Curentul, februarie 1944 (Anul 17, nr. 5732-5760)
1944-02-01 / nr. 5732
ANI XVII, 5?5* 6 PAGINI 7 LEI Marţi 1 Februarie 1944 Director: PAMPIL ŞEICARU REDACŢIA 51 ADMINISTRATIA Strada Belvedere Nr. 6 TELEFOANE s V Redacţie Secretariatul • Secretarul geo Redacţia politic# Redacţia rportîvâ Provincia Biroul comenzUoT Cab. directorului A dtorul delegat Jontab M depot A bon. 1 1 cmblldt Expediția el vftnz Tipografia Cootendoeul S.I7.6S 8.40.88 4.84.1 3.40.8* 8.27 58 4.89E8 Personalul „Curentul” S. A. R. Registrul publicațiilor No 1740 1938 numerar conform adresei T T No 29.744 1939 0.24.47 5.54.82 8.40 81 8 40 84 423 32 4.84.4* 4.92.5P Proprietar Tribunalul Ilfov. Taxa poștală plătită In direcției generale PABONAMENTE: In provincie: 1 an 1.700 lei; 0 luni 900 lei; 8 luni 500 lei; In Capitală : 1 an 2.000 lei ; 6 luni 1.000 lei; 3 luni 800 lei. Instituţiile particulare şi de Stat 8.500 le anual IN FAZA LIMPEZIRILOR POLITICE de PAMFIl ŞEICARU Dacă cititorii m’au urmărit cu atenţie imneauna, nu totdeauna aau izbutit să-i conving de temeinicia argumentării. Tot ce este artificial nu durează şi nimic mai contradictoriu ca interese, ca tendinţi, ca concepţii de viaţă decât Anglia, Statele Unite şi Rusia sovietică. Solidarizate de forţa uriaşă a Germaniei — pe frontul de răsărit nu sunt întrebuinţate decât un sfert din diviziile germane — aceste trei mari puteri s’au pomenit alături, forţate să fie alături şi atât în Anglia cât şi în Statele Unite a fost necesară cea mai uriaşă sforţare de propagandă pentru ca opinia publică să accepte o alianţă cu Rusia sovietică. Fireşte, evenimentele ne încarcă prea mult memoria, încât este firesc ca să se uite foarte multe declaraţii făcute, cam astăzi amintite parnăscociri. Cine îşi mai aminteşte că la 11 Februarie 1940 preşedintele Roosevelt declara : „Rusia sovietică, după cum ştiu toţi cari au curajul să privească lucrurile în faţă, e o dictatură tot atât de absolută ca orice dictatură a lumii“. împrejurările au silit Statele Unite să se alieze cu Rusia ■ovietică, pentru a salva democraţia şi a lichida dictaturile din ferate ţările unde principiile democratice au fost ostracizate Marc Eastman — democrat socialistul american, profund cunoscător al Rusiei sovietice — în recomandaţiile făcute „pentru colabora cu succes“ şi după războiu cu Rusia sovietică, amintea americanilor : „Lenin a inventat sistemul de tiranie totală, unilaterală, care a făcut să dispară complect orice libertate... Stalin — care dispreţueşte massele şi se teme de libertate — a perfecţionat sistemul, stingând în Rusia orice urmă de concepţie democrată a drepturilor omului. Marea sa acţiune de curăţire, în care 30.000 oameni au fost împuşcaţi sau încarceraţi, a fost curăţirea tuturor acelora cari ar fi putut cumva să se opună puterii lui despotice. Că Stalin un dictator absolut, e purul adevăr. Şi cu toate acestea Anglia şi Statele Unite, cu aşa de categorică ostilitate faţă de orice regim dictatorial, s’au văzut nevoite să se întovărăşească chiar cu cel mai absolut dictator, cu Stalin. Nu discutăm sofismele ce au fost utilizate pentru a se legitima această nenaturală alianţă, nici cât a contribuit la confuzia politică, spre folosul Rusiei sovietice, ne mulţumim să constatăm că la baza acestei alianţe totul nu se potriveşte, elementele absolut necesare lipsind. Spiritul pragmatic angoramerican a socotit că durata războiului, impunând o solidaritate militară şi economică, va scădea din relieful prea strigător al protivniciilor de interese, de concepţii, de tendinţe, apropiind şi integrând Rusia sovietică unei concepţii unitare de ordine, de aşezare politică a planetei. A fost marea iluzie anglo-americană în ce priveşte rolul timpului in identificarea intereselor celor trei mari puteri aliate. Incidentul polono-rus a fost provocat de o declaraţie a Rusiei sovietice, declaraţie care actualiza deodată problema frontierei răsăritene a Poloniei, problemă amânată la Teheran până la sfârşitul războiului. Deodată diferenţele s-au arătat cu o violenţă căreia abia i-a putut ţine cumpăna calmul englez. Aparent, conflictul pare potolit, dar în fond controversa polono-rusă nu a fost decât începutul unei examinări totale a raporturilor cu Rusia sovietică. Care-i stadiul conflictului la 30 ianuarie? Ne folosm de un ziar american „New York Herald Tribune“, care scrie că interpretarea reală a declaraţiei lui Eden asupra chestiunei polone se reduce la următoarea teză: guvernele Marii Britanii şi Statelor Unite nu vor mai activa pentru rezolvarea diferendului polonorus, dar oricând se va deschide drum pentru aplanarea acestui diferend, guvernele aliate vor sprijini posibilitatea de a accelera reluarea relaţiilor normale între Rusia şi Polonia. D. Cordell Hull, la conferinţa presei de ieri, a confirmat această teză, subliniind că bunele oficii ale Statelor Unite au fost declinate de guvernul sovietic, până în momentul când se vor coace posibilităţile de negociere polono-rusă. Deci, în momentul de faţă rămâne în vigoare statu quo şi în acest stadiu trebue să fie înlăturate toate suspiciunile şi polemicile cari şi în trecut nu au făcut altceva decât să agraveze diferendul polono-rus. Există însă o altă latură, care are o seriozitate mult mai mare: la Moscova şi apoi la Teheran, marii aliaţi au decis ca fiecare conflict internaţional să fie rezolvat prin consultarea celor trei puteri. Se pare că declinarea bunelor oficii ale Statelor Unite violează acest principiu. De fapt, în cercurile politice americane se arată că situaţia reală este cu totul alta, deoarece problema polono-rusă continuă să fie obiectul consultărilor între cele trei puteri, dar consultările se fac pe cale diplomatică, fără o publicitate care, după cuvintele d-lui Cordel Huli, nu poate decât să agraveze această problemă destul de delicată. Deci, Rusia sovietică recunoaşte că pe planul internaţional prblema relaţiilor ruso-poloneze iese din cadrul chestiunilor care pot să fie rezolvate prin acorduri bilaterale între Polonia şi Rusia, cu alte cuvinte, rezolvarea acestei probleme va fi pregătită de comun acord între Rusia, Statele Unite şi Marea Britani®, iar în mod formal, relaţiile ruso-poloneze vor fi stabilite pe baza înţelegerii între cele trei mari puteri prin acorduri contractuale între Rusia şi Polonia. Surprinderea americanilor că Rusia sovietică violează princi-piul stabilit la Teheran, că fiecare conflict internaţional va fi rezolvat prin consultarea celor trei puteri, are într’adevăr caracterul unei mărturisiri că s’au înşelat atunci când au crezut că pot fi valabile acordurile cu Rusia sovietică. Nici nu ne putem imagina măcar cât de mare este nevoia Rusiei sovietice de ajutorul anglo-american şi totuşi această dependenţă, nu numai în armament, ci şi alimentară, — fiindcă situaţia alimentară în Rusia sovietică este catastrofală, —* nu împiedică politica rusească să fie agresivă faţă de aliaţi, de care depinde în chip hotărâtor toată sforţarea ei militară. Fiindcă nu se cunoaşte Rusia sovietică, nu s’a socotit ura subterană a lui Stalin contra Angliei şi a Statelor Unite, nu s-a ţinut seama de evoluţia politică şi spirituală a bolşevismului în interior. Nu odată am atras atenţia asupra fazei bolpapartiste a revoluţiei ruseşti, Stalin identificându-se tot mai mult cu doctrina politică a armatei, titlul de mareşal pe care l-a primit a fost simbolul acestei identificări. De aici dispreţul lui Stalin pentru toţi agitaţii convertirilor de ultima oară. Când i s’a reproşat lui Stalin că nu-l vede pe d. Cripps mai des, a răspuns „cu plăcere, dar să nu facă pe bolşevicul cu mine şi mai mult decât mine“. Pentru Stalin, incapacitatea anglo-americanilor de a vedea evoluţia internă a Rusiei sovietice, este o dovadă de lipsa unui personal politic superior, deci un moment excepţional de favorabil expansiunii imperialismului rusesc. Dar contradicţiile inerente unei alianţe nenaturale nu puteau să treacă mult timp neobservate, şi conflictul polono-rus trebuia să pună în desbatere şi alte feţe ale politicii de nesinceritate a Rusiei sovietice. Iată o informare din 30 ianuarie, căreia îi atrimim o importanţă capitală, fiindcă se pune pentru prima oară răspicat în presa engleză raporturile ruso-japoneze. „După cum scrie corespondentul de la Londra al ziarului „Dagens Nyebeter“, presa britanică subliniază că ultima fază a conflictului ruso-polon a dat mai multă actualitate politicii de astăzi şi de mâine a Moscovei. In ceea ce priveşte Polonia, presa păstrează tăcere totală. In schimb, ziarul „Economist“ a publicat Sâmbătă un articol în care se ocupă de faza finară a războiului din Asia Orientală, susţinând că dacă Rusia îşi menţine neutralitatea faţă de Japonia, Londra şi Washington vor fi puse în faţa unor mari dificultăţi. „Economist“ declară că renaşterea naţionalismului rus constitue un factor sigur în evoluţia internă a Rusiei în timpul actualului război, şi se întreabă cum va influenţa acest naţionalism asupra politicii ruseşti, după războiu. „Noul naţionalism rus pare să fi moştenit vechile tradiţii care ar stimula intenţia de refacere a statului rus în vechea lui întindere. Politica externă a Rusiei, în timpul lui Lenin, era dinamică, expansivă — nu din punct de vedere naţionalist şi militar, — ci din punct de vedere revoluţionar. După moartea lui Lenin, această politică a devenit statică, într’o izolare defensivă. Noul naţionalism ar putea-o face iarăş dinamică. Rezultatul pare că depinde de faptul dacă armata îşi va păstra sau nu influenţa asupra politicii ruse“. „Economist“ subliniază energic necesitatea un război coordonat anglo-rus cu Japonia. Japonia, încă puternică, doreşte probabil să evacueze cuceririle cele mai dispersate, pentru a se apăra până la capăt în triunghiul Japonia-China Septentrională-Manciuria. Dar condiţia necesară unei asemenea politici este ca Rusia să conţinuie a fi neutră în Asia Orientală, ceea ce pare sigur, deoarece Japonia nu face nimic pentru a tulbura transporturile de material americane destinate Rusiei. Dacă forţele anglo-americane ar reuşi să ajungă în apropierea triunghiului japonez, Tokio ar mobiliza probabil fantoma bolşevică în Extremul Orient, declarând că dacă bombardamentele aeriene ale aliaţilor asupra insulelor japoneze nu încetează, japonezii nu pot împiedeca revoluţia în Japonia, Coreea, Manciuria, ceea ce ar exclude pentru totdeauna orice influenţă viitoare americană, fiindcă atunci ei ar asculta de Rusia şi ar elimina interesele economice americane şi britanice din China. Dacă Anglia, Statele Unite, China şi U. R. S. S. nu-şi coordonează politica din Asia Orientală, aceasta ar putea cu uşurinţă să fie împărţită în zone de influenţă, astfel încât: China de Nord, Manciuria, Coreea şi Japonia ar depinde de Rusia, iar China Centrală şi China Meridională ar colabora cu Anglia şi America, bineînţeles, cu toate riscurile care ar decurge din această situaţie. „Economist“ încheie : „Rusia sovietică este cheia înfrângerii rapide a Japoniei, şi politica rusă, cheia planului japonez de lungă scadenţă, având scopul să asigure războiului din Asia Orientală un sfârşit nehotărît. Dacă marile puteri nu se pot pune de acord asupra unei politici solidare în Extremul Orient şi asupra regimului pe care ele l-ar putea accepta în ceea ce priveşte politica economică, posibilitatea unui conflict născut din împărţirea în zone de influenţă inamice, nu este exclusă. Această problemă aminteşte mult de greutăţile întâmpinate pentru realizarea unei înţelegeri europene, deşi neutralitatea Rusiei în Asia Orientală face ca situaţia din Extremul Orient să fie încă şi mai echivocă. Rusia, China, Anglia şi Statele Unite au cel mai mare interes ca stabilitatea şi prosperitatea să domnească în Asia Orientală, ceea ce nu s’ar putea realiza decât dacă fiecare şi-ar aduce contribuţia. Dacă însă cele patru puteri nu sunt gata să acţioneze în acest sens, atunci Japonia poate reuşi dizolvarea Marei Alianţe“. Nu este o taină nici pentru Anglia, nici pentru Statele Unite cât de puternice sunt legăturile dintre Rusia şi Japonia. Cu surprindere anglo-americanii au identificat în materialul capturat de la japonezi, material de războiu trimis ruşilor. Dar totul a fost acoperit de tăcere, cum au fost acoperite şi alte infidelităţi ale acestui tovarăş. De ce astăzi se socoate potrivit să se svârle în discuţie tocmai ceea ce s’a ocolit cu atâta constantă grijă ? Ce factor nou a intervenit în judecata politică a englezilor ? Pentru mine, articolul publicat de ziarul englez „Economist“ înseamnă o confirmare a campaniei pe care o duc, a tuturor afirmaţiilor în legătură cu aşa zisa enigmă rusă. Eu n’am văzut decât Rusia de totdeauna şi pericolul acestui Stat lăbărţat pe două continente îl denunţ spre a feri opinia publică românească de a lua aparenţele drept realitate. Adevărul îşi face drum. Suntem în faza limpezirilor politice. Discursul rostit de Fuehrer cu ocazia celei de a 11-a aniversari dela luarea puterii BERLIN, 30 (Rador). — Dela marele cartier general al Fuehrerului se comunică : Cu ocazia celei de a 11-a aniversare dela luarea puterii, Fuehrerului1 a adresat poporului german, dela cartierul său general următorul discurs: Im acest al cincilea an al celui mai vast războiu, nimeni nu poate să ignoreze cauzele şi prin aceasta sensul şi scopul acestei lupte mondiale. Intradevăr, a trecut de mult timpul când se mai putea crede că în acest războiu era vorba de una dintre acele conflicte deslănţuite continuu în Europa de Anglia pentru a face Continentul neputincios şi pentru a menţine echilibrul forţelor în favoarea Imperiului britanic. Acei care din 1936 aţâţau în mod sistematic la Londra la războiu au ajuns azi să fie victimele propriei lor acţiuni. Spiritele de care şi de data aceasta ei aveau intenţia să se servească, după vechiul obiceiu britanic, au ajuns stăpânii lor. Oricare ar fi sfârşitul acestei lupte, Anglia a sfârşit în mod definitiv să joace pe Continent. Acum nu mai este chestiunea de a se şti dacă în războiul actual vechiul echilibru se menţine sau dacă va fi din nou restabilit, ci întrebarea care se pune este cine va avea, după terminare acestui război, egemonia în Europa. Familia europeană va fi reprezentată sau de statul cel mai puternic, sau de colosul bolşevic Primul caz nu este posibil decât dacă Germania câştigă acest războiu, pe care ea il poartă nu numai pentru ea însăşi, ci pentru întreaga Europă In cel de al doilea caz. Rusia înviaţi că ar fi în■ni.nc'ătoarea. f Ob«pfv?›nip dr unele zia t • engere, anume că după o eventuală I (( ›tntinnarf› înfrângere 'a Germaniei, Rusia nu ar mai avea niciun motiv să înainteze în Europa şi s’ar mulţumi deci să educe adică să extermine poporul german, nu sunt altceva decât produsul spiritului evreiesc adresat celor nebuni din Europa, după cum la fel sunt susţinerile altora, anume că înainte de terminarea acestui război, Anglia se gândeşte să organizeze imediat un nou războiu împotriva Rusiei sovietice. In adevăr, în primul rând, învingătorul din această conflagraţie dintre popoare nu va admite ca obiectivele care să-i fie dictate de ziariştii englezi, iar in al doilea rând, în cazul unei victorii a bolşevismului, tristele râmăşiţe din Europa nu vor fi deloc în maşini să poată duce lupta, sub conducerea englezilor, împotriva colosului europeano-asiatic al U. R. S. S., dominând Europa, şi aceasta cu atât mai mult cu cât şansele militare ale unei asemnea lupte nu pot fi luate în considerare decât de un cap lipsit de judecată. In afară de această, fiecare european ştie că intr’un asemenea caz cele câteva mici state din vestul Europei nu ar mai avea decât o existenţă trecătoare, având numai onoarea de a fi sacrificate, după cum sunt acum canadienii, australienii, neozelandezii, sud-africanii şi anii, pentru a menţine dominaţia britanică şi pentru a contri- I bui la bunăstarea englezilor. Astfel, un singur lucru este sigur : din această luptă nu va putea să fie decât un singur învingător, care va fi sau Germania, sau Uniunea Sovie- tică. O victorie a Germaniei va în- ‘ semna slavarea Europei, iar o victorie a Rusiei Sovietice va fi distrugerea Europei. Acest lucru este atât de evident încât orice englez, care nu este în pag. 1 -a) Rezultatul apelului adresat de M. S. Regina Mamă Elena pentru colectarea de ochelari Apelul adresat de Majestatea Sa Regina Mamă Elena, pentru colectarea de ochelari şi lentile destinate ofiţerilor şi ostaşilor a fost urmat cu o largă înţelegere şi însufleţire de către toţi Românii, strângându-se un mare număr de obiecte. , Donatorii şi publicul pot vedea o parte din acest material, aşa cum a fost prelucrat, în sala de Expoziţii a Ministerului Propagandei Naţionale, cu începere de Marţi 1 Februarie a. c., zilnic între orele 9-13 şi 15-18. M. S. REGINA MAMĂ ELENA Mexil ministru de război al Croaţiei ZAGREB, 30 (Rador). — Corespondentul Agenţiei D. N. N. anunţă : Poglavnicul a numit pe colonelul de Ustaşi Ate Vokici, ministru al transporturilor, în postul de ministru de războiu şi pe generalul Matija Cianic în postul de comandant suprem al armatei croate. Totdeodată, Poglavnikul a numit pe d. Frederic Navratil, fost ministru de războiu și comandant suprem al armatei croate, în postul de inspector general al Apărării naționale. î /.u S:‘"*5 VOLUPTATEA MACABRULUI• •• de ELIZA MARZESCU Oricât de grea şi chinuitoareare viaţa, ea tot inimoasă şi atrăgătoare rămâne, căci contrastele îşi îmbină armoniile; din rău, ca şi din bine, ies cântece primăvăratece, ciripit de păsări, razele glumeţe ale unui soare veşnic tânăr, zburdălnicii de copii nevinovaţi prin pajişti înflorite. Oricât de apăsătoare ar fi grijile, nevoile, cerinţele clipelor sau sălbătecia veleităţilor, existenţa pământeană Îşi păstrează ,chiar pentru pesimiştii şi sumbrii gânditori ai epocii noastre, farmecul mereu regenerator de energii, chiar atunci când aceste energii nu sunt decât destructive, şi duc la concretizări al căror negativism nu poate fi tăgăduit. Viaţa e frumoasă. Nu fiindcă trăim, datorită îndurării sale, ci fiindcă ne dă putinţa de a-i admite eternitatea în durată, chiar atunci când noi dispărem de pe suprafaţa pământului. Pe noi, mai devreme sau mai târziu, ne înghite neantul. Din noi, insă, răsar flori fragede, se nasc vietăţi ce au dreptul să ridice capul spre cer, şi isvorăsc, după importanţa socială pe care am avut-o fiecare în traiul ce ne-a fost hărăzit, legende, basme făuritoare de virtuţi sau calzi şi duioase amintiri familiale, ce duc mai departe, către generaţiile ce vor veni, chipul nostru ciudat, deformat de dragoste şi de calităţi închipuite. Această perpetuare moralia dă optimismului ce zace în orice individ in stare latentă, o formă poetică,— simbolistă sau expresionistă, — de-o mare forţă creatoare. Insă pentru împlinirea acestui ideal uman pe care-1 purtăm în noi, trebuieşte ca un perfect echilibru al energiilor vitale să fie menţinut pe planul pe care însăşi natura-i l-a indicat. Unii muritori nu înţeleg această solicitare naturală a vieţii. Ştiind că moartea este ultima etapă a vieţii, se complac să-i aşterne sub picioarele-i reci covoare calzi, ţesute pripit din iluzii şi disperări. Sângele, nervii, vibraţiunile lor muşchiulare nu-i împing spre tot ce e viu, — chiar efemer, — ci, dipotrivă, spre tot ce e static, îngheţat, mort. O stranie preferinţa îi îmboldeşte, uneori de milă, alteori din curiozitate către culcuşurile unde trupurile mistuite îşi aşteaptă deslegarea de la vaţă. Când aceşti muribunzi sunt rude, prieteni, sau cunoscuţi, aceste vegheri sunt fireşti, incrustate în tradiţiunile triste ale existenţei. Când însă noio legătură sufletească sau trupească nu i-a legat, nicicând, de aceşti străini pregătiţi sau nepregătiţi pentru ultima lor călătorie, aceste curiozităţi şi indiscreţiuni au ceva morbid, ne-natural. Sunt cazuri din nefericire, destul de frecvente, când (Continuare în part. V al Scrisori din Portugalia Regimul lui Salazar Când regimul salazarist a devenit cunoscut în Europa, pentru întreaga opinie publică continentală s’a născut o întrebare legitimă: Ce a adus nou profesorul dela Coimbra in viaţa politică luzitană ? Dacă se răsfoieşte presa de acum douăzeci de ani, dacă s’ar proecta pe un ecran evenimentele politice dintre 1900 şi 1926, — reprezentaţie politicoistorică, la care ar fi obligaţi toţi portughezii să ia parte — cred că nu ar exista nici imul care să nu lase ochii in jos ruşinat. De ce această deosebire de ori şi de azi ? Pe plan politic intern situaţia Portugaliei era de neinvidiat. Echilibrul politic nu era şi mai ales nu putea fi stabilit. Nenumărate partide politice — de la republicani, la monarhişti şi până la comunişti — oamenii de stat ambiţioşi, venali, incapabili, pentru cari puterea însemna mai mult decât statul, cari se punea şi cu atât mai uşor în slujba unei mari puteri cointeresate — fie ea Franţa, fie Anglia, fie Spania — cu cât aceasta dispunea de mai multe fonduri de propagandă şi de corupţie. Una se folosea de Masonierie, altă mare putere, de flotă, alta de trădare sau armată, şi rezultatul ultimei lupte de stradă, bombardament naval sau revoluţie a unei companii dintr’un regiment din Porto sau Braga, purta numele de guvern portughez. Au fost fără îndoială oameni politici de valoare: un Bernardino Machado, venerabilul apologet al Republicii, un Alfonso Costa, ambiţios şi talentat, José Antonio de ,lmeida, tribun înflăcărat şi democrat convins, Sidonio Paes, dictator impetuos „legalist“, tradiţionalist, dar lipsa unei elite democratice, veritabile şi organice a făcut posibilă această permanentă revoluţie şi contrarevoluţie portugheză. La 5 octombrie 1910 abdică ultimul rege Don Manuel II şi cu el dispare şi ultimul element de stabilitate pe care-l mai putea afla viaţa politică portugheză. Este uşor de văzut că de la 1916 la 1926 s’au succedat în Portugalia nu mai puţin de opt şefi de stat şi 43 de guverne, fiecare cu o durată medie de 3 luni. Nu mai este necesar de cercetat pentru ce prestigiul portughez scăzuse pe piaţa politică europeană atât de mult şi pentru ce la Paris până şi în revistele de varietăţi se lansau şlagăre cu refrenul : „încă o revoluţie în Portugalia“. La 28 Mai 1926 are loc o revoluţie militară. Două nume necunoscute, un general şi un profesor, doi oameni cari în cercul lor modest îşi realizaseră ambiţiile, un „bon viveur" şi un iezuit, s’au găsit alături şi au purces la reclădirea ţării lor. Primul este (Continuare in pag. V-a) ... -xgS&y. v *re. -1 /«--. . . v v. y, Jf * v*■* ~ -( . • v ^ v~*' 1 Bolșevici cari se predau, (Ph. Ob.) Ser serl en Fars Remanierea gubernului francez Dela corespondentei sosire partienar — Am arătat cu altă ocazie criticele severe pe care opoziția deln Paris le aducea guvernului Laval, reproș&ndu-i in special de a nu alege o politică suficient de energică in raport cu riscurile pe care in orice caz le-a atras asupra Franţei. Arătam cu■eiaşi ocazie că este mai uşor să econizezi o politică infailibili de la înălţimea iresponsabilă a opoziţiei, decât să o practici efectiv, atunci când te afli în exerciţiul funcţiunii. Voiam să subliniem mai cu seamă totala bună voinţă de care preşedintele Laval a dat până acum numeroase dovezi şi ţineam mai ales să insistăm, asupra faptului că explicaţia anumitor ezitări aparente şi anumitor întârzieri de reacţie nu trebuia căutată în „duplicitatea“ guvernului de la Vichy, aşa cum insinuau anumite gazete pariziene, ci în dificultăţile curente ale statului francez, care trebuie să facă zilnic faţă la probleme din ce în ce mai grave şi reclamând soluţii, din ce in ce mai urgente şi mai dificil de găsit. Recenta remaniere a guvernului francez confirmă integral interpretarea noastră, după cum reuşeşte să dea o satisfacţie substanţială vigilenţelor bănuitoare ale opoziţiei colaboraţioniste. Intr’adevăr, prin recenta remaniere preşedintele Laval marchează încă un pas spre dreapta, după cum se îndepărtează cu încă un pas, de politica atentistă, obiectul principal al criticelor deat-iste. Consolidarea dreptei Considerări situate la dreapta şi la extrema dreaptă partidele naţionaliste şi fasciste, a căror atitudine comună este aceiaşi voinţă de înţelegere cu Germania. (Restul evantaiului politic francez s’ar defini poate precum urmează: centru-dreapta: Maurras, rămas violent antienglez, şi centru americanofili şi al giraudiştii; centru-stânga: anglofilii şi gaulliştii, stânga: nu mai există, toţi adevăraţii socialişti fiind absorbiţi fie de partidele naţional-socialiste ale lui Déal şi Doriot, fie de partidul comunist, care a rămas singur să reprezinte extrema stângă. După cum se vede situaţia politică, s-a simplificat sensibil de la 1939 până astăzi. Spuneam că guvernul Laval a făcut un pas spre dreapta, deci spre o mai pronunţată afirmare a politicii de colaborare şi spre o mai eficace combatere a terorismului comunist din interior, întrucât pe deoparte, a eliminat oameni ca foştii miniştri Lucien Romier şi Max Bonnarous, reputaţi a fi atentişti şi partizani ai revenirii la parlamentarismul democratic, pe de alta a făcut să intre în guvern militanţi de talia unui Joseph Darnand, şeful Miliţiei, anticomunist pasionat şi voluntar în regiunea franceză a Waffen-SS-ului şi a unui Philippe Henriot, ardentul şef al catolicilor antidemocraţi, om de o puritate, de un curaj şi o decizii de tot aşa de notorie ca şi încercata dârzenie a lui Darand. Vom avea ocazia să revenim în articolele ulterioare cu detalii asupra celor doi miniştri. Ceia ce ne interesează acuma este să degajăm semnificaţia generală a acestei remanieri. Şi această semnificaţie nu este arte întrucât presa pariziană este unanim de acord cu posturile de radio disidente şi cu observatorii germani — nu alta decât consolidarea dreptei, adică o afirmare reiterată a voinţei guvernului Laval de a coopera, într-o manivră sau alta, la victoria Europenilor asupra bolşevismului. Atitudinea presei pariziene Aşteaptă de mult, remanierea guvernului francez a fost, bine primită de presa pariziană. Spunem bine şi nu excelent, pentru că deşi intrarea d-lor Damand şi Henriot contribue în bună măsură la precizarea intenţiilor politicei franceze totuşi, după opinia Parisului, nu este încă suficientă Se vorbise iniţial. Intr’adevăr, de o remaniere cu baza mult mai larga se făcuseră în special aluzii la intrarea lui Marcel Déat ca ministru de interne şi la schimbări profunde în conducerea suportată a poliţiei Se vorbise deasemeni despre o eventuală întoarcere a guvernului la Paris, spre a curma odată pentru totdeauna influenţa pare-se deleteră, după opinia Parizienilor, a climatului inchisea (fie-nu irtat barbarismul). Ori după primele două etape nu au mai urmat altele. (Remanierea s’a făcut în rate, întrucât preşedinţie Laval, „vulpe bătrână“ cum îl califică Philippe Frey în „Le Nouveau Journal“ cu o vădită intenţie omaginală, întrucât deci „le vieux renard de Laval“ nu a vrut să sperie opinia publică cu o modificare grea radicală şi a preferat să i-o administreze în doze reduse). Se pare -nsă că ultima din aceste doze a fost tocmai Philippe Henriot, noul titular al Propagandei. Presa pariziană aştepta şi spera mai mult. Dacă Marcel Déat se mulţumeşte, (Continuare în pag. 3-a)