Cuventul, iunie 1928 (Anul 4, nr. 1115-1144)
1928-06-11 / nr. 1125
ANUL al IV-Iea. No. 1125. REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA BUCUREŞTI. Str. SĂRINDAR No. 4. BUCUREŞTI I 376/10 ADMINISTRŢIA TELEFON: 1 -379 redCŢIA Director politicst TITUS ENACOVICI. Director: C. GONGOPOL. Publicitatea ziarului concesionată exclusiv SOCIETĂŢII GENERALE de PUBLICITATE CAROL SCHULDER si S. BERGER Str. Eug. Carada (fost Karagheorghevici 9), telefon 311/34. a. - Săptămână ----00^09--- Următorul «avis», cel puţin melancolic dacă nu funebru, ar putea fi înserat chiar în «Monitorul Oficial», odată cu decretul pentru convocarea Parlamentului în sesiune extraordinară: «Adânc întristaţii Vintilă I. C. Brătianu preşedinte de consiliu şi ministru de finanţe; Ghiţă Popescu zis Esop al ll-lea, autor de fabule financiare; C. Gheorghiu, director la Banca Naţională; Nae P. Ştefănescu, şampion al României în tantieme şi consilii de administraţie; Traian Lalescu, raportor al budgetelor cu excedente invizibile; dr. I. N. Anghelescu (cu fotografie) economist, etc. au durerea a aduce la cunoştinţa publică, încetarea din viaţa politică şi financiară a iubitului lor. «Prin noi înşine» Principiu fundamental al doctrinei partidului liberal în economie şi finanţe, «Funeraliile vor avea loc în dealul Patriarhiei, la Adunarea deputaţilor în ziua Mesagiului sesiunea extraordinară pentru votarea împrumutului şi stabilized. «Florile — chiar cele de retorică — sunt interzise. «Principiul» va repausa în fundul urnei albe, în care va fi votat împrumutul. » » In adevăr, au să se împlinească peste câteva luni zece ani, de când d. Vintilă Brătianu ne usucă cu «Prin noi înşine». N’aveam nevoe de străinătate, nu ne trebuiau împrumuturi, capitalurile din afară erau o filoxeră iar «finanţa internaţională» un vampir, care nu căuta decât să sugă «sângele Românieibogată, prosperă şi fericită...». Dacă leul naţional nu era regele monetelor, în orice caz era să devie candidat la acel tron şi revalorizarea lui o certitudine matematică ce se dispensa de demonstraţie, ea de Iorga de logică, Iosefina Baker de ciorapi, Bucureştii de salubritate. D. Vintilă Brătianu se plimba prin capitalele Europei, împărţind financiarilor memorii prospecte despre o ţară fenomenală, unde cu cât era mai mult bine teoretic, cu atât locuitorii ei se pocâlteau de mizerie. Iar despre cei care ţineau un alt limbaj er afirmau alte idei, d. Vintilă Brătianu spunea, autoritar sau furios: «vrăjmaşii dinăuntru în slujba intereselor străine. Noi, prin noiînşine». Or acum tatăl nostru — vitreg — economic, renunţând mai întâi la sine însuşi, căci a sfârşit prin a arde ce a adorat şi să adore ce a ars, este la rându-i acuzat de către aceiaşi «vrăjmaşi dinăuntru» că a devenit unealta finanţei internaţionale prin concesiile excesive ce ar fi consimţit, numai ca să capete împrumutul ce dispreţuia odinioară şi stabilizarea, pe care o avea în eroare... Dacă au dreptate, se va vedea la publicarea condiţiunilor operaţiei, care nu pot rămâne secrete, ca acele personaje ale d-lui Victor Antonescu, despre care se susţine că ar fi perdut portofoliul, tocmai din cauze prea marei sale griji de portofel. Oricum, dacă şi d. Vintilă Brătianu a trebuit să se schimbe, sunt semne că putem aştepta şi altfel de schimbări. • In această privinţă Liga Naţiunilor face şcoală. Acum, cel puţin, suntem bucuroşi că iar a întors-o spre noi. Ne-a zâmbit în Septembrie, ne-a plouat în Martie, — şi iar ne-a luat în braţe în Iunie. D. Chamberlain a observat — punând oarecare timp pentru asta — că după ce ne dăduse dreptate pe chestia optanţilor în toamna tăcută, nu poate să se dezică acum. Deci Consiliul în unanimitate a trimis pe Unguri să se înţeleagă direct cu noi, socotind pentru Geneva afacerea definitiv închisă. A fost rândul contelui Appony — şi de data aceasta fără întoarcere, să devie oftant... D. Titulescu, pe care în sfârşit, îl vom revedea între noi, liberat de obsesia acestei probleme, a şi făcut oferta de acord: despăgubiri — din despăgubirile ce Ungaria ne datorează. Este drept că Budapesta interienna să ne plătească la o dată pe care numai astronomii, aceşti maniaci ai cifrelor chilometrice, ar fi fost în stare să calculeze... De acum, dacă-i plânge sufletul de soarta optanţilor, n’are decât să se grăbească... Trebuie să înţeleagă şi vecinii noştri că este mai practic un debreţin naţional pe farfurie decât un fasan Rothermere la Londra... Şi pe urmă vai de stomacul care ajunge să se hrănească numai cu macaroane, fie fabricate la Roma şi chiar cu parafa d-lui Mussolini... • O experienţă în acest sens a făcut şi bietul general Averescu, pe care îl vedem azi căzut în plin film melodramatic. In adevăr, după demonstraţia de la Temişoara, unde s’au ciocnit mai multe capete de cât idei, generalul s’a declarat usufruptor al misiunei încredinţată de un mort «Cuvântul mortului» se intitula o piesă proastă reprezentată înaintea războiului la Naţional, întru cât acest teatru a avut şi altă dată pacostele lui.TMD. general Averescu invoacă scrisoarea defunctului Rege Ferdinand din 2 iunie 1927, ca o împuternicire pe care ar avea-o şi azi să formeze un guvern naţional. S’a dus şi la Regenţă, care nu face oficiu de executor testamentar, cu scrisoarea pe care Regele i-o trimesese anul trecut, tocmai spre a scăpa de guvernul Averescu. Fie liniştit şeful partidului poporului, care de rândul acesta degeaba mai aşteaptă în «oficiul» guvernului deschiderea sufrageriei. Dorinţa lui va fi împlinită. După guvernul naţional-Mieral, va veni cel naţional-ţârănist.TM Căci aşa se joacă piesa politică, din care n’ar fi exclus ca d. N. Iorga să scoată o dramă istorică, fie chiar în colaborare cu d. Averescu — ca să se mai distreze şi această naţie destul de amărâtă. • In schimb despre o altă dramă al cărei act final se va desăvârşi înaintea Secţiunei I-a a Curţei de Apel din Bucureşti, este destulă circumspecţie de recomandat tuturor —■, şi în vorbă şi la scris. Sunt delicateţe elementare pe care nu-i nici o surprindere că unii ar putea să le ignoreze, — dar este de datoria or cui să le-o aducă aminte... C. Gongopol Dumineca Un cetitor din Oltenia ne întreabă de ce nu luăm apărarea P. S. Vartolomeu, episcop al Râmnicului, care de o bucată de vreme este sângeros atacat prin presa zilnică. Este o întrebare căreia trebue să-i dăm răspuns nu numai pentru cazul special la care se referă, ci şi pentru că ridică o chestiune ceva mai generală. Eu cred că PS. Vartolomeu nu are nevoie de apărarea noastră. P. S. Sa e unul din puţinii noştri înalţi ierarhi care lucrează în adevăr în eparhia lui. Poate că metodele nu sunt întotdeauna cele mai domoale. Dar noi toţi cari ne supărăm, de bună credinţă, pentru suferinţa vreunui preot oltean, am face-o poate mai puţin, dacă ne-am reîmprospăta cunoştinţele asupra metoadelor cari au fost întotdeauna în biserică, la noi şi aiurea. Deci, dacă există o activitate pastorală, ale cărei roade se văd, Prea Sfinţitul e apărat în potriva oricărui atac prin chiar această activitate. Noi suntem, între altele, şi gaze tari şi ne dăm seama că un atac, chiar punând în linie unele fapte adevărate, nu prinde decât dacă e dezinteresat şi dacă nu închide în el nici un resentiment personal. Există, orice s'ar spune, o realitate etică, de natură a condiţiona eficacitatea unui atac. Cine se emoţionează de orice violenţă apărută într'o gazetă, trebue să aibă o foarte neliniştită conştiinţă/TM In privinţa «campaniilor» împotriva diverşilor, publicul trebue să fie orientat asupra calităţii celui care scrie. Fapte împotriva oricui se pot aduna câte vrei. Mai ales în biserică. Sunt oameni gata să te informeze oricând, cu acte şi documente. Dacă publicul e dornic de scandal, îl poţi ori când satisface, şi copios! întrebarea este dacă îţi dai seama de la început unde poate duce campania, dacă crezi că e necesară, şi dacă nu va păgubi mai mult decât va drege. Sunt cazuri de conştiinţă cu cari venim în fiecare zi în contact. Biserica noastră e mai mult la alte instituţiuni un adevărat viespar de intrigi. Să protestezi? Să iei apărarea. E inutil. Cele mai multe atacuri se frâng în propriul lor ridicul. Când se găseşte un «ortodox» care să atace pe un arhiereu ca Tit Simedrea PENTRU CA A FĂCUT O FAPTA BUNA, vă închipuiţi în ce mocirlă trăim; — dar şi ce efect poate avea o astfel de campanie. Noi lăsăm vremea să aleagă între scrisurile noastre. Iată de ce nu apărăm pe P. S■ Vartolomeu, Nae lonescu In lumea naţional-ţărănistă se priveşte cu răceală sbuciumul d-lor Iorga, sau Averescu, sau dr. Lupu — separat şi împreună, sub oblăduirea guvernului care le întreţine speranţe disproporţionate cu ceea ce reprezintă, politiceşte şi le alimentează combinaţiile alături de realitate — pentru succesiunea d-lui Vintilă Brătianu. Ca şi, la drept vorbind, —e guvernul. Aceasta însă pentru că speră să mai poată sta la cârmă şi dincolo de toamnă." Naţional-ţărăniştii însă — cari cred în schimbarea guvernului în Octombrie, dacă nu cumva—înainte, — în caz de eşec în împrumut şi stabilizare. . . ■ __ Guvernul, naţional-ţărăniştii şi împăcarea S’au făcut în ultimul timp disuete dar, insistente sondagii — nu fără autorizaţia d-lui Vintilă Brătianu, pe lângă conducerea naţional-ţărăniştilor, în vederea unei «împăcări». Urmarea unor sugestii din loc înalt ! Calcul propriu al guvernului spre a-şi asigura liniştea, atât de necesară în perioada agitată ce se prevede? " . Fapt este că, cu toată atrăgătoarea ofertă a guvernului , obligaţia cu garanţii de a trece puterea în octombrie d-lui Iuliu Maniu, conducerea naţional-ţărănistă a considerat-o neavenită şi a luat măsuri pentru aducerea la îndeplinire a hotărârilor de la Alba lulia. D. Iuliu Maniu a examinat împreună cu bioul de conducere a campaniei opoziţiei nafional-ţărănistă contra guvernului d-lui Vintilă Brătianu, problema succesiunei în lumina eventualelor încercări de-a se schimba ordinea constituţională — ca să-i zicem aşa — în materie de succesiune de guvern. .S’a spus atunci, ceea ce ne reproduce, textual, un informator: TM Regele Ferdinand, — care era Rege şi n’a voit, în 1926, când prima oară partidul naţional-ţărănesc a candidat la succesiune, săt ocolească formal voinţa Naţiune!. Opoziţia aliată răsturnase guvernul I. I. C. Brătianu prin alegerile comunale, unuia dintre aliaţi, neputându-se desprinde exact partea fiecăruia în încrederea Naţiunei, i-a revenit succesiunea. Sofisticare, da , dar înfrângerea făţişă a voinţei Naţiunei, nu... Va face Regenţa ceea ce nu a făcut Regele . Exclus, — spune conducerea naţional-ţărănistă. Ych ANCHETE POLITICE PROBLEMA SUCCESIUNI, PRIVITA PE NATIONAI-TARANISTI National-tarânistii nu cred In stare pe d. Vintilă Brătianu sa schimbe ordinea constituţională D. IULIU MANIU D. V. BRATIANU REFLECŢIUNI DEZOLATE de ALEXANDRU KIRIJESCU Ce l-a îndemnat pe genialul Averescu să-şi serbeze cărămida şi să întindă cumetrie la Timişoara? Care este popularitatea partidului său în marele centru bănăţean? Ce reînoire şi reconfirmare de prestigiu au urmărit Cărămidarii adunându-şi deliquenţii şi mardeiaşii într’o localitate în care nu au nici unul ? Ce forţă electorală veniseră să verifice cei cari n’au numărat nici o sută de voturi din zecile de mii, cari au mers de bună voie la naţional-ţărănişti , cu baioneta între coaste, la guvern ? A fost o sfidare şi o provocaţiune asvârlite Banatului şi Ardealului întreg. Aventurierii politici din vechiul regat s’au obicinuit să ia oraşele din noile ţinuturi drept obiective pentru incursiunile dumnealor obscene. Obiceiu de care se vor desbăra în curând. Deocamdată felicităm pe d. Sever Bocu pentru lecţia pe care a administrat-o excursioniştilor cu browninguri şi cu chei potrivite din zilele de 3 şi 4 iunie. Ardelenii nu aveau voie să se adune la ei acasă, la Alba lulia. Canaliei bucureştene şi lăturilor cluburilor politicastre din Calea Victoriei le este îngăduit să murdărească zidurile venerabile de veacuri ale cetăţilor transilvănene şi bănăţene cu urmna frazeologiei lor fetide* A, ziua în care vor fi târnuiţi cu nasul, cu gura, şi cu tâmplele în propriile lor defecţiunii. Dealtminteri, strânsura Cărămidarilor de la Timişoara a încheiat o perioadă de campanii de presă, de declaraţiuni publice, a căror caracteristică dominantă este una şi aceiaşi, mereu neschimbată: ura politicianilor din vechiul regat faţă de provinciile realipite şi de reprezentanţii lor fireşti. Nu vom reedita fazele luptei de delrminare a elementului ardelean din viaţa publică a României Mari, pe care partidul liberal şi guvernele sale, o duc de zece ani de zile. N'au existat manevră, intrigă, lovitură făţişă sau pe la spate, care să nu fi fost puse la contribuţie. Dar pumnalele cu lama de plumb s’au tocit de o armură indestructibilă. In umbra urei liberale, toţi şefii de partide sau grupări politice au defilat cu toate stindardele lor în vânt. D. A. C. Cuza la congresul Ligii de la Iaşi, a atacat cu violenţă şi cu răutate opoziţia naţional-ţărănistă D. Nicolae Iorga se risipeşte în îndrumări spirituale şi sfaturi cu două tăişuri. Acţiunea d-sale este cea mai dezolantă dintre toate, fiindcă este mai vătămător un prieten nesigur, decât un vrăjmaş sigur. Iar generalul Averescu, după ce a împroşcat opoziţia naţională cu veninul şi cu flegma sa, a dat ordin oficiosul «îndreptarea» să ameninţe pe şefii ei cu un nou 1907. Dar ca să repeţi ,pe 1907, trebuie în prealabil să ai o revoluţie. Iată o invitaţiune bizară la valsul morţii, la care nu se ştie cine va plăti lăutarii. Resentiment profund, iremediabil al politicienilor din vechiul regat faţă de partidul naţional-ţărănesc, dar mai ales faţă de Ardeleni. Cumplita formulă a lui Ion Brătianu: «Vreau Transilvania, dar fără transilvăneni», îşi retrăieşte zile înfrigurate. Alba-Iulia a fost o manifestaţiune caracteristic ardelenească. Oamenii cari au jurat pe cruce reîntronarea legii, sânt cei cari dealungul unor persecuţiuni aproape milenare, şiau făurit o concepţiune despre libertate, care îmbracă forme aproape mistice. Este un incoruptibil postulat politic cel proclamat în ziua de 6 Mai, o formulare spirituală de proporţiile unei dogme şi intransigenţa d-lui Iuliu Maniu apare în veridica şi redutabila ei însemnătate, numai profilată pe aceste perspective şi contemplată sub acest aspect. Viziunea unui ideal de desrobire timp de veacuri cultivat şi mereu amânat — această moştenire pe care marii luptători ardeleni au lăsat-o legatarilor lor de suferinţă şi de sânge — iată primejdia de moarte pentru mentalitatea politică pentru normele de guvernare, pentru tradiţia fanariotă a conducătorilor vieţii publice din vechiul regat. Nu ne miră atitudinile slugarnice sau nervoase ale d-lor Averescu sau A .C. Cuza. Ne desnădăjduieşte d. Nicolae Iorga. Acest mare animator al Sufletului românesc, pierde mereu prilejul de a deveni reconstituitorul său pe baze enorme şi indelebile. Cel mai reprezentativ factor al vechiului regat, întoarce spatele Ardealului în minutul când vrăjmaşii lui înteţesc uneltirile pentru a-l sugruma. Ce-ar fi fost prezenţa sa la Albalulia!.. Spiritualitatea de un sfert de veac a României de dincoace de Carpaţi, ar fi adus spiritualităţi seculare de dincolo de munţi salutul său arzător şi acolada sa fraternă. Vai, câte prilejuri am pierdut pentru a fi cu adevărat demni de zilele acestea magnifice!. Cronica muzicală de G. BREAZUL «NĂPASTA», operă in trei acte, libretul — după Caragiale — şi muzica de SABIN V. DRAGOI ! Opera româna bucureşteană şi-a încheiat stagiunea cu un succes pe care nu trebuie să ezităm a-l numi strălucit. Nu este aşa de frequent norocul unei instituţii de teatru muzical ca să obţină succese, fie morale, fie materiale, reprezentând lucrări originale, de autori aproape necunoscuţi. Mai frequent este relatat de istoria muzicii contrariul. Lucrări de valoare au fost de cele mai multe ori întâmpinate la primele reprezentaţii cu indiferenţă sau cu asprime şi ocolite. O rezistenţă ocultă şi încăpăţânată întârzie mai totdeauna, fără bineînţeles, a o anula, recunoaşterea valorilor conţinute în opera noua. Faptul se verifică de altfel, nu numai în istora uluirii, dur şi in istoria tuturor artelor. Maiorescu a scris în această privinţă magistrala pagină «despre progresul adevărului», iar un caz tipic,— ce demonstrează în fapt diversele etape trecute de o ideie nouă până să răsbată, să triumfe şi să fie general acceptată, «ca un substrat de sine înţeles pentru cugetarea comună», — este, pentru a ne menţine tot în cadrul culturii româneşti, însăşi cazul dramei «Năpasta» a lui Caragiale, din care tânărul muzician bănăţean, Sabin V. Drăgoi, şi-a extras libretul pentru opera sa cu acelaş nume. Se cunosc din istoria literaturii noastre dramatice, dar mai ales din studiul lui Gherea. Criticii noştri şi «Năpasta», de ce erori grosiere s’a făcut vinovată critica de pe-atunci în privinţa dramei lui Caragiale. Ceiace a şi atras de altfel urgia marelui pontif al criticii vremii. Parafrazând părerea unuia dintre criticii căzuţi în vina de a nega valoarea lucrării lui Caragiale, părere formulată în cuvintele : «Năpasta e o adevărată năpaste a dramei», Gherea şi-’ncheie faimosul său esseu: «Aşadar «Năpasta» a fost o adevărată năpaste a criticilor». Să recunoaştem în treacăt că cu prilejul reprezentării «Năpastei» muzicale, critica muzicală a fost abil sustrasă unei asemenea aspre judecăţi. Public şi critică au primit aşadar entusiast lucrarea lui Drăgoi. In cele trei reprezentaţiuni, de câte s’a putut învrednici «Năpasta», — fiind prea târziu pusă în studiu —, sala Liricului a fost tixită nu de «invitaţi» scorţoşi, îngâmfaţi şi mofturoşi, ci de «platnici», atenţi, interesaţi, concentraţi să nu le scape nici un amănunt, admiratori convinşi şi pasionaţi, cari au aplaudat şi aclamat îndelung pe autor şi pe interpreţi. Iată dar un succes franc, obţinut de opera noastră, pe care ne place a-l sublinia cu atât mai vârtos, cu cât el corespunde principiilor desbătute în această rubrică şi susţine faptic gândurile de artă românească, vrerile unui stil muzical românesc către care ambiţionăm, pe care-l râvnim şi pe care «Năpasta» lui Drăgoi ni-l confirmă în strălucit chip. Opera română, sbatându-se de ani de zile în dibuirile inerente şi caracteristice începuturilor, când aplaudată, când bârfită, făcând paşi îndrăzneţi de reprezentaţiuni într’adevăr «extraordinare» sau poticnindu-se în spectacole de exasperantă mediocritate, pune în studiu şi-şi înscrie în repertoriu, numai după Iaşi, două lucrări româneşti: «Şezătoarea» lui Brediceanu şi «Năpasta» lui Drăgoi, îşi înfiripează astfel şi-şi demonstrează acum o existenţă românească, prinde consistenţă în spiritul general al aspiraţiunilor noastre culturale, se adânceşte şi statorniceşte în conştiinţa colectivă ca factor organic şi ca zW'*r instituţie eminentă de afirmare a culturii muzicale româneşti. • Factorii cari hotărăsc asupra valorii unei lucrări de teatru muzical şi cari iau parte la realizarea unei opere dramatice muzicale, sunt atât de multipli şi atât de disparaţi, încât se poate afirma că nu este alt exerciţiu artistic, fie de pură creaţiune, fie de interpretare, care sa depindă de un complex de forţe atât de contradictorii şi de incongruente, ca opera. I s’a zis arta paradoxelor sau a contradicţiilor, a antinomiilor, a neîmpăcatelor sau nepotolitelor conflicte. Opera însumează, într’un fel, cea mai mare parte din condiţiunile de realizare ale celorlalte arte, la care adaogă pe cel specifice artei muzicale. Partitura, traseul contururilor melosului, ar însemna deabia o palidă schiţă grafică, fără articulaţiunea organică, cu svâcnetul dramatic din care iai naştere, pe care-l urmăreşte, îl ex. (Citiți continuarea în pag. II-a.) Luni li Nanking-Peking de ION GONEA Odată cu mussonul — acel vânt de primăvară, care aduce neliniştea fiorului de viaţă pe meleagurile chineze — Chiang Kai Cek, tânărul general reprezentant al suflului revoluţionar din China de Miazăzi, — a trecut la ofensivă împotriva Nordului. Ne aducem aminte că, spre sfârşitul anului trecut, din cauza disensiunilor din sânul Kuo-ming-tangului, disensiuni care păreau că vor risipi în vânt cimentul revoluţionar din sud şi în care influenţa Moscovei se arăta prea evidentă. — Chiang Kai Cek, oarecum înfrânt moralmente, trecea desgustat în Japonia, unde-i trimitea scârba de acasă şi nostalgia, în atare stare sufletească, după mediul şi locurile unde-şi petrecuse o parte din viaţă — studiind ştiinţele militare. Inturnându-se, însă, curând după aceea, izbuteşte să şteargă aproape cu totul influenţa roşie bolşevică: generalii, mai mari sau mai mărunţi, cari se scăldau în apele Moscovei, sunt sau înfrânţi sau readuşi la matcă şi, din nou în fruntea forţelor sudiste regrupate, Chiang Kai Cek aruncă, acum prea sigur de sine, mănuşa lui Ciang So Lin. Cornilov, Denikin, Colceag, Vranghel, etc. — vă aduceţi aminte de ei — cum revoluţia rusească îi scotea, pe unu câte unu, de pe scenă. Scăpata de ei, acesta din urmă a început să-şi depene firele şi să puna în aplicare programele: un vast laboratoriu în care a prins şi prinde chiar un nou decalog social — zeii ştiu cu ce rezultate definitive. Aşijderea astăzi şi în China: până mai deunăzi cel puţin cinci generali chinezi se voiau pe primul plan al atenţiei mondiale, cu toată valoarea lor personală foarte aproximativă. Dar, a coborât de pe scenă şi Feng, generalul creştin care-şi boteza trupele pe câmpul de luptă cu o uriaşă pompă de incendiu; şi nu se mai aude nimic nici de Ou-Pei-Su, cel ajutat de Englezi, nici de Fang, simpatia — par’că a Statelor Unite; şi, acum în urmă, un fel de Napoleon mărunţel prin vadurile Berezinei, Ciand So Lin — generalul Nordului, cel ce posedă o cultură egală celei a fostului generalisim bolşevic — generalul Frunză careşi petrecuse tinereţa stupind în tavan şi pereţi cu mucuri de ţigară —, Ciang So Lin, zic, a luat drumul Manciuriei de unde se pare că nu se va mai întoarce decât pentru înmormântare... Şi a rămas, astfel, singur — generalul Chiang Kai Cek, idolul tineretului revoluţionar chinez. Spuneam în această gazetă, odinioară: cei cinci generali chinezi nu luptă, fiecare pentru câte o putere străină: Japonia, St.Unite, Anglia, Rusia, etc. — cum s’ar fi părut, ci luptat — fiecare pentru sine, până în ziua în care vor lupta — cu toţii sau numai unul din ei — «pentru China, pentru că xenofobia e î n stare să-i unească pe toţi împotriva năvălitorilor europeni». Astăzi dintre generali, a rămas unul singur care LUPTA PENTRU CHINA şi care întrupează conştiinţa ei naţională, atâta câtă e. Toate nădejdiile şi aspiraţiile îndreptându-se spre dânsul, trebue să amintim că el mai e şi membru în guvernul Kuoming-tanghez, despre care se spune că ar fi «cel mai bun şi luminat dintre guvernele care s'au văzut vreodată undeva». Iar între suflul de viaţă nouă al sudului naţionalist, care a înfrânt comunismul ce-l ameninţa până mai deunăzi — şi între nordul reacţionarist al quasi-răposatului Ciang So-Lin care şi el, bietul, se lăuda .* *-~ •'_ până de curând că-i stavilă împotriva comunismului rusesc (recte: unealtă japoneză, dar să se observe faptul că toţi generalii combatanţi cari au dispărut pe rând de pe scenă, mărturisiau invariabil că ei luptau sau luptă pentru China. Zeii mi-s martori că am luptat pentru China noastră, împotriva Moscovei şi a comunismului între Nord şi Sud, aşadar, se mai spune că ar fi şi alte deosebiri: în oraşele nordului, spune o recentă călătorie în China, acolo unde sunt concesiuni !Citifi continuarea în pag. ll a) -----------exon Om al loviturilor de stat şi de teatru, agitator de vorbe mari, jongler de baloane de încercare, d■ Mussolini hărăzeşte Europei ascultătoare şi mai ales «glorioase», momente de nemeritată nelinişte. Seninătatea relativă din cerul boltit al politicei europene este, mulţumită Ducelui străbătută din timp în timp, de câte o expresie fulgerătoare însoţită de o grimasă de efect. Expozeul recent, are toate elementele care au caracterizat până acum personalitatea omului de stat italian. Este clar, categoric şi mai ales spus de la nivelul înalt pe care cele şapte coline ale Cetăţii Eterne îl împrumută vorbitorilor italieni. Din el se desprinde însă o dureroasă morală. Războiul nu a folosit la nimic. Experienţa tragică a anilor de tranşee, nu a modificat decât o hartă, dar nu şi concepţia oamenilor de stat. O veche concepţie care pe vremuri reuşise să revolte întreag lume şi care părea înmormântată în groapa comună a jertfelor şi deziluziilor — se ridică din nou la orizont, renaşte din cenuşa uitării. Ea nu face altceva acum decât să se mute pe un alt meridian, să se plaseze la o altă latitudine. Dar rămâne aceiaş concepţie de imperialism cutezător, conştient de cinismul ţelurilor urmărite. Azi, d. Mussolini se ridică împotriva tratatelor de pace, dispreţuindu-le, aşa cum odinioară cancelarul imperiului german, Bethman Holweg, a făcut-o, în ochii aceluiaşi bătrân şi glorios continent. Pentru cancelar, tratatele erau simple petice de hârtie, pe cari le rupi, în dispreţul semnăturii cu care ai întărit-o, le rupi, le asvărli la gunoi sau fabrici corăbii pentru jocul copiilor în bazinurile grădinelor publice. Pentru d. Mussolini, acelaş lucru. Le rupi sau le modifici, după cum crezi, dupe cumvrei, sau după cum «necesităţile unui popor în creştere» îşi dictează. Aceiaşi necesitate care, după cum spusese Bethman-Holweg, nu cunoaşte legi — şi care dusese la nerespectarea tratatelor existente în 190 — va intra în joc, atunci când nevoia de expansiune a imperialismului italian o va pretinde. Faţă de această concepţie, la ce mai sunt bune pactele de arbitraj, ce confientă mai poate prezenta în spiritul poporului o hârtie, sigilată şi paragrafată, în aplauze, cu aparat de şedinţe solemne şi defilări militare — cari scapătă, prin forţa realităţilor, ascunse, într’un ridicol de operetă, D. Mussolini reeditând o sfruntată şi răpusă concepţie politică, nu isbuteşte decât să se semnaleze popoarelor vigilente cari vor improviza în faţa Italiei, cordonul sanitar, fatal Germaniei şi Rusiei. Dr. C.