Cuvântul, noiembrie 1924 (Anul 1, nr. 1-22)

1924-11-06 / nr. 1

2 CUVÂNTUL ­arte engleză Drumeţii străini abătut­ prin ţinuturile noastre, nu ne sunt în­totdeauna prieteni. Puţini vin nu­mai pentru a ne cunoaşte desinte­­resat şi cu gând bun. Cei mai mulţi au fost ispititi de faima bogăţiilor noastre rămase în paragină: treceau graniţa purtând în buzunar procura cutărei socie­tăţi ori cutărui trust de mari în­treprinderi economice, pentru a cumpăra , a arenda, a lua în conce­sie. Toată călătoria însemna un scurt popas în Capitală, câteva nopţi bucureştane, spectacol ames­tecat de orientalism, noroaie, miros de mititei, plăcintărie, bacşiş şi de ultima modă pariziană, flecăreală de montmartre şi cubismodadaism. Urmau două trei zile de drum pe valea Prahovei, în ţinuturile petrolifere, în pădurile unde ar putea lua fiinţă o fabrică de che­restea, în terenurile inundabile. Omul ne cunoaştea în ţugă. Fiind­că proectele cu care coborîse din tren se întâmpla să nu se reali­zeze, pleca indispus. Petrecuse o noapte cu o femee uşoară, deci toate bucureştencele sunt uşoare, întâlnise un om din marginea po­liticei, veros, deci corupţie desăvâr­şită domneşte în ţara românească. Un băiat de magazie mâncase o palmă pentru cine ştie ce imperti­nentă faţă de un client, de el româ­nii sunt antisemiţi feroci. Şi aşa mai departe. Mai ales dacă i se în­tâmpla călătorului, cum s’a întâm­plat unui corespondent de ziar olan­dez, să i se fure geamantanele şi pălăria şi să coboare în gara Si­naia, cu capul golit. Nu e de mirare că impresiile a­­cestor drumeţi grăbiţi şi dibuind să ne cunoască la voia întâmplării, sunt mai întotdeauna puţin măgu­litoare, adesea duşmane şi de multe ori eronate. O carte prietenoasă şi scrisă cu înţelegere, ne e de aceia cu atât mai scumpă. Şi o astfel de carte e frumosul volum al d-lui E. O. Hoppe — «In gipsy camp and Ro­yal Palace», adică: «Din şatra ţigă­­nului în palatul regal» sau mai exact: «în şatra ţiganului şi palat regal», cu subtitlul « Cutreerând România» şi cu o prefaţă de Regi­na Maria. Volumul a apărut în a­­cest an, la editorul Methuen et Co. Ltd. în­ Londra şi costă 15 şilingi. D-l E. O. Hoppé e un artist foto­graf, în căutarea pitorescului.­­ Is­pitit de faima minunatelor prive­lişti de la noi, a venit să le prindă în camera neagră a aparatului. Că­lătorit ca orice Englez de rasă, în piuite colţuri ale planetei, cultivat din cărţi şi din proprie observaţie la faţa locului, va fi păşit aci cu tot scepticismul care stă bine acestui neam unde bântuie spleenul. Dar — ne spune în cuvântul de introduce­re — a găsit la noi, lucruri ferme­cătoare, nu numai ca pitoresc, dar ca viaţă şi ca posibilităţi de viitor, îşi mustră chiar compatrioţii care au descoperit numai corupţie şi uşurătate; acelea se descopăr în orice ţară din lume, intr o anumită categorie, de oameni. Poporul Cel adevărat e neatins şi dă drept la toate nădejdile, e echilibrat, robust cu bun simţ şi cu o curată poesie sufletească, înşirăm câteva titluri de capitole: Chipul Bucureştilor pe care îl nu­meşte «cetatea plăcerilor»; Despre mâncare şi băutură; Târgul Moşi­lor; Viaţa şi şatra de ţigani; Si­naia; Un castel din vis (Bran) ; Folklorul românesc, (cu multe tra­duceri de d. Beza); Curtea de Ar­geş; Costume şi obiceiuri; Viaţa sălbatecă a Bălţii; Literatura ro­mânească. Ochiul a văzut bunele şi relele noastre, frumuseţile şi curăţeniile, cu simpatie şi cu înţelegere. Dese­nator, autorul a împodobit paginile cu schiţe din pitorescul vieţii ro­mâneşti: mănăstiri, oale, îndeletni­ciri casnice, ciumpoaie şi cavale, costume româneşti şi leagăne de paşti, motive naţionale şi tipuri din diferite localităţi. Fotograf, a adău­gat diferite privelişti unde realita­tea se împrejmuie cu o atmosferă de vis. Cartea scrisă de un străin, ar pu­tea să ne slujească pildă da cum s’ar scrie de către un român o carte de propagandă care să tină piept cu curaj și cu cinste, lucruri­lor urâte ce se spun în Apus despre noi de către atâtia neprieteni. L­ITERA R IS ?3gSBesaBBBBBB Adunarea gene­rală a „ASTREI In zilele de 8 şi 9 Noembrie 1924 are loc la Arad adunarea generală ordinară a «Asociaţiunii pentru literatura româ­nă şi cultura poporului român». Iată programul acestei adunări. Vineri 7 Noembrie 1924, orele 6 d. a. Consfătuire cu domnii directori ai des­­părţiimintelor «Asociaţiunii» cu privire la modificarea Statutelor. Sâmbătă 8 Noembrie 1921, orele 11 dim. Ş din fa cu următoarea ordine de zi: 1. Deschiderea adunării generale. 2. înscrierea delegaţilor prezenţi ai despărţămintelor.­­ 3. Raportul general al comitetului cen­tral pe anul 1923. 4. Alegerea comisiunilor pentru : a) examinarea raportului general pe anul 1923 ; b) cenzurarea socotelilor pe anul 1923 și a proiectului de buget pe anul 1923 ; c) înscrierea membrilor noui ; d) examinarea proiectului de modifi­care a Statutelor «Asociaţiuni». 5. Prezentarea eventualelor propuneri. • • , ‘ • ■­­ . • ! ţi' Duminică 9 Noembrie, orele 10 dim. Şedinţa II., cu următoarea ordine de zi: 1. Raportul comisiunii alese pentru examinarea raportului general şi pro­punerile acestei com­i­siu­ni. 2. Raportul comisiunii încredinţată cu cenzurarea socotelilor și a proiectului de buget. 3. Raportul comisiunii pentru înscrierea de membri noui. 4. Raportul comisiunii pentru examina­rea proiectului de modificare a Statu­telor. 5. Alegerea a 3 membr pentru com­pletarea locurilor vacante în comitetul central pe restul periodlului de trei ani (adecă pe un an). 6. Propunerea pentru ţinerea adunării genrale din 1925 în oraşul Reghin. 7. Dispoziţii pentru verificarea proce­sului verbal al­ adunării generale. DUPĂ PRÂNZ LA ORELE 5: godina festivă a secţiilor ştiinţifîco­li­torare. Telegramă cifrată Rică Farsanovici ridică somnoros ca­pul din pernă. Bătăile în uşă îl tre­ziră dintr’un vis chinuitor şi absurd. Se făcea un oraş mare plin de lar­mă şi straniu, care semăna totodată cu Bucureştii, cu Londra şi cu Pari­sul. Trecea în goana automobilului pe străzi care aduceau câteodată cu Ca­lea Victoriei, pe urmă cu Avenue de l’Opera și altădată cu Trafalgaarsquare.. .dar­ nul era lămurit nici una din aceste, toate, fiindcă visul se petrecea într’o Capitală necunoscută. Trecătorii îl­ sa­lutau cu respect slugarnic. El, Rică Far­sanovici, era un personagiu important, n’ar putea spune anume ce — un gu­vernator, prim-ministru ori poate pre­şedinte de Republică. Răspundea sa­lutărilor surâzând cu nemărginită în­cântare de sine. Era fericit, soarele foarte luminos, aerul fluid şi cetăţenii de ce trotuare, îi arătau o mare dragoste şi păreau ei înşişi bucuroşi de fericirea lui. Deodată, din pavajul străzii, răsări pe neaşteptate un om îmbrăcat ţără­neşte, un valah cu figura bărboasă şi aspră, ameninţând cu pumnul. Şofe­rul sună strident din cla­son, dar o­­mul nu se feri în lături. Botul maşinei îl izbi în piept, roţile călcară trupul răsturnat, frâna patină lunecând... Şi mulţimea se adună într’o clipită... A­­ceiaşi mulţime care îl salutase adi­­neori cu grabă şi cu supunere, isbuc­­ni într’un formidabil strigăt de ură. Nu putea înţelege ce spun toţi, în­cleştând pumnii şi vorbind’ într’o lim­bă necunoscută. Dar când ’ se ridică de pe perne să explice că şoferul n’are­­nici o vină, o mână­­ciolănoasă şi nes­fârşită îl smulse de guler, îl trase jos şi îl izbi dureros în creştet. De trei ori, îndesat şi crunt. Atunci deschise ochii şi se deşteptă în patul cald, în camera plăcută și fa­miliară. Bătăile în ușă sunau timide dar perzistente. Enervat strigă: ■— Intră! Ușa se deschise pe jumătate și se prelinse un băiat în livrea. Be o tavă mare, purta o hârtie albă, împăturită. — Ce este? întrebă Rică Farsano­vici, cu gândul încă la visul greu și fără sens.­­ Servitorul înţepenit în mijlocul car­merei, articulă cu glas sugrumat: — O telegramă, Excelenţă! — Şi pentru -atât, trebuia să mă trezeşti din somn? — E urgentă, Excelenţă! Am îndrăz­nit... . Să nu îndrăzneşti nimic. Las’o pe masă! porunci Rică Farsanovici, abia stăpânindu-şi un căscat. Servitorul ieşi în vârful picioarelor. Rică rămase cu ochii fixaţi în gol, as­cultând tictacul mărunt al ceasornicu­lui, care măsura timpul egal şi indi­ferent . După ce-şi alungă bine somnul, co­borî din pat, umblând în haina subţire de mătase. Luă cifrul de sub un teanc de reviste ilustrate şi umoristice pa­­riziane, şi începu să transforme nu­­merile din telegramă, în­ cuvinte. * Deschidea plictisit paginile cifrului şi căută distrat echivalentul verbal al nu-­ merilor. In urechi îi stăruiau încă su­netele barbare şi desfățate ale Jazz­­bandului, din timpul nopţei, la Cazi­no. Senzaţia displăcută a visului se risipi în această amintire, şi o îndu­ioşată mulţumire îi străbătu trupul. Prin uşa deschisă, alături, auzi 0 mişcare. Se îndreptă spre camera Ne­­erei, şi se opri în prag. •— Ce?... Tu nu dormi? întrebă Rică. — Cum vezi... M’au deşteptat paşii tăi... Iar ţi-a venit vre’o telegramă? — Da! mă chiamă la București. — Cine? , — îmi telegradiază _ generalul Coli­­neanu... Ciudați.. —■ Și pleci? — Desigur ! Cu automobilul... Disea­­ră sânt îndărăt. Neera tăcu un cap de copil supă­rat, seuturându-și părul în perne. — Iar pleci!... Şi-mi iei şi autoul... Ştii bine doar, că proectasem o plim­bare la­­ Braşov. Am invitat şi pe Li­­lica... i acum, cum rămân toate? De­sigur n’ai să te întorci nici astăzi, şi poate nici mâine... Rică, surâse la aceste mustrări, ca la încăpăţânarea unui copil alintat: — Dar te asigur că mă întorc. Bu­cureștii nu sunt’ la capătul­­lumei. — Vezi că nu ești drăguț să-mi lași autoul!.. De’ ce nu pleci cu t­enul? Ai vagonul în gară. Rică­ Farsanovici reflectă un moment, și răspunse învins:­­— Bine! Facă-se voia ta! Neeva îi trimise cu mâna albă şi caldă, un sărut de mulţumire. Rică zâmbi, chemat de gura cărnoasă şi u­­medă, dar tot fiorul i se sfărâmă când îşi aduse din, nou aminte de telegramă, încercă să dea o explicaţie acestei ciudate chemări. Desigur noui tulbu­­rări în Basarabia. Prin minte îi tre­cu sarabanda ameţitoaare a nopţii pe­trecute, la Cazino, răcoarea parcului, escursia ’ proectată, şi o mână ,­surdă îl cuprinse împotriva necunoscuţilor a­­celora din­­lepădare. Ţăranii satelor de la gura Nistrului, vecinie gata la răsvrătire şî pradă, îi apăreau acum ca nişte vrăşmaşi personali ai liniş­­tei lui,­­­ ai fericirei lui, tinere şi în­setate de toate ambiţiile, întunecaţi de murdărie şi de alcool, tâmpiţi de ignoranţă, împinşi de instigaţii la cri­mă, pândeau cu neastâmpăr clipa când să-şi reverse ura lor în vâlvătaie de incendii şi horcăit de asasinate. Ast­fel, necunoscuţii’, de la marginea ţării, îi păreăţţ’lui Rică Farsanovici, o gloa­tă de jivine blestemate, pricinuind nu­­imai nenorociri şi nelinişte statului. Gân­dul un­ei represiuni masive, neîndurate, totale ca un briceag înroşit înfipt în­tr’o cangrenă, puse stăpânire pe cu­getul Excelenței. Fără voie repetă în­desat, cu mânie, plimbându-se prin ca­să în pantofii moi, cu mâinile înfipte în buzunarele pijamalei. — E nevoie de o mână de fier! O mână de fier, în mănușe de mătar­ie!... își­­închipui năpraznica stârpită a revoltei. Va da ordine. La nevoie va merge personal să ancheteze. îşi aprinse o ţigară şi se trânti din nou în pat, aşezându-şi mai bine perna sub cap. Gândurile vagabonda­ră capricios. O voluptate nouă îi stră­bătu trupul şi cugetul: voluptatea pu­terii. Aşa­dar, fără el nu se putea mişca nimic. De la generalul Hercul Colineanu, prefectul capitalei, până la cel din ur­mă jandarm al mit, din cine­ ştie ce cătun al Basarabiei, toţi aşteaptă ordi­nul lui, fiu se mişcă fără porunca lui. „Ordinul meu” repetă în şoaptă, pen­tru a gusta şi mai bine senzaţia pu­­terii. Şi zecile de­­ vieţi, sutele de vieţi ale gângăniilor umane de acolo, de la hotarul Nistrului, de voinţa lui depind. Un ordin, un sbârnăit de telefon, o telegramă şi sânt şterşi de pe faţa pământului! Rică Farsanovici întinse braţul cu ţigarea între degete, ca şi cum ar fi schiţat gestul poruncii. Din vârful ţi­gării căzu pe covor şi se sfărâmă, un vârf de scrum cenuşiu. Atât de adlevărat este, că între iluzia gesturilor celor mai hotărâte şi între realitatea umilă de multe ori e numai deşertăciune. Cu greu se smulse din lenevia somno­roasă/începu’să se îmbrace în silă, ca wmmsmmm un şcolar Luni dimineaţa, după­ o zi de trândăvie şi de sburdat. Trase stolurile în lături. Soarele nă­văli auriu şi hotărâtor. Deschise feres­trele. Boarea umedă a pădurilor de bra­zi, cu miros de răşină, mătură din ca­meră atmosfera de somnolenţă. Sinaia îi apăru la picioare, cu vile albe şi cu acoperişuri roşii, între brădet întune­cat. Cerul albastru era foarte senin. Numai pe crestele împădurite se destră­mau subţiri pale de ceaţă, care nu erau încă nori, şi peste un ceas aveau să se topească în soarele cald, de sfârşit de vară. Prahova vuia săltând rece şi nevăzută între stânci, cât de greu îi era să se despartă de aci, pentru Bucureştii cu căldura încinsă a caldarâmului, cu praful şi duhoarea lui moleşitoare... Se depărtă încet de la fereastră. Păşi în vârful" picioarelor la uşa Neerei. A­­dormise din nou şi respiraţia regulată ritma somnul, care-o purta printr’un vis încântător desigur, căci pe buze, dor­mind, îi flutura un surâs fericit. își puse gulerul și cravata, după ce nehotărât, ezitase ce rând de haine să îmbrace. Luă telefonul: Domnișoară, vă rog, gara!... • Allo gara, alto! gara?... Aci mi­nistrul Farsanovici. Vă rog ataşaţi va­gonul meu la acceleratul de 9 şi 45... Mulţumesc. Da, da!.. Neapărat, Neera se deşteptă acum de-a binelea şi surâse mulţumită. Rică îi lăsa autoul. — Pleci chiar acum, Ricuîe? —Da, Neeri. CoDor să iau cafeaua şi să vad ce­ spun ziarele... Mă întorc apoi, să-mi iau sărutul de rămas bun. ’Neera strânse gura roşie ca garoafa şi parodie un sărut în glumă.' Rică Farsanovic i­­­eşi. In parc se­­afla lume puţină. Era prea dimineaţă pentru cei­ ce stătu­seră cu sc­­uve,­tacu­l umed fete fii el ca de Rică tea­­n cu o sete cu caiete cu îapze şi ceaiuri. Nicu Docea, se apropie de el cu râsul comunicativ, sensual, fixat vecinic în colțul gurei, care cerea să îndulceas­că un dispreț abia stăpânit. —• Bonjour, Excelenţă! Rică Farsanovici se bucură. •— A! bonjour, Docea! Luăm cafeaua împreună? — Cu plăcere, Excelenţă. Cine nu ia cu plăcere, o cafea cu o Excelenţă? Ducea accentuă cuvântul „Excelenţă”, disticând o ironie tăioasă î­n respec­tul cu care pronunţa vorbele. Rică Farsanovici se prefăcu, că n’a înţeles intenţia de persiflare. Avea de Nicu Docea, pamfietarul violent şi sgo­­motos, o nemărturisită teamă. Se așezară la o masă. Chelnereul puțin aplecat, aștepta ca un arc gata să se destindă când apeși pe butonul comandei. De undeva ţiui prelung o goarnă militară și Rică se gândi iarăși la Ba­sarabia, cu plictiseala omului căruia i s’a stricat o bună dispoziție. — Iei cafea cu lapte,’ Docea? (Va Bruia) -‘U'J­­ssSkSHHb Mare roman senzaţional de ION FILIMON No. 1 CAP. I. \ Romanul nostru Scris de patru distinşi literat! ro­mâni, cari se ascund sub pseudoni­mul Ion Filimon, romanul „Paşa­­negru" va însemna unul din cele mai crude şi mai vii documente ale tim­pului. Lectorul va urmări zi cu zi, tră­ind încă odată, evenimentele politice .În ultima vreme, cu fosta atmosferă de scandal şi de senzaţie care au fost denunţate de Informaţiile ga­zetelor numai în parte şi văzute din afară in lăuntru, dar care în roman vor fi urmărite până în cauzele şi compiicaţile tăinuite. Marea mizerie morală, socială şi materială a României contemporane, e demascată de astădată, cu o pe­niţă subţire şi ascuţită. Scandalurile cu împroprietărirea, faimoasa damă voalată, mişcările studenţeşti, cazul Rosenthal şi afacerea paşapoar­telor, lumea băncilor şi a ma­rilor întreprinderi financiare, lumea universitară şi highe­liful capitalei, ca­feneaua Capşa şi cluburile unde se pierd şi se câştigă averi pe o sin­gură carte, sforăriile poetice şi cu­lisele teatrelor, viaţa publică din Bu­cureşti şi din oraşele mari ale ţării: Cluj, Iaşi Craiova, Cernăuţi, Chişi­nău, Palatul de justiţie şi viaţa noc­turnă a Capitalei, Sinaia şi Con­stanţa, suferinţele funcţionarilor şi traiul trândav al paraziţilor po­rtici; — toate se vor perin­da sub ochii cetitorului, un nu­me! cu o înşiruire vie de fapte, a­­dlânc dureroasă, care a făcut ca­pitala ţării să fie asemuită cu un tripon şi cu o casă de întâlnire. Romanul, reţinut de pe acum de o casă de filme italiană, va fi mai mult de­cât o operă de fantezie. Va însemna realitatea transpusă în dramatismul ei, pe lângă care tre­cem în fiecare zi fără să ne dăm seama. Citiţi „Paşaportul negru“/ Pentru nimeni, din orice categorie socială, nu va fi timp pierdut. Discuţia noului buget al comune­lor urbane de l­a frontiera vestică a pus iarăşi în circulaţie chestiunea înfiinţărei unui nou teatru româ­nesc în Ardeal. Consiliile comunale şi celelalte autorităţi, alături de pu­blicul românesc dornic să vadă rea­lizarea acelui vechi postulat, au în­ceput o agitaţie, care e păcat că nu se aude până în Capitală. De data aceasta, chestiunea s’a pus în asociaţie cu persoana d-lui Vintilă Brătianu, după ce, până a­­cum ea fusese onorată cu o nesoli­citată asociaţie cu persoanele unor viitori directori de căpătuială. După ce noul teatru, încă inexis­tent, a găsit în sfârşit un director care va răspunde marei misiuni, mai rămâne sâ se realizeze acum in­stituţia. HOTARARI RAMASE BALTA Stadiul chestiunei de pe timpul când s’a deschis actuala stagiune, este în mare parte cunoscut. înfiin­ţarea teatrului de vest era hotă­­rîtă pentru începutul stagiunei în curs, prin »elaborarea comunelor şî statului de finanţare, întâiele cu patru milioane iar acesta cu Cinci restul bugetului — un milion — fi­ind contat la încasări. De vreme ce sala, decorurile şi celelalte soluţii în natură există deja, împreună cu luminatul şi încălzitul furnizate tot de comune deschiderea ’teatru­lui de vest se putea face ori­când,, la fel şi înjghebarea trupei. Când s’a pus însă chestiunea bănească, s’a adus la cunoştinţă, că ministe­rul nu mai are făgăduitul buget extraordinară, aşa că sumele pe loi ar fi dat­ tot extraordinare pri­măriile, nu ajungeau. PRESIUNI ASUPRA LUI... N’AUDE, NU VEDE Agitaţia de acum voieşte să atra­gă atenţiunea ministrului de finan­ţe, că are o datorie naţională faţă de românii dela graniţa dinspre Ungaria. De-o parte i se cere înscrie­rea sumei de mult făgăduită în bu­getul viitor al statului, iar de altă parte să nu taie bugetul comunal Chestiunea se pune astfel nu nu­mai din punct de vedere cultural ci şi naţional şi îndeosebi se pune în legătură cu scoaterea, populaţiei ro­mâneşti de sub influenţa puternică maghiară. Potrivit acestui scop, noul teatru şi-a propus să ia preţuri pe sfert cât cele de la teatrele maghiare, spre a face posibil accesul întregei populaţii româneşti şi în deosebi al şcolarilor. El se proectase să aibă în afară de trupa pe­­tru oraşe, două echipe pentru comunele rurale din circumscripţie, ducând cuvântul ro­mânesc până între ţărani. JUMĂTĂŢI DE SOLUŢII In felul cum s’a proectat noul tea­tru ar corespunde menirii ce i se dă. Dece dar, după atâtea pregătiri, guvernul î­u vine în ajutorul înfiin­­ţărei lumii­. Vintilă. Brătianu tre­­bue să-şu­­aplece urechea cu atât mai thmi­s cu cât, în aşteptarea sprijinuluî său, ministerul artelor a schimlat deja tot mersul teatrelor maghiare, numai ca să se poată în­fiinţa noua instituţie românească. Pentru că să se libereze scenele co­munale, s’a impus teatrelor maghia­re să funcţioneze în mai multe ora­şe, câte o­ lună-două în unul. Trupe­le maghiare funcţionează încă­­din Septembrie după acest sis­tem, ceea ce înseamnă că duc cuvân­tul maghiar şi în ţinuturi unde nu se auzise încă. Dar cu asemenea jumătăţi de mă­suri, dacă răspunsul ministrului, de finanţe întârzie încă, ajungem aco­lo că în timp ce teatrul românesc nu vine să satisfacă nici exigenţele românilor din oraşele unde au fost ghiftuiţi cu arta maghiară, teatre­lor minoritare li se deschid® dru­mul şi în alte localităţi, ca să­ atra­gă şi pe­ românii neatinşi încă de influenţa lor, menit tiuui. finanţărei acestei institu- NOULUI ORGANIZAREA TEATRU BLOCNOTES CANTAREA ROMÂNIEI LA PRAGA Ziarul «Prager Presse» anunţă că In 6 Noembrie va avea loc în sala Smetana al doilea concert al «Cântării României» 8b conducerea d-lui Marcel Botez. întâiul a avut loc Luni ,în aceiaşi sală, asistând un public numeros din elita so­cietăţii din Praga, în frunte cu oficia­lităţile. In programul celor două con­certe figurează : Suk, Schütz, Mozart, Berlioz Cezar Frank, Haydn, Beethoven şi cântece po­pulare româneşti. Un punct apreciabil din program sunt conferinţele despre viaţa culturală română. TEATRUL DE VEST VA LUA FIINŢA IN FEBRUARIE? In chestiunea de mult agitată a tea­trului de Vest, d. Valsean, directorul general al teatrelor, a ficat unui redac­tor al ziarului «Nagyvárad» din Oradea- Mare declaraţia că inaugurarea nouei trupe româneşti în Ardeal va avea Ioc în Februarie 1925. Declaraţiunea d-lui Valjean vine la timp, ca răspuns la agitaţia de care vor­­bim în altă parte a ziarului, pornită de oraşele de la graniţă în favorul teatru­lui de Vest. Mai remarcăm din citatul interview declaraia, că până la înfiinţarea teatru­lui românesc, trupele maghiare din re­giunea graniţei apusene pot juca într’un oraş peste termenul lunar fixat în re­partiţia programului, lor întocmit astă­­vară de ministerul artelor. CARTEA VREMII O nouă bibliotecă populară, la îndemâ­na tuturor prin preţul ei scăzut dar dea­supra celorlalte colecţii eftine, prin în­grijirea materialului ales şi prin tiparul artistic, pregăteşte «Fundaţia Culturală Principele Carol». Biblioteca se va numi «Cartea vremei». Primul volum va apărea în cursul a­­cestei luni, sub îngrijirea d-lui Nichifor Crainic şi va costa 8 lei. Vor urma câte două numere pe lună, lucrări originale şi traduceri, dând o mare atenţie pro­blemelor pe care le agită timpul. După Legătura roşie, povestiri de Em. Bucu­­ta vor urma : Liga Naţiunilor de d. Ian­­covici, o introducere la Sociologie de Mihail Pralea, Povestiri alese de Vil­­liers de L’Isle Adam, tălmăcite de D. N. Danielescu, minunata traducere în versuri a lui Peergynt de Ibsen, făcută de Adrian Maniu, Discursurile către surzi ale lui Gugliemo Ferrero, traduse de Cezar Petrescu, precum şi alte volume originale şi traduse de Charles Maurras, Rainer Marie Rilke Lucian Blaga, Ni­­chifor Crainic Tudor Vianu, Cesar Pe­­trescu, etc. D. I. VAL JEAN CĂRŢI SUB TIPAR S’a pus sub tipar, la «Cartea Româ­nească» romanul «Venea o moară pe Si­­ret» de Mihail Sadoveanu. La «Cultura Naţională», romanul Craii de curtea ve­­che» de Matei Caragiala, In editură pro­prie, un volum de povestiri de Al. O. Teo­doreanu. Apare la «Ramuri», Omul din vis de Cezar Petrescu, cu gravuri în lemn de Horaţiu Dimitriu. Se pune în vânzare la «Cultura Naţională» Filoso­­fia stilului de Lucian Blaga. In biblio­teca «Cartea Vremii» volumul de versuri Satul meu de Ion Pillat cu cincizeci de gravuri de Teodorescu-Sion. Curierul Spectacolelor Joi 6 Noembrie TEATRUL NATIONAL: mati­neu: Pierdevară; seara: Don Qui­­chette. TEATRUL MIC: matineu şi sea­ra: Aşa-i Simona. TEATRUL REGINA MARIA: seara: Concert Simfonic şi Floarea de lămâiţă. OPERA ROMANA: seara: Boe­ma, Aragon­esa şi Rapsodia II. TEATRUL POPULAR: matineu: Micul Egolf, CINEMA LUX: Amăgită - Amor și artă. ­oxo-Constantin Stroescu Cu prilejul concert* «Constantin StroescU a fost la Pa­ris unul dintre cei mai admirabili «Pelléas» pe cari i-a cunoscut lu­mea­.. El se clasează prin trei cei mai buni cântăreţi actuali, cât prin sti­lul frazării cât şi prin arta interpre­tării. O însuşire domină pe toate ce­lelalte la el farmecul. Un farmec a­­pro­ape feminin uneori, extrem de tineresc totdeauna» (Du Theatre au cinéma, Bruxelles). «C. Stroescu cântă că o artă de­săvârşită. El are simţul muzicei moderne pe care o traduce cu far­mec şi fineţă şi îi prinde toate nu­anţele» (Le Ménestrel). «D-l Stroescu ne-a făcut să pre­ţuim Calitatea delicioasă a vocei lui, arta-i indigenţă şi fină, firea-i e­­senţialmente poetică... A cântat cu un farmec incomparabil» (Figaro). «­D-l Stroescu posedă Unde din­tre cele mai rare calităţi ale cântă­reţului : Calităţile de inteligenţă şi sensibilitate muzicale» (Figaro). «Vocea d-lui Stroescu este făcută numai din farmec, stilu-i e plin de nuanţe infinit de subtile şi de înti­­părirea necontenită a celui mai per­fect gust» (Le Ménestrel). Aceste câteva citate dintre nenu­măratele aprecieri elogioase pe care critica muzicală străină — chiar cea mai severă — le-a consacrat lui Con­stantin Stroescu cu prilejul mani­festărilor lui fie în concerte-recitale fie, în veseniea siluetei lui Pelléas și în interpretarea acestui rol dificil din opera lui Debussy,­­pot servi nu numai ca epigraf al lămuririlor noastre desime fermecătorul cântă­reţ pe care Suveranii l-a­i chemat să concerteze la Sinaia şi care va da şi publicului bucureştean prilejul să-l audă în cele două concerte de la 5 şi 8 Noembrie la Ateneu, — ci şi ca recomandare definitivă a unui artist pe care­­chiar puţin entuzi­aştii Englezi l au numit «excepţio­nalul cântăreţ» şi căruia America­­nii i-au făcut cinstea să-l roage să cânte alături de celebrităţile mon­diale ale vremii. Cariera lui Stroescu, cu toate succesele pe care­ acest artist le-a repurtat pe scene al căror acces e el însuşi o consacrare, e prea puţin cunoscută în propria-i ţară. Fost scurtă v¥eme, la Iaşi, elev al lui Mezzeti, apoi la Paris al Elenei Theodorini, Const. Stroescu s’a per­fecţionat în deosebi cu prilejul exe­cutărei nele at în Am* Operei, York­­ Montre căntăr* care n larilor, vent C poi pr Londn din el cătuir* vers r puneri variat şi arh potolii ne şi lUrile duioşi Ang Paris Tosca mat­­ cald­o­bitori artei Const ceea i nalitc certei a îns a dat gală* xdlet nilor dovai conce Căi inte i prodî norii pred ţării, toată noaş, E în de pi sanei dihai de ci pe c* cari cepţi că’l : MOSC elea caldi său.

Next