Cuventul, martie 1930 (Anul 6, nr. 1745-1775)
1930-03-01 / nr. 1745
ANUL AL Vl-lea. No 1745. REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA bucureşti, Str. Cons. Miile (Sărindar), 14 Etajul 111,TI.II. I...IV, 1 J/o/l- REDACŢiA Tl.l.ElM 378/ _ ADMINISTRAŢIA Fondator TITUS ENACOVICI Director NAE IONESCU ATUNCIURiLe Şl PUBLICAŢIILE SE PRIMESC LA ADMINISTRAJIA „CUVÂHTULUI" și Frin 'rs’e acenture de publicitate Sâmbătă 1 Martie 1930 3 LEI intre nénin personal şi virtute colectiva Răspuns d-lui profElnic Otetelişanu Nu sunt, desigur, iubite domnule Otetelişanu, nici ipocrit, nici modest. De aceea, în altă parte decât în aceste slăbiciuni omeneşti va trebui căutată explicaţia faptului că nu pot accepta pentru mine foarte multele lucruri bune pe cari le-ai afirmat despre puţinătatea mea, în ultima scrisoare deschisă pe care mi-ai adresat-o prin «Epoca». Pentru că chiar dacă m-aş lăsa convins de realitatea calităţilor pe cari ai bunăvoinţa prietenească să mi le descoperi, încă ar mai trebui să cred în eficacitatea creatoare a acestor calităţi. Eu însă nu cred. Nu cred în acţiunea rodnică a voinţei omeneşti, mai ales în ordinea vieţii publice; nu cred în «personalitatea» şi în virtuţile ei creatoare. Cred în instituţii şi în colectivităţi, în simbole şi în delegaţie organică şi anonimă. Pentru că nu cred în imediat, în concret şi în contingent, ci în esenţe, resorturi intime şi legi,— unde stă adevărata realitate, nevăzută, dar trăită şi adevărată. Iată de ce nu pot răspunde chemării şi îndemnurilor d-tale, cari vor să-mi asigueze un «rol» în viaţa publică de astăzi, cari îmi cer să iau cunoştinţă de acest rol, şi să activez în consecinţă. Sunt ferm încredinţat că cea mai mare greşală care se poate comite astăzi — şi căreia îi sucombă de altfel d. Maniu — este de a încerca să substituim biată personalitatea noastră beteagă, planurile ei şi hotărârile ei, indicaţiilor de natură colectivă ale istoriei. Să iau hotărâri, să trag planuri de acţiune, să intervin în evenimente pentru executarea acestor planuri? Nu. Ci, atent la tot ce se întâmplă în jurul meu, legat de toată ambianţa şi de tot trecutul printr’o umilă şi imensă iubire, slujitor nevrednic al lui Dumnezeu şi al rasei mele, să mărturisesc în fiecare ceas al vieţii ceea ce în acel moment este indicat. Fără ca să încerc a integră toate aceste indicaţii în curba mare a vieţii, sigur fiindcă Cel care a făcut şi tine totul are El grijă ca nici o mărturisire adevărată să nu cadă în afară de ceea ce El singur ştie a fi această curbă a istoriei noastre. Mă îndemni să fac — ce? Să mă substitui, după celebra şi smintita formulă positivistă — savoir e’est prévoir — lui Dumnezeu, încercând a face eu planul după care se vor desfăşură lucrurile, şi sbătându-mă să execut acest plan, în încordarea nebunească de a constrânge evenimentele ca să meargă după planul meu ? Vai, domnule Otetelișanu, asta nici nu mai este un îndemn, ci— în lumea noastră, iartă-mă—O ISPITA. Cu aceste precizări însă, am ajuns să lămurim şi pricina litigiului dintre noi. îmi adresezi o mustrare asupra a două puncte precise: că mai cred încă în partidul naţional-ţărănesc, şi că nu sprijin după cuviinţă acţiunea ligii «Vlad Ţepeş». Dacă cred în partidul naţionalţărănesc. Sigur că da. Să ne înţelegem însă. Nu în partidul naţionalţărănesc de astăzi, ca întro organizaţie politică definitivă. Am spus-o doară mai de mult, şi în repetate rânduri, partidul acesta nu reprezintă o formulă de echilibru stabil. In sânul lui va trebui să se mai întâmple diverse transformări — şi se vor întâmpla — cari nu ştim unde vor duce. Fapt este însă că deocamdată acest partid şi nu altul este locul tuturor transformărilor viitoare, pentru că el se sprijină pe colectivitatea românească, inglobând-o. Necesitatea de a păstra contact strâns cu această colectivitate, de a-i urmări mişcările, de a-i surprinde indicaţiunile, îmi leagă simpatiile şi încrederea de naţional-ţărănişti. Că el nu închide personalităţi proeminente? Să nu exagerăm. Cari sunt partidele sau organizaţiile cari pot dovedi personalităţi mai proeminente decât cele ale naţional-ţărăniştilor ? E şi natural de altfel. Marile personalităţi nici nu se pot încadra într’un partid. Iar pe de altă parte, politica normală şi sănătoasă nici nu are nevoe de genii, — ci de oameni mediocri. Mediocri şi umili, adică în stare să se supună imperativelor colectivităţii. Nu proştii au fost nenorocirea unui neam, ci proştii încrezuţi. Pentru acelaş motiv, arătat mai bus, nu pot împărtăşi nedumerirea d-tale faţă de simpatia şi încrederea pe care o acord tineretului ardelean. Numai eu vorbesc de «chemărişti»? Se poate. Dar atunci, cu atât mai rău pentru cei cari nu o fac. Pentru că «chemăriştii» aceştia sunt singurul element viu, singurul ferment de viaţă în politica actuală. Este adevârat că ei nu s’au găsit încă pe ei înşişi; că rămân încă prea cantonaţi într’o neîncrezătoare mândrie locală ; că prea se simt legaţi de persoane, făcând să treacă îndatoririle lor faţă de oameni înaintea îndatoririlor faţă de principii. E adevărat. Dar tot aşa de adevărat e că, sub această lipsă de claritate, pulsează viaţă adevărată; şi că prin acţiunea lor, instinctiv justă, se realizează peste intenţiile lor adesea — marile indicaţiuni structurale ale colectivităţii româneşti. Să mă alătur acţiunii «Vlad Ţepeş», încercând o fundare principială, teoretică a acestei acţiuni ? Nu pot. Mărturisesc fără înconjur simpatia şi stima mea pentru tot curajul şi entusiasmul care se risipeşte acolo, şi care nu se poate să nu introducă în viaţa noastră publică o undă de aer proaspăt. Dar «Vlad Ţepeş», e o ligă a cultului personalităţii, pentru care eu nu am nici un fel de înţelegere. De altfel, de ce nu am spune-o? Dvs. vă închinaţi lui Vlad Ţepeş. Dar uitaţi că acela a fost DOMN! Şi că în virtutea acestei calităţi a lui a putut împlini — dacă a împlinit — actele cari vi-l impun admiraţiei dvs. Nădăjduesc, iubite domnule Otetelişanu, că nu-mi vei lua în nume de rău, dacă, deci, nu răspund apelului pe care mi-l adresezi şi care — te rog să crezi — mă cinsteşte şi mă mişcă! Eu rămân mai departe la rosturile mele de azi, necrezând decât în istorie, adică în colectivităţi şi în instituţii, în popor şi în rege. Astăzi mărturisesc. Ce voiu face mâine? Nu ştiu. Şi de altfel, îmi este şi egal. Agitator pe baricadă sau simplu copist într’un birou prăfuit şi întunecos, voiu îndeplini cu aceeaş linişte dar şi cu aceeaş credinţă care îmi angajează toată persoana fizică şi morală, rosturile pe cari mi le vor indica împrejurările. Nu e vorba de noi doară, ei de funcţiunea pe care trebue să o împlinim anonim aproape, în marele tot al naţiunii prin care trăim şi în care ne pierdem. ...Dar dacă nu sunt alături de d-ta în acţiunea pe care aţi întreprins-o, crede-mă totuş înfrăţit în dorinţa de a sluji. Iolae Istrescu ——-—pojj^jjee:-------- „In jurai uitai iacidcaf şcolar* Acesta este titlul sub care s’a dat publicităţii comunicatul ministerului Instrucţiunii cu privire la scandalosul caz petrecut acum mai bine de două luni în tihnitul altminteri oraş al Rădăuţilor. MinisterulInstrucţiunii încearcă să se apere afirmând că primele sancţiuni s’au şi aplicat. Ceiace comunicatul trece sub o prudentă tăcere, însă, e specificarea sancţiunilor cari s’au luat. Or tocmai acest lucru interesa. Fiindcă gravitatea faptului pretindea nu numai excluderea din şcoală a elevei vinovată de purtare imorală — pedeapsă care nu s’a dat, eleva fiind doar încuviinţată să se retragă — ci şi sancţiuni disciplinare imediate împotriva mamei elevei, învăţătoarea bătăuşă Wagner, care s’a făcut prin fapta sa vinovată de ultraj şi lovire. In asemenea cazuri legea prevede suspendarea funcţionarului, în speţă aînvăţătoarei, până la terminarea procesului penal în faţa justiţiei. Agresoarea, însă, îşi continuă nesupărată activitatea deşi asupra ei apasă o acuzaţie aşa de gravă. Da, ministerul instrucţiunei, a trimis, în urma anchetei făcute, un inspector general delegat de autoritatea centrală. Dar intervenţiile politice pot amâna la calendele greceşti asemenea judenită. Pentru care motiv ministerul n’a aplicat agresoarei pedeapsa prevăzută la art. 113 punctul 4 (cenzura cu pierderea salariului dela 11—36 zile) din legea învăţământului primar, pedeapsă pe care ministerul are dreptul s’o dea potrivit art. 144 din aceeaşi lege? Această indulgenţă este mai mult decât suspectă şi ea dovedeşte că însăşi autorităţile centrale n’au avut tăria necesară ca să se sustragă de sub presiunile politicianiste care au intervenit în favoarea învăţătoarei vinovată de ultraj. In asemenea condiţiuni înţelege ministerul instrucţiunei ce răspundere îşi asumă faţă de principiul absolutului respect datorit autorităţii de stat, cu deosebire într’un ţinut în care politicianismul cel mai abject a încurajat toate impertinenţele minoritare? Vladimir Iănescu Din nou nu se mai înţelege nimic în partidul liberal — şi în lumea politică serioasă — din cele ce se petrec la conducere, între d-nii Vintilă Brătianu şi I. G. Duca. Se simte o teribilă desorientare crescând mereu şi două politici precise, două acţiuni vizibile şi contrare, ciocninduse, şi despărţindu-se, spre a lua două drumuri diferite. Ceea ce face conducerea ridicolă şi partidul incapabil de a înţelege rosturile lui. Se anunţă şi se aşteaptă o precisare a situaţiei, o spargere a abcesului, dacă nu un acord sincer şi durabil între cei doi şefi, cel puţin renunţarea definitivă a unuia din ei la politica sa şi scoaterea partidului liberal dintr’un echivoc care nu numai că nu-i profită, dar îl face ridicol. Echivocurile conducerii se înmulţesc Până acum partidul liberal — dela venirea la cârmă a guvernului Maniu — a evoluat dela campaniile de răsturnare ale d-lui Vintilă Brătianu, abandonate prin războtezare de egptre d. Duca în campanii de luminare, — până la acorduri cu guvernul pentru rotativă şi ajutorare la menţinerea la cârmă. Intre timp, partidul liberal — d. Vintilă Brătianu — s’a retras din Parlament de acord cu generalul Averescu şi acum ar vrea să revină — d. Duca — pentru a lipsi de temem campania partidului poporului; a declarat că va anula reforma administrativă — d. Vintilă Brătianu — şi a participat — d. Duca — la alegerile judeţene şi comunale; s'a bucurat — d. Duca — că s’a putut alege pe alocuri, şi declară că — d. Vintilă Brătianu — aleşii săi nu vor lua parte la activitatea consiliilor comunale şi judeţene; s’a supărat pe Regenţa, — d. Vintilă Brătianu — şi d. Duca o vizitează; duce campanie pe tema primejdiei din Basarabia, — tot d. Vintilă Brătianu, şi informează Regenţa — d. Duca — că nu e nimic nou anormal peste Prut. Nu mai pomenim de atâtea şi atâtea alte echivocuri din conducerea liberală, — dintre care cel mai proaspăt este trimiterea d-lui Argetoianu la Prinţul Carol de către d. Duca şi desminţirea întrevederii de către d. Vintilă Brătianu. Să admitem, însă, că această contradicţie continuă este politică abilă şi duplicitate tradiţională. Dar ce e cu comgresul? Unde încurcăturile nu mai au eşire, e acolo unde apare problema — căci e pentru multe motive o problemă — congresului partidului. Anunțat pentru toamna trecută de I. Vintilă Brătianu, el a fost amânat de d. Duca pentru primăvară. Fixat acum, pentru 27 Aprilie, el nu poate fi anunțat pentru că d. Duca îl vrea abia la toamnă. Pentru că are de ratificat șefia d-lui Vîntilă Brătianu? Poate. Dar mai ales pentru că d. Vintilă Brătianu nu vrea să facă înainte o anumită declaraţie: că «partidul liberal şi-a modificat programul economic». Pe care nu vrea să-l modifice. Şi partidul liberal va continua să meargă pe două cărări... Pentru ţară . Un bine: partidul liberal va mai sta mult în opoziţie, fiind dovedit incapabil să se conducă măcar pe el. Vă dați seama ce ar fi un guvern Vintilă Brătianu- Duca? ANCHETE POLITICE DIN PARTIDUL LIBERAL... Echivocriul conducerii continuă plin congres care e fixat la 27 Aprilie și se va ţine la toamnă l JOCUL CARE NIC Trebuie privită cu un deosebit interes tentativa pornită din rândurile majorităţii parlamentare cu scopul de a restabili unitatea în partidul de la putere şi a salva guvernarea. Cei ce au luat iniţiativa «procetului de lege al miniştrilor de justiţie avocaţi» nu sânt nişte comparşi de o categorie inferioară, instrumente amorfe, în mâna unei oculte, muţunachi de şindrilă vopsită cari dau din mâini şi din picioare după cum se trag sforile din culise. Ci soldaţi din ceasul dintâi, militanţi învălmăşiţi timp de ani de zile pe toate fronturile încăerărilor politice, cari dealungul unei îndelungate şi istovitoare opoziţii nu şi-au precupeţit nici o sforţare şi n’au şovăit în faţa nici unui sacrificiu. Cari ştiu mai bine decât foarte mulţi profitori ai democraţiei cât de scump a costat victoria din Noembrie 1928 şi ce dezastruoase concluzii ar trage massele dintr-o prematură prăbuşire de la guvern. Parlamentarii ţărănişti luând poziţie împotriva unui ministru ţărănist? Iată ce rupe în chip surprinzător cu o scumpă tradiţie de mamelucism românesc! Numai pentru acest motiv gestul tinerilor deputaţi ar trebui celebrat cu o deosebită satisfacţiune, dar el este şi un act care dovedeşte o exactă apreciere a situaţiei în raport cu cel puţin unul din factorii hotărâtori ai guvernării. Intr’adevăr d. Grigore Iunian este un distins jurist şi un orator remarcabil. Dar bărbatul cel mai apolitic de pe lume. Există o artă certă a exerciţiului puterei, pe care cei mai mulţi miniştri din actualul guvern n’o cunosc, fiindcă n’au avut nici prilejul, nici răgazul de a-i descoperi tainele, de «aş face mâna», cum se spune. Câţiva însă au înlocuit o iniţiere laborioasă cu o vocaţiune specială, cu un iustinet înăscut. Actualul ministru al justiţiei nu este printre aceştia. D-sa este un pripit şi un catastrofic. Alegerea regentului Sărăteanu putea trece ca o scrisoare la cutie — atât de puţin interesează opinia publică schimbările din sânul unei institutiuni care n’are cu sensibilitatea ei nici o aderentă! Ei bine, ce a făcut, ce a stârnit, ce a deslănţuit d. Iunian împrejurul «Sestui eveniment a fost atât de uimitor şi de inexplicabil, încât mulţi oameni de bună credinţă nu s’au putut împiedeca să vază o manevră puţin elegantă, un pretext tras de păr şi de picioare, o lovitură de stilet în grumajii guvernării acolo unde în realitate n’a fost decât isbucnirea unui temperament care nu se mai controlează şi pe care o raţiune politică inexistentă nu l’a putut înstruna. Pentru norocul guvernului Maniu, a existat o contrapondere a acestei frenezii distructrice. In judecata nepătimașă, în clarviziunea, în echilibrul și dezinteresarea dusă până la imolarea liber acceptată a d-lui Mihai Popovici. Dar există un fapt mai grav decât eroarea — acela de a persista în ea. Când d. Iunian şi-a dat seama că n’a avut dreptate, n'a mai avut decât un gând: toată lumea să se convingă că n’a greşit. Tot ce a întreprins de şease luni de zile se învârteşte împrejurul acestei sforţări înduioşetoare. Tentativele de conciliaţiune, iniţiativele conduse cu o prudenţă şi o dibăcie remarcabile de a restabili o situaţiune cu luni de zile înainte solidă şi promiţătoare de realizări salutare — toate menajamentele de soră de caritate ale d-lui Maniu, intrând în vârful picioarelor în camera cu storurile lăsate, în care pacientul părea că se odihneşte, dar care de îndată ce-l zărea îi asvârlea în cap flaconul cu valeriobromină şi termometrul dela căpătâi — toate avansurile, surâsurile, invitaţiunile amabile şi injoncţiunile pasionate s’au dovedit zadarnice. Atunci o mână de tineri paria- AZA montări au luat taurul de coarne Era şi momentul. O afirmăm, nu fiindcă destinele guvernului Maniu ne-ar tulbura somnul şi pofta de mâncare — am încetat de a tremura pentru o formaţiune politică care n’a realizat deşi putea s’o facă mai bine decât oricare alta — nici unul din imperativele vremii, nici unul din dezideratele masselor. Dar dintr’un alt motiv, D. Grigore Ionian face figură de constant şi ireductibil adversar al Ardealului. In această deplorabilă ipostasă trage după sine pe colegii săi ţărănişti, întregul partid ţărănesc, implicit vechiul regat. Aceasta ne interesează mai mult decât ceea ce se poate susţine împotriva acţiunii d-sale în guvern şi în partid, decât lamentaţiunile universale ce se ridică din toate părţile şi al căror leit-motiv este următorul: — «Dacă Iunian ar lucra sub influenţa liberalilor şi încă nu ne-ar face atâta rău cât ne face. Dar passele de scrimă cu Ardealul, chiar când vârful spadei e acoperit cu un dop de vată, ne indispun şi ne irită. N’au trecut decât zece ani de la Unire şi din vina noastră, foarte multe asperităţi au rămas prost netezite. Aveam apoi siguranţa că guvernarea aceasta va pune provincia de peste Carpaţi în situaţiinea ca, după secole de comprimare să i se asigure plenitudinea afirmării ei în viaţa noului stat român şi satisfacţiunea neprecupeţită a unor aspiraţiuni pe cari trecutul, tradiţia şi capacitatea ei politică le îndreptăţesc cu prisosinţă. Dar a isbi, a pune la index, a ostraciza pe reprezentanţii Ardealului cei mai proeminenţi, mai stimaţi şi mai iubiţi — iată ce este extravagant în cel mai înalt grad. Şi dacă organizatorii manifestaţiunii despre care ne-am ocupat aici au avut drept principal obiectiv acela de a curma un joc pueril dar periculos, noi îi felicităm din toată inima. Alexandru Kiriţescu Sport, sprotsman, sportiv, articole de sport, societate de sport, clxxb sportiv, banchet sportiv, etc., etc, etc. Pe xxnde nu se îintâlneşte acest cuvânt, mai obsedant decât «Ramona», sau «Ich küsse ihre Hand, Madame»? Vedeţi d-voastră, pe tânărul acela, ce îi poată în nişte pantaloni largi — de ai zice că sunt ai lui tat’ său, — și trăgând după sine o pereche de umer’i formidabili, dintre cari, se arată, parcă ruşinată, o cefalică ca de pui golaşi? E un «tip sportiv»! Pantalonii sunt tot «sportivi»; umerii deasemeni! Dar, dați-mi voe să salut pe acest domn cu «jobeix» cenuşiu, ghetre albe şi un binoclu la şold. E una din cele mai mari «figuri sportive» de la noi, fiind proprietarul unui grajd cu 20 de cai pur sânge. Ale sale sunt vestitele iepe: «Zăhata», «Naţi-o frântă», «Hoţii, mă», etc.! Grajdul lui e cunoscut şi în străinătate... Mai întâlnim şi «ţigări sport», «vax sport», «bere sport» etc., etc. Şi nu cred să existe vreun orăşel, la noi ca şi în alte ţări, care să nu aibă o cafenea sau ceainărie sportivă. Mărturisesc că, dacă cineva ar căuta să afle din toate acestea, ce e sportul, n’ar înţelege n nimic. Şi dacă ar mai întreba şi pe ici, pe colo, unii l-ar trimite la «Bomcomit» să vadă sport, alţii l-ar îndemna să se ducă la o gală de box, la circ. Şi poate, — dacă nu chiar sigur — că va nimeri el singur şi la «Galeria sporturilor» din «Luna Park», la Moşi. Şi cu aceasta tot nu s’a lămurit bietul om şi renunţă la a mai afla ceva, cu acea resemnare a omului din popor, care pricepe de multe ori în viaţă că sunt unele lucruri cari «nu pot fi şi pentru el»! Şi cum toate acestea, fără să ştie, a făcut şi face şi el sport: când joacă popice, când înalţă smeul, când se scaldă la Ciurel, când se plimbă Duminecă la «şosea», etc. Căci sport înseamnă a face mişcare în aer liber de plăcere (ca recreaţiune). Şi atunci, turca, smeul, înnotul, oină, capra, bobicul, mingea’n gaui’ă, trânta, sârba, brâixleţul, etc, etc, sunt sporturi şi jocuri sportive, ca şi foot-ball-ul, discoil, lancea, etc., de cari vom vorbi mai la vale. Pentru aceste sporturi, însă, chiar şi pentru cele pe cari le mai practicau şi când nu mai erau copii, ai noştri se întovărăşiau doar temporar şi la întâmplare. Şi pentru aceasta, lucrurile s’au transmis din generaţie în generaţie, fără mari schimbări. Englezii, însă, — cari de altfel au mania cluburilor — s’au întovărăşit pe grupuri, pentru a practica xxn sport sau altul, cu mai multă înlesnire şi cxx mai mxxltă plăcere. Astfel ei au format cluburi de golf, biliard, scrimă, box, etc., graţie cărora, membrii îşi asigură teren, unelte, profesori şi camarazi, după putinţă şi voia lor. Şi pentru aceasta, la englezi practica sporturilor a evoluat, perfecţionându-se. Folosul acestor cluburi este enorm. Şi nu numai pentru practica însă şi a sporturilor, dar mai ales pentru calităţile sufleteşti, individuale şi colective, a căror desvoltare o înlesneşte. Educaţia cetăţenească, la englezi cât şi însăşi educaţia morală individuală, se sprijină în bună parte pe practica sporturilor, în cluburi de sport. Şi aceste incontestabile bunuri, asigurate englezilor de cluburile de sport, se datoresc în special la două condiţii, care, în Anglia, sunt păstrate cu sfinţenie în fiecare club şi anume: 1. Clubul impune nu numai obligaţiuni fizice, dar mai ales morale (adică: cinste, punctualitate, seriozitate, respect, etc.). 2. Membrii clubului prezintă cea mai perfectă omogenitate, în cit priveşte clasa socială, avere, convingeri, etc. Noi, ca şi alţii, am împrumutat de la englezi — fie direct, sau indirect — sistemul cluburilor sportive şi chiar sporturile lor. (Fiindcă trebue să adaug că, din întâmplare, (Continuarea în pagina ll-a) de C. PETRE-LAZAR (iproCleme, Fapte, oameni) IV SPORT NOTE După un spectacol . Am văzut premiera oferită metropolei româneşti de compatriotul nostru d. Raul Aslan. Comedia lui Bernard Shaw «Amorezul» — satiră împotriva făpturilor snobe care învaţă din cârţi cum se trăeşte, îşi diriguesc şi-şi comprimă instinctele după normele unei teorii livreşti — a fost înţeleasă ca farsă. Farsă de salon care ocoleşte cuvântul ţepos, întâmplarea «shoting» şi trapa care te scufundă în profunzimi. Comedia lui Shaw a fost montată după modelul vitrină de mare magazin. Manechinele cxvântă nemţeşte cu accent de prater filtrat în centrul Vienei, femeile poartă toalete gata confecţionate în magazinele de pe Körtner. D. Raul Aslan e însă un actor bine crescut. Persoană drăguţă, (seamănă cu poetul Demostene Botez) desgheţată şi isteaţă. Un excelent caligraf al jocului: înfloreşte gesturile cu degetele mâinelor, frazele cu ţugueli de buze. Schimbă caracterele caligrafice ale jocului cu destulă virtuozitate: joc rond, joc batard, joc cursiv. Se mişcă pe scenă ca pe un domeniu ce-i aparţine. Nu se intimidează şi nu se bâlbâie. Jocul său are ceva din elocinţa avocăţească şi ceva din elocinţa suplă, uşoară şi confortabilă a plata agentului băiat simpatic. D. Raul Aslan nu se supără că nu-i tocmai genial, deşi este compatriotul nostru, şi nu se macerează fiindcă are totuşi talent. Amuză, scântee şi se agită atât cât îi trebue unei rachete să-şi împlinească traectoria. Atât. Şi credem că n’am nedreptăţit pe vienezul nostru compatriot... Despre partenerii săi, s’ar putea adăoga — dacă vreţi din bunăvoinţă şi politeţă datorită de gazdă musafirilor — că sunt corecţi. Amintesc atmosfera spirituală, clară, superficială şi binevoitoare a străzii vieneze. Actori cari îşi îndeplinesc conştiincios datoria , au oarecare respect pentru profesia ce o fac şi se supun regisorului. In Occident, se pare, şomajul artistic a crescut şi pâinea se câştigă greu... Dar turneul «ansamblului Burgtheater» e un prilej de fecunde reflecţii. In primul rând, întrucât sunt utile turneele trupelor străine la noi; în al doilea rând, întrucât elementele autohtone actoriceşti pot fi confruntate cu colegii lor de aiurea. Turneele pot fi utile întru atât, întrucât aduc la noi, fiorul de artă de aiurea, ecoul experienţelor nouă, modele nouă de inventivitate şi strădanie. Un spectacol nou te îmbogăţeşte cu experienţa celui ce a încercat-o cel dintâi (pe care nu mai eşti silit s’o repeţi) şi cu suggestia unui drum viitor. Dar când turneul nu aduce decât un text transexis cu abilitate, corect caligrafiat de un meşter copist, cui foloseşte? In ce-i priveşte pe actorii noştri, după spectacolul Burgtheaterului, au repurtat un triumf. Au venit alţii să-i pună în valoare. Teatrele româneşti au la dispoziţie un material actoricesc (bărbătesc, bineînţeles) de bună calitate. Temperamente profunde şi complicate, minereu cu filon de aur pur, talente catifelate şi fruste. Fără exagerare şi răutate, se poate scrie: avem elemente pe cari se poate clădi xn teatru, n’avem încă teatru-Adică, un teatru românesc cu tot ce putem oferi ca pitoresc şi ingeniozitate inedită. Absentează meşterul care să disciplineze forţele creatoare, compozitorul care să orchestreze glasurile rătăcite în văzduh. Talentul nu este limpezit, rafinat. Fiecare actor rămâne cu ce are. Ascultă de porunca instinctului său şi nu de porunca directorului de scenă, care adesea absentează. Ansamblul vienez ne-a dovedit că avem actori. Mai are şi altă semnificaţie turneului lui Raul Aslan . I. Hait —-----o°Ooo ---- Ziarele au anunţat, acum câteva zile, că :4. S. II. Principele Nicolae al României, înaltul Regent, a cerut înscrierea, ca student, la Şcoala de Ştiinţe administrative, şcoală care funcţionează pe lângă Institutul de Ştiinţe administrative al României. Faptul acesta depăşeşte, prin însemnătatea lui, faptele zilnice ale vieţii noastre publice. El constitue un îndemn pilduitor şi o nădejde. Cel mai înalt funcţionar public al Ţării coboară in rândurile funcţionarilor noştri, urmând, în silinţe asemănătoare buna aşezare administrativă a Statului, printr’o serioasă pregătire a personalului administrativ. Viaţa noastră administrativă este încă dominată de un formalism greoiu, de complicaţiunea inutilă şi sufocantă a mecanismului administrativ, de favoritism, arbitrar şi rutină. Politicianismul ucigător de energii şi descurajator al caracterelor, a pus stăpânire, în rândurile funcţionarilor publici, i-a legat prin făgădnicii, i-a dezorganizat prin abuzuri şi i-a dezamăgit şi lovit prin nedreptăţi. Intre rutină şi slugărnicie faţă de cei mari se află cuprinsă aproape toată activitatea agenţilor noştri publici, faţă de cei mici, între aroganţă şi abuz. Trebuia să vină o îndreptare, o nouă orientare in spiritul conducător al administraţiunii noastre publice. Simpla organizare a drepturilor şi datoriilor funcţionarilor publici, pe cale legală, constituia un punct de plecare care trebuia complectat cu organizarea unei serioase pregătiri profesionale a funcţionarilor publici. Trebuia înviorată însăşi voinţa, însăşi activitatea Statului, prin dotarea administraţiunii cu elemente pregătite, capabile, de iniţiativă, de muncă creatoare, de respect faţă de cei administraţi, de supunere demnă faţă de superiori. Şcoala de Ştiinţe administrative, înfiinţată pe cale de iniţiativă privată de Institutul de Ştiinţe administrative al României şi a luat această sarcină. Având un corp profesoral alcătuit din profesori, conferenţiari şi docenţi universitari şi din înalte personalităţi ale vieţii noastre publice, această şcoală a fost mult apreciată de savanţii streini, iar necesitatea ei se învederează şi prin faptul că State streine, ca Germania, simt nevoia să înfiinţeze şcoli similare. Acum A. S. R. Principele Nicolae se înscrie, ca simplu student. Gestul plin, dar este pilduitor şi plin de speranţe. La deschiderea cursurilor şcolii — anul acesta — A. S. R. Principele Nicolae îşi exprimă părerea de rău că numărul studenţilor şcolii se ridică, faţa cu populaţiunea mare a ţării noastre, abia la 3.500 de studenţi. Funcţionarii noştri publici să se pătrundă de acest îndemn. îndreptarea administraţiunii şi ridicarea prestigiului funcţionarilor publici, nu poate veni decât prin serioasa lor pregătire tehnică şi profesională, legile cele mai bune nu valorează mai mult decât valorează cei chemaţi să le aplice, iată pilda dată de înaltul Regent, Principele Nicolae, semn de mare iubire pentru ţara noastră. El trebue urmat. I. V. G.