Cuvântul, iunie 1925 (Anul 2, nr. 169-192)
1925-06-03 / nr. 169
ANUL l No. 169 Redacția şi Administra 4, STRADA SĂRINDAR, 4 / 78/09 Administrația Telefon 17810 Redac|ia Director: O. G0NG0POL -------♦.....— In pagina IV. Atentatul împotriva regulamentului Camerei nu va izbuti ■t* •«'. Cu ocazia desvoltării interpelăt&rii adresată guvernului pentru a-i cere socoteală de fapta incalificabilă de a se fi denunţat armatei, printr’un ordin emanând de la marele stat major, că opoziţia unitâ unelteşte cu Moscova bolşevizarea ţării, d. Iorga a probat că este în tradiţia partidului liberal, calomnia adversarului. D. Iorga este un formidabil orator de atac, ştie să creeze atmosferă favorabilă tezei sale chiar când se serveşte numai de dialectică şi într-o ţară cu adevărat regim parlamentar, ar fi avut desigur specialitatea de a răsturna guvernele. Cu aceste calităţi, îşi poate oricine închipui ce-a fost interpelarea d-sale, când la toate s’a adăugat şi citare de fapte, unele cunoscute celor ce au trecut de 40 ani, altele necunoscute, dar deduse din documente cari nu se pot contesta. Iată unul din acele fapte: Ministrul plenipotenţiar austriac la Bucureşti comunică oficial la Viena în 1883 că: Dimitrie Sturza pe atunci ministru de externe i-a declarat că preţueşte cu atât mai mult alianţa ce se Încheiase, cu cât niciodată partidul conservator nu primise mai mulţi bani de la Ruşi ca atunci. "Analogia cu denunţul către armată făptuit de guvernul de azi era evidentă, Petre Carp, Lascar Catargiu, Titu Maiorescu erau vânduţi Rusiei ţariste, după cum dd. Iorga, Maniu, Lupu sunt azi vânduţi Rusiei bolşevice. Impresia produsă de interpelarea d-lui Iorga a fost aşa de mare chiar în rândurile majorităţii, încât deşi nu direct vizat, răspunsul a fost dat de d. Vintilă Brătianu, viitorul şef al partidului liberal, destinat a înlocui pe fratele său mai mare, care se retrage peste scurt timp, din viaţa politică. Cu totala sa lipsă de talent şi imaginaţie, d. Vintilă Brătianu a înţeles că nu se poate măsura cu d. Iorga, de aceea s-a mărginit la câteva fraze cari vroiau, deşi nu explicit, să aibă cam următorul conţinut: Da, suntem aşa cum ne-a descris d. Iorga, dar după 70 ani ne găsim încă în picioare şi am prezidat toate evenimentele mari din acest răstimp. Recunoaştem că istoria aşa vajudeca, noi însă am vrea explicaţia acestei anomalii. Fără să vrem ne întrebăm : De ce acel partid conservator condus de oameni cinstiţi, patrioţi şi inteligenţi a jucat aşa de mic rol în viaţa politică a ţării ? De ce a dispărut din viaţa politică a ţării noastre, când în ţări cu democraţie mult mai înaintată, partidul conservator nu numai că există, dar chiar guvernează ? Nu vom răspunde la aceste întrebări fiindcă gazetăria nu este istorie, dar vom examina o analoagă situaţie de actualitate. Cum se explică guvernarea actuală a partidului liberal, plecat de la cârmă în 1919, având la activul său apropiat pregătirea dezastroasă a războiului și cel mai desăvârșit insucces diplomatic la încheierea păcii ? Cine poartă vina acestei guvernări ? Nepregătirea politică a maselor electorale a impus acest guvern ? Doamne fereşte ! Cu toată nepregătirea lor, alegătorii din Ardeal şi Basarabia au votat constant cu aceleaşi partide, cei din vechiul regat, după o preferinţă de scurtă durată pentru d. general Averescu, la fel, numai Bucovina e guvernamentală. Vina teuvernării liberale o poartă deci aceste partide care nu au ştiut să se impună cu toată favoarea constantă a alegătorilor, lipsa de uniredintre ele a făcut posibilă guvernarea unui partid care a furat urnele pentru a avea o majoritate parlamentară şi se menţine de mai bine de 3 ani la putere minţind într’una. Miniştrii de azi, deprinşi să nu judece decât prin capul d-lui Vintilă Brătianu, explică renunţarea lor la cea mai elementară demnitate omenească prin disciplina necesară membrilor unui guvern. De la majorităţile parlamentare se cere să se obţină aceiaşi disciplină. Desigur o disciplină este necesară, însă pe când disciplina liberală este tiranică şi impusă de şef,disciplina membrilor guvernării opoziţiei unite va trebui să fie liber consimţită, pentru a asigura respectarea demnităţii personale. Când miniştrii îşi ocupă locurile numai din bunăvoinţa şefului guvernului, iar deputaţii sunt numiţi de guvern, se poate concepe disciplina impusă. Recunoaştem că o astfel de disciplină asigură şefului o guvernare liniştită şi face posibilă legiferarea concepţiilor lui, dând impresia unei perfecte liberală armonii. Această armonie conduce însă la o parodie de viaţă parlamentară. Când ai atâta încredere în şef şi nu ieşi din vorba lui, la ce nevoe de şedinţe în parlament, de discuţie de formă şi de votări inutile ? E mai cinstit să se declare de la început că majoritatea aprobă tot ce va face guvernul, şi apoi să se închidă parlamentul. O astfel de disciplină nu se poate cere de la nişte deputaţi aleşi prin munca lor şi având îndatoriri faţă de alegători, nici de la nişte miniştri cari consideră pe şeful guvernului, primus inter pares. Şi totuşi o disciplină este necesară şi în acest caz şi, prin opoziţie cu disciplina impusă, este foarte greu de obţinut. Sentimentul de solidaritate este singurul criteriu care obligă pe fiecare în parte să renunţe la multe ambiţii justificate şi la unele credinţe înrădăcinate. A guverna în aceste condiţiuni este o artă grea. De pe acum liberalii scontează aceste greutăţi cu cari va avea să lupte opoziţia unită, şi vor profita de cea mai mică neînţelegere pentru a proba că sistemul lor de guvernare este singurul rodnic, pentru a discredita partidele democratice, cum au discreditat în trecut partidul conservator. Tranele OCu toctanul S'a încheiat discuţia generală a reformei administrative şi s’a început discuţia pe articole. Dacă atunci când se examinează în ansamblu o lege se studiază mai mult configuraţia ei generală în raport cu realităţile sociale cărora se caută a li se da o nouă disciplină de stat, numai la examinarea pe articole se pot studia elementele, de contact fin-fir&tSH-rticle ozi forţele pe care vrea să le disciplineze. Mai scurt: la discuţia generală se examinează concepţia unei legi, la discuţia pe articole practica ei. Reforma administrativă menită să dea un ritm unitar tuturor ţinuturilor, creind dincolo de unitatea politică şi culturală şi acea unitate formală, biocratică dacă vreţi care se adaugă că o nouă forţă unităţei statului naţional român, nu putea trece cu uşurinţa unei improvizaţii de cabinet. S'a discutat cu atenţie economia generală a legii punându-se toată seriozitatea pe care o impunea soluţionarea unei aşa de grave probleme cum este în speţă unificarea administrativă. Guvernul amator de improvizaţii şi într-o egală măsură de răgaz care nu-l poate avea decât în timpul când parlamentul este închis, a suportat cu vizibilă enervare strădania opoziţiei şi chiar a unor elemente din majoritate de a lumina cât mai multe laturi ale problemei. Odată discuţia generală închisă guvernul a respirat. Partea grea odată ce a trecut, la votarea pe articole se urmează vechea datină, se votează cu toptanul prin surprindere sărindu-l pe în timp de larmă câte zece articole deodată. Dar se pare că opoziţia nu s'a lăsat convinsă nici de grabă guvernului supus şi la căldurile verii şi la febra provocată de teama sfârşitului apropiat, nici intimidată de procedeele tradiţionale ale votării cu toptanul. Continuândsă examineze cu aceeaş serioasă atenție şi fiecare articol în parte, guvernul a fost cuprins de o adevărată panică sintetizată în formula exprimată de d. I. G. Duca ,,Faceţi obstrucţie“. Este clar: a examina cu grijă minuţioasă articolele unei legi cu vaste repercursiuni în mecanismul statului, înseamnă să „facă obstrucţie", iar a vota cu toptanul fără nicio judecată articolele înseamnă a munci la o mare operă de legiferare. E şi ridicol e şi nătâng. P. S. Guvernul se găseşte într'un mare impas: vrea să facă a se vota numai de cât anumite legi, — şi nu este în stare. In această privinţă un vicepreşedinte al Camerei, din cei autorizaţi, ne declara erl: — Reforma administrativă, legea băuturilor spirtoase, legea prelungirei privelegiilor Băncei Nationale trebuesc numai de cât votate orce s-ar Întâmpla. E hotărârea nestrămutată a guvernului. — Dar reforma electorală? — Nu este in acest program imediat, — și la urma urmei nici nu este numai de cât nevoie de ea. — Și atunci? — Atunci sesiunea se va prelungi până la 1 Iulie ! Dar Regele pleacă la 25... — Hm! Da, vom vedea. * In realitate guvernul nu e de loc sigur, cum spuneam, de realizarea imperativului său legislativ. Suveranul nu înţelege să funcţioneze Camerile în absenţa Sa din ţară. Precum am arătat, sondările făcute până azi de d. I. Brătianu au dat un rezultat negativ. Primul ministru s’a oprit deocamdată la soluţia unei prelungiri de opt zile, adică până la 23 curent, Regele părăsind ţara la 25. Va obţine d. Brătianu un decret de închidere a Parlamentului pe ziua de Iulie ? Obşnutele sale mijloace pentru căpătarea acestei favori au fost puse în mişcare. Ar fi ca Parlamentul să funcţioneze o săptămână în absenţa Regelui, Zilele acestea se va şti care este situaţia guvernului din acest punct de vedere. Expedientul care să-i asigure o discuţie rapidă a legilor este modificarea regulamentului Camerei. D. Brătianu a avut esuări, înseamnă o armă nouă dată in mâinele majorităţei de mâine de către o majoritate in ultimele ei zile. Noul regulament ar fi draconian. Votarea unei legi ca a privilegiilor Băncei Naţionale sub un asemenea regulament nu ar adăuga nimic, din potrivă, nici autorității votului nici celei a guvernului. Iar ultimele întâmplări din Cameră au avut la Palat un răsunet defavorabil guvernului Totuși legile mai sus citate, eventual și cea electorală de care guvernul de mâine, se poate dispensa, căci poate să promulge o asemenea reformă prin decret lege, trebuesc votate. Impasul este astfel, încât primul ministru s'a gândit dacă n'ar fi bine să încerce un acord cu opoziţia. Evident după cele întâmplate în chestia excluderilor din Cameră opoziţia melientă va cere anumite garanţii de data asta pentru confirmarea realităşei intenţiilor guvernului. Lucrurile se găseau aseară în faza aceasta. Şi de o singură certitudine poate fi vorba. Aceia că odată închis, Parlamentul acesta nu se va mai redeschide. Anchete politice Impasurile guvernulu DE PRELUNGIREA SESIUNE! ŞI PLECAREA REGELUI. — LEGILE DE VOTAT NUMAIDE CAT. — O PRELUNGIRE DE OPT ZILE._MODIFICAREA REGULAMENTULUI CAMEREI. _ ACTUALUL PARLAMENT NU SE MAI REDESCHIDE D. L I. C. BRATIANU Când am citit convenţiunea încheiată între ministerul de finanţe şi banca naţională relativ la sporirea capitalului şi modul de repart,fires că din punctul de vedere al rentabilităţii, banca naţională încetează de a mai fi acea bună afacere, care a fost până acuma, pentru acţionarii ei. Din socotelile pe care le-am făcut imediat, a reuşit că nici un om de afaceri care îşi dă seamă de posibilităţile de câştig de azi, nu va subscrie la noua emisiune. N-aş fi comunicat cititorilor ziarului aceste constatări, fiindcă nu cred că am menirea de a fi mentor la bursă. Am citit însă într'un ziar de informaţii comerciale, un articol semnat de un d. economist profesor, care pretinde că prin faptul că vechii acţionari plătesc acţiunile noi ce li se atribue cu 500 lei iar noii acţionari cu 5500 lei, ei primesc un dar de 180 milioane şi că, printre ei, d- Berkowitz realizează singur un beneficiu de 45 milioane. Fiindcă eu cit de 45 milioane, îmi voi permite să luminez pe d. profesor de economie politică, avocat în meseria de toate zilele, şi odată cu el să arăt şi cititorilor, adevărata situaţie. 1) Este drept ca noii acţionari să plătească 5500 lei acţiunea iar vechii acţionari numai 500 lei, fiindcă noii acţionari devin proprietari ai formidabilului fond de rezervă al băncii naţionale care azi aparţine numai vechilor acţionari. După ce se scade treimea de capital acordată gratuit statului, prima plătită de noii acţionari reprezintă cam 320 milioane lei ceea ce nu echivalează cu actualul capital de rezervă al băncii. Atunci unde e favoarea pentru vechii acţionari? 2) Ca să evidenţiăm cu cifre susţinerea noastră, vom face socoteala d-lui Berkowitz. După spusele d-lui profesor economist, d. Berkovitz posedă 6000 acţiuni vechi deci va obţine 9000 acţiuni noi pentru care va trebui să plătească 4, 5 milioane lei. Cele 6000 acţiuni vechi valorează, după cota publicată de acelaş ziar, câte 15700 lei acţiunea, adică 94,2 milioane lei. Acelaş număr de 15000 acţiuni noi valorează, câte 5500 lei bu*«.!«, Oâ|9 S£*.%+ ,■ JT«.In uimare dacă d. Berkowitz ar putea vinde cele 6000 acţiuni vechi şi ar putea cumpăra 15000 acţiuni noi, ar câştiga circa 12 milioane lei şi ar scuti şi 4,5 milioane lei cu care trebue să cumpere cele 9000 acţiuni ce-i vor fi atribuite. Iată la ce se reduce câştigul de 45 milioane, arătat de d- profesor economist, când îţi vine în cap să faci o socoteală elementară.Am convingerea că dacă subscriitorii şi-ar face bine socotelile, noua emisiune de acţiuni a băncii naţionale nu va fi acoperită. Prin art. 9 al convenţiunii se stabileşte că dacă dividendul întrece 10 la sută la 5500 lei, surplusul se împarte intre stat şi acţionari, până la proporţia de 75 la sută pentru stat şi 25 la sută pentru acţionari. Am făcut socoteala dividendului calculat după art. 8 şi 9 din convenţiune presupunând resultatele anului 1923. Beneficiul net considerat nu a fost acela presentat de banca naţională, ci acela indicat de d. Victor Slăvescu în lucrarea sa: Istoricul băncii naţionale la pagina 338. Am repartizat acel beneficiu de 214,5 milioane după prevederile articolelor de mai sus şi rezultatul este că dividendul ar fi cam 9 la sută. Dacă ţinem seamă că acest dividend represintă beneficiile de pe un plasament de aproape 8 miliarde, iar prin noua convenţiune numai beneficiile de la 4,8 miliarde pot fi repartizate, se vede că dividendul nu va întrece 5 la sută. Ce om de afaceri şi-ar plasa azi capitalul în asemenea afaceri ? Dar să nu anticipăm nimic fiindcă mentalitatea economiştilor şi secretele bursei noastre sunt impenetrabile. Pantor UN JUBILEU CREŞTIN 1600 ani de la primul sinod ecumenic LI Consecinţele Sinodului Ar trece peste cadrul acestui articol expunerea fazelor şi tuturor consecinţelor acestei lupte, care porni de la arianism şi se transformă cu timpul în alte erezii, provocând o serie de sinoade ecumenice şi făcând Bisericii răni, de cari se resimte până azi. Atrasă în controverse teologice, cari, ca şi luptele de partid, aveau să compromită pe cei cari le întreprind, ierarhia începu să piardă autoritatea şi deci influenţa asupra turmei. Nivelul moral scade, ca o consecinţă firească a acestor lupte între altele pentru că, cu ereziile, doctrina creştină intră în faza teoriilor discutabile, a speculaţiunii metafizice, subtile dar neroditoare. Diferiţii termeni dogmatici sunt ceea ce intereseazăt mai mult şi discuţia seacă şi pasionată în jurul lor se face mai ales în paguba armoniei şi în general a creştinismului practic, a acelor virtuţi creştine atât de strălucitoare în secolele persecuţiunii. Biserica se demoralizează deci şi slăbeşte înnăuntru şi în afară. Convertirea popoarelor necreştine avea să sufere de aceea întârzieri şi lipsuri. Resturile păgânismului din imperiu se distrau în agonia lor, pe socoteala creştinilor desbinaţi şi ce e mai rău, recrutară din rândurile lor un protector, reacţionar şi ultim persecutor al Bisericii, pe apostatul Iulian, desgustat de cele ce văzuse. Creştinismul, atât de solidar în cecele trei secole de persecuţiune, se văzu deci desbinat în câţiva ani, după potolirea lor, şi apoi sfâşiat în bucăţi mari şi mici, cu fiecare erezie şi cu fiecare nou sinod. „Biserica lui Dumnezeu“ suferi astfel neajunsurile pasiunilor omeneşti, din ce în ce mai mari şi intoleranţa, de care atât suferise însăş, luă de multe ori locul frăţiei cuvenite. Sectele se duşmănesc cât pot, fiecare revendicând pentru sine ortodoxia, işi fac răsboiu şi nu numai pe teren dogmatic. Aspiraţiuni naţionale încep să apară sub fiecare mare erezie şi teama lui Constantin se dovedi cu timpul deplin justificată. De unde altă dată imperiul intervenea în favoarea creştinilor persecutaţi în Persia, supuşii săi neortodoxi fac cu timpul contrariul, pretându-se la alianţe cu duşmanii din afară şi bucurându-se chiar de invazia necreştinilor în imperiu. Mai tristă istorie acesta nu putea să trăiască. El plătia insă astfel şi propriile-i greşeli. împăraţii creştini nu s-au mulţumit cu protejarea bisericii, ci au impietat adesea asupra drepturilor ei, transformându-se în teologi abili şi pretenţioşi, impunându-şi preferinţele, devenind arbitri, legiferând în materie de credinţă şi uneori persecutând. De teama de a nu face biserica ceva fără ei, şi-au exercitat astfel până la abuz scandalos dreptul de protecţie ce-şi atribuiau. Ei făceau politică în biserică şi nicăeri politica nu e mai imorală mai păgubitoare decât pe acest teren. Dacă marele Constantin lăsa respectate deriziunile sinodului de la Nicea, pe cari le implorase şi de cari atât se entuziasmase, şi dacă fiii şi urmaşii lui aveau vederea destul de largă, ca să înţeleagă, că chestiunile religioase necesitează altă tratare decât cele politico-sociale şi în tot cazul mai mult respect şi tact, adunarea de la Niceia ar fi făcut pentru omenire mai mult decât a făcut fără acestea. Pe cât era omeneşte posibil, ea îşi făcuse toată datoria şi asigura oricum ordinea. Dacă Bizanţul, palatul, armata, fiecare casă devin după aceea câmpul unui „războiu dialectic“, cu posibilitatea ca, în dezordinea creată de intervenţia abuzivă şi inconsecventă a împăraţilor, să aţâţe şi tulbure tot mai mult situaţia, contribuind astfel la desbinarea ce avea să slăbească şi stat şi biserică, pentru că nu s'au găsit la timp prevederea şi energia necesare, pentru înţelegerea şi respectul integral şi necondiţionat al sinodului niceian. Sinodul în sine rămâne deci un mare act istoric, un monument fără penă acum, dar în parte o victimă şi el, ca atâtea altele în istorie, a intereselor şi slăbiciunilor omeneşti. Iată de ce istoria de mai târziu şi-a aplicat fără îndurare sentinţele, pe seama ambilor factori, biserică şi imperiu, cari reprezentau civilizaţia în lumea de acum atâtea secole. Aşa fu sinodul I ecumenic sărbătoarea solemnă a creştinismului victorios şi totodată preludiul unei tragedii istorice de importanţă mondială. Câte lecţii nu poate da azi, prin una şi prin alta! Secole de mizerii şi o situaţie pretutindeni inferioară arată Bisericii ce a putut produce discordia în sânul ei, şi o experienţă reciprocă, lungă şi costisitoare, arată cum trebuie procedat în raporturile delicate dintre Biserică şi stat. Un războiu, care nu a cruţat de mari dureri nici pe cei cărora le-a dat victoria, ne-a învăţat mai mult ca orice altă Încercare cât e de preţioasă şi de dorit o apreciere între popoare. Diferitele tratate o prevăd, dar încă n'o asigură. N'o poate asigura decât altă mentalitate, iar pe aceasta n'o pot forma decât alte concepţii despre umanitate şi alte sentimente decât cele actuale. Creştinii, câţi mai sunt, o pot face, încet şi greu, desigur, dar solid şi eficace. Ei, mai mult şi mai bine ca oricine, pot să se ridice peste prejudiţii şi urile de rassă şi pune baza acelei alte societăţi, dorite de atâta lume. Conferinţe cu caracter intercreştin se tot ţin de la război şi au făcut ce au putut, iar în August viitor un adevârat „sinod ecumenic“ e proectat la Stockolm. Până atunci, o aniversare ca cea de acum e un moment din cele mai favorabile, ca acţiunea de acest fel să se extindă şi pronunţe. E doar ziua creştinilor, una din cele mai mari ce putem trăi azi, şi trebuie bine folosită. Nu atât pentru o însufleţire momentană şi cuvântări de ocazie, cu rost de lecţii de istorie, ci pentru a afirma şi dovedi dorinţa şi necesitatea, ca prin creştinism şi în numele evangheliei, omenirea să reia drumul spre omenie. T. F. Colonizările cu chetă Politica colonizărilor, începută cu program-manifest, cu reportagii şi clişee ministeriale In „Viitorul si cu vspas suo cerm noer (anca nu ne înşelăm n'a fost decât unul, în Bucovina, fiindcă nu s'a făcut decât un singur inceput oficial de colonizare) a dat un fiasco desăvârşit, ca toate patrioticele laude de sine ale regimului liberal. S-a mai scris, chiar de foarte multe ori, în colonele ziarului nostru, despre totala lipsă de atenţie a puţinilor şi demult uitaţilor colonişti din Cadrilater, cari trăesc în hrube de troglodiţi, cu copii goi şi încinşi numai cu o curea, ţigăneşte, cu acareturi şi unelte agricole inexistente; despre coloniştii din Munţii Apuseni, aduşi acum şase luni, un cap de iarnă, între şvabii din Banat şi lăsaţi sub cerul liber, la mila şvabilor care-i fixau cu un ochi duşmănos şi cu unul de dispreţ jalnic, despre alţi colonişti din Munţii Apuseni, purtaţi prin Satu-Mare, şi neimproprietăriţi, fiindcă li se hărăziseră pământuri cari nu numai că erau reclamate de nevoiaşii localnici, ci se şi împărţiseră în parte acestora. In sfârşit, cât nu s'ar putea lungi acest pomelnic brutal, spre mai mare râsul celor ce ca şi noi îşi mai aduc aminte de uriaşele cifre ale colonizărilor ungureşti din Ardeal, publicate în ziarele liberale alături de făgăduieli ministeriale, care spuneau nici mai mult nici mai puţin, decât că acele colonizări vor fi cu mult întrecute de colonizările ce le va face guvernul liberal. De la promisiune S-a ajuns la un zero întristător. Și astfel, spre măria celor pe care-l vizează, o gazetă semi-liberală din Bihor lansează acum un apel rd. public, pentru instituirea unei chete. Ziu a unei chete pentru zecile de mii de colonişti prezumtivi. Întocmai ca pentru zecile de mii de tuberculoşi, de invalizi, orfani de război şi alţi năpăstuiţi, eliminaţi din bugetul statului, care totuşi suportă diurne de câte o mie şi jumătate de persoană, pentru lenea cotidiană a unui deputat majoritar. MIERCURI 3 IUNIE 1923 In capitolul penultim din magistrala sa „Schiţă de Istorie Universală“ ieşită de sub tiparul francez acum câteva zile, cunoscutul sociolog moralist şi făuritor de anticipaţii H- G. Wells, are numai cuvinte aspre pentru Societatea Naţiunilor. O numeşte homunculus, prunc sterp al celor paisprezece puncte Wilsoniene şi nu-i dă nici un credit in rolul pe care l-ar putea juca în viitoarea pace a omenirei. Nu e cea dintâi critică şi nu e fără îndoială nici cea mai violentă. Societatea Naţiunilor nu s’a bucurat de ceia ce se numeşte „o bună presă". Idealul său ultim ne pare încă îndepărtat, şi cum nerăbdarea omenească nu se împacă uşor cu îndelunga şi laborioasa epocă de pregătire a tuturor prefacerilor, ne e mai uşor să cârtim decât să ajutăm obscuri şi anonimi, la procesul de creiare. Astfel visul vechiu al lui Saint-Simon e încă departe de înfăptuire. Recitim cu oarecare melancolie pasagiile din faimoasele sale „Scrisori către Europeni“ unde propăvăduieşte înfiinţarea unui institut european de cooperare intelectuală. A trecut mai bine de un veac de la acest optimist apel Sufletele nu ni le regăsim mai mult şi mai bine pregătite decât ale acelor care l-au băgat pe cetăţeanul Simon, Jacques Bonhomme, la puşcărie pentru himericele-i proecte. Erau totuşi în paginile acestea ale sale cele dintâi începuturi lămurite şi practice ducând spre realizarea visului imaginat de Pierre Dubois în veacul de mijloc şi care a ispitit rând pe rând, pe Henric al IV-lea, Emeric La Croix, Abatele de Saint-Pierre şi a fost resumat de Kant în preziua „Drepturilor omului“. Există în „biblioteca romantică“ o cărţulie dedicată parlamentului francez şi englez : „Despre reorganizarea societăţii europene sau despre necesitatea şi mijloacele de a aduna popoarele Europei într’un singur corp politic păstrânduşi fiecare independenţa naţională — de contele de Saint-Simon şi elevul său A. Thierry“, găsirii în această broşură aproape toată justificarea şi întregul plan al anticipatei Societăţi a Naţiunilor. Cine spune echilibru — după părerea lui Saint Simon — zice provigemonia nici unei puteri. Ea se ridică împotriva acestei primejdii. Din rezistenţa sa nu ese decât o pace provisorie ; un echilibru nestabil, tulburat la fiecare sfert de veac, când unul din state, prin desvoltare firească ajunge să apese mai greu cumpăna şi să rupă echilibrul. Pentru a ajunge la Pacea Universală, Saint Simon vedea singura salvare într'o autoritate superioară fiecărei puteri naţionale. Iată, în embrion, cea dintâi Societate a Naţiunilor, pe care Jacques Bonhomme a văzut-o limpede acum un veac şi noi am realizat-o încă ciuntit. Dar dibuelile de acum, nu merită dispreţul şi neîncrederea aruncată Societăţii Naţiunilor, zi de zi, acum într’un articol, ori într’o caricatură, mâine intrăm pamflet. Drumul e desigur greu şi spinos. Sufletele râvnesc pentru pace, dar nu sânt încă pregătite pentru ea. Deoparte instinctele, de alta interesele, izbesc în fiecare noapte cu ciocanul ceia ce ziua a fost clădit cu eroică trudă. Până la ceasul păcei din urmă, mai va să treacă timp. In aşteptarea lui, Societatea Naţiunilor lucrează pe fronturi mărunte pentru a infringe asprimile realităţii, atât măcar cât e îngăduit scepticismului nostru. Biroul internaţional al Muncei de pildă, pregăteşte un vast material din experienţa tuturor neamurilor, pentru a apăra sănătatea şi foloasele muncei cât mai întregi , ţesătorului de covoare din Asia Mică şi lucrătorului din minele Marii Britanii. O operă reală de higiena socială începe a isbuti să cruţe neamul omenesc de toate neajunsurile şi relele inerente acestei civilizaţii excesiv industriale, ocrotind copiii şi mamele, luptând cu bolile şi viţiile, silind individul să înveţe prevederea şi să-şi asigure zilele bătrâne. Femeiilor le e rezervat un rol unic în această operă. Mamele ştiu ce blestem înseamnă războiul care le-a îngropat în şanţuri carnea copiilor amestecată cu târnă şi sârme ghimpate. De pretutindeni, fără nici o chemare, din propriu îndemn, femeile au venit să ajutore cu mai puţină neîncredere şi cu un mai duios sentiment începuturile de înfăptuire, nare armie?, o lasă pe soare mai blând peste tot continenul .European, ce pe indiţltuile limpezi ale Genevei. E puţină vreme de când a luat fiinţă şi la noi o „Uniune feminină pentru Societatea Naţiunilor“. Se pare că va risipi mai puţină vorbă şi se va opri mai mult la fapt. Nu vom avea dansuri şi ceaiuri fillantropice, ci organizare efectivă a asistenţei sociale: dispensării şi şcoli pentru copii, combaterea alcoolismului şi a bolilor sociale, ajutorarea celor pe care viaţa îi loveşte crud. In apelul său Uniunea aceasta cere fiecărei membre o participare activă, nu achitarea conştiinţei cu o simplă cotizaţie. Vom avea mai puţine flori de hârtie colorată distribuite în dimineţi cu soare de prea zâmbitoare doamne şi domnişoare , dar vom avea mai multe realizări. Răspândirea publicaţiilor Societăţii Naţiunilor, pe care o citim în program, nu se va mărgini se pare, numai la o ploaie de hârtie tipărită cu diferite întrebuinţări ce nu se mărturisesc, ci odată cu litera tipărită va merge şi propovăduirea prin viu graiu al sensului din aceste apeluri. Copilul, femeia, lucrătorul, bolnavul, bătrânul, îşi vor găsi nu numai consolare ci ajutor. Iar fapta nu ia înfăţişarea unei pomeni, ci rostul unei datorii plătite, cel ce va da altă greutate morală fiecărui act. Chemarea acestei Uniuni ne rămâne una din puţinele pe care de multă vreme le-am întâmpinat altfel decât cu scepticul surâs dintotdeauna. Presimţim voinţa fermă a faptei sub veştmântul ademenitor al vorbei. Să ne facem datoria de a sprijini braţul încă şovăelnic al femeii în drumul care se anunţă anevoios şi lung. Măcar odată să nu zeflemisim. Iar la capătul îndepărtat al acestei trude, citim nădejdea în viitoarea solidaritate a noroadelor, pacea generală şi veşnică — mâini feminine care se întind însetate spre această ultimă şi ireală floare albastră din ostroavele utopiei. Cezar Petrescu IMSTAMTAMFF D. Niculescu Dorobanţu semnează... Nu ştiu dacă d. Niculescu-Dorobanţu este un om colţos. Dar e sigur că prefectul de Ilfov are un dinte împotriva demonstraţiilor anonime. In orice caz, asemeni patronului său intelectual Brânzovenescu d-sa admite anonimatul, dar cu condiţia să fie iscălit... De aceea cumnatul fraţilor Brătianu este foarte prodig cu nu ruble său pe care-l înscrie în toate împrejurările şi pe toate locurile. Această slăbiciune, sau dacă vreţi, manie fără de care oamenii cavernelor ar fi lăsat puţine urme de trecerea lor prin începuturile lumei,este foarte răspândită şi azi. Cabinele de băi la Mamaia şi aiurea oglinzile cabinetelor particulare, chiar pereţii altor cabinete sunt pline cu inscripţiuni nominative, uneori chiar data, anul, ziua,, ora când s'a întâmplat pare ,se în viaţa semnatarului evenimentul foarte puţin interesant pentru posteritate, va fi trecut pe acolo. Sunt însă şi exagerări mai mult decât supărătoare ale acestei mantii. N-am văzut oare la mănăstirea Horezu picturi bisericeşti de mare valoare artistică şi istorică pângărite cu semnăturile diverşilor turişti, printre care nu lipseau şi nume eixotice, paradox şi ofensă sub raportul credinţei... D. Niculescu-Dorobanţu aparţine acestei categorii de excesivi. Aşa se explică de ce a ţinut să sape pe piatra unui monument al eroilor căzuţi în război şi ridicat înr'o comună a Ilfovului şi numele său. Aşa câte o muscă are fantezia să-şi dea drumul într'un pahar cu lapte... D. cumnat al d-lui I.Brătianu trebue readus—şi dr. Lupu a interpelat la Cameră— la sentimentul realităţei. Fiindcă Dorobanţu d-lui Niculescu a făcut războiul în bucătăria prefectului de Ilfov. Ac. .....................