Curentul, februarie 1944 (Anul 17, nr. 5732-5760)

1944-02-01 / nr. 5732

ANI XVII, 5?5* 6 PAGINI 7 LEI Marţi 1 Februarie 1944 Director: PAMPIL ŞEICARU REDACŢIA 51 ADMINISTRATIA Strada Belvedere Nr. 6 TELEFOANE s V Redacţie Secretariatul • Secretarul geo Redacţia politic# Redacţia rportîvâ Provincia Biroul com­enzUoT Cab. directorului A d­torul delegat Jontab M depot A bon. 1 1 cmblldt Expediția el vftnz Tipografia Cootendoeul S.I7.6S 8.40.88 4.84.1­ 3.40.8* 8.27 58 4.89E8 Personalul „Curentul” S. A. R. Registrul publicațiilor No 1740 1938 numerar conform adresei T T No 29.744 1939 0.24.47 5.54.82 8.40 8­1 8 40 84 423 32 4.84.4* 4.92.5P Proprietar Tribunalul Ilfov. Taxa poștală plătită In direcției generale P­­­ABONAMENTE: In provincie: 1 an 1.700 lei; 0 luni 900 lei; 8 luni 500 lei; In Capitală : 1 an 2.000 lei ; 6 luni 1.000 lei; 3 luni 800 lei. Instituţiile particulare şi de Stat 8.500 le anual IN FAZA LIMPEZIRILOR POLITICE de PAMFIl ŞEICARU Dacă cititorii m’au urmărit cu atenţie imneauna, nu totdeauna aau izbutit să-i conving de te­meinicia argumentării. Tot ce este artificial nu durează şi ni­mic mai contradictoriu ca inte­rese, ca tendinţi, ca concepţii de viaţă decât­ Anglia, Statele Unite şi Rusia sovietică. Solidarizate de forţa uriaşă a Germaniei — pe frontul de răsărit nu sunt în­trebuinţate decât un sfert din diviziile germane — aceste trei mari puteri s’au pomenit alături, forţate să fie alături şi atât în Anglia cât şi în Statele Unite a fost necesară cea mai uriaşă sforţare de propagandă pentru ca opinia publică să accepte o alianţă cu Rusia sovietică. Fi­reşte, evenimentele ne încarcă prea mult memoria, încât este firesc ca să se uite foarte multe declaraţii făcute, cam­ astăzi amintite par­­născociri. Cine îşi mai aminteşte că la 11 Februarie 1940 preşedintele Roosevelt declara : „Rusia sovie­tică, după cum ştiu toţi cari au curajul să privească lucrurile în faţă, e o dictatură tot atât de ab­solută ca orice dictatură a lu­mii“. împrejurările au silit Sta­tele Unite să se alieze cu Rusia ■ovietică, pentru a salva demo­craţia şi a lichida dictaturile din ferate ţările unde principiile de­mocratice au fost ostracizate Marc Eastman — democrat so­cialistul american, profund cu­noscător al Rusiei sovietice — în recomandaţiile făcute „pentru colabora cu succes“ şi după răz­­boiu cu Rusia sovietică, amintea americanilor : „Lenin a inventat sistemul de tiranie totală, unila­terală, care a făcut să dispară complect orice libertate... Stalin — care dispreţueşte massele şi se teme de libertate — a perfec­ţionat sistemul, stingând în Ru­sia orice urmă de concepţie de­mocrată a drepturilor omului. Marea sa acţiune de curăţire, în care 30.000 oameni au fost îm­puşcaţi sau încarceraţi, a fost curăţirea tuturor acelora cari ar fi putut cumva să se opună pu­terii lui despotice. Că Stalin un dictator absolut, e purul ade­văr. Şi cu toate acestea Anglia şi Statele Unite, cu aşa de catego­rică ostilitate faţă de orice re­gim dictatorial, s’au văzut ne­voite să se întovărăşească chiar cu cel mai absolut dictator, cu Stalin. Nu discutăm sofismele ce­ au fost utilizate pentru a se legitima această nenaturală a­­lianţă, nici cât a contribuit la confuzia politică, spre folosul Rusiei sovietice, ne mulţumim să constatăm că la baza acestei alianţe totul nu se potriveşte, elementele absolut necesare lip­sind. Spiritul pragmatic angorame­rican a socotit că durata răz­boiului, impunând o solidaritate militară şi economică, va scădea din relieful prea strigător al pro­­tivniciilor de interese, de con­cepţii, de tendinţe, apropiind şi integrând Rusia sovietică unei concepţii unitare de ordine, de aşezare politică a planetei. A fost marea iluzie anglo-ameri­­cană în ce priveşte rolul timpu­lui in identificarea intereselor celor trei mari puteri aliate. Incidentul polono-rus a fost pro­vocat de o declaraţie a Rusiei sovietice, declaraţie care actua­liza de­odată problema frontierei răsăritene a Poloniei, problemă amânată la Teheran până la sfârşitul războiului. De­odată di­ferenţele s-au arătat cu o vio­lenţă căreia abia i-a putut ţine cumpăna calmul englez. Aparent, conflictul pare poto­lit, dar în fond controversa polo­­no-rusă nu a fost decât începu­tul unei examinări totale a ra­porturilor cu Rusia sovietică. Care-i stadiul conflictului la 30 ianuarie? Ne folo­sm de un ziar american „New York Herald Tri­bune“, care scrie că interpreta­rea reală a declaraţiei lui Eden asupra chestiunei polone se re­duce la următoarea teză: guver­­­nele Marii Britanii şi Statelor U­­nite nu vor mai activa pentru re­zolvarea diferendului polono­rus, dar ori­când se va deschide drum pentru aplanarea acestui diferend, guvernele aliate vor sprijini posibilitatea de a accele­ra reluarea relaţiilor normale în­tre Rusia şi Polonia. D. Cordell Hull, la conferinţa presei de ieri, a confirmat această teză, subli­niind că bunele oficii ale State­lor Unite au fost declinate de gu­vernul sovietic, până în momen­­tul când se vor coace posibilită­ţile de negociere polono-rusă. Deci, în momentul de faţă rămâ­ne în vigoare statu quo şi în a­­cest stadiu trebue să fie înlătu­rate toate suspiciunile şi polemi­­cile cari şi în trecut nu au făcut altceva decât să agraveze dife­rendul polono-rus. Există însă o altă latură, care are o seriozitate mult mai mare: la Moscova şi a­­poi la Teheran, marii aliaţi au decis ca fiecare conflict interna­ţional să fie rezolvat prin consul­tarea celor trei puteri. Se pare că declinarea bunelor oficii ale Statelor Unite violează acest principiu. De fapt, în cercurile politice americane se arată că si­tuaţia reală este cu totul alta, de­oarece problema polono-rusă continuă să fie obiectul consultă­rilor între cele trei puteri, dar consultările se fac pe cale diplo­matică, fără o publicitate care, după cuvintele d-lui Cordel Huli, nu poate decât să agraveze acea­stă problemă destul de delicată. Deci, Rusia sovietică recunoaşte că pe planul internaţional pr­­­blema relaţiilor ruso-poloneze iese din cadrul chestiunilor care pot să fie rezolvate prin acorduri bilaterale între Polonia şi Rusia, cu alte cuvinte, rezolvarea aces­tei probleme va fi pregătită de comun acord între Rusia, Statele Unite şi Marea Britani®, iar în mod formal, relaţiile ruso-polo­neze vor fi stabilite pe baza în­ţelegerii între cele trei mari pu­teri prin acorduri contractuale între Rusia şi Polonia. Surprinderea americanilor că Rusia sovietică violează princi-­­piul stabilit la Teheran, că fie­care conflict internaţional va fi rezolvat prin consultarea celor trei puteri, are într’adevăr ca­racterul unei mărturisiri că s’au înşelat atunci când au crezut că pot fi valabile acordurile cu Ru­sia sovietică. Nici nu ne putem imagina măcar cât de mare este nevoia Rusiei sovietice de aju­torul anglo-american şi totuşi a­­ceastă dependenţă, nu numai în armament, ci şi alimentară, — fiindcă situaţia alimentară în Rusia sovietică este catastrofală, —* nu împiedică politica rusească să fie agresivă faţă de aliaţi, de care depinde în chip hotărâtor toată sforţarea ei militară. Fiindcă nu se cunoaşte Rusia sovietică, nu s’a socotit ura sub­terană a lui Stalin contra An­gliei şi a Statelor Unite, nu s-a ţinut seama de evoluţia politică şi spirituală a bolşevismului în interior. Nu odată am atras a­­tenţia asupra fazei bolpapartiste a revoluţiei ruseşti, Stalin iden­­tificându-se tot mai mult cu doc­trina politică a armatei, titlul de mareşal pe care l-a primit a fost simbolul acestei identificări. De aici dispreţul lui Stalin pentru toţi agitaţii convertirilor de ulti­ma oară. Când i s’a reproşat lui Stalin că nu-l vede pe d. Cripps mai des, a răspuns „cu plăce­re, dar să nu facă pe bolşevicul cu mine şi mai mult decât mine“. Pentru Stalin, incapacitatea an­­glo-americanilor de a vedea evo­luţia internă a Rusiei sovietice, este o dovadă de lipsa unui per­sonal politic superior, deci un moment excepţional de favorabil expansiunii imperialismului ru­sesc. Dar contradicţiile inerente u­­nei alianţe nenaturale nu puteau să treacă mult timp neobservate, şi conflictul polono-rus trebuia să pună în desbatere şi alte feţe ale politicii de nesinceritate a Rusiei sovietice. Iată o informa­re din 30 ianuarie, căreia îi atri­­mim o importanţă capitală, fi­indcă se pune pentru prima oară răspicat în presa engleză rapor­turile ruso-japoneze. „După cum scrie coresponden­tul de la Londra al ziarului „Da­gens Nyebeter“, presa britanică subliniază că ultima fază a con­flictului ruso-polon a dat mai multă actualitate politicii de as­tăzi şi de mâine a Moscovei. In ceea ce priveşte Polonia, pre­sa păstrează tăcere totală. In schimb, ziarul „Economist“ a pu­blicat Sâmbătă un articol în care se ocupă de faza finară a războ­iului din Asia Orientală, susţi­nând că dacă Rusia îşi menţine neutralitatea faţă de Japonia, Londra şi Washington vor fi puse în faţa unor mari dificultăţi. „Economist“ declară că renaş­terea naţionalismului rus consti­tue un factor sigur în evoluţia internă a Rusiei în timpul actua­lului război, şi se întreabă cum va influenţa acest naţionalism a­­supra politicii ruseşti, după răz­­boiu. „Noul naţionalism rus pare să fi moştenit vechile tradiţii care ar stimula intenţia de refacere a statului rus în vechea lui întin­dere. Politica externă a Rusiei, în timpul lui Lenin, era dinami­că, expansivă — nu din punct de vedere naţionalist şi militar, — ci din punct de vedere revolu­ţionar. După moartea lui Lenin, această politică a devenit statică, într’o izolare defensivă. Noul naţionalism ar putea-o face iarăş dinamică. Rezultatul pare că de­pinde de faptul dacă armata îşi va păstra sau nu influenţa asu­pra politicii ruse“. „Economist“ subliniază ener­gic necesitatea un război coordo­nat anglo-rus cu Japonia. Japonia, încă puternică, dore­şte probabil să evacueze cuceri­rile cele mai dispersate, pentru a se apăra până la capăt în triun­ghiul Japonia-China Septentrio­­nală-Manciuria. Dar condiţia ne­cesară unei asemenea politici e­­ste ca Rusia să con­­ţinuie a fi ne­utră în Asia Orientală, ceea ce pare sigur, de­oarece Japonia nu face nimic pentru a tulbura transporturile de material ame­ricane destinate Rusiei. Dacă forţele anglo-americane ar reuşi să ajungă în apropierea triunghiului japonez, Tokio ar mobiliza probabil fantoma bol­şevică în Extremul Orient, de­clarând că dacă bombardamen­tele aeriene ale aliaţilor asupra insulelor japoneze nu încetează, japonezii nu pot împiedeca re­voluţia în Japonia, Coreea, Man­ciuria, ceea ce ar exclude pentru totdeauna orice influenţă viitoare americană, fiindcă atunci ei ar asculta de Rusia şi a­r elimina interesele economice americane şi britanice din China. Dacă Anglia, Statele Unite, China şi U. R. S. S. nu-şi coor­donează politica din Asia Orien­tală, aceasta ar putea cu uşu­rinţă să fie împărţită în zone de influenţă, astfel încât: China de Nord, Manciuria, Coreea şi Japo­nia ar depinde de Rusia, iar China Centrală şi China Meri­dională ar colabora cu Anglia şi America, bineînţeles, cu toate riscurile care ar decurge din această situaţie. „Economist“ încheie : „Rusia sovietică este cheia înfrângerii rapide a Japoniei, şi politica rusă, cheia planului japonez de lungă scadenţă, având scopul să asi­gure războiului din Asia Orien­tală un sfârşit nehotărît. Dacă marile puteri nu se pot pune de acord asupra unei politici soli­dare în Extremul Orient şi asu­pra regimului pe care ele l-ar putea accepta în ceea ce pri­veşte politica economică, posibi­litatea unui conflict născut din împărţirea în zone de influenţă inamice, nu este exclusă. Această problemă aminteşte mult de greutăţile întâmpinate pentru realizarea unei înţelegeri europene, deşi neutralitatea Ru­siei în Asia Orientală face ca si­tuaţia din Extremul Orient să fie încă şi mai echivocă. Rusia, China, Anglia şi Statele Unite au cel mai mare interes ca stabili­tatea şi prosperitatea să dom­nească în Asia Orientală, ceea ce nu s’ar putea realiza decât dacă fiecare şi-ar aduce contribuţia. Dacă însă cele patru puteri nu sunt gata să acţioneze în acest sens, atunci Japonia poate reuşi dizolvarea Marei Alianţe“. Nu este o taină nici pentru Anglia, nici pentru Statele Unite cât de puternice su­nt legăturile dintre Rusia şi Japonia. Cu sur­prindere anglo-americanii au identificat în materialul captu­rat de la japonezi, material de războiu trimis ruşilor. Dar totul a fost acoperit de tăcere, cum au fost acoperite şi alte infidelităţi ale acestui tovarăş. De ce astăzi se socoate potrivit să se svârle în discuţie tocmai ceea ce s’a oco­lit cu atâta constantă grijă ? Ce factor nou a intervenit în jude­cata politică a englezilor ? Pentru mine, articolul publi­cat de ziarul englez „Economist“ înseamnă o confirmare a campa­niei pe care o duc, a tuturor afirmaţiilor în legătură cu aşa zisa enigmă rusă. Eu n’am văzut decât Rusia de totdeauna şi pe­ricolul acestui Stat lăbărţat pe două continente îl denunţ spre a feri opinia publică românească de a lua aparenţele drept reali­tate. Adevărul îşi face drum. Sun­tem în faza limpezirilor politice. Discursul rostit de Fuehrer cu ocazia celei de a 11-a aniversari dela luarea puterii BERLIN, 30 (Rador). — Dela marele cartier general al Fuehrerului se co­munică : Cu ocazia celei de a 11-a aniversare dela luarea puterii, Fuehrerul­ui1 a a­­dresat poporului german, dela cartie­rul său general următorul discurs: Im acest al cincilea an al celui mai vast războiu, nimeni nu poate să ig­noreze cauzele şi prin aceasta sensul şi scopul acestei lupte mondiale. Intra­­devăr, a trecut de mult timpul când se mai putea crede că în acest războiu era vorba de una dintre acele conflic­te deslănţuite continuu în Europa de Anglia pentru a face Continentul ne­putincios şi pentru a menţine echili­brul forţelor în favoarea Imperiului britanic. Acei care din 1936 aţâţau în mod sistematic la Londra la războiu au ajuns azi să fie victimele propriei lor acţiuni. Spiritele de care şi de data aceasta ei aveau intenţia să se ser­vească, după vechiul obiceiu britanic, au ajuns stăpânii lor. Oricare ar fi sfârşitul acestei lupte, Anglia a sfârşit în mod definitiv să joace pe Conti­nent. Acum nu mai este chestiunea de a se şti dacă în războiul actual vechiul echilibru se menţine sau dacă va fi din nou restabilit, ci întrebarea care se pune este cine va avea, după termi­nare acestui război, egemonia în Europa. Familia europeană va fi reprezen­tată sau de statul cel mai puternic, sau de colosul bolşevic Primul caz nu este posibil decât dacă Germania câştigă acest războiu, pe care ea il poartă nu numai pentru ea însăşi, ci pentru întreaga Europă In cel de al doilea caz. Rusia înviaţi că ar fi în­­■ni.nc'ătoa­rea. f Ob«pfv?›nip dr unele zia t • engere, anume că după o eventuală I (( ›tntinnarf› înfrângere 'a Germaniei, Rusia nu ar mai avea niciun motiv să înainteze în Europa şi s’ar mulţumi deci să educe adică să extermine poporul german, nu sunt altceva decât produsul spiri­tului evreiesc adresat celor nebuni din Europa, după cum la fel sunt susţi­nerile altora, anume că înainte de ter­minarea acestui război, Anglia se gândeşte să organizeze imediat un nou războiu împotriva Rusiei sovietice. In adevăr, în primul rând, învingă­torul din această conflagraţie dintre popoare nu va admite ca obiectivele care să-i fie dictate de ziariştii englezi, iar in al doilea rând, în cazul unei vic­torii a bolşevismului, tristele râmă­­şiţe din Europa nu vor fi deloc în ma­şini să poată duce lupta, sub condu­cerea englezilor, împotriva colosului europeano-asiatic al U. R. S. S., do­minând Europa, şi aceasta cu atât mai mult cu cât şansele militare ale unei­­ asemnea lupte nu pot fi luate în con­siderare decât de un cap lipsit de ju­decată. In afară de această, fiecare european ştie că intr’un asemenea caz cele câteva mici state din vestul Eu­ropei nu ar mai avea decât o existenţă trecătoare, având numai onoarea de a fi sacrificate, după cum sunt acum canadienii, australienii, neozelandezii, sud-africanii şi a­nii, pentru a menţine­­ dominaţia britanică şi pentru a contri- I bui la bunăstarea englezilor. Astfel, un singur lucru este sigur : d­in această luptă nu va putea să fie­­ decât un singur învingător, care va f­­i sau Germania, sau Uniunea Sovie-­ tică. O victorie a Germaniei va în- ‘ semna slavarea Europei, iar o victorie a Rusiei Sovietice va fi distrugerea­­ Europei. Acest lucru este atât de evi­dent încât orice englez, care nu este în­ pag. 1 -a) Rezultatul apelului adre­sat de M. S. Regina Mamă Elena pentru co­lectarea de ochelari Apelul adresat de Majestatea Sa Regina Mamă Elena, pen­tru colectarea de ochelari şi lentile destinate ofiţerilor şi os­taşilor a fost urmat cu o largă înţelegere şi însufleţire de că­tre toţi Românii, strângându-se un mare număr de obiecte. , Donatorii şi publicul pot ve­dea o parte din acest material, aşa cum a fost prelucrat, în sala de Expoziţii a Ministeru­lui Propagandei Naţionale, cu începere de Marţi 1 Februarie a. c., zilnic între orele 9-13 şi 15-18. M. S. REGINA MAMĂ ELENA Mexil ministru de război al Croaţiei ZAGREB, 30 (Rador). — Cores­pondentul Agenţiei D. N. N. a­­nunţă : Poglavnicul a numit pe colone­lul de Ustaşi Ate Vokici, ministru al transporturilor, în postul de mi­nistru de războiu şi pe generalul Matija Cianic în postul de coman­dant suprem al armatei croate. Totdeodată, Poglavnikul a numit pe d. Frederic Navratil, fost minis­tru de războiu și comandant su­prem al armatei croate, în postul de inspector general al Apărării naționale. î /.u S:‘"*5 VOLUPTATEA MACABRULUI• •• de ELIZA MARZESCU Oricât de grea şi chinuitoare­­ar­e viaţa, ea tot inimoasă şi atrăgătoare rămâne, căci contrastele îşi îmbină ar­moniile; din rău, ca şi din bine, ies cântece primăvăratece, ciripit de pă­sări, razele glumeţe ale unui soare veşnic tânăr, zburdălnicii de copii ne­vinovaţi prin pajişti înflorite. Oricât de apăsătoare ar fi grijile, nevoile, cerinţele clipelor sau sălbătecia velei­tăţilor, existenţa pământeană Îşi păs­trează ,chiar pentru pesimiştii şi sum­brii gânditori ai epocii noastre, far­mecul mereu regenerator de energii, chiar atunci când aceste energii nu sunt decât destructive, şi duc la con­cretizări al căror negativism nu poate fi tăgăduit. Viaţa e frumoasă. Nu fiind­că trăim, datorită îndurării sale, ci fiindcă ne dă putinţa de a-i admite eternitatea în durată, chiar atunci când noi dispărem de pe suprafaţa pă­mântului. Pe noi, mai devreme sau mai târziu, ne înghite neantul. Din noi, insă, răsar flori fragede, se nasc vie­tăţi ce au dreptul să ridice capul spre cer, şi isvorăsc, după importanţa socială pe care­ am avut-o fiecare în traiul ce ne-a fost hărăzit, legende, basme făuritoare de virtuţi sau calzi şi duioase amintiri familiale, ce duc mai departe, către generaţiile ce vor veni, chipul nostru ciudat, deformat de dragoste şi de calităţi închipuite. A­­ceastă perpetuare moralia dă opti­mismului ce zace în orice individ in stare latentă, o formă poetică,­­— sim­bolistă sau expresionistă, — de-o mare forţă creatoare. Insă pentru împlinirea acestui ideal uman pe care-1 purtăm în noi, trebu­­ieşte ca un perfect echilibru al ener­giilor vitale să fie menţinut pe pla­nul pe care însăşi natura-i­ l-a indicat. Unii muritori nu înţeleg această soli­citare naturală a vieţii. Ştiind că moartea este ultima etapă a vieţii, se complac să-i aşterne sub picioarele-i reci covoare calzi, ţesute pripit din iluzii şi disperări. Sângele, nervii, vi­­braţiunile lor muşchiulare nu-i împing spre tot ce e viu, — chiar efemer, — ci, dipotrivă, spre tot ce e static, în­gheţat, mort. O stranie preferinţa îi îmboldeşte, uneori de milă, alteori din curiozitate către culcuşurile unde tru­purile mistuite îşi aşteaptă deslegarea de la vaţă. Când aceşti muribunzi sunt rude, prieteni, sau cunoscuţi, aceste vegheri sunt fireşti, incrustate în tra­­diţiunile triste ale existenţei. Când însă noio legătură sufletească sau trupească nu­ i-a legat, nicicând, de aceşti străini pregătiţi sau nepregă­tiţi pentru ultima lor călătorie, aceste curiozităţi şi indiscreţiuni au ceva morbid, ne-­natural. Sunt cazuri din nefericire, destul de frecvente, când (Continuare în part. V­ al Scrisori din Portugalia Regimul lui Salazar Când regimul salazarist a devenit cunoscut în Europa, pentru întreaga opinie publică continentală s’a născut o întrebare legitimă: Ce a adus nou profesorul dela Coimbra in viaţa po­litică luzitană ? Dacă se răsfoieşte presa de acum douăzeci de ani, dacă s’ar proecta pe un ecran evenimentele politice dintre 1900 şi 1926, — reprezentaţie politico­­istorică, la care ar fi obligaţi toţi por­tughezii să ia parte — cred că nu ar exista nici imul care să nu lase ochii in jos ruşinat. De ce această deosebire de ori şi de azi ? Pe plan politic intern situaţia Portugaliei era de neinvidiat. Echili­brul politic nu era şi mai ales nu pu­tea fi stabilit. Nenumărate partide politice — de la republicani, la mo­­narhişti şi până la comunişti — oa­menii de stat ambiţioşi, venali, inca­pabili, pentru cari puterea însemna mai mult decât statul, cari se punea şi cu atât mai uşor în slujba unei mari puteri cointeresate — fie ea Franţa, fie Anglia, fie Spania — cu cât a­­ceasta dispunea de mai multe fonduri de propagandă şi de corupţie. Una se folosea de Masonierie, altă mare pu­tere, de flotă, alta de trădare sau ar­mată, şi rezultatul ultimei lupte de stradă, bombardament naval sau re­voluţie a unei companii dintr’un re­giment din Porto sau Braga, purta numele de­ guvern portughez. Au fost fără îndoială oameni poli­tici de valoare: un Bernardino Ma­chado, venerabilul apologet al Repu­blicii, un Alfonso Costa, ambiţios şi talentat, José Antonio de ,­lmeida, tri­bun înflăcărat şi democrat convins, Sidonio Paes, dictator impetuos „lega­list“, tradiţionalist, dar lipsa unei e­­lite democratice, veritabile şi organice a făcut posibilă această permanentă revoluţie şi contrarevoluţie portu­gheză. La 5 octombrie 1910 abdică ultimul rege Don Manuel II şi cu el dispare şi ultimul element de stabilitate pe care-l mai putea afla viaţa politică portugheză. Este uşor de văzut că de la 1916 la 1926 s’au succedat în Por­tugalia nu mai puţin de opt şefi de stat şi 43 de guverne, fiecare cu o du­rată medie de 3 luni. Nu mai este necesar de cercetat pentru ce presti­giul portughez scăzuse pe piaţa poli­tică europeană atât de mult şi pen­tru ce la Paris până şi în revistele de varietăţi se lansau şlagăre cu refre­nul : „încă o revoluţie în Portugalia“. La 28 Mai 1926 are loc o revoluţie militară. Două nume necunoscute, un general şi un profesor, doi oameni cari în cercul lor modest îşi realiza­seră ambiţiile, un „bon viveur" şi un iezuit, s’au găsit alături şi au purces la reclădirea ţării lor. Primul este (Continuare in pag. V-a) ... -xgS&y. v *re. -1 /«--. . . v v. y, Jf * v*■* ~ -( . • v ^ v~*' 1 Bolșevici cari se predau, (Ph. Ob.) Ser serl en Far­s Remanierea gub­ernului francez Dela corespondentei sosire partien­ar —­ Am arătat cu altă ocazie criticele severe pe care opoziția deln Paris le aducea guvernului Laval, reproș&n­­du-i in special de a nu alege o poli­tică suficient de energică in raport cu riscurile pe care in orice caz le-a at­ras asupra Franţei. Arătam cu­­■eiaşi ocazie că este mai uşor să econizezi o politică infailibili de la înălţimea iresponsabilă a opoziţiei, decât să o practici efectiv, atunci când te afli în exerciţiul funcţiunii. Voiam să subliniem mai cu seamă totala bună voinţă de care preşedin­tele Laval a dat până acum nume­roase dovezi şi ţineam mai ales să insistăm, asupra faptului că explicaţia anumitor ezitări aparente şi anumi­tor întârzieri de reacţie nu trebuia căutată în „duplicitatea“ guvernului de la Vichy, aşa cum insinuau anu­mite gazete pariziene, ci în dificul­tăţile curente ale statului francez, care trebuie să facă zilnic faţă la probleme din ce în ce mai grave şi reclamând soluţii, din ce in ce mai urgente şi mai dificil de găsit. Recenta remaniere a guvernului francez confirmă integral interpreta­rea noastră, după cum reuşeşte să dea o satisfacţie substanţială vigilen­ţelor bănuitoare ale opoziţiei colabo­raţioniste. Intr’adevăr, prin recenta remaniere preşedintele Laval mar­chează încă un pas spre dreapta, după cum se îndepărtează cu încă un pas, de politica atentistă, obiectul princi­pal al criticelor deat-iste. Consolidarea dreptei Considerări situate la dreapta şi la extrema dreaptă partidele naţionalis­te şi fasciste, a căror atitudine co­mună este aceiaşi voinţă de înţelegere cu Germania. (Restul evantaiului poli­tic francez s’ar defini poate precum urmează: centru-dreapta: Maurras, rămas violent antienglez, şi cen­tru americanofili şi al giraudi­­ştii; centru-stânga: anglofilii şi gaul­­liştii, stânga: nu mai există, toţi ade­văraţii socialişti fiind absorbiţi fie de partidele naţional-socialiste ale lui Déal şi Doriot, fie de partidul comu­nist, care a rămas singur să reprezin­te extrema stângă. După cum se vede situaţia politică, s-a simplificat sensibil de la 1939 până astăzi­. Spuneam că guvernul Laval a făcut un pas spre dreapta, deci spre o mai pronunţată afirmare a politicii de co­laborare şi spre o mai eficace comba­tere a terorismului comunist din in­terior, întrucât pe deoparte, a elimi­nat oameni ca foştii miniştri Lucien Romier şi Max Bonnarous, reputaţi a fi atentişti şi partizani ai revenirii la parlamentarismul democratic, pe de alta a făcut să intre în guvern mili­tanţi de talia unui Joseph Darnan­d, şeful Miliţiei, anticomunist pasionat şi voluntar în regiunea franceză a Waffen-SS-ului şi a unui Philippe Henriot, ardentul şef al catolicilor an­­tidemocraţi, om de o puritate, de un curaj şi o decizii de tot aşa de noto­rie ca şi încercata dârzenie a lui Dar­­­and. Vom avea ocazia să revenim în articolele ulterioare cu detalii asu­pra celor doi miniştri. Ceia ce ne interesează acuma este să degajăm semnificaţia generală a a­­cestei remanieri. Şi această semnifi­caţie nu este arte întrucât presa pariziană este unanim de acord cu posturile de radio disidente şi cu ob­servatorii germani — nu alta decât consolidarea dreptei, adică o afirma­re reiterată a voinţei guvernului La­val de a coopera, într-o manivră sau alta, la victoria Europenilor asupra­­ bolşevismului. Atitudinea presei pariziene Aşteaptă de mult, remanierea guver­nului francez a fost, bine primită de presa pariziană. Spunem bine şi nu excelent, pentru că deşi intrarea d-lor Damand şi Henriot contribue în bu­nă măsură la precizarea intenţiilor politicei franceze totuşi, după opinia Parisului, nu este încă suficientă Se vorbise iniţial. Intr’adevăr, de o re­maniere cu baza mult mai larga se făcuseră în special aluzii la intrarea lui Marcel Déat ca ministru de inter­ne şi la schimbări profunde în con­ducerea suportată a poliţiei Se vor­bise deasemeni despre o eventuală întoarcere a guvernului la Paris, spre a curma odată pentru totdeauna influenţa pare-se deleteră, după opi­nia Parizienilor, a climatului inchisea (fie-nu irtat barbarismul). Ori după primele două etape nu au mai urmat altele. (Remanierea s’a făcut în rate, întrucât preşedinţie Laval, „vulpe bătrână“ cum îl­ califică Philippe Frey în „Le Nouveau Journal“ cu o vădită intenţie omaginală, întrucât deci „le vieux renard de Laval“ nu a vrut să sperie opinia publică cu o modificare grea radicală şi a preferat să i-o ad­ministreze în doze reduse). Se pare -nsă că ultima din aceste doze a fost tocmai Philippe Henriot, noul titular al Propagandei. Presa pariziană aşte­pta şi spera mai mult. Dacă Marcel Déat se mulţumeşte, (Continuare în pag. 3-a)

Next