Cuventul, august 1928 (Anul 4, nr. 1176-1206)

1928-08-09 / nr. 1184

ANUL al IV-tea — No. 1184. REDACŢIA !?­ AUMlNlSTRA 4 IA BUCUREŞTI. Str. SĂRINDAR No. 4. BUCUREŞTI «pi I 3VS/1U ADMlNlSTRTlA TELEFON:­­ 378/ 9 RtDCJIA Director politici­­ TITUS ENACOVICI Director i C. GONGOPOL. Publicitatea ziarului concesionată exclusiv SOCIETĂŢII GENERALE de PUBLICITATE CAROL SCHULDER și S. BERGER Str. Eug. Carada (fost Karagheorghevici 9). Telefon 311/84. ii. * h*. î­ . I'MI IN IUGOSLAVIA­SI­E,A MOI de NAE IONESCU Ştirile despre starea sănătăţii lui Radici sunt pe ziua de astăzi a­­larmante, — şi asta e rău. Pentru că în ţara vecină şi amică şeful ţă­răniştilor croaţi este altceva decât un demagog primejdios, aşa cum îl îmfăţişează oficioasele guverna­mentale de la noi. Stefan Radici întrupează, pentru noile ţări alipi­te după război, regatul sârb, nă­dejdile lor de egală îndreptăţire la conducerea statului, împotriva cen­tralisnului acaparator a guvernu­lui de la Belgrad. Moartea lui, pe care orice om de răspundere ar trebui să o doreas­că evitată ar fi ca atare o catas­trofă, ea săpând şi mai mult linia de despărţire între nord Căci unîJsogumb­w rdgov mdum Căci în Iugoslavia separatismul în­tre vechea ţară şi ţara adăugată e de o exasperantă acuitate. Ori­ce reprezentant al guvernului de la Belgrad este un duşman, pe care populaţia croată nu-l loveşte — în­că ! —, dar pe care îl sabotează şi îl izolează. Să amintim că jandar­mii nu sunt primiţi în gazdă în nici o casă ţărănească din Croaţia, şi că guvernul a fost nevoit să înfiin­ţeze un serviciu special pentru a­­proviizonarea jandarmilor lui, ţă­ranii refuzând pretutindeni a vin­de alimente acestor trimişi ai Bel­gradului!.... Pricinile acestei primejdioase în­cordări sunt pretutindeni aceleaşi. In Iugoslavia ele s’au agravat prin atitudinea rebarbativă a răposatu­lui Palici care, punând în cumpănă meritele pe care evident le-a avut la constituirea noului stat, a crezut că poate revendica pentru el singur grija organizării regatului vecin, e­xcluzând şi încercând să sugru­me orice veleitate de independenţă şi de colaborare la egal a noilor provincii. Falsificarea vieţii publice şi des­considerarea indicaţiilor populare nu sunt decât consecinţe ale aces­tor pretenţii. Răul adevărat vine din lipsa de înţelegere a Belgradu­lui pentru structura şi pentru ne­voile ţărilor alipite, precum şi din incapacitatea guvernului central de a asigura cetăţenilor o viaţă care să nu difere prea mult de tradiţia lor locală. Pentru aproape toate statele mă­rite pe socoteala fostei monarhii austro-ungare, dificultatea cea mai însemnată decurge din faptul că organizarea administrativă a aces­tor ţări e inferioară celei asigura­te de sistemul funcţionăresc al Vie­nei. Nemulţumirile popoarelor din vechea monarhie erau mai mult de ordin naţional, şi mai puţin de or­din administrativ. Dacă însă în noua configuraţie a Europei aceste nemulţumiri au dispărut, nu e mai puţin adevărat că ele au fost înlo­cuite cu altele. Vienei, centru cu in­tuiţie administrativă, dar fără in­tuiţie spirituală i s’au substituit Belgradul sau Bucureştii. Nouile provincii au rămas tot «provincii», ţinuturi conduse dela centru, fără colaborarea lor, sau cel mult cu co­laborarea lor subalternă. Dacă atitudinea vechilor centre ar fi fundată şi în fapt, dacă cu alte cuvinte ar fi motive serioase care să pledeze în favoarea confis­cării puterii pentru ţara de origi­ne, lucrurile ar fi mai simple. Din nefericire nu sunt în joc decât am­biţii personale şi pretenţii, adesea absurde, sprijinite pe mai marea trecere pe care vechile elemente le au pe lângă factorul constituţional în virtutea unei mai îndelungate conlucrări. Şi aci zace marea pri­mejdie pentru nouile aşezări poli­tice. In contact de zeci de ani poate cu oamenii din vechile provincii, puternici prin rosturile pe cari le­au îndeplinit şi prin tradiţia vieţii publice, coroana se sprijină mai mult pe ei, şi devine prin aceasta solidară cu soarta lor, neisbutind a se ancora în sufletul noilor provin­cii. In zadar conducătorii politici ai masselor fac profesiuni de credinţă monarhică şi luptă din răsputeri împotriva tendinţelor contrarii ; poporul se simte nedreptăţit, e jig­nit sentimental şi îşi aduce aminte de America, unde atâţia au fost şi unde e altfel. Nedreptăţirea provinciilor noas­tre alipite, act arbitar şi egoist al oamenilor politici din vechiul re­gat, îşi are răsfrângerea asupra co­roanei. E un fapt de o gravitate ex­cepţională, care nu odată a fost prevăziut, şi pe care regele Alexan­dru începe să-l simtă astăzi în for­me îngrijorătoare. Poate că azi încă nu e prea târ­ziu . Poate...­ ­«sfefl»­ Un interview «Rampa» ne aduce, de mai bine de un an de zile, poate şi doi, în fiecare Duminecă, în chip sistema­tic, convorbiri din cele mai intere­sante, cu personalităţi ale teatru­lui, din ţară şi de peste graniţă. Ex şi sud­­cepţionale, mai întotdeauna prin semnificaţia artistică a celor inte­rogaţi, ele sunt, întotdeauna, dova­­da irecuzabilă a talentului şi abili­tăţii celor cari interoghează. Romu­lus Dianu, Tudor Muşătescu, N. Constantinescu s-au afirmat în co­loanele duminicale ale «Rampei» nu numai iscusiţi inchizitori dar şi li­teraţi de calitate, atenţi la proto­colul de introducere ca şi la cuvân­tul de despărţire. După intervieivu­­rile în lumea literaţilor, conduse cu atâta subtilă dialectică de către d. Aderca, convorbirile «Rampei» au continuat şi continuă să fie punctul de atracţie săptămânală, într’un do­meniu, sensaţional prin definiţie. N’am vrea să nedreptăţim — cu a­­mintiri parţiale — pe nimeni şi to­tuşi nu ne putem smulge plăcerii pe care ne-au pricinuit-o intervie­­wurile cu adevărat magistrale luate d-lor Niculescu-Buzău şi Iancoves­­cu. Anecdotismul nativ, foind de haz şi soţie al unuia, şi egocentris­mul adorabil, de excepţional copil teribil şi care-l prinde aşa de bine, al celui de-al doilea (fără a spune câtă cunoaştere a meseriei şi câtă justeţe critică se întâlneşte întot­­deauna, în paradoxele d-lui lanco­­vescu) aflaseră, în anchetatori, pre­ţioşi martori şi colaboratori. Ultimul număr de Duminică, al «Rampei!» aduce o convorbire cu A­­lexandru Moissi, eminentul actor vienez, idealul interpret al roluri­lor de torturată inferioritate sufle­tească. Model al genului, intervie­­wul se datoreşte, de astădată d-lui A. Dumbrăveanu. Dacă o inevitabilă rezervă cole­gială, nu s’ar opune, v’aşi spune că persoana acestui graţios reporter, iscodind, cu atâta interes, aminti­rile lui Alexandru Moissi, este una şi aceiaşi cu a colegului nostru de redacţie, inteligentul reporter ce se fereşte în paginile acestea sub pseu­donimul Pinguin. Bogată în variate sugestii, în vederi preţioase asupra utilităţii sau justiţiei criticei dra­matice, convorbirea lui Mossi face o largă parte şi amintirilor româ­neşti. Ciprian şi piesa lui i-au a­­juns la ureche. De talentul lui, Mossi ne convinesse de visu. Dar foarte mult ne-au plăcut şi le-am vrea re­produse în întregime, acele rânduri care vorbesc de marele său suflet. «Eu nu umblu cu patalamale la mână că sunt german, rus sau ita­lian. Trăiesc şi vreau să trăiesc... Vreau să văd lumea zâmbind. Pre­tutindeni unde joc mă simt înfră­ţit cu spectatorul Admirabile cuvinte dintr’un crez al umanizării prin artă, fragment de adevărat şi nobil pacifism. Perpessicius -ooxxxoo- -oxo- Nimic nu poate face mai mult sânge rău unui şef de guvern, — ca şi amatorilor de portofolii ministe­riale rămaşi pe dinafară la consti­tuirea iniţială a unui cabinet — de­cât ceea ce se chiamă «o remaniere ministerială». Pentru că este operaţiunea politi­că cea mai delicată, care nici­odată nu va reuşi să împace pe toată lu­mea ce se crede în drept a beneficia de ea. «Remanierea» guvernului d-lui Vintilă Brătianu, cu osebire, a fă­cut ravagii în guvern şi în partid, pentru că remanierea, — o faci ori n’o faci — tot o perturbare gravă este, şi pentru guvernul d-lui Vinti­lă Brătianu a fost şi este cel mai bă­tut de adversităţi din câte guverne a făcut partidul liberal, — singur sau în colaborări, ca cea de-acum. De ce s’a făcut re­manierea Era sigur, — că remanierea fu­sese proectată de d. Vintilă Brătia­nu după sesiunea extraordinară a Camerelor. Era şi întemeiată, pe nevoia de odihnă a d-lui Vintilă Brătanu, recunoscută şi de Regen­ţă, care acceptase intrarea d-lui Victor Antonescu la Finanţe, dar, mai ales, prin descomplectarea gu­vernului la demisia d-lui Titulescu. Totuşi, remanierea nu s’a făcut. Cu toată vechea încuviinţare a fac­torului constituţional, cu tot asal­tul ministeriabil. De ce? Pentrucă din titlul provizoriu pe care-l avea guvernul d-lui Vintilă Brătianu a ajuns la un titlul cu to­tul precar. Factorul constituţional n’a refuzat remanierea. Dar d. Vin­tilă Brătianu n’a mai îndrăznit s’o ceară. Ştiind că i s’ar refuza? Pro­babil. Fapt însă este, — după afir­maţia făcută chiar de primul mi­nistru d-lui Victor Antonescu — că d. Vintilă Brătianu nu a cerut-o. Astfel, s’a lăsat ministeriabililor o speranţă: că s’ar mai putea ca d. Vintilă Brătianu s’o ceară şi deci s’ar mai putea ca factorul constitu­ţional s’o încuviinţeze. ANCHETE POLITICE „Se va face o remaniere Înainte de deschiderea Parlamentului“ Remanierea. — la­­ toamnă (?!) De-acol, svonul cu care guvernul potoleşte revolta ministeriabililor: — «Se va face o remaniere înainte de deschiderea Parlamentului». Iată într’adevăr, ce a declarat un «important ministru» (discreție inutilă, din partea informatorului nostru): - DACA LA TOAMNA SE FACE ÎMPRUMUTUL SI STABILIZA­REA VOIU CERE EU IN FRUN­TEA DV., (Dv. erau ministeriabilii alarmaţi) PRIMULUI MINISTRU, SA FACA REMANIEREA. (Aceasta se va petrece înaintea deschiderii Parlamentului,­­ după importantul ministru). Mai e necesar să adăugăm că re­manierea nu se va face nici la toamnă? Mai e necesar să spunem că d. Vin­tilă Brătianu nu o va cere factoru­lui constituțional, — și că, chiar dacă cere, — remanierea nu va fi a­­cordată guvernului d-lui Vintilă­ Brătianu’î N. N. FILOSOFIA UNUI „CONFLICT“ de C. GONGOPOL D. Stelian Popescu, despre care­­ care onorează ideia Dreptăţei ega­le spune că se află în conflict cu întregul partid liberal sau în or­ce caz cu o parte însemnată şi mai ales activă a lui, pe chestia ambiţiei ce depune de a face să fie arestaţi doi membri ai majorităţii din Cameră, are aerul să neglijeze con­tingenţele psihologice în actele po­litice. Că greşeşte, a avut prilejul să o constate din primul său contact cu partidul liberal( ce­a ce i-am mai amintit odată, când zelul său ta­­kist împotriva liberalilor îl împin­sese a amesteca numele unui minis­tru în afacerile de postav ale unor bănci ieşene. Ca şi acum deţinea o autoritate judecătorească, o­ mult mai infimă şi «compresorul» politic, care stă­pâneşte România, era să-l stri­vească. Astăzi, în fruntea ierarhiei judi­ciare şi bine secondat de vrednicul secretar general — «dotat», cum i s’a spus de către un coleg al său, d. Stelian Popescu pare că iar se opinteşte împotriva «compresoru­lui». Faptul este interesant pentru multe motive. Are diverse aspecte care reclamă o ochire mai atentă... Şi nicică filosofie politică nu strică în această tulbure afacere. De la început fixăm poziţiunea noastră. Nu suntem de partea ni­mănui. Cei doi deputaţi, dintre cari unul a avut şi un incident perso­nal cam viu cu ministrul justiţiei, sunt­ în adevăr, susceptibili de ri­gorile legei până a fi sub amenin­ţarea unor mandate de depunere ? Nu ştim. D. ministru al justiţiei în atitu­dinea, care cel puţin i se atribue, de justiciar intransigent în repri­marea delictelor ori de către cine ar fi făptuite, nobilă concepţie lă pentru toţi — nu are altă preocu­pare decât numai salvgardarea a­­cestui mare principiu de etică so­cială şi politică ? Ignorăm. Cunoaştem însă idiosincrasia par­tidelor faţă de micii aerculi, cari intervin în intimitatea dependinţe­lor menagere ale acelor partide — când candidaţii la opera de «asa­nare» nu sunt din aceiaşi tulpină politică. Alexandru Marghiloman, juni­mist, ministru de justiţie în cabi­netul conservator al lui Lascar Ca­­targiu, deslănţite faimoasa aface­re K­essu-Robescu, unul primar la Galaţi şi cellalt prefect al judeţu­lui, doi conservatori de veche sur­să. Niculae Filipescu, cinstea însă­şi, aşa cum viaţa publică rar mai oferă exemplare atât de complecte, sare în apărarea celor doi, stri­gând că este o manoperă politică. Atunci a apărut acel faimos arti­col nesemnat dar cu origina stră­vezie : «Un bandit, ministru de justiţie». Am citat acest exemplu, căci ca­racterizează în chip definitiv, date fiind persoanele în joc, cum sunt înclinate a privi partidele, chiar prin cei mai probi reprezentanţi ai lor, pretenţiile de «purificare» cari nu pornesc din însă­şi iniţia­tiva partidului sau forurilor sale etnice conducătoare... D. Stelian Popescu este prea nou venit în partidul liberal şi ori­cât de director al unui ziar răspândit ar fi, autoritatea sa este prea limi­tată pentru a întreprinde o acţiu­ne, care, descalificând două sau trei persoane — ceea ce n’ar avea cine ştie ce importanţă, loveşte însă în chip greu în însă­şi fiinţa morală a partidului. La liberali îndeosebi nu se cu­nosc asemenea procedeuri — şi mai ales nu sunt îngăduite. Cu oare­care capacitate de reflecţie d. Ste­­lian Popescu putea să-şi aducă a­­minte de proasta aventură intăm­plată regretatului Mârzescu, când tot ministru de justiţie fiind, a vrut să răscolească băligarul. Mârzescu! N’ar fi decent de im­sistat comparativ asupra propor­ţiilor. Eleganta mizerie a acelui gentilom, având şi el, fireşte, unele scăderi inerente ori­cărei firi ome­neşti, îl îndreptăţea să aibă şi ranchiună personală contra profi­torilor politicei. Şi cu toate astea!... Mârzescu trebuie să se supue. Desigur, dacă conflictul dintre d. Stelian Popescu şi partidul care îl are ca ministru de justiţie, fără afectuoasa lui adesiune, presintă, în adevăr, acuitatea ce i se atri­­bue, situaţia directorului Univer­sului ar fi mult mai uşoară. D .Stelian Popescu nu are de ce să se sacrifice pentru un partid, care refuză a înţelege înălţimea mora­lă a gesturilor d-sale — întrucât nu-i este dator fiinţa sa politică şi numele său nu se confundă nici cu istoria nici cu tradiţia lui. D. Stelian Popescu, dacă i se fac dificultăţi, n’are decât să demisio­nez. In definitiv guvernul care răbdat demisia Titulescu, n’are sâ se simtă mai rău cu un interimat în plus. ...Iată însă ceea ce nu se va în­tâmpla. D. ministru al justiţiei este un om de înţeles! Şi locul pe care-l de­ţine foarte confortabil. Partidul liberal este încă o redu­tabilă forţă. Are ghiare — şi fa­cuitatea de a scormoni în gestiunea morală a acelora care-l lovesc. Veţi reda deci că lucrurile au să se împace. «Embrassons-nouv. Folleville». Problema Bacalaureatului nr II. întreita inchiziţie, care a fost şi mai e suverană azi în şcoala secun­dară, e: catalogul, catedra şi profe­sorul. Aduceţi-vă toţi aminte, nu e vorba numai de premianţi, căci nu toţi pot fi premianţi — ce bătăi de inimă acompaniau foşnetul foilor din catalog la profesorii cari aveau reputaţia de «răi». Dacă loteria in­terogărilor nu cădea pe tine, ţi se lua o piatră de pe piept. Era de si­gur o amânare a scadenţei, dar o a­­mânare care te uşura pentru ora a­­ceea. E întrebarea însă: în această sta­­ re I. NISEPEANU re de suflet trebue s’aştepte elevi i nterogările? Intr’o şcoală ideală, în care profesorul a ştiut să lucre­ze aşa în­cât să nu mai bată în clasă vântul fricii şi plictiselii, a­­mânarea scadenţii, de care elevii azi se bucură atât de mult, ar fi primită tocmai cu dezamăgire cu contrariere şi părere de rău. In fie­care elev atunci s’ar sbate năval­nic pofta de a răspunde, ba chiar de a anticipa pe profect prin pro­prii întrebări despre probleme ce-1 frământă şi nu, ca acum, şi cum era şi mai grozav pe vremea noas­tră, frica de interogările profesori­lor şi nădejdea ca loteria catalogu­lui să-l salveze pentru moment. Ca­talogul n’ar trebui să joace în şcoa­lă un rol aşa de capital, cum joacă azi; elevii n’ar mai trebui­­ să-şi simtă inima apăsată sub cele două scoarţe de carton negru, dintre cari pornesc ameninţări perpetuui. Intre emoţia de frică — aşa de intim şi minuţios organizată de şcoala in­chizitorială de azi, cu — o repetăm şt.­ permanente resurse de amenin­ţări — şi atenţie, şi judecată, şi starea de suflet în genere prielnică asimilării intelectuale, e un anta­gonism total. Instrucţia sau va fi fără frică, sau nu va fi de loc. In starea de frică intelectul se îndoa­pă de cunoştinţe — dacă măcar şi asta o poate face — dar nu asimi­lează. El se dresează, poate, dar nu se educă. Atenţia se simulează, dar nu se dă cald şi voios lecţiei şi pro­fesorului. Dar această atenţie caldă şi voioasă e temelia învăţământu­lui, de orice grad. Nu trăeşte în şcoală o astfel de atenţie, ea n’are temelie. Fie programele oricât de ideale, metodele exterioare oricât de perfecţionate, ele rămân infruc­tuoase, păstăi goale, forme fără fond, dacă nu se clădesc pe temelia atenţiei pasionate şi a încrederii ne­mărginite a elevilor nu numai în ştiinţa profesorilor, ci, mai ales şi în inima lor, în devotamentul lor spontan către sufletul copiilor, în caracterul lor sincer şi înalt uman. Scurt de tot formulând toate a­­ceste gânduri, succesul adevărat, real al instrucţiei se măsoară cu dragostea de carte a elevului. Şi dragostea de carte a elevului mă­soară atitudinea afectivă a profe­sorului. In rândul întâi deci avem nevoe de o reformă de atitudine afectivă a profesorului în şcoală. Când va veni această reformă de atitudine afectivă, când deci va dis­pare marele inchizitor, care e pro­fesorul, atunci catalogul nu va mai fi, ca azi, un isvor de duşuri eco­­seze, un biciuitor de polirom­ inte­lectuali. Iar catedra nu va mai fi, ce e azi , un eşafoid de lemn văpsit în roşu, un tron pe care le poate înălţa, cu mult deasupra capetelor elevilor, capul cu faţa permanent încruntată a unui despot absolutist, poruncitor de ştiin­ţă şi de discipli­nă militărească. Ştim, ştim prea bine, că o să ni se întoarcă astfel de învinuiri : propagaţi anarhia pedagogică, ma­iestatea sacrosantă a elevilor, răs­făţul intelectual, hedonismul şi epi­­eureismul didactic. De aceea dă azi şcoala faliment, de aceea «nu mai învaţă copiii carte». Ii stricaţi cu răsfăţul intelectual, pe care-l pro­pagaţi, cu atitudinile libertinare, cu genuflexiunile voastre, oameni adulţi, în faţa tuturor slăbiciunilor şi capriţiilor lor de mici tirani. Nu mai e distanţă, nu mai e respect, nu mai e teamă de profesor atunci. E necesară din contră, duritatea, căci viaţa e dură, — şi doar şcoala trebue să formeze pentru viaţă ; e necesară sforţarea năduşitoare, căci e imorală munca uşoară, dacă măcar e muncă ; e necesar biciul catalogului, căci fără stimulentul notării la ce ar mai învăţa elevii î­şi e tot aşa de necesar să troneze profesorul pe gheţarul catedrei, pen­tru ca să îngheţe şi elevii, să se în­veţe cu viforul asprimii, al încrun­tării şi răstirii de acolo de sus , căci viaţa nu e numai vreme seni­­­nă, numai soare zâmbitor, numai adieri de zefir căldicel şi numai răsfăţ de politeţă, şi de maniere prevenitoare, şi de vorbe unse cu miere. Şi apoi, pentru Dumnezeu, vor mai spune unii, ce, profesorul e un scamator ? El trebue să scoată din orice elev ştiinţă, cum scoate sca­matorul câlţi ori panglici pe nas ? Ce poate face el din cei reduşi la minte ! Poţi turna în creerul măr­giniţilor ideile cu pâlnia celor mai bune metode, cu virtuozitate mâ­nuite: nimic nu se va prinde de el dacă n’ai putere nativă de rezisten­ţă şi de efort Şi... totuşi mai e ia o pedagogie, spune alţii, cine mai instruşte azi cu biciul, unde mai e iadul acesta pedagogie aşa de negru, cum îl zu­grăviţi, în care şcoală, întrupat în care profesori ! Dar pedagogia a (Citiţi continuarea în pagina ll-a) •Voi 9 August 1929 Am avut destui, şi mai mari, şi mai mici, şi pe toţi i-am primit cuviincios. Ne amintim şi de anu­mite excese de politeţe, cu tâlc. Am auzit, chiar, toamna trecută, pe un invitat plângându-se de mul­ţimea banchetelor şi de puţinul timp lăsat liber investigaţiilor şi intuiţiilor personale. , De fapt, oaspeţii — de cele mai multe ori — văd şi apreciază ceia ce câţiva domni au interesul să vadă. Măsluirea e prea cunoscută ca să mai stăruim. Părerea bună cu care — ce spune — pleacă misionarii civilizaţiei, e trucată. Iată, însă, un grup de oaspeţi di­feriţi. Vin de la Roma, au vizitat Sinaia, Ploeştiul, Curtea de Argeş, au audiat patru zile cursurile de la Vălenii de Munte, au vizitat tot ce e istoric şi pitoresc în Bucu­reşti,­­ şi acum se pregătesc să colinde încă trei săptămâni ţara, neuitând nici o provincie, stăruind asupra Transilvaniei. Sunt doi iluş­tri profesori universiatri, filologul Bartoli şi geograful Riccardo Ric­­cardi şi zece studenţi ai cursului de limba şi literatura română din Roma, conduşi de profesorul Clau­­diu Isopescu. Munca acestui popu­larizator al culturii româneşti în Italia a fost pe deplin răsplătită. Studenţii cursişti — asupra activi­tăţii cărora am scris, tot în această foaie, mai de mult — cunosc îndes­tul limba română ca să o poată vorbi şi ceti în cărţile ei de seamă. Acest grup — în care trebue să amintim pe cei doi profesori, nu mai puţin pricepuţi în rosturile româneşti (d. Riceardi are în curs de tipărire o carte asupra geogra­fiei României) — e unul dintre du­reros de puţinele c­ori ne pot înţe­lege, judeca şi aprecia. Nu vin la noi însufleţiţi numai de acel entu­ziasm generos şi latin, steril când nu e întovărăşit de informaţie — ci pregătiţi, orientaţi cu uimitoare precizie şi bogăţie în toate aspec­tele vieţii noastre culturale şi po­litice. Pot vorbi româneşte cu cine vor, şi pot afla astfel adevăruri inaccesibile pâlcurilor de excursio­nişti conduşi prea mult în automo­bile. Pot ceti ziarele româneşti, şi pot înţelege actualitatea. Mulţi dintre ei au în urmă-le o întinsă activitate publicistică, îm­preună cu profesorul lor Claudiu Isopescu, au tipărit, numai anul acesta, ş­aptezeci de articole asu­pra României în ziarele de seamă italiene. Au izbutit să facă mai mult­ să dedice un număr din popu­lara colecţie «Due lire di novella a prozei româneşti, publicând tradu­cerea a zece nuvele, de la Caragia­­le la Em. Bucuţa şi Gib. I. Mihăes­­cu. Izbuteau mai multe dacă editu­rile şi autorii noştri ar fi înţeles şi ar fi simţit. Toţi aceşti oaspeţi cunosc pe E­­minescu şi pe Iorga, şi au cetit is­toria României cum nu prea avem noi obiceiul să cetim istoria Italiei, şi au urmărit mişcarea culturală contemporată cu un emoţionant in­teres. Zadarnic le-am comenta utilita­tea. Se spune că, peste tot, au fost bine primiţi şi bine găzduiţi. A­­ceasta ne bucură cu atât mai mult cu cât ne amintim dificultăţile pe cari le-au întâmpinat pe când se aflau încă la Roma, proectând ex­cursia. Toţi aceşti oaspeţi, redactori la ziare, îşi vor scrie impresiile din călătoria lor în România. Şi ele vor fi cu atât mai preţioase cu cât informaţia va egala entuziasmul. In locul atâtor excelente şi copioa­se articole-elogii — vom avea încă o duzină de acele mici studii cu cari prietenii noştri ne-au obici­nuit. Ceea ce înseamnă — pentru cei cari le-au cetit — îmbucurător de mult... ...După atâtea cuvinte calde cu cari au fost întâmpinaţi, e inutil să le mai urăm bun venit. Am vrea, numai, ca oaspeţii noştri să înveţe tot mai mult să ne înţelea­gă. Sub această înţelegere, suntem siguri că vom găsi în­totdeauna dragostea. Pentru că tot ce se spune şi se scrie despre cultură, cunoaş­tere culturală şi înfrăţire prin cul­tură , rămân simple cuvinte dacă nu se întemeiază pe o asimilare e­­fectivă a elementelor intime ale u­­nui popor, exprimate prin istorie şi artă. Şi suntem fericiţi că putem pir­­prinde atâtea realităţi şi atâtea făgăduinţe în grupul de tineri şi învăţaţi oaspeţi italieni. Mircea El­iade — Pentru d. general Nice­­leanu — Am văzut cu ochi buni experien­ţa încercată de prefectul poliţiei cu circulaţia în sens unic pe arterele prea aglomerate de transporturilor bucureştene. Dar aplicarea acestei măsuri încăpută pe mâna unor sub­alterni, anulează bunele efecte ale dispoziţiei prefectoriale. Să povestim o scenă, — dintr’o sută. Ploua. 12 noaptea. Calea Victoriei pustie. Un taxi încărcat cu bagaje grele şi doi pasageri venind de la gara de Nord este împedicat să o­­prească la intrarea unuia dintre O­­telurile care se află pe porţiunea «sensului unic». Pentru că circula­ţia se face numai pe dreapta, ve­hiculele n’au voe să staţioneze în stânga, timpul coborârei unei per­soane sau unor bagaje. Pe o ploae torenţială trebue să le dai jos din trăsură de cealaltă parte a străzei, să o­ străbaţi, ferindu-te de automobilele care dacă nu te lo­vesc, te împroşcă cu noroi,­­ iar cuferile să fie cărate tot astfel, ris­când la fie­ce moment purtătorii lor să devie victimele unui acci­dent... Ce strică circulaţiei o oprire for­tuită pe stânga pentru un motiv bi­ne determinat, când toate vehicu­lele îşi urmează calea lor numai pe dreapta? Pe cine încurcă? In care oraş «sensul unic» este interpretat, că nai voe să te dai jos la intrarea locuinţei tale? Oare celui care a dat un asemenea ordin zânatec, nu i s’a spus că la Paris «sensul unic» este să circuli numai într’un sens, nu să rişti a fi strivit de alte automobile traversând strada, fiindcă nu poţi opri vehiculul decât pe o anumită parte? D. general Nicoleanu a avut tot­deauna aci un sprijin netăgăduit. Dar organele sale de execuţiune par a-şi da un cuvânt de ordine să com­­promită încercările de îmbunătăţi­re rânduite de prefect. Grosolani şi amorfi, şperţari şi tâmpiţi agenţii circulaţiei au deve­nit o plagă a bunei ordine publice. In ori­ce caz aberaţia pe care o semnalăm trebue numai­decât în­dreptată, altcum publicul, care nu poate răbda ori­ce inepţie, va şti să reacţioneze singur. Pieton -oxo—

Next