imperiul a­­mănuntelor. Sunt rău sfătuitoare mă­­tăniile cenuşii ale detaliilor cotidiene, încurcat în numărătoarea lor, omul pierde măsura lucrurilor permanente, se invaţă să reducă totul la moneta inflaţionistă a locurilor comune. Tre­cem fără emoţii prea mari pe lângă actele de eroism ale soldaţilor noştri din Răsărit, asupra cărora alţii insistă săptămâni în şir, prin articole de ga­zetă, discuţii publice şi recompensa decoraţiilor. Aşa trebue să fie, îşi spune cetăţeanul, care nu se mai miră de nimic, pentru că apropierea prea mare de întâmplări nu-i per­mite să vadă dincolo de ele, să le deslege pricina şi consecinţele. Undeva, într’un oraş din Miază, Noapte, auzeam nu demult un spirit care circulă dela om la om, măgulitor pentru soldatul nostru. — Ştii care e noua armă secretă răsboiului antibolşeric ?... — Nu, — răspunde omul de cafe­nea, identic în psihologie şi curiozi­tăţi cu cel dela noi. — Soldatul român. — răspunde străinul, care — fără să-şi dea sea­ma, — s’a transformat spontan şi be­nevol în propagandist al virtuţilor româneşti. ..Bancul" acesta a fost născocit la câteva mii de kilometri distanţă de Calea­ Victoriei, de lui popor care nu ştie mai multe despre noi decât că suntem proprietari de întinse­ zăcă­minte petrolifere şi stăpânii indiscu­tabili ai Carpaţilor. Bucureşteanul sce­tic, chinuit de diavolul e dispus mai degrabă să bârfească şi să critice, decât să omagieze atât de simplu, de spiritual, o bravură care intră subt privirile noastre opace în istorie. Din mirarea străinului, că­ruia îi Împărtăşeşti sumar etapele hotărîtoare ale vieţii noastre ca neam, de la încălcările ţării de pe vremea oştilor lui Dariu până la ciuntirile d®n 1940 înveţi să nu te mai îndoieşti de viitor, să înţeleg permanenţele destinului nostru istoric. Au avut şi alţii răsboaie. Unele fă­cute de nevoie, cele mai multe din ambiţii politice. Experimentează şi alte ţări dificultăţile vremurilor ex­cepţionale, coad­­exa­ brutar şi băcan, lipsurile felurite şi nesiguranţa ceasului de mâine. Abia trecând graniţa vezi cu ochii, ceea ce bănuiai din cărţi şi reflecţii, că nică­­eri condiţiile geo-politice nu simt a­­tât de categoric potrivnice interese­lor naţionale, tăria morală atât de neşovăită şi întreagă, ca la noi. Pen­tru că puţine din popoarele continen­tului sunt astfel expuse cotropitoru­­lui ocean slav, puţine au înaintea lor perspective atât de sumbre, în cazul când Rusia ar înfrânge coaliţia euro­peană, ca Românii... Perspectivele acestea nu sunt însă nici de ieri, nici de azi. Sunt de tot­deauna. De când apele tulburi ale seminţiilor asiatice au fuzionat, trans­­formându-se în imperialism amenin­ţător, fiinţa românismului a fost per­manent periclitată. Nu ne-am lăsat însă niciodată hipnotizaţi de dimen­siunile titanice ale vecinului, n’am ascultat de şoaptele ispititoare ale laşităţii. Străinii numesc această îm­potrivire a noastră la întâmplări „miracol“. Inventează pe socoteala vitejiei româneşti spirite, al căror conţinut întrece pe cel al madrigale­lor omagiale. Vorbesc despre atitudi­nea armatei române, ca de „marea surpriză" a răsboiului antibolşevic... Dacă am trece mai des graniţa, să ne privim cu ochii altora, să ne jude­căm din perspective străine, am fi mai încrezători în noi,­ii în permanenţa românească. Am recurge mai des la arma se­cretă a fiecărui suflet de gr­­ op­timismul !... Alte pierderi ale armatei chineze TOKIO, 29 (Radar). — Corespon­dentul Agenţiei D. N. R. află că în provincia Honan şi în districtele ve­cine din China de Nord, japonezii au nimicit, de la începutul răsboiului în Asia Orientală, 13.437 oameni din tru­pele lui Ciang-Kai-Shek şi au captu­rat 2.347 prizonieri în 1.613 lupte date în regiunile menționate. Reconstruirea portului Belawere de către japonezi TOKIO, 29 (Rador). — Portul Be­lawere, situat în faţa intrării portu­lui Medan ,a fost reconstruit In ziua de 28 Noembrie, portul re­construit a fost inaugurat solemn în prezenţa autorităţilor militare şi ci­vile japoneze. Importanţa strategică a Tunisiei BERLIN 29 (Rador). — Un co­respondent de război german, care a însoţit în Africa de Nord france­ză o formaţiune de 30 de avioane pentru transportul trupelor, scrie următoarele despre importanţa strategică şi militară a Tunisiei, care este poziţia­ cheie a Meditera­nei . Avioanele noastre sboară la mică Înălţime. La orizont apare deodată Capul Bone, cea mai importantă poziţie-cheie în Mediterana, mai a­­les astăzi, în epoca progresului technic. Intre Capul Bone şi vârful de sud-vest al Siciliei sunt numai 180 de kilometri. Cine posedă deo­parte Capul Bone şi Golful Tunis, iar de cealaltă parte Sicilia, acela controlează trecerea între partea răsăriteană şi partea apuseană a Mediteranei. Am trecut în sbor peste Golful Tunis şi ne apropiem de oraş. Pu­tem vedea bine acum ce ţară bo­gată este Tunisia: plantaţii enorme de măslini, grădini de pomi rodi­tori şi vii. La orizont, piscurile A­­tlasului Oriental, iar mai departe imensul deşert african. Avionul nostru aterizează. Pre­ţioasa încărcătură de oameni şi arme este descărcată repede. Sol­daţii sunt transportaţi repede cu camioanele pe front, unde luptele au și început.

Next