Cuvântul, iunie 1925 (Anul 2, nr. 169-192)

1925-06-03 / nr. 169

ANUL l­ No. 169 Redacția şi Administra 4, STRADA SĂRINDAR, 4 / 78/09 Administrația Telefon 1­7810 Redac|ia Director: O. G0NG0POL -------♦.....— In pagina IV. Atentatul împotriva regula­­mentului Camerei nu va izbuti ■t* •«'. Cu ocazia desvoltării interpelă­­t&rii adresată guvernului pentru a-i cere socoteală de fapta incali­ficabilă de a se fi denunţat arma­tei, printr’un ordin emanând de la marele stat major, că opoziţia uni­tâ unelteşte cu Moscova bolşevi­zarea ţării, d. Iorga a probat că este în tradiţia partidului liberal, calomnia adversarului. D. Iorga este un formidabil orator de atac, ştie să creeze atmosferă favorabi­lă tezei sale chiar când se serveşte numai de dialectică şi într-o ţară cu adevărat regim parlamentar, ar fi avut desigur specialitatea de a răsturna guvernele. Cu aceste ca­lităţi, îşi poate oricine închipui ce-a fost interpelarea d-sale, când la toate s’a adăugat şi citare de fapte, unele cunoscute celor ce au trecut de 40 ani, altele necunoscu­te, dar deduse din documente cari nu se pot contesta. Iată unul din acele fapte: Ministrul plenipoten­ţiar austriac la Bucureşti comuni­că oficial la Viena în 1883 că: Di­­mitrie Sturza pe atunci ministru de externe i-a declarat că preţue­­şte cu atât mai mult alianţa ce se Încheiase, cu cât nici­odată parti­dul conservator nu primise mai mulţi bani de la Ruşi ca atunci. "Analogia cu denunţul către arma­­­tă făptuit de guvernul de azi era evidentă, Petre Carp, Lascar Ca­­targiu, Titu Maiorescu erau vân­­­duţi Rusiei ţariste, după cum dd. Iorga, Maniu, Lupu sunt azi vân­duţi Rusiei bolşevice. Impresia pro­dusă de interpelarea d-lui Iorga a fost aşa de mare chiar în rândurile majorităţii, încât deşi nu direct vizat, răspunsul a fost dat de d. Vinti­lă Brătianu, viitorul şef al partidului liberal, destinat a înlo­cui pe fratele său mai mare, care se retrage peste scurt timp, din viaţa politică. Cu totala sa lipsă de talent şi imaginaţie, d. Vintilă Brătianu a înţeles că nu se poate măsura cu d. Iorga, de aceea s-a mărginit la câteva fraze cari vroiau, deşi nu explicit, să aibă cam următorul conţinut: Da, suntem aşa cum ne-a descris d. Iorga, dar după 70 ani ne găsim încă în picioare şi am prezidat toate evenimentele mari din acest răstimp. Recunoaştem că istoria aşa va­­judeca, noi însă am vrea explica­ţia acestei anomalii. Fără să vrem ne întrebăm : De ce acel partid conservator condus de oameni cinstiţi, patrioţi şi inteligenţi a jucat aşa de mic rol în viaţa politică a ţării ? De ce a dispă­rut din viaţa politică a ţării noas­tre, când în ţări cu democraţie mult mai înaintată, partidul con­servator nu numai că există, dar chiar guvernează ? Nu vom răspunde la aceste în­trebări fiindcă gazetăria nu este istorie, dar vom examina o ana­­loagă situaţie de actualitate. Cum se explică guvernarea actuală a partidului liberal, plecat de la cârmă în 1919, având la activul său apropiat pregătirea dezastroa­­să a războiului și cel mai desăvâr­șit insucces diplomatic la încheie­rea păcii ? Cine poartă vina aces­tei guvernări ? Nepregătirea poli­tică a maselor electorale a impus acest guvern ? Doamne fereşte ! Cu toată nepregătirea lor, alegăto­rii din Ardeal şi Basarabia au vo­tat constant cu aceleaşi partide, cei din vechiul regat, după o pre­ferinţă de scurtă durată pentru d. general Averescu, la fel, numai Bucovina e guvernamentală. Vina teuvernării liberale o poartă deci aceste partide care nu au ştiut să se impună cu toată favoarea constan­tă a alegătorilor, lipsa de unire­­dintre ele a făcut posibilă guver­narea unui partid care a furat ur­nele pentru a avea o majoritate parlamentară şi se menţine de mai bine de 3 ani la putere min­ţind într’una. Miniştrii de azi, deprinşi să nu judece decât prin capul d-lui Vin­tilă Brătianu, explică renunţarea lor la cea mai elementară demni­tate omenească prin disciplina ne­cesară membrilor unui guvern. De la majorităţile parlamentare se cere să se obţină aceiaşi discipli­nă. Desigur o disciplină este nece­sară, însă pe când disciplina libe­rală este tiranică şi impusă de şef,­­disciplina membrilor guvernării opoziţiei­ unite va trebui să fie li­ber consimţită, pentru a asigura respectarea demnităţii personale. Când miniştrii îşi ocupă locuri­le numai din bunăvoinţa şefului guvernului, iar deputaţii sunt nu­miţi de guvern,­ se poate concepe disciplina impusă. Recunoaştem că o astfel de disciplină asigură şe­fului o guvernare liniştită şi face posibilă legiferarea concepţiilor lui, dând impresia unei perfecte liberală armonii. Această armonie condu­­ce însă la o parodie de viaţă par­lamentară. Când ai atâta încrede­re în şef şi nu ieşi din vorba lui, la ce nevoe de şedinţe în parla­ment, de discuţie de formă şi de votări inutile ? E mai cinstit să se declare de la început că majorita­tea aprobă tot ce va face guver­nul, şi apoi să se închidă parla­mentul. O astfel de disciplină nu se poa­te cere de la nişte deputaţi aleşi prin munca lor şi având îndatori­ri faţă de alegători, nici de la niş­te miniştri cari consideră pe şeful guvernului, primus inter pares. Şi totuşi o disciplină este nece­sară şi în acest caz şi, prin opozi­ţie cu disciplina impusă, este foar­te greu de obţinut. Sentimentul de solidaritate este singurul criteriu care obligă pe fiecare în parte să renunţe la multe ambiţii justifica­te şi la unele credinţe înrădăcina­te. A guverna în aceste condiţiuni este o artă grea. De pe acum liberalii scontează aceste greutăţi cu cari va avea să lupte opoziţia unită, şi vor profita de cea mai mică neînţelegere pen­tru a proba că sistemul lor de gu­vernare este singurul rodnic, pen­tru a discredita partidele democra­tice, cum au discreditat în trecut partidul conservator. Tranele O­Cu toctanul S'a încheiat discuţia generală a re­formei administrative şi s’a început discuţia pe articole. Dacă atunci când se examinează în ansamblu o lege se studiază mai mult configura­ţia ei generală în raport cu realităţile sociale cărora se caută a li se da o nouă disciplină de stat, numai la exa­minarea pe articole se pot studia elementele, de contact fin-fir&tSH-rticle ozi forţele pe care vrea să le disciplineze. Mai scurt: la discuţia generală se examinează concepţia unei legi, la discuţia pe articole practica ei. Reforma administrativă menită să dea un ritm unitar tuturor ţinuturi­lor, creind dincolo de unitatea poli­tică şi culturală şi acea unitate for­mală, biocratică dacă vreţi care se adaugă că o nouă forţă unităţei statu­lui naţional român, nu putea trece cu uşurinţa unei improvizaţii de ca­binet. S'a discutat cu atenţie econo­mia generală a legii punându-se toa­tă seriozitatea pe care o impunea so­luţionarea unei aşa de grave proble­me cum este în speţă unificarea ad­ministrativă. Guvernul amator de improvizaţii şi într-o egală măsură de răgaz care nu-l poate avea decât în timpul când parlamentul este în­chis, a suportat cu vizibilă enervare strădania opoziţiei şi chiar a unor e­­lemente din majoritate de a lumina cât mai multe laturi ale problemei. Odată discuţia generală închisă gu­vernul a respirat. Partea grea odată ce a trecut, la votarea pe articole se urmează vechea datină, se votează cu toptanul prin surprindere sărindu-l pe în timp de larmă câte zece articole deodată. Dar se pare că opoziţia nu s'a lă­sat convinsă nici de grabă guvernu­lui supus şi la căldurile verii şi la febra provocată de teama sfârşitului apropiat, nici intimidată de proce­deele tradiţionale ale votării cu top­tanul. Continuând­­să examineze cu aceeaş serioasă atenție şi fiecare articol în parte, guvernul a fost cuprins de o adevărată panică sintetizată în for­mula exprimată de d. I. G. Duca ,,Fa­ceţi obstrucţie“. Este clar: a examina cu grijă mi­nuţioasă articolele unei legi cu vaste repercursiuni în mecanismul statului, înseamnă să „facă obstrucţie", iar a vota cu toptanul fără nicio judecată articolele înseamnă a munci la o ma­re operă de legiferare. E şi ridicol e şi nătâng. P. S. Guvernul se găseşte într'un mare impas: vrea să facă a se vota numai de cât anumite legi, — şi nu este în stare. In această privinţă un vice­preşedinte al Camerei, din cei auto­rizaţi, ne declara erl:­­ —­ Reforma administrativă, legea băuturilor spirtoase, legea prelungi­rei privelegiilor Băncei Nationale trebuesc numai de cât votate orce s-ar Întâmpla. E hotărârea nestră­mutată a guvernului. —­ Dar reforma electorală? — Nu este in acest program ime­diat, — și la urma urmei nici nu este numai de cât nevoie de ea. — Și atunci? — Atunci sesiunea se va prelungi până la 1 Iulie !­ Dar Regele pleacă la 25... — Hm! Da, vom vedea. * In realitate guvernul nu e de loc sigur, cum spuneam, de realiza­rea imperativului său legislativ. Suveranul nu înţelege să func­ţioneze Camerile în absenţa Sa din ţară. Precum am arătat, sondările făcute până azi de d. I. Brătianu au dat un rezultat negativ. Primul ministru s’a oprit deo­camdată la soluţia unei prelungiri de opt zile, adică până la 23 curent, Regele părăsind ţara la 25. Va obţine d. Brătianu un decret de închidere a Parlamentului pe ziua de­­ Iulie ? Obşnutele sale mijloace pentru căpătarea acestei favori au fost puse în mişcare. Ar fi ca Parlamentul să funcţioneze o săptămână în absenţa Regelui­, Zilele acestea se va şti care este situaţia guvernului din acest punct de vedere. Expedientul care să-i asigure o discuţie rapidă a legilor este modifi­carea regulamentului Camerei. D. Brătianu a avut esu­ări, înseamnă o armă nouă dată in mâinele majo­­rităţei de mâine de către o majori­tate in ultimele ei zile. Noul regulament ar fi draconian. Votarea unei legi ca a privilegiilor Băncei Naţionale sub un asemenea regulament nu ar adăuga nimic, din potrivă, nici autorității votului nici celei a guvernului. Iar ultimele întâmplări din Came­ră au a­vut la Palat un răsunet de­favorabil guvernului Totuși legile mai sus citate, even­tual și cea electorală de care guver­nul de mâine, se poate dispensa, căci poate să promulge o asemenea reformă prin decret lege,­­ tre­buesc votate. Impasul este astfel, în­cât primul ministru s'a gândit dacă n'ar fi bine să încerce un acord cu opoziţia. E­­vident după cele întâmplate în ches­tia excluderilor din Cameră opozi­ţia melientă va cere anumite ga­ranţii de data asta pentru confir­marea realităşei intenţiilor guvernu­lui. Lucrurile se găseau aseară în faza aceasta. Şi de o singură certitudine poate fi vorba. Aceia că odată închis, Par­lamentul acesta nu se va mai re­deschide. Anchete politice Impasurile guvernul­u DE­ PRELUNGIREA SESIUNE! ŞI PLECAREA REGELUI. — LEGILE DE VO­TAT NUMAI­DE CAT. — O PRELUNGIRE DE OPT ZILE._MODIFICAREA REGULAMENTULUI CAMEREI. _ ACTUALUL PARLAMENT NU SE MAI RE­DESCHIDE D. L I. C. BRATIANU Când am citit convenţiunea în­cheiată între ministerul de finan­ţe şi banca naţională relativ la sporirea capital­ului şi modul de repart,fi­­res că din punctul de vedere al rentabilităţii, banca naţională în­cetează de a mai fi acea bună a­­facere, care a fost până acuma, pentru acţionarii ei. Din socoteli­le pe care le-am făcut imediat, a reuşit că nici un om de afaceri care îşi dă seamă de posibilităţile de câştig de azi, nu va subscrie la noua emisiune. N-aş fi comunicat cititorilor zia­rului aceste constatări, fiindcă nu cred că am menirea de a fi men­tor la bursă. Am citit însă într'un ziar de informaţii comerciale, un articol semnat de un d. economist profesor, care pretinde că prin faptul că vechii acţionari plătesc acţiunile noi ce li se atribue cu 500 lei iar noii acţionari cu 5500 lei, ei primesc un dar de 180 mi­lioane şi că, printre ei, d- Berko­­witz realizează singur un benefi­ciu de 45 milioane. Fiindcă eu cit de 45 milioane, îmi voi permi­te să luminez pe d. profesor de e­­conomie politică, avocat în mese­ria de toate zilele, şi odată cu el să arăt şi cititorilor, adevărata situaţie. 1) Este drept ca noii acţionari să plătească 5500 lei acţiunea iar vechii acţionari numai 500 lei, fiindcă noii acţionari devin pro­prietari ai formidabilului fond de rezervă al băncii naţionale care azi aparţine numai vechilor ac­ţionari. După ce se scade treimea de capital acordată gratuit statu­lui, prima plătită de noii acţio­nari reprezintă cam 320 milioane lei ceea ce nu echivalează cu ac­tualul capital de rezervă al băn­cii. Atunci unde e favoarea pen­tru vechii acţionari? 2) Ca să evidenţiăm cu cifre susţinerea noastră, vom face soco­teala d-lui Berkowitz. După spu­sele d-lui profesor economist, d. Berkovitz posedă 6000 acţiuni vechi deci va obţine 9000 acţiuni noi pentru care va trebui să plă­tească 4, 5 milioane lei. Cele 6000 acţiuni vechi valorează, după co­ta publicată de acelaş ziar, câte 15700 lei acţiunea, adică 94,2 mi­lioane lei. Acelaş număr de 15000 acţiuni noi valorează, câte 5500 lei bu*«.!«, Oâ|9 S£*.%+ ,■ JT«.In ui­­mare dacă d. Berkowitz ar putea vinde cele 6000 acţiuni vechi şi ar putea cumpăra 15000 acţiuni noi, ar câştiga circa 12 milioane lei şi ar scuti şi 4,5 milioane lei cu ca­re trebue să cumpere cele 9000 ac­ţiuni ce-i vor fi atribuite. Iată la ce se reduce câştigul de 45 milioane, arătat de d- profesor economist, când îţi vine în cap să faci o socoteală elementară.Am convingerea că dacă sub­­scriitorii şi-ar face bine socoteli­le, noua emisiune de acţiuni a băncii naţionale nu va fi acope­rită. Prin art. 9 al convenţiunii se sta­bileşte că dacă dividendul întrece 10 la sută la 5500 lei, surplusul se împarte intre stat şi acţionari, până la proporţia de 75 la sută pentru stat şi 25 la sută pentru acţionari. Am făcut socoteala dividendu­lui calculat după art. 8 şi 9 din convenţiune presupunând resul­­tatele anului 1923. Beneficiul net considerat nu a fost acela presen­­tat de banca naţională, ci acela indicat de d. Victor Slăvescu în lucrarea sa: Istoricul băncii na­ţionale la pagina 338. Am repart­izat acel beneficiu de 214,5 mili­oane după prevederile articolelor de mai sus şi rezultatul este că dividendul ar fi cam 9 la sută. Dacă ţinem seamă că acest di­vidend represintă beneficiile de pe un plasament de aproape 8 mi­liarde, iar prin noua convenţiune numai beneficiile de la 4,8 miliar­de pot fi repartizate, se vede că dividendul nu va întrece 5 la sută. Ce om de afaceri şi-ar plasa azi capitalul în asemenea afaceri ? Dar să nu anticipăm nimic fiind­că mentalitatea economiştilor şi secretele bursei noastre sunt im­­penetrabile. Pant­or UN JUBILEU CREŞTIN 1600 ani de la primul sinod ecumenic LI Consecinţele Sinodului Ar trece peste cadrul acestui arti­col expunerea fazelor şi tuturor con­secinţelor acestei lupte, care porni de la arianism şi se transformă cu timpul în alte erezii, provocând o se­rie de sinoade ecumenice şi făcând Bisericii răni, de cari se resimte pâ­nă azi. Atrasă în controverse teologice, cari, ca şi luptele de partid, aveau să compromită pe cei cari le între­prind, ierarhia începu să piardă au­toritatea şi deci influenţa asupra turmei. Nivelul moral scade, ca o consecinţă firească a acestor lupte între altele pentru că, cu ereziile, doc­trina creştină intră în faza teoriilor discutabile, a speculaţiunii metafizi­ce, subtile dar neroditoare. Diferiţii termeni dogmatici sunt ceea ce intere­seazăt mai mult şi discuţia seacă şi pasionată în jurul lor se face mai ales în paguba armoniei şi în gene­ral a creştinismului practic, a acelor virtuţi creştine atât de strălucitoare în secolele persecuţiunii. Biserica se demoralizează deci şi slăbeşte înnă­­untru şi în afară. Convertirea popoa­relor necreştine avea să sufere de aceea întârzieri şi lipsuri. Resturile păgânismului din imperiu se distrau în agonia lor, pe socoteala creştini­lor desbinaţi şi ce e mai rău, recru­tară din rândurile lor un protector, reacţionar şi ultim persecutor al Bi­sericii, pe apostatul Iulian, desgustat de cele ce văzuse. Creştinismul, atât de solidar în ce­­cele trei secole de persecuţiune, se văzu deci desbinat în câţiva ani, du­pă potolirea lor, şi apoi sfâşiat în bucăţi mari şi mici, cu fiecare erezie şi cu fiecare nou sinod. „Biserica lui Dumnezeu“ suferi astfel neaj­unsuri­le pasiunilor omeneşti, din ce în ce mai mari şi intoleranţa, de care atât suferise însăş, luă de multe ori locul frăţiei cuvenite. Sectele se duşmănesc cât pot, fiecare revendicând pentru sine ortodoxia, işi fac răsboiu şi nu numai pe teren dogmatic. Aspira­­ţiuni naţionale încep să apară sub fiecare mare erezie şi teama lui Con­stantin se dovedi cu timpul deplin justificată. De unde altă dată impe­riul intervenea în favoarea creştini­lor persecutaţi în Persia, supuşii săi neortodoxi fac cu timpul contrariul, pretându-se la alianţe cu duşmanii din afară şi bucurându-se chiar de invazia necreştinilor în imperiu. Mai tristă istorie acesta nu putea să tră­iască. El plătia insă astfel şi propriile-i greşeli. împăraţii creştini nu s-au mulţumit cu protejarea bisericii, ci au impietat adesea asupra drepturi­lor ei, transformându-se în­ teologi abili şi pretenţioşi, impunându-şi preferinţele, devenind arbitri, legife­rând în materie de credinţă şi une­ori persecutând. De teama de a nu face biserica ceva fără ei, şi-au exer­citat astfel până la abuz scandalos dreptul de protecţie ce-şi atribuiau. Ei făceau politică în biserică şi ni­­căeri politica nu e mai imorală mai păgubitoare decât pe acest te­ren. Dacă marele Constantin lăsa res­pectate deriziunile sinodului de la Ni­­cea, pe cari le implorase şi de cari atât se entuziasmase, şi dacă fiii şi urmaşii lui aveau vederea destul de largă, ca să înţeleagă, că chestiunile religioase necesitează altă tratare de­cât cele politico-sociale şi în tot ca­zul mai mult respect şi tact, aduna­rea de la Niceia ar fi făcut pentru o­­menire mai mult decât a făcut fără acestea. Pe cât era omeneşte posibil, ea îşi făcuse toată datoria şi asigura oricum ordinea. Dacă Bizanţul, pa­latul, armata, fiecare casă devin du­pă aceea câmpul unui „războiu dia­lectic“, cu posibilitatea ca, în dezor­dinea creată de intervenţia abuzivă şi inconsecventă a împăraţilor, să a­­ţâţe şi tulbure tot mai mult situaţia, contribuind astfel la desbinarea ce avea să slăbească şi stat şi biserică,­­ pentru că nu s'au găsit la timp pre­vederea şi energia necesare, pentru înţelegerea şi respectul integral şi necondiţionat al sinodului niceian. Sinodul în sine rămâne deci un ma­re act istoric, un monument fără pe­nă acum, dar în parte o victimă şi el, ca atâtea altele în istorie, a inte­reselor şi slăbiciunilor omeneşti. Iată de ce istoria de mai târziu şi-a apli­cat fără îndurare sentinţele, pe sea­ma ambilor factori, biserică şi impe­riu, cari reprezentau civilizaţia în lu­mea de acum atâtea secole. Aşa fu sinodul I ecumenic sărbă­toarea solemnă a creştinismului vic­torios şi totodată preludiul unei tra­gedii istorice de importanţă mondia­lă. Câte lecţii nu poate da azi, prin una şi prin alta! Secole de mizerii şi o situaţie pretutindeni inferioară a­­rată Bisericii ce a putut produce dis­cordia în sânul ei, şi o experienţă reciprocă, lungă şi costisitoare, ara­tă cum trebuie procedat în raportu­rile delicate dintre Biserică şi stat. Un războiu, care nu a cruţat de mari dureri nici pe cei cărora le-a dat vic­toria, ne-a învăţat mai mult ca orice altă Încercare cât e de preţioasă şi de dorit o apreciere între popoare. Diferitele tratate o prevăd, dar încă n'o asigură. N'o poate asigura decât altă mentalitate, iar pe aceasta n'o pot forma decât alte concepţii des­pre umanitate şi alte sentimente de­cât cele actuale. Creştinii, câţi mai sunt, o pot face, încet şi greu, desi­gur, dar solid şi eficace. Ei, mai mult şi mai bine ca oricine, pot să se ridi­ce peste prejudiţii şi urile de rassă şi pune baza acelei alte societăţi, do­rite de atâta lume. Conferinţe cu caracter intercreştin se tot ţin de la război şi au făcut ce au putut, iar în August viitor un a­­devârat „sinod ecumenic“ e proectat la Stockolm. Până atunci, o aniver­sare ca cea de acum e un moment din cele mai favorabile, ca acţiunea de acest fel să se extindă şi pronun­ţe. E doar ziua creştinilor, una din cele mai mari ce putem trăi azi, şi trebuie bine folosită. Nu atât pentru o însufleţir­e momentană şi cuvântări de ocazie, cu rost de lecţii de istorie, ci pentru a afirma şi dovedi dorinţa şi necesitatea, ca prin creştinism şi în numele evangheliei, omenirea să reia drumul spre omenie. T. F. Colonizările cu chetă Politica colonizărilor, începută cu program-manifest, cu reportagii şi clişee ministeriale In „Viitorul si cu vspas suo cerm noer (anca nu ne în­şelăm n'a fost decât unul, în Bucovina, fiindcă nu s'a făcut decât un singur inceput oficial de colonizare) a dat un fiasco desăvârşit, ca toate patrio­ticele laude de sine ale regimului li­beral. S-a mai scris, chiar de foarte mul­­te ori, în colonele ziarului nostru, despre totala lipsă de atenţie a pu­ţinilor şi demult uitaţilor colonişti din Cadrilater, cari trăesc în hrube de troglodiţi, cu copii goi şi încinşi numai cu o curea, ţigăneşte, cu aca­returi şi unelte agricole inexistente; despre coloniştii din Munţii Apuseni, aduşi acum şase luni, un cap de iar­nă, între şvabii din Banat şi lăsaţi sub cerul liber, la mila şvabilor care-i fixau cu un ochi duşmănos şi cu u­­nul de dispreţ jalnic, despre alţi co­lonişti din Munţii Apuseni, purtaţi prin Satu-Mare, şi neimproprietăriţi, fiindcă li se hărăziseră pământuri cari nu numai că erau reclamate de ne­voiaşii localnici, ci­­ se şi împărţise­ră în parte acestora. In sfârşit, cât nu s'ar putea lungi acest pomelnic brutal, spre mai mare râsul celor ce ca şi noi îşi mai aduc aminte de uria­şele cifre ale colonizărilor ungureşti din Ardeal, publicate în ziarele libe­rale alături de făgăduieli ministeriale, care spuneau nici mai mult nici mai puţin, de­cât că acele colonizări vor fi cu mult întrecute de colonizările ce le va face guvernul liberal. De la promisiune S-a ajuns la un ze­ro întristător. Și astfel, spre măria celor pe care-l vizează, o gazetă semi-liberală din Bihor lansează acum un apel rd­. pu­blic, pentru instituirea unei chete. Ziu a unei chete pentru zecile de mii de colonişti prezumtivi. Întocmai ca pen­tru zecile de mii de tuberculoşi, de invalizi, orfani de război şi alţi nă­păstuiţi, eliminaţi din bugetul statu­lui, care totuşi suportă diurne de câte o mie şi jumătate de persoană, pentru lenea cotidiană a unui deputat majo­ritar. MIERCURI 3 IUNIE 1923 In capitolul penultim din magistrala sa „Schiţă de Istorie Universală“ ie­şită de sub tiparul francez acum câte­va zile, cunoscutul sociolog moralist şi făuritor de anticipaţii H- G. Wells, are numai cuvinte aspre pentru Socie­tatea Naţiunilor. O numeşte homunculus, prunc sterp al celor paisprezece puncte Wilsonie­­ne şi nu-i dă nici un credit in rolul pe care l-ar putea juca în viitoarea pa­ce a om­enirei. Nu e cea dintâi critică şi nu e fără îndoială nici cea mai vio­lentă. Societatea Naţiunilor nu s’a bu­curat de ceia ce se numeşte „o bună presă". Idealul său ultim ne pare încă îndepărtat, şi cum nerăbdarea omenea­scă nu se împacă uşor cu îndelunga şi laborioasa epocă de pregătire a tutu­ror prefacerilor, ne e mai uşor să câr­tim decât să ajutăm obscuri şi anoni­mi, la procesul de creiare. Astfel visul vechiu al lui Saint-Si­mon e încă departe de înfăptuire. Re­citim cu oarecare melancolie pasagiile din faimoasele sale „Scrisori către Eu­ropeni“ unde propăvăduieşte înfiinţa­rea unui institut european de coope­rare intelectuală. A trecut mai bine de un veac de la acest optimist apel Sufletele nu ni le regăsim mai mult şi mai bine pregătite de­cât ale ace­lor care l-au băgat pe cetăţeanul Si­mon, Jacques Bonhomme, la puşcărie pentru himericele-i proecte. Erau totuşi în paginile acestea ale sale cele dintâi începuturi lămurite şi practice ducând spre realizarea visului imaginat de Pierre Dubois în veacul de mijloc şi care a ispitit rând pe rând, pe Henric al IV-lea, Emeric La Croix, Abatele de Saint-Pierre şi a fost resumat de Kant în preziua „Drep­turilor omului“. Există în „biblioteca romantică“ o cărţulie dedicată parla­mentului francez şi englez : „Despre reorganizarea societăţii eu­ropene sau despre necesitatea şi mij­loacele de a aduna popoarele Europei într’un singur corp politic păstrându­­şi fiecare independenţa naţională — de contele de Saint-Sim­on şi elevul său A. Thierry“, găsirii în această broşură aproape toată justificarea şi întregul plan al anticipatei Societăţi a Naţiuni­lor. Cine spune echilibru — după pă­rerea lui Saint Simon — zice provi­gemonia nici unei puteri. Ea se ridică împotriva acestei pri­mejdii. Din rezistenţa sa nu ese de­cât o pace provisorie ; un echilibru nesta­bil, tulburat la fiecare sfert de veac, când unul din state, prin desvoltare firească ajunge să apese mai greu cum­păna şi să rupă echilibrul. Pentru a ajunge la Pacea Universală, Saint Si­mon vedea singura salvare într'o au­toritate superioară fiecărei puteri na­ţionale. Iată, în embrion, cea dintâi Societate a Naţiunilor, pe care Jacques Bonhom­me a văzut-o limpede acum un veac şi noi am realizat-o încă ciuntit. Dar dibuelile de acum, nu merită dis­preţul şi neîncrederea aruncată Socie­tăţii Naţiunilor, zi de zi, acum într’un articol, ori într’o caricatură, mâine in­trăm pamflet. Drumul e desigur greu şi spinos. Sufletele râvnesc pentru pa­ce, dar nu sânt încă pregătite pentru ea. Deoparte instinctele, de alta inte­resele, izbesc în fiecare noapte cu cio­canul ceia ce ziua a fost clădit cu ero­ică trudă. Până la ceasul păcei din urmă, mai va să treacă timp. In aş­teptarea lui, Societatea Naţiunilor lu­crează pe fronturi mărunte pentru a infringe asprimile realităţii, atât mă­car cât e îngăduit scepticismului nos­tru. Biroul internaţional al Muncei de­ pildă, pregăteşte un vast material din experienţa tuturor neamurilor, pentru a apăra sănătatea şi foloasele muncei cât mai întregi , ţesătorului de covoa­re din Asia Mică şi lucrătorului din mi­nele Marii Britanii. O operă reală de higiena socială începe a isbuti să cruţe neamul omenesc de toate neajunsuri­le şi relele inerente acestei civilizaţii excesiv industriale, ocrotind copiii şi mamele, luptând cu bolile şi viţiile, si­lind individul să înveţe prevederea şi să-şi asigure zilele bătrâne. Femeiilor le e rezervat un rol unic în această operă. Mamele ştiu ce bles­tem înseamnă războiul care le-a îngro­pat în şanţuri carnea copiilor ameste­cată cu târnă şi sârme ghimpate. De pretutindeni, fără nici o chemare, din propriu îndemn, femeile au venit să ajutore cu mai puţină neîncredere şi cu un mai duios sentiment începutu­rile de înfăptuire, nare armie?, o lasă pe soare mai blând peste tot continen­ul .European, ce pe indiţltuile limpezi ale Genevei. E puţină vreme de când a luat fiinţă şi la noi o „Uniune femi­nină pentru Societatea Naţiunilor“. Se pare că va risipi mai puţină vorbă şi se va opri mai mult la fapt. Nu vom avea dansuri şi ceaiuri fi­l­lantropice, ci organizare efectivă a a­­sistenţei sociale: dispensării şi şcoli pentru copii, combaterea alcoolismu­lui şi a bolilor sociale, ajutorarea celor pe care viaţa îi loveşte crud. In apelul său Uniunea aceasta cere fiecărei membre o participare activă, nu achi­tarea conştiinţei cu o simplă cotizaţie. Vom avea mai puţine flori de hârtie colorată distribuite în dimineţi cu soa­re de prea zâmbitoare doamne şi dom­nişoare , dar vom avea mai multe rea­lizări. Răspândirea publicaţiilor Socie­tăţii Naţiunilor, pe care o citim în pro­gram, nu se va mărgini se pare, nu­mai la o ploaie de hârtie tipărită cu diferite întrebuinţări ce nu se mărtu­risesc, ci odată cu litera tipărită va merge şi propovăduirea prin viu graiu al sensului din aceste apeluri. Copilul, femeia, lucrătorul, bolnavul, bătrânul, îşi vor găsi nu numai consolare ci aju­tor. Iar fapta nu ia înfăţişarea unei po­meni, ci rostul unei datorii plătite, cel­ ce va da altă greutate morală fiecă­rui act. Chemarea acestei Uniuni ne rămâne una din puţinele pe care de multă vre­me le-am întâmpinat altfel decât cu scepticul surâs dintotdeauna. Presim­­ţim voinţa fermă a faptei sub veşt­mântul ademenitor al vorbei. Să ne facem datoria de a sprijini braţul încă şovăelnic al femeii în dru­mul care se anunţă anevoios şi lung. Măcar odată să nu zeflemisim. Iar la capătul îndepărtat al acestei trude, citim nădejdea în viitoarea so­lidaritate a noroadelor, pacea generală şi veşnică — mâini feminine care se întind însetate spre această ultimă şi ireală floare albastră din ostroavele utopiei. Cezar Pe­trescu IMSTAMTAMFF D. Niculescu Dorobanţu semnează... Nu ştiu dacă d. Niculescu-Doro­­banţu este un om colţos. Dar e si­gur că prefectul de Ilfov are un din­te împotriva demonstraţiilor anoni­me. In orice caz, asemeni patronu­lui său intelectual Brânzovenescu d-sa admite anonimatul, dar cu con­diţia să fie iscălit... De aceea cumnatul fraţilor Bră­tianu este foarte prodig cu nu ruble său pe care-l înscrie în toate împre­jurările şi pe toate locurile. Această slăbiciune, sau dacă vreţi, manie fă­ră de care oamenii cavernelor ar fi lăsat puţine urme de trecerea lor prin începuturile lumei,­este foarte răspândită şi azi. Cabinele de băi la Mamaia şi a­­­iurea oglinzile cabinetelor particu­lare, ch­iar pereţii altor cabinete sunt pline cu inscripţiuni nominati­ve, une­ori chiar data, anul, ziua,, ora când s'a întâmplat pare ,se în viaţa semnatarului evenimentul foarte puţin interes­ant pentru pos­teritate, va fi trecut pe acolo. Sunt însă şi exagerări mai mult de­cât supărătoare ale acestei mantii. N-am văzut oare la mănăstirea Ho­rezu picturi bisericeşti de mare val­­oare artistică şi istorică pângărite cu semnăturile diverşilor turişti, printre care nu lipseau şi nume ei­­xotice, paradox şi ofensă sub rapor­­tul credinţei... D. Niculescu-Dorobanţu aparţine acestei categorii de excesivi. Aşa se explică de ce a ţinut să sape pe pia­tra unui monument al eroilor că­zuţi în război şi ridicat înr'o comu­nă a Ilfovului şi numele său. Aşa câte o muscă are fantezia să-şi dea drumul într'un pahar cu lapte... D. cumnat al d-lui I.Brătianu tre­bue readus—şi dr. Lupu a interpelat la Cameră— la sentimentul realită­­ţei. Fiind­că Dorobanţu d-lui Nicu­lescu a făcut războiul în bucătăria prefectului de Ilfov. Ac. .....................

Next