Cuventul, martie 1930 (Anul 6, nr. 1745-1775)

1930-03-01 / nr. 1745

ANUL AL Vl-lea.­­ No 1745. REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA bucureşti, Str. Cons­. Miile (Sărindar), 14 Etajul 111,­­TI.I­I. I...IV, 1 J/o/l- REDACŢiA Tl.l.ElM­­­ 378/ _ ADMINISTRAŢIA Fondator TITUS ENACOVICI Director NAE IONESCU ATUNCIURiLe Şl PUBLICAŢIILE SE PRIMESC LA ADMINISTRAJIA „CUVÂHTULUI" și Frin 'rs’e acenture de publicitate Sâmbătă 1 Martie 1930 3 LEI intre nénin personal şi virtute colectiva Răspuns d-lui profElnic Otetelişanu Nu sunt, desigur, iubite domnule Otetelişanu, nici ipocrit, nici mo­dest. De aceea, în altă parte decât în aceste slăbiciuni omeneşti va tre­bui căutată explicaţia faptului că nu pot accepta pentru mine foarte multele lucruri bune pe cari le-ai afirmat despre puţinătatea mea, în ultima scrisoare deschisă pe care mi-ai adresat-o prin «Epoca». Pentru că chiar dacă m-aş lăsa convins de realitatea calităţilor pe cari ai bunăvoinţa prietenească să mi le descoperi, încă ar mai trebui să cred în eficacitatea creatoare a acestor calităţi. Eu însă nu cred. Nu cred în acţiunea rodnică a voinţei omeneşti, mai ales în ordinea vieţii publice; nu cred în «personalitatea» şi în virtuţile ei creatoare. Cred în instituţii şi în colectivităţi, în sim­­bo­le şi în delegaţie organică şi a­­nonimă. Pentru că nu cred în ime­diat, în concret şi în contingent, ci în esenţe, resorturi intime şi legi,— unde stă adevărata realitate, nevă­zută, dar trăită şi adevărată. Iată de ce nu pot răspunde che­mării şi îndemnurilor d-tale, cari vor să-mi asigueze un «rol» în viaţa publică de astăzi, cari îmi cer să iau cunoştinţă de acest rol, şi să activez în consecinţă. Sunt ferm încredin­ţat că cea mai mare greşală care se poate comite astăzi — şi căreia îi sucombă de altfel d. Maniu — este de a încerca să substituim biată per­sonalitatea noastră beteagă, planu­rile ei şi hotărârile ei, indicaţiilor de natură colectivă ale istoriei. Să iau hotărâri, să trag planuri de ac­ţiune, să intervin în evenimente pen­tru executarea acestor planuri? Nu. Ci, atent la tot ce se întâmplă în jurul meu, legat de toată ambianţa şi de tot trecutul printr’o umilă şi imensă iubire, slujitor nevrednic al lui Dumnezeu şi al rasei mele, să mărturisesc în fie­care ceas al vieţii ceea ce în acel moment este indi­cat. Fără ca să încerc a integră toate aceste indicaţii în curba mare a vie­ţii, sigur fiindcă Cel care a făcut şi tine totul are El grijă ca nici o mărturisire adevărată să nu cadă în afară de ceea ce El singur ştie a fi această curbă a istoriei noastre. Mă îndemni să fac — ce? Să mă substitui, după celebra şi smintita formulă positivistă — savoir e’est prévoir — lui Dumnezeu, încercând a face eu planul după care se vor desfăşură lucrurile, şi sbătându-mă să execut acest plan, în încordarea nebunească de a constrânge eveni­mentele ca să meargă după planul meu ? Vai, domnule Otetelișanu, asta nici nu mai este un îndemn, ci— în lumea noastră, iartă-mă—O ISPITA. Cu aceste precizări însă, am ajuns să lămurim şi pricina litigiului din­tre noi. îmi adresezi o mustrare a­­supra a două puncte precise: că mai cred încă în partidul naţional-ţără­­nesc, şi că nu sprijin după cuviinţă acţiunea ligii «Vlad Ţepeş». Dacă cred în partidul naţional­­ţărănesc. Sigur că da. Să ne înţe­legem însă. Nu în partidul naţional­­ţărănesc de astăzi, ca întro organi­zaţie politică definitivă. Am spus-o doară mai de mult, şi în repetate rânduri, partidul acesta nu repre­zintă o formulă de echilibru stabil. In sânul lui va trebui să se mai în­tâmple diverse transformări — şi se vor întâmpla — cari nu ştim unde vor duce. Fapt este însă că deocam­dată acest partid şi nu altul este lo­cul tuturor transformărilor viitoare, pentru că el se sprijină pe colecti­vitatea românească, inglobând-o. Ne­cesitatea de a păstra contact strâns cu această colectivitate, de a-i urmă­ri mişcările, de a-i surprinde indi­­caţiunile, îmi leagă simpatiile şi în­crederea de naţional-ţărănişti. Că el nu închide personalităţi proemi­nente? Să nu exagerăm. Cari sunt partidele sau organizaţiile cari pot dovedi personalităţi mai proeminen­te decât cele ale naţional-ţărănişti­­lor ? E şi natural de altfel. Marile personalităţi nici nu se pot încadra într’un partid. Iar pe de altă parte, politica normală şi sănătoasă nici nu are nevoe de genii, — ci de oa­meni mediocri. Mediocri şi umili, a­­dică în stare să se supună impera­tivelor colectivităţii. Nu proştii au fost nenorocirea unui neam, ci proş­tii încrezuţi. Pentru acelaş motiv, arătat mai bus, nu pot împărtăşi nedumerirea d-tale faţă de simpatia şi încrederea pe care o acord tineretului ardelean. Numai eu vorbesc de «ch­emărişti»? Se poate. Dar atunci, cu atât mai rău pentru cei cari nu o fac. Pentru că «chemăriştii» aceştia sunt singu­rul element viu, singurul ferment de viaţă în politica actuală. Este ade­vârat că ei nu s’au găsit încă pe ei înşişi; că rămân încă prea cantonaţi într’o neîncrezătoare mândrie loca­lă ; că prea se simt legaţi de persoa­ne, făcând să treacă îndatoririle lor faţă de oameni înaintea îndatoriri­lor faţă de principii. E adevărat. Dar tot aşa de adevărat e că, sub această lipsă de claritate, pulsează viaţă adevărată; şi că prin acţiunea lor, instinctiv justă, se realizează­­ peste intenţiile lor adesea — marile indicaţiuni structurale ale colectivi­tăţii româneşti. Să mă alătur acţiunii «Vlad Ţe­peş», încercând o fundare principia­lă, teoretică a acestei acţiuni ? Nu pot. Mărturisesc fără înconjur sim­patia şi stima mea pentru tot cu­rajul şi entusiasmul care se risipeş­te acolo, şi care nu se poate să nu introducă în viaţa noastră publică o undă de aer proaspăt. Dar «Vlad Ţepeş», e o ligă a cultului persona­lităţii, pentru care eu nu am nici un fel de înţelegere. De altfel, de ce nu am spune-o? D­vs. vă închinaţi lui Vlad Ţepeş. Dar uitaţi că acela a fost DOMN! Şi că în virtutea a­­cestei calităţi a lui a putut împlini — dacă a împlinit — actele cari vi-l impun admiraţiei d­vs. Nădăjduesc, iubite domnule Otete­lişanu, că nu-mi vei lua în nume de rău, dacă, deci, nu răspund apelului pe care mi-l adresezi şi care — te rog să crezi — mă cinsteşte şi mă mişcă! Eu rămân mai departe la rosturile mele de azi, necrezând de­cât în istorie, adică în colectivităţi şi în instituţii, în popor şi în rege. Astăzi mărturisesc. Ce voiu face mâine? Nu ştiu. Şi de altfel, îmi este şi egal. Agitator pe baricadă sau simplu copist într’un birou prăfuit şi întunecos, voiu îndeplini cu a­­ceeaş linişte dar şi cu aceeaş credin­ţă care îmi angajează toată persoana fizică şi morală, rosturile pe cari mi le vor indica împrejurările. Nu e vorba de noi doară, ei de funcţi­unea pe care trebue să o împlinim anonim aproape, în marele tot al naţiunii prin care trăim şi în care ne pierdem. ...Dar dacă nu sunt alături de d-ta în acţiunea pe care aţi întreprins-o, crede-mă totuş înfrăţit în dorinţa de a sluji. Iolae I­str­escu ——-—pojj^jjee:--------­ „In jurai uitai iacidcaf şcolar* Acesta este titlul sub care s’a dat publicităţii comunicatul minis­terului Instrucţiunii cu privire la scandalosul caz petrecut acum mai bine de două luni în tihnitul alt­minteri oraş al Rădăuţilor. Minis­terul­­Instrucţiunii încearcă să se apere afirmând că primele sanc­ţiuni s’au şi aplicat. Ceiace comu­nicatul trece sub o prudentă tăcere, însă, e specificarea sancţiunilor cari s’au luat. Or tocmai acest lu­cru interesa. Fiindcă gravitatea faptului pretindea nu numai exclu­derea din şcoală a elevei vinovată de purtare imorală — pedeapsă ca­re nu s’a dat, eleva fiind doar încu­viinţată să se retragă — ci şi sanc­ţiuni disciplinare imediate împotri­va mamei elevei, învăţătoarea bă­tăuşă Wagner, care s’a făcut prin fapta sa vinovată de ultraj şi lovi­re. In asemenea cazuri legea pre­vede suspendarea f­uncţionarului, în speţă a­­învăţătoarei, până la ter­minarea procesului penal în faţa justiţiei. Agresoarea, însă, îşi con­tinuă nesupărată activitatea deşi asupra ei apasă o acuzaţie aşa de gravă. Da, ministerul instrucţiu­­nei, a trimis, în urma anchetei fă­cute, un inspector general dele­gat de autoritatea centrală. Dar in­tervenţiile politice pot amâna la calendele greceşti asemenea jude­­nită. Pentru care motiv ministerul n’a aplicat agresoarei pedeapsa prevăzută la art. 113 punctul 4 (cen­zura cu pierderea salariului dela 11—36 zile) din legea învăţământu­lui primar, pedeapsă pe care minis­terul are dreptul s’o dea potrivit art. 144 din aceeaşi lege? Această in­dulgenţă este mai mult decât sus­pectă şi ea dovedeşte că însăşi au­torităţile centrale n’au avut tăria necesară ca să se sustragă de sub presiunile politicianiste care au in­tervenit în favoarea învăţătoarei vinovată de ultraj. In asemenea condiţiuni înţelege ministerul instrucţiunei ce răspun­dere îşi asumă faţă de principiul absolutului respect datorit autori­tăţii de stat, cu deosebire într’un ţinut în care politicianismul cel mai abject a încurajat toate impertinen­ţele minoritare? Vladimir Iănescu Din nou nu se mai înţelege nimic în partidul liberal — şi în lumea politică serioasă —­ din cele ce se pe­trec la conducere, între d-nii Vin­­tilă Brătianu şi I. G. Duca. Se simte o teribilă desorientare crescând me­reu şi două politici precise, două ac­ţiuni vizibile şi contrare, ciocnindu­­se, şi despărţindu-se, spre a lua două drumuri diferite. Ceea ce face conducerea ridicolă şi partidul in­capabil de­ a înţelege rosturile lui. Se anunţă şi se aşteaptă o preci­­sare a situaţiei, o spargere a abce­sului, dacă nu un acord sincer şi durabil între cei doi şefi, cel puţin renunţarea definitivă a unuia din ei la politica sa şi scoaterea parti­dului liberal dintr’un echivoc care nu numai că nu-i profită, dar îl face ridicol. Echivocur­il­e condu­cerii se înmulţesc Până acum partidul liberal — dela venirea la cârmă a guvernului Ma­niu — a evoluat dela campaniile de răsturnare ale d-lui Vintilă Bră­tianu, abandonate prin războtezare de egptre d. Duca în campanii de lu­minare, — până la acorduri cu gu­vernul pentru rotativă şi ajutorare la menţinerea la cârmă. Intre timp, partidul liberal — d. Vintilă Brătianu — s’a retras din Parlament de­ acord cu generalul Averescu şi acum ar vrea să revină — d. Duca — pentru a lipsi de te­mem campania partidului poporu­lui; a declarat că va anula reforma administrativă — d. Vintilă Brătia­nu — şi a participat — d. Duca — la alegerile judeţene şi comunale; s'a bucurat — d. Duca — că s’a putut alege pe­ alocuri, şi declară că — d. Vintilă Brătianu — aleşii săi nu vor lua parte la activitatea consilii­lor co­munale şi judeţene; s’a supă­rat pe Regenţa, — d. Vintilă Brătia­nu — şi d. Duca o vizitează; duce campanie pe tema primejdiei din Basarabia, — tot d. Vintilă Brătia­nu, şi informează Regenţa — d. Duca — că nu e nimic nou anormal peste Prut. Nu mai pomenim de atâtea şi atâ­tea alte echivocuri din conducerea liberală, — dintre care cel mai proas­păt este trimiterea d-lui Argetoianu la Prinţul Carol de către d. Duca şi desminţirea întrevederii de către d. Vintilă Brătianu. Să admitem, însă, că această contradicţie continuă este politică abilă şi duplicitate tra­diţională. Dar ce e cu comgresul? Unde încurcăturile nu mai au eşi­­re, e acolo unde apare problema — căci e pentru multe motive o pro­blemă — congresului partidului. A­­nunțat pentru toamna trecută de I. Vintilă Brătianu, el a fost amânat de d. Duca pentru primăvară. Fixat acum, pentru 27 Aprilie, el nu poa­te fi anunțat pentru că d. Duca îl vrea abia la toamnă. Pentru că are de ratificat șefia d-lui Vîntilă Bră­tianu? Poate. Dar mai ales pentru că d. Vintilă Brătianu nu vrea să facă înainte o anumită declaraţie: că «partidul liberal şi-a modificat programul economic». Pe care nu vrea să-l modifice. Şi partidul liberal va continua să meargă pe două cărări... Pentru ţară . Un bine: partidul liberal va mai sta mult în opoziţie, fiind dovedit incapabil să se condu­că măcar pe el. Vă dați seama ce ar fi un guvern Vintilă Brătianu- Duca? ANCHETE POLITICE D­IN PARTIDUL LIBERAL... Echivocriul conducerii continuă p­­­lin congres care e fixat la 27 Aprilie și se va ţine la toamnă l JOCUL CARE NIC Trebuie privită cu un deosebit in­teres tentativa pornită din rându­rile majorităţii parlamentare cu scopul de a restabili unitatea în partidul de la putere şi a salva gu­vernarea. Cei ce au luat iniţiativa «procetu­lui de lege al miniştrilor de justi­ţie avocaţi» nu sânt nişte comparşi de o categorie inferioară, instru­mente amorfe, în mâna unei oculte, muţunachi de şindrilă vopsită cari dau din mâini şi din picioare după cum se trag sforile din culise. Ci soldaţi din ceasul dintâi, militanţi învălmăşiţi timp de ani de zile pe toate fronturile încăerărilor politi­ce, cari dealungul unei îndelungate şi istovitoare opoziţii nu şi-au pre­cupeţit nici o sforţare şi n’au şovăit în faţa nici unui sacrificiu. Cari ştiu mai bine decât foarte mulţi profitori ai democraţiei cât de scump a costat victoria din Noem­­brie 1928 şi ce dezastruoase conclu­zii ar trage massele dintr-o prema­tură prăbuşire de la guvern. Parlamentarii ţărănişti luând po­ziţie împotriva unui ministru ţără­nist? Iată ce rupe în chip surprin­zător cu o scumpă tradiţie de m­a­­melucism românesc! Num­ai pentru acest motiv gestul tinerilor deputa­ţi ar trebui celebrat cu o deosebită satisfacţiune,­­ dar el este şi un­ act care dovedeşte o exactă apre­ciere a situaţiei în raport cu cel pu­ţin unul din factorii hotărâtori ai guvernării. Intr’adevăr d. Grigore Iunian este un distins jurist şi un orator remarcabil. Dar bărbatul cel mai apolitic de pe lume. Există o artă certă a exerciţiului puterei, pe care cei mai mulţi miniştri din ac­tualul guvern n’o cunosc, fiindcă n’au avut nici prilejul, nici răga­zul de a-i descoperi tainele, de «a­ş face mâna», cum se spune. Câţiva însă au înlocuit o iniţiere laborioasă cu o vocaţiune specială, cu un iustinet înăscut. Actualul ministru al justiţiei nu este printre aceştia. D-sa este un pripit şi un catastrofic. Alegerea regentului Sărăteanu putea trece ca o scrisoare la cutie — atât de pu­ţin interesează opinia publică schimbările din sânul unei institu­­tiuni care n’are cu sensibilitatea ei nici o aderentă! Ei bine, ce a făcut, ce a stârnit, ce a deslănţuit d. Iu­­nian împrejurul «Sestui evenimen­t a fost atât de uimitor şi de inexpli­­cabil, încât mulţi oameni de bună credinţă nu s’au putut împiedeca să vază o manevră puţin elegantă, un pretext tras de păr şi de picioare, o lovitură de stilet în grumajii gu­vernării acolo unde în realitate n’a fost decât isbucnirea unui tempera­ment care nu se mai controlează şi pe care o raţiune politică inexis­tentă nu l’a putut înstruna. Pentru norocul guvernului Ma­niu, a existat o contrapondere a a­­cestei frenezii distructrice. In jude­cata nepătimașă, în clar­viziunea, în echilibrul și dezinteresarea dusă până la imolarea liber acceptată a d-lui Mih­ai Popovici. Dar există un fapt mai grav de­cât eroarea — acela de a persista în ea. Când d. Iunian şi-a dat seama că n’a avut dreptate, n'a mai avut de­cât un gând: toată lumea să se con­vingă că n’a greşit. Tot ce a între­prins de şease luni de zile se învâr­teşte împrejurul acestei sforţări în­­duioşetoare. Tentativele de concilia­­ţiune, iniţiativele conduse cu o pru­denţă şi o dibăcie remarcabile de a restabili o situaţiune cu luni de zile înainte solidă şi promiţătoare de realizări salutare — toate menaja­mentele de soră de caritate ale d-lui Maniu, intrând în vârful picioarelor în camera cu storurile lăsate, în care pacientul părea că se odihneşte, dar care de îndată ce-l zărea îi as­­vârlea în cap flaconul cu valerio­­bromină şi termometrul dela căpă­tâi — toate avansurile, surâsurile, invitaţiunile amabile şi injoncţiu­nile pasionate s’au dovedit zadar­nice. Atunci o mână de tineri paria- AZA montări au luat taurul de coarne Era şi momentul. O afirmăm, nu fiindcă destinele guvernului Maniu ne-ar tulbura somnul şi pofta de mâncare — am încetat de a tremu­ra pentru o formaţiune politică ca­re n’a realizat deşi putea s’o facă mai bine decât oricare alta — nici unul din imperativele vremii, nici unul din dezideratele masselor. Dar dintr’un alt motiv, D. Grigore Ionian face figură de constant şi i­­reductibil adversar al Ardealului. In această deplorabilă ipostasă tra­ge după sine pe colegii săi ţărănişti, întregul partid ţărănesc, implicit vechiul regat. Aceasta ne interesea­ză mai mult decât ceea ce se poate susţine împotriva acţiunii d-sale în guvern şi în partid, decât lamenta­­ţiunile universale ce se ridică din toate părţile şi al căror leit-motiv este următorul: — «Dacă Iunian ar lucra sub in­fluenţa liberalilor şi încă nu ne-ar face atâta rău cât ne face. Dar passele de scrimă cu Ardea­­lul, chiar când vârful spadei e aco­perit cu un dop de vată, ne indispun şi ne irită. N’au trecut decât zece ani de la Unire şi din vina noastră, foarte multe asperităţi au rămas prost netezite. Aveam apoi siguran­ţa că guvernarea aceasta va pune provincia de peste Carpaţi în situa­­ţiinea ca, după secole de comprima­re să i se asigure plenitudinea afir­mării ei în viaţa noului stat român şi satisfacţiunea neprecupeţită a u­­nor aspiraţiuni pe cari trecutul, tra­diţia şi capacitatea ei politică le în­dreptăţesc cu prisosinţă. Dar a isbi, a pune la index, a os­traciza pe reprezentanţii Ardealu­lui cei mai proeminenţi, mai stima­ţi şi mai iubiţi — iată ce este extra­vagant în cel mai înalt grad. Şi da­­că organizatorii manifestaţiunii despre care ne-am ocupat aici au a­­vut drept principal obiectiv acela de a curma un joc pueril dar pericu­los, noi îi felicităm din toată inima. Alexandru Kiriţescu Sport, sprotsman, sportiv, articole de spor­t, societate de spor­t, clxxb sportiv, banchet sportiv, etc., etc­, etc. Pe xxnde nu se îintâlneşte acest cuvânt, mai obsedant decât «Ramo­na», sau «Ich küsse ihre Hand, Ma­dame»? Vedeţi d-voastră, pe tânărul ace­la, ce îi poată în nişte pantaloni largi — de ai zice că sunt ai lui tat’ său, — și trăgând după sine o per­eche de umer’i formidabili, din­tre cari, se arată, par­că ruşinată, o cefalică ca de pui golaşi? E un «tip sportiv»! Pantalonii sunt tot «spor­tivi»; umerii deasemeni! Dar, dați-mi voe să salut pe acest domn cu «jobeix» cenuşiu, ghetre albe şi un binoclu la şold. E una din cele mai mari «figuri sportive» de la noi, fiind proprietarul un­ui grajd cu 20 de cai pur sânge. Ale sale sunt vestitele iepe: «Zăh­ata», «Naţi-o frântă», «Hoţii, mă», etc.! Grajdul lui e cunoscut şi în străi­nătate... Mai întâlnim şi «ţigări sport», «vax sport», «bere sport» etc., etc. Şi nu cred să existe vreun orăşel, la noi ca şi în alte ţări, care să nu aibă o cafenea sau ceainărie spor­tivă. Mărturisesc că, dacă cineva ar căuta să afle din toate acestea, ce e spor­tul, n’ar înţelege n nimic. Şi dacă ar mai întreba şi pe ici, pe colo, unii l-ar trimite la «Bomco­­m­it» să vadă sport, alţii l-ar îndem­na să se ducă la o gală de box, la circ. Şi poate, — dacă nu chiar­ si­gur — că va nimeri el singur şi la «Galeria sporturilor» din «Luna Park», la Moşi. Şi cu aceasta tot nu s’a lămurit bietul om şi renunţă la a mai afla ceva, cu acea resemnare a omului din popor, care pricepe de multe ori în viaţă că sunt unele lucruri cari «nu pot fi şi pentru el»! Şi cum toate acestea, fără să ştie, a făcut şi face şi el sport: când joacă popice, când înalţă smeul, când se scaldă la Ciurel, când se plimbă Duminecă la «şosea», etc. Căci sport înseamnă a face miş­care în aer liber de plăcere (ca re­­creaţiune). Şi atunci, turca, smeul, înnotul, oină, capra, bobicul, mingea’n gau­­i’ă, trânta, sârba, brâixleţul, etc­, etc, sunt sporturi şi jocuri sportive, ca şi foot-ball-ul, discoil, lancea, etc., de cari vom vorbi mai la vale. Pentru aceste sporturi, însă, chiar şi pentru cele pe cari le mai practicau şi când nu mai erau co­pii, ai noştri se întovăr­ăşiau doar temporar şi la întâmplare. Şi pen­tru aceasta, lucrurile s’au transmis din generaţie în generaţie, fără mari schimbări. Englezii, însă, — cari de altfel au mania cluburilor — s’au întovără­şit pe grupuri, pentru a practica xxn sport sau altul, cu mai multă înlesnire şi cxx mai mxxltă plăcere. Astfel ei au format cluburi de golf, biliard, scrimă, box, etc., graţie că­rora, membrii îşi asigură teren, u­­nelte, pr­ofesori şi camarazi, după putinţă şi voia lor. Şi pentru a­­ceasta, la englezi practica sporturi­lor a evoluat, perfecţionându-se. Folosul acestor cluburi este e­­norm­. Şi nu numai pentru pr­acti­­ca însă şi a sporturilor, dar mai a­­les pentru calităţile sufleteşti, in­dividuale şi colective, a căror des­­voltare o înlesneşte. Educaţia cetăţenească, la englezi cât şi însăşi educaţia morală indi­viduală, se sprijină în bună parte pe practica sporturilor, în cluburi de sport. Şi aceste incontestabile bunuri, asigurate englezilor de cluburile de sport, se datoresc în special la două condiţii, care, în Anglia, sunt păs­trate cu sfinţenie în fiecare club şi anume: 1. Clubul impune nu numai obli­gaţiuni fizice, dar mai ales mora­le (adică: cinste, punctualitate, se­riozitate, respect, etc.). 2. Membrii clubului prezintă cea mai perfectă omogenitate, în cit priveşte clasa socială, avere, con­vingeri, etc. Noi, ca şi alţii, am împrumutat de la englezi — fie direct, sau indi­­r­ect — sistemul cluburilor sportive şi chiar sporturile lor. (Fiindcă trebue să adaug că, din întâmplare, (Continuarea în pagina ll-a) de C. PETRE-LAZAR (iproClem­e, Fapte, oameni) IV SPORT NOTE După un spectacol . Am văzut premiera oferită metro­polei româneşti de compatriotul nos­tru d. Raul Aslan. Comedia lui Ber­nard Shaw «Amorezul» — satiră îm­potriva făpturilor snobe care înva­ţă din cârţi cum se trăeşte, îşi diri­­guesc şi-şi comprimă instinctele du­pă normele unei teorii livreşti — a fost înţeleasă ca farsă. Farsă de sa­lon care ocoleşte cuvântul ţepos, în­tâmplarea «shoting» şi trapa care te scufundă în profunzimi. Comedia lui Shaw a fost montată după modelul vitrină de mare magazin. Manechi­nele cx­vântă nemţeşte cu accent de prater filtrat în centrul Vienei, fe­meile poartă toalete gata confecţio­nate în magazinele de pe Körtner. D. Raul Aslan e însă un actor bine crescut. Persoană drăguţă, (seamănă cu poetul Demostene Botez) desghe­­ţată şi isteaţă. Un excelent caligraf al jocului: înfloreşte gesturile cu degetele mâinelor, frazele cu ţu­­gueli de buze. Schimbă caracterele caligrafice ale jocului cu destulă virtuozitate: joc rond, joc batard, joc cursiv. Se mişcă pe scenă ca pe un domeniu ce-i aparţine. Nu se in­timidează şi nu se bâlbâie. Jocul său are ceva din elocinţa avocăţească şi ceva din elocinţa suplă, uşoară şi confortabilă a plata agentului băiat simpatic. D. Raul Aslan nu se supă­ră că nu-i tocmai genial, deşi este compatriotul nostru, şi nu se mace­rează fiindcă are totuşi talent. A­­muză, scântee şi se agită atât cât îi trebue unei rachete să-şi împli­nească traectoria. Atât. Şi credem că n’am nedreptăţit pe vienezul nostru compatriot... Despre partenerii săi, s’ar putea adăoga — dacă vr­eţi din bunăvoinţă şi politeţă datorită de gazdă musa­firilor — că sunt corecţi. Amintesc atmosfera spirituală, clară, superfi­cială şi binevoitoare a străzii vie­­neze. Actori cari îşi îndeplinesc con­ştiincios datoria , au oarecare res­pect pentru pr­ofesia ce o fac şi se supun regisorului. In Occident, se pare, şomajul artistic a crescut şi pâinea se câştigă greu... Dar turneul «ansamblului Burg­­theater» e un prilej de fecunde re­flecţii. In primul rând, întrucât sunt uti­­le tur­neele trupelor străine la noi; în al doilea rând, întrucât elemente­le autohtone actoriceşti pot fi con­fruntate cu colegii lor de aiurea. Turneele pot fi utile întru atât, întrucât aduc la noi, fiorul de artă de aiurea, ecoul experienţelor nouă, modele nouă de inventivitate şi strădanie. Un spectacol nou te îm­bogăţeşte cu experienţa celui ce a încercat-o cel dintâi (pe care nu mai eşti silit s’o repeţi) şi cu sugges­­tia unui drum viitor. Dar când tur­neul nu aduce decât un text tr­an­­sex­is cu abilitate, corect caligra­fiat de un meşter copist, cui folo­seşte? In ce-i priveşte pe actor­ii noştri, după spectacolul Burgthea­­terului, au repurtat un triumf. Au venit alţii să-i pună în valoare. Teatr­ele româneşti au la dispozi­ţie un material actoricesc (bărbă­tesc, bineînţeles) de bună calitate. Temperamente profunde şi compli­cate, minereu cu filon de aur pur, talente catifelate şi fruste. Fără exagerare şi răutate, se poate scrie: avem elemente pe cari se poate clă­di x­n teatru, n’avem încă teatru-Adică, un teatru românesc cu tot ce putem oferi ca pitoresc şi inge­niozitate inedită. Absentează meş­terul care să disciplineze forţele creatoare, compozitorul care să or­chestreze glasurile rătăcite în văz­duh. Talentul nu este limpezit, ra­finat. Fiecare actor rămâne cu ce are. Ascultă de porunca instinctu­lui său şi nu de porunca directo­rului de scenă, care adesea absen­tează. Ansamblul vienez ne-a dovedit că avem actori. Mai are şi altă semni­ficaţie turneul­ui­ lui Raul Aslan . I. Hai­­t —-----o°Ooo ----­ Ziarele au anunţat, acum câte­va zile, că :4. S. II. Principele Nicolae al Ro­mâniei, înaltul Regent, a cerut înscrie­rea, ca student, la Şcoala de Ştiinţe ad­ministrative, şcoală care funcţionează pe lângă Institutul de Ştiinţe adminis­trative al României. Faptul acesta de­păşeşte, prin însemnătatea lui, faptele zilnice ale vieţii noastre publice. El constitue un îndemn pilduitor şi o nă­dejde. Cel mai înalt funcţionar public al Ţării coboară in rândurile funcţio­narilor noştri, urmând, în silinţe ase­mănătoare buna aşezare administrativă a Statului, printr’o serioasă pregătire a personalului administrativ. Viaţa noas­tră administrativă este încă dominată de un formalism greoiu, de complicaţi­­unea inutilă şi sufocantă a mecanismu­lui administrativ, de favoritism, arbi­trar şi rutină. Politicianismul ucigător de energii şi descurajator al caractere­lor, a pus stăpânire, în rândurile func­ţionarilor publici, i-a legat prin făgă­­dnicii, i-a dezorganizat prin abuzuri şi i-a dezamăgit şi lovit prin nedreptăţi. Intre rutină şi slugărnicie faţă de cei mari se află cuprinsă aproape toată ac­tivitatea agenţilor noştri publici, faţă de cei mici, între aroganţă şi abuz. Tre­buia să vină o îndreptare, o nouă orien­tare in spiritul conducător al adminis­­traţiunii noastre publice. Simpla orga­nizare a drepturilor şi datoriilor func­ţionarilor publici, pe cale legală, cons­tituia un punct de plecare care trebuia complectat cu organizarea unei serioa­se pregătiri profesionale a funcţionari­lor publici. Trebuia înviorată însăşi vo­inţa, însăşi activitatea Statului, prin dotarea administraţiunii cu elemente pregătite, capabile, de iniţiativă, de muncă creatoare, de respect faţă de cei administraţi, de supunere demnă faţă de superiori. Şcoala de Ştiinţe adminis­trative, înfiinţată pe cale de iniţiativă privată de Institutul de Ştiinţe adminis­trative al României şi­ a luat această sarcină. Având un corp profesoral al­­cătuit din profesori, conferenţiari şi­ do­cenţi universitari şi din înalte persona­lităţi ale vieţii noastre publice, aceas­tă şcoală a fost mult apreciată de sa­vanţii streini, iar necesitatea ei se în­vederează şi prin faptul că State streine, ca Germania, simt nevoia să înfiinţeze şcoli similare. Acum A. S. R. Principele Nicolae se înscrie, ca simplu student. Gestul plin, dar este pilduitor şi plin de speranţe. La deschiderea cursurilor şcolii — a­­nul acesta — A. S. R. Principele Nico­­lae îşi exprimă părerea de rău că nu­mărul studenţilor şcolii se ridică, faţa cu populaţiunea mare a ţării noastre, abia la 3.500 de studenţi. Funcţionarii noştri publici să se pătrundă de acest îndemn. îndreptarea administ­raţiunii şi ridicarea prestigiului funcţionarilor pu­blici, nu poate veni decât prin serioasa lor pregătire tehnică şi profesională, legile cele mai bune nu valorează mai mult decât valorează cei chemaţi să le aplice, iată pilda dată de înaltul Re­gent, Principele Nicolae, semn de mare iubire pentru ţara noastră. El trebue urmat. I. V. G.

Next