Cuvântul, februarie 1926 (Anul 3, nr. 371-395)

1926-02-01 / nr. 371

UNUI III NO. 371. Redacţia şi Administraţia 4, STPdm SARINDAR, 4 Telefon / 78/09 Administraţia 78/10 Redacţia Director: C. GONGOPOL PUBLICITATEA Concesiunea exclusivă: Agenţia de Publicitate R. FILIP Str. Sărindar, 4 Etaj I Săptămâna Oare sub ce chip va fi apărut acum Ariana prea chibzuitului Theseu, spre a-i oferi firul care să-l conducă prin labyrintul primejdios al controverselor! E cert că numai astfel a putut fi răpus în forma lui politică monstruosul Minotaur, dispus să mai terorizeze încă o naţie blajină... Cea ce însă nu apreciez în aceste aventuri mithologice, sunt tragediile epilogului. Ariana n’a avut să se felicite de statornicia sentimentelor lui Theseu, care a abandonat-o, într’o insulă. E drept, în versiunile moderne şi actualizate, asemenea filmelor scoase din romane, nu e necesar să se mai întâmple aidoma ca în vremurile Olympului. Totuşi adesea oamenii sunt mai cruzi decât zeii. Şi Prometheu, care a cunoscut furia năprasnică a lui Zeus, a pătimit mai rău de pe urma talentului d-lui Victor Eftimiu. In teatru, autorii îşi îngădue toate libertăţile faţă de eroii pe care şi-i aleg. In politică, chiar dacă ar exista asemenea tendinţe, piesa se joacă de cele mai multe ori în condiţiuni care n’au fost prevăzute. Astfel când d. Ionel Brătianu a imaginat comedia «Guvern Averescu», — faţă de eroul căreea- ca şi în teatru, şi-a permis toate licenţele — autorul, dacă n’a crezut, în or ce caz a nădăjduit, că piesa are să vază rampa scenei politice, aşa cum o pregătise dândul. Trupa îşi făcuse distribuţia rolurilor... Stagiari mai vechi, angajaţi mai proaspeţi, figuranţi de toate categoriile aşteptau cu înfrigurare ziua repetiţiei generale, precedând prima reprezentaţie în public. Capul trupei îşi scosese de la recusită un pampon în care naftalina nu oprise strecurarea moliilor. Personagiii© groteşti prin însăşi făptura lor fiind numeroase, prea puţini mai aveau nevoe de grimă. «Intrigantul», un bondoc rumen ca o aarotă; «jovialul», un fel de boloboc sudoagele bine prinse; «filosoful», ca un ogar care miroase prin toate ogrăzile... Rolurile triste și mai mult mute trebuiau să le fie angajați noui, aproape supranumeros. Dar iată, când totul părea gata iar afişe multicolore erau de zid lipite pentru a vesti evenimentul, trupa fu nevoită să apară într’un spectacol popular cu lume din toate unghiurile ţârei. Doamne! Ce dezastru! Nn cădere, — prăbuşire !... Și d. Ionel Brătianu şi-a strâns în mapă piesa, neputând să ofere d-lui Cornelu Moldoveanu şi desigur a sfârşit prin a o arunca în foc. Sunt actori care ar îngropa şi pe Shakespeare. Comedia primului-ministru era de altcum mai mult decât inferioară... Dar omul e om... Şi în fiecare cabotin e un bern necunoscut. Cei, cărora le era realmente imposibil să-i monteze comedia, se socotesc năpăstuiţi, — şi din actori de primul plan, insistă să facă figuraţie într’o reprezentaţie a unui teatru adversar... Odată mai mult, neprevăzutul îşi impune deciziile lui fără replică. E o forţă înaintea căreia trebue să se plece chiar omul invizibil, a cărui poză cu colţii în evidenţă e plimbată pe afişele reclamă ale unui nou ziar... Neprevăzutul! Câte elemente misterioase nu cuprinde! Fatalismul oriental l-a materializat de veacuri in bobul de nisip, grăunte imperceptibil în masa mişcătoare a deşertului şi totuşi în stare să desfacă deodată ceea ce îndelungate chibzuiri a pregătit. «Perfectibilitatea din punct de vedere practic a acordului de guvern» naţionalo-ţărănist, lucrare ce se arată, cum e şi firesc, destul de delicată, a fost amânată în continuare pe Marţi... Maeştri cizelori au şi dânşii dreptul la odihnă... Iar «săptămâna engleză» e cea mai potrivită pentru treburile prea absorbante.. In această privinţă Parlamentul d-lui Brătianu a atins interesante recorduri. «Puntea măgarului» îşi pierde faima, faţă de «punţile» pe care le aruncă peste o zi de sărbătoare — și ce sărbătoare! — «aleșii» liberali... Doliul pentru Ferechide a provocat o săptămână de vacanță: cei «Trei ierarhi» a căror colectivă onomastică nici biserica nu o mai ia în serios, aproape un egal repaos. Alegerile comunale, singurul motiv legitim vor impune alte zile libere-, D. I. Brătianu ştie să întinză de gumelasticul legislativ, pentru a prelungi ceea ce nu mai are viață... « Regimul său desfide de acum orice tratament de reînviere... Nici un miraculos Steinach, chiar dacă ar purta un nume domnesc, nu posedă leacul necesar. Numai d. Vintilă Brătianu, care este «prin noi înşine», a crezut că s’ar putea împrumuta cele de lipsă dela d. Titulescu. — şi s’a întors plin de iluzii din Franţa. Dar odată cu d-sa leul a sosit din Elveţia mai ofticos ca orcând... Lira pe care ministrul de finanţe zadar nie a încercat să cânte- a pierdut insă cincisprezece coarde într’o singură zi: a fost când s’a anuntat acordul de guvern naţionalo-tărănist... Aceste semne imperative au altă valoare decât acelea pe care d. I. Brătianu le mai caută după perdelele iatacului.. C. Gongopol Duminica A murit, petrecut de lacrimile regelui Albert, de veneraţia poporului belgian şi de respectul lumii întregi, cardinalul Mercier. Una dintre rarele imagini ce plutesc în alb scânteietor şi fără prihană deasupra oceanului de sânge al războiului mondial. Că a fost un învăţat cardinalul Mercier, nu are decât o însemnătate obişnuitei. Pentru religie, omul de doctrină nu înseamnă aproape nimic în faţa omului de faptă. Scris este că omul se cunoaşte nu după ştiinţă, ci după fapte ca pomul după roade. Şi cardinalul Mercier s’a arătat ca un pom uriaş care spintecă uraganele cu creştetul său neclintit, adăposteşte sub bolta de ramuri şi hrăneşte cu fructe un popor de copii, de bătrâni şi de femei, biciuit de o cruzime fără pereche. Când valurile de tunuri şi mitraliere şi norii de avioane, ale lui Wilhelm al ll-lea, zdo- Hau prin surprindere tâlhărească monumentele şi viaţa Belgiei nevinovate, glasul acestui prelat fără arme a strigat în auzul lumii strigătul dreptăţii şi al umanităţii batjocorite. Şi glasul lui singular s’a dovedit mai tare decât zgomotul infernal al bombardamentelor ucigaşe. In faţa acestei simple forţe morale, bestia însăşi a încremenit în respect. E foarte uşor să protestezi din adăpost sigur. Era foarte uşor ca domnul Romain Rolland să părăsească armata Franţei, să se refugieze în Elveţia neutrală şi de acolo, înconjurat de câţiva evrei dezertori, să lanseze mălăieţe manifeste pacifiste, în aplauzele laşe ale francmasonilor şi ale libercugetătorilor. Adevărata bărbăţie e să protestezi cu baioneta în piept şi revolverul în tâmplă. Cardinalul Mercier a privit crima în ochi şi a protestat cu acel curaj fără asemănare al martirilor şi al nebunilor pentru Isus Cristos. Fiecare vorbă a sa putea să-i aducă moartea. Dar cardinalul avea, ca Sfântul Vasile cel Mare, dispreţul morţii pentru afirmarea dreptăţii batjocorite adevărului călcat în picioare. Intre pacifismul profan şi pacifismtul martirologiei creştine stă o prăpastie: într’o parte e egoismul vieţii care protestează de frica morţii, în cealaltă e jertfa vieţii vremelnice care caută, prin moarte, afirmarea vieţii eterne. Curajul pacifismului profan e curajul instinctului de conservare; curajul pacifismului creştine curajul care zdrobeşte însuş instinctul de conservare pentru triumful vieţii peste veac. Isus a poruncit: «îndrăzniţi, eu am biruit lumea» — şi a murit pentru a trăi în veşnicia adevărului viu şi în gloria martirologicăConsecvenţi acestor două concepţii, Romain Rolland şi-a asigurat întâiu un adăpost sigur ca să poată protesta; cardinalul Mercier a stat în gura tunului vrăjmaş şi a protestat. De aceea, eroul acesta, prin care a strălucit Duhul Sfânt al îndrăznelii evanghelice, rămâne departe de elogiile pacifiştilor atei şi laşi. Ah, moartea cardinalului Mercier! Fără să vrei iţi aduci aminte de ţinuta prelaţilor ortodocşi în Belgia zdrobită a Ţării româneşti! Dincolo, un erou al evangheliei; dincoace, câteva lichele sacerdotale, târândui-se în faţa crimei, linguşind-o şi ajutând-o să se propage... Vino, lacrimă sfântă pentru cardinalul mort, să acoperi o cupă cu strălucirea la pogina de rușine a Canonismului ortodox ! Nichiffor* Crainic --------------00------------- .......................na -murr rr4 PAGINI 2 LEI Un document Legafia sovietică din Paris face o politică activă de captare a elementului românesc Odată cu instalarea Legaţiunei sovietice la Paris , bolşevicii au început o politică de intensă recrutare a elementelor româneşti emigrate în Franţa. Recrutarea basarabenilor trece în primul rând. «Asociaţia studenţilor români în Franţa» care număra în 1923, aproape 60 de membrii «basarabeni», sub conducerea unui oarecare Leschak Zeitig, nu mai numără azi decât patru. Toţi ceilalţi au ieşit din sfera de acţiune românească. «Asociaţia, studenţilor români în Franţa», fiind înainte de toate o grupare universitară aşa zişii «basarabeni» care nu au la Paris decât o activitate de agitaţie politică — s’au găsit dela sine eliminaţi: în chestiunea burselor franceze bunăoară prea puţini erau fle et care puteau beneficia de ele, în ultimul an mai cu seamă, după campania din «Cuvântul» şi din «Ţara Noastră», căci se găseau în imposibilitate de a produce un singur act de şcolaritate. Nelegaţi de nici un interes material şi în imposibilitate de a pune politiceşte mâna, — după cum au încercat-o — pe «Asociaţie» clienţii d-lui Loschak Zeitg şi-au căutat drumul aiurea. Cei mai mulţi spre d. Krassineri, spre d. Rakowski azi. Publicăm azi un document al cărui original l-am posedat, printre simplă întâmplare —şi care arată in plină lumină, politica de captare a elementelor basarabene urmărită de soviete în capitala franceză. E un ordin al «Comisariatului popular de afaceri militare» din Moscova, către «camaradul Krassin» ministru la Paris, prin care se dau indicaţiuni precise asupra metodelor de captare a elementelor române sau poloneze şi asupra măsurilor luate în această privinţă de autorităţile sovietice. Elementul captat este dus la autorităţile franceze unde i se uşurează toate formalităţile administrative, este întreţinut pe spesele legatimei din Paris două săptămâni, şi după ce i se face o prealabilă, inhibiţie doctrinară prin «frecventarea camarazilor» este trimes — via Berlin — în zonele limitrofe araniţelor polono-ruse şi ruso-române. Prin această metodă sovietele urmăresc în aceeaş timp—o captare a cetăţenilor români, formarea unor agenţi, de propagandă şi spectacolul cu repercusiune «mondială» a unor adeziuni politice-U. R. S. S. Comisariatul popular de afaceri militare Serviciul de mobilizare 17 Aprilie 1925 MOSCOVA FOARTE SECRET Reprezentantului împuternicit al Republicei în Franţa Camaradului L. B. Krassin In conformitate cu hotărârea Comisarului Poporului pentru afacerile externe şi decizîunea Consiliului militar revoluţionar dela 28 Martie 1925 — vă rugăm să informaţi "»-nne no consTilul nostru Ta Paris. (Citiţi continuarea în pag. 11-a). KRASSIN RAKOVSCHI „DREPTURILE APOSTOLICE“ Agenţia oficială «Roma» anunţă că în ziua de 29 ianuarie a fost semnat concordatul dintre România şi Vatican. Comentăm acest eveniment care are o egală însemnătate spirituală şi politică, sub toată rezerva pe care un text de simplă telegramă o impune. Ideia însăşi a unor relaţiuni cât mai strânse şi mai cordiale cu Roma papală nu poate fi decât aprobată, căci Vaticanul reprezintă una din cele trei internaţionale care încearcă prin mijloace deosebite, să redea lamei unitatea pierdută. Mai puţin politic decât Societatea Naţiunilor — Vaticanul reduce soluţia la spiritual. In ordinea socială Vaticanul opune Moscovei revoluţionare o concepţie împăciuitoare şi de colaborare — condamnând până şi creştinismul social al lui Marc Sangnier, fruntaşul defunctului «Silion». Dintre cele trei internaţionale, Vaticanul rămâne aceea de a cărei apropiere am avea să ne temem mai puţin. Stat creştin înainte de toate nu putem cădea în greşeala Franţei laice, care prinsă între dogmatismul sau sectar şi necesităţile evidente ale unor raporturi cordiale cu Vaticanul — oscilează mereu între acreditarea unui ambasador şi rechemarea lui de lângă Papa. Nu avem majorităţi catolice, suntem stat ortodox, — dar tocmai aceasta poziţie de hotărâtă superioritate, ne pune într’o situaţie de negociator plin de mărinimie, de bună voinţă. Când aşa stau lucrurile — ne putem aştepta la o satisfacţie deplină. Telegrama agenţiei «Roma» vine să ne desmintă aşteptările. Vaticanul ne-ar fi făcut două concesiuni: admiterea unui control intern asupra întrebuinţării averilor bisericeşti şi dreptul pentru guvernul român de a întări episcopii numiţi de Vatican. Concesiunile îşi au evidenţa lor înseninătate, dacă ar fi concesiuni. Ne îndoim însă de caracterul lor. întărirea episcopilor de către guvern şi chiar controlul asupra întrebuinţării averilor bisericeşti sunt două axiome care au prezidat , cel puţin în ultimii ani, toate negocierile Vaticanului. In că dui acesta ne întrebăm unde e concesiunea . Regimul e avantajos — dar e regimul normal. Şi lucrul e lesne de înţeles, mai cu seamă în ţara noastră unde fetele bisericeşti minoritare pot încăleca în anumite împrejurări atribuţiunile lor spirituale, pentru a trece pe nesimţite în domeniul politic. Episcopul protestant din juriul care condamna pe Ioana d’Arc — era mult mai puţin sensibil argumentelor teologice, cât glasului sângelui său britanic. Bernard Shaw a ironizat, concentrat întâmplarea — dar Ioana d’Arc a fost arsă pe rug. E bine de văzut dar unde merg banii, care se pot depărta de biserică, întărirea episcopilor e iar un principiu elementar, normal. In diferitele stadii pe care le-au cunoscut, pe vremuri, relaţiunile dintre Franţa şi Vatican, această întărire a figurat invariabil. Aşa zisele avantagii — sunt dar norme obicinuite. Bune, fără îndoială, dar normale. Nu vedem de loc de ce — având o situaţiune de negociator la largul său — am fi supuşi unui regim mai puţin favorabil decât cel îndeobşte admis. Intervine însă un eşec grav — cu repercusiune politică. După cele relatate de agenţia «Roma» — «drepturile apostolice» pe care Ie avea Regele Ungariei nu trec asupra Regelui României — cu toate insistenţele depuse de guvernul român. E un eşec şi un eşec grav. Refuzând Regelui nostru drepturile apostolice — Vaticanul nu face decât să introducă în negociarea raporturilor bisericeşti, prudenţa unei rezerve pur politice. Este vădit, că la Roma hipoteticul Rege al Ungariei are încă locul său. Suveranitate, oarecum fictivă— Vaticanul se simte atras spre suveranităţile fictive ? Ce misterioasă solidaritate poate uni Suveranul prizonier de Suveranul vagabond ? O singură solidaritate, aceea a prudenţii. Semnificarea eşecului de la Vatican e una singură, că se mai crede, în multe centre politice, în legenda unui provizorat românesc. Sub forma unui eşec diplomatic închis în toate formele de onctuoasă politeţe preoţească — se ascunde speranţa, foarte obiectivă poate — a unei restaurări monarhice. E. T. Cronica Muzicală Muzică de camere. ■■ Felix Weingartner N'am vorbit pân’acum de încercarea mai mult decât interesantă din partea unor excelenţi solişti, capi de pupitre ai orchestrei noastre, de a se constitui într’o înjghebare instrumentală permanentă pentru cultivarea muzicei de cameră. Nici de fostul quartet ,,Regina Mana” care are lăudabila vitejie să persevereze omisiunea noastră trecută e o greşeală de care ne pare rău. N’am semnalat publicului manifestări artistice dezinteresate cărora încă nu s’a dat toată încurajarea meritată. Intr’adevăr şedinţele, pline de un adânc şi nobil înţeles muzical, au fost puţin frequentate şi răsunătoarele lor succese morale nu ne pot mânnuri de tragicele deficite băneşti. Indiferenţa marelui public plătitor poate fi omorâtoare, dacă ar continua. Am voi să aducem aici argumentele şi sentimentele noastre convingătoare pentru atragerea simpatiei asupra iniţiativei instrumentiştilor noştri. Printre lucrările cele mai pure ale artei sunetelor, sunt desigur capodoperile muzicei de cameră. Aici inspiraţiile şi formele lor cele mai desăvârşite strălucesc prin sobrietatea mijloacelor de expresie, prin esenţa pur muzicală, în chipul cel mai nemijlocit. Muzica aceasta adâncă, lipsită de mijloace ieftine de atracţie, cere o reculegere, presupune o educaţie, cam pentru publicul nostru amator de străluciri exterioare, sunt din cele mai binevenite. Nu s’ar putea spune că mulţimile noastre cari au umplut sălile la şedinţele quartetului vienez „Rose” nu s’au arătat vrednice de a preţui muzica de cameră, chiar atunci când el se specializa în prezentarea artei oarecum severe, fastidioase şi monotone a bătrânului nemuritor Johannes Brahms. Dar acolo era fascinarea pe care o exercită fără greş orice celebrităţi străine, era — ca să ne exprimăm în termeni de drept — autoritatea lucrului judecat — şi judecat de competenţa apusului. Repertoriul pe care-l prezintă înjghebările noastre e tot atât de interesant ca şi cel al vienezilor. Atunci, lipseşte oare „autoritatea” care să impună publicului şi să-l atragă? Acum aş voi să arăt tot binele ce-l cred şi despre fiecare artist al nostru în parte şi despre meritele lor reuşite. E o eroare să se creadă că toată taina bunelor executări stă în reuniunea individualităţilor strălucite Aş merge până acolo încât aş afirma că excesul de personalitate şi strălucire a unora sau al tuturor instrumentiştilor dintr’un trio ori quartet e mai totdeauna în dauna stilului şi a unităţii, imperios cerute Când mai multe „stele” sau „celebrităţi” se pun să strălucească, fiecare pe seama ei, concominent, rezultatul e o anihilare de forţe. Exemplul vestitului trio „Casals-Thibaut-Cortet” unde fiecare trăgea de partea lui, e concludent. Pilda quartetului Rosé, compus din solişti mediocri, admirabili muzicieni, totuşi statornic disciplinaţi, e concludentă şi ea — dar în senzul contrariu — cel bun. Prin urmare, nu faptul că printre instrumentiştii noştri nu se găsesc individualităţi de întâia mărime, i-ar împiedeca să alcătuiască un „ansamblu” desăvârşit. Autoritatea, unitatea, stilul, sufletul comun, sunt pe cale să şi le câştige — şi fiece „probă” înseamnă un nou pas înainte. O lumină conducătoare e necesară în special unei astfel de înjghebări instrumentale. Cred că în ambele asociaţiuni îndrumătorul muzical există. Despre competenţa, lărgimea de vederi, conştiinţa şi cultura muzicală a D-lui Constantin Nottara avem o părere tot atât de bună pe cât e de rezervată cea ce o formulăm despre solist. Părtaşii ceilalţi îl urmează cu credinţă şi în special Dl. T. Popovici, la violă, e un element ritmic şi sonor de mare preţ. In tovărăşia celorlalţi , de la „Filarmonica” alături de violoncelistul Thaler, mi se pare că nu Dl. Alexandru Teodorescu, are maturitatea pentru a fi factorul conducător. D-sa e însă un strălucit violonist, cald, mlădios şi sonor. Călăuzit bine, talentul său va face minuni. Dl. Hoerath, întruneşte toate calităţile solistului şi ale muzicianului inspirator. Fie la clarinet, fie la vioara a doua, personalitatea D-sAle Luni I Februarie 1926 „Fascismul balcanic“ Calomniile foaiei de provocare „La Féderation Balcanique“ In una, două, trei, zece limbi apare la Paris, un fel de foaie, un fel de revistă „La Fédération Balcanique” care nu e nici de doctrină comunistă, deşi e scrisă de comunişti, care nu e nici de informaţii politice, economice, intelectuale, deşi are pretenţia, ci care rămâne de la început şi până la sfârşit o întreprindere de provocatori şi de provocaţii Obiectivul întreprinderii se interesează însă obiectivul întreprinderii: să slăbească acolo în Franţa, ceia ce e tare în Balcani: tendinţa şi energia statelor balcanice de a se întări, prin pace reciprocă, şi prin ordine internă. Pacea şi ordinea în Balcani sunt numite de foaia provocatoare fascism. „Fascismul balcanic, despre care se vorbeşte foarte puţin în Occident — scriu provocatorii — fie că e cunoscut foarte puţin, fie că presa redează influenţelor nemărturisite,— trebuie scos din umbră”. Ca să scoată fascismul din umbră, cu alte cuvinte ca să compromită în faţa muncitorilor apusului, toate realizările de ordine, ce le putem constata cu toţii în Balcani, — deşi aceste realizări nu sunt încă nici definitive, nici ideale — foaia provocatoare „denunţă” rând pe rând regimurile ţărilor balcanice. Cum e calomniată Iugoslavia Despre Iugoslavia, provocatorii scriu: „Orice partid politic, care combate regimul social, e declarat ilegal şi împotriva lui totul e permis” Minciuna e evidentă, căci şi cei mai înapoiaţi muncitori ai apusului ştiu că în Iugoslavia partidele politice se bucură de absoluta libertate de critică, în parlament, în presă, în adunări, şi că atâta timp cât rămân în critica legală, fără să dezlănţue tulburări sociale nu sunt stânjenite de nimeni. Numai partidul comunist, care niciodată nu rămâne în legalitate, dar care întotdeauna surpă efectiv atât structura socială existentă, cât şi actualitatea politică, chemând la revoluţie imediată, propovăduind argumentele de stradă, este persecutat în măsura in care persecută. «Fascismul român» Despre fascismul român, provocatorii de la Paris scriu: „Studenţi din familii mari şi gradele din armată formează acolo (în România) cadrele adevăratului fascism”. Combatantul de la Paris nici habar n’are că aproape toată studenţimea română e din ţărani şi din clasele mijjlocii şi sărace ale oraşelor, că „fii de familii mari” sunt cei ce merg la Paris şi că acolo nu-şi dau osteneala unei contra propagande pentru spulberarea minciunilor şi a calomniilor. Iar în ce priveşte gradele din armată, nimeni nu le-a văzut pe străzi exercitând progomuri, schilodind pe muncitori Provocatorul de la Paris regretă că gradele armatei nu organizează în România „Celule roşii” pentru pregătirea revoluţiei mondiale şiplanetare. Despre Bulgaria Despre fascismul bulgar „La^ F£ deration balcanique’ scrie: „Mai ales regimul Ligii Militare în Bulgaria merită să fie apropiat de regimul mussolinian. Legea apărării statului e o operă a unui guvernământ care vrea să interzică adversarului orice gest, orice literă scrisă . Dar cine este „adversarul” căruia Liga Militară nu-i dă să răsufle? Sunt acei, cari in 1919 au provocat greva generală, nu din necesităţi economice, ci din aspiraţii politice comuniste. Sunt acei cari în 1923 au scos pe străzi, amăgind 20 de mii de muncitori pentru a-i ucide în lupta civilă, fără ca să izbândească planul revoluţiei planetare. Sunt în sfârşit aceia cari în 1925 au aruncat cu maşini infernale catedrala din Sofia, ucigând peste 200 de inşi. Adversarul acolo e partidul comunist, care s’a bucurat de toată libertatea politică, de propagandă, fiind declarat ilegal după săvârşirea numeroaselor crime împotriva statului şi a societăţii. Fascismul nu e banditism, fascismul nu e maşina infernală, nu e lupta civilă, nu e dictatura pseudonimelor, nu e revoluţia proletară, nu e persecutarea bisericilor, nu e ateismul violent şi forţat, nu e stârpirea intelectualităţii — opere, cari formează doctrina şi practica comunismului provocator . Ceia ce vor să surpe, prin acţiune şi calomnii provocatorii de la Paris, trebue întărit şi mai bine. G. M. Ivanov Schimbare de tactică «Ujsag» din Cluj, revine asupra ştirei publicate de semioficiosul partidului maghiar «Ellenzek» că liberal, pregătindu-se de plecare, au schimbat şi tactica faţă de ungurii din Ardeal. Până acum, concesiile liberale erau sau de natură economică — atât cât se poate înfrupta cineva dela fărămiturile praznicului la care s’au năpustit nesăturaţii d-lor Aleea şi Tancred Constantinescu — sau erau concesii politice vagi, plutind într’un viitor depărtat şi improbabil. De astă dată liberalii, oferă lucruri mai pipăibile. Două locuri de primari, în două oraşe de frunte ale Ardealului- Un loc la Târgul Mureş pentru dr. Bernady G., în momentul de faţă deputat, edil de netăgăduită vrednicie şi pricepere, dar şovinist neîmpăcat, până în momentul când a îndemnat partidul maghiar să se apropie de liberali. Celălalt loc la Arad, pentru dr. Zima Tibor, tot deputat al aceluiaş partid. Admitem că peste trecutul şovin al deputatului de Tg.-Mureş se poate păşi. Activitatea de edil, chiar când a fost inspirată din dorinţa de a forma din urbea sa o fortăreaţă enternică a maghiarismului, rămâne fructuoasă şi pildă pentru mulţi ucenici ai gospodăriei. Târgul-Mureş e în mare parte opera d-rului Belvady — un asemenea om e mai bine să-l poţi câştiga prieten decât să-l păstrezi adversar. Dar Aradul, centru al luptei româneşti în vremuri aspre, încăpând pr’ moinele unui om fără nici o calitate de edil şi fără nicio altfel de ceditate, de ce va fi meritând oare această soartă hărăzită de d. Vintilă Brătianu ! Căci d- Vintilă Brătianu a fostM care a cedat locul de deputat d-rului Zima Tibor, fruntaş incolor al partidului maghiar şi ales fără contracandidat. Au ceva de răsbunat liberalii împotriva Aradului de odinioară? Vor să-l transforme în centru maghiarizant î In tocmelile eefttorale ale partidului liberal, un steag veteran de luptă se poate atât de uşor schimba, ca o treanţă ? Vom vedea îu ce răspunde la Orceasta însăși Aradul. (Citiți continuare în pag. II-a)