Cuventul, octombrie 1930 (Anul 6, nr. 1956-1986)
1930-10-14 / nr. 1969
ANUL AL VIea. Mo.a.99. REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Bucureşti, Str. Const. Miile (Sărindar), 14 Etajul III. / 178/10 REDACŢIA Il LEVON 378/9 ADMINISTRAŢIA Fondator TITUS ENACOVICI Director NAE IONESCU ANUNCIURNE $1 PUBLICAŢIILE ADMINISTRAŢIA „CUVÂNTULUI“ şi prin toate agenţiile de publicitate SE PRIMESC LA Refacerea blocului germano-austri-maghiar? Ziarele maghiare aduc o ştire seusatkmalft care a provocat o deosebită agitaţie în cercurile politice maghiare şi care nu e lipsită de interes nu numai pentru noi ci pentru întreaga opinie publică europeană. Este vorba de o întrevedere urmată de tratative care ar fi avut loc într-o localitate din Ungaria şi la care ar fi luat parte generalul german von Seeckt, unul dintre cei mai distinşi ofiţeri ai fostei armate imperiale scriitor militar de mare valoare, d. Goemboes, ministrul de război al Ungariei şi şeful politic al rassiştilor maghiari, precum şi prinţul de Stahremberg, Conducător al keimnehrenilor austriaci, de curând ministru de interne al republicei austriace în noul cabinet Vaugoin. Tratativele ar fi avut loc în cel mai strict secret, asupra lor gazetele germane, maghiare şi austriaca nefiind în măsură să dea nici un fel de lămuriri. Nu ştim întrucât ştirea aceasta corespunde unui fapt real sau dacă în convorbirile purtate de cei trei conducători de mişcări şi de organizaţii s’a fixat o linie de conduită unitară şi comună pentru atingerea unor scopuri de politică internaţională. Chiar în cazul când întrevederea aceasta n’a avut loc, conjecturele politice din cele trei ţări sunt de natură a vădi că anumite elemente încep să ia în consideraţie posibilitatea unei acţiuni comentate a celor trei state cărora regimuri de guvernare apropiate ca doctrină, ca metodă şi ca scopuri le-ar putea eventual furniza mijloace de a se înfăţişa ca un bloc efectiv hotărât să spargă actuala aşezare teritorială a Europei. In adevăr succesul extraordinar pe care Hittler l-a cucerit în recentele alegeri pentru Reichstag şi Căruia un optimism poate prea larg tinde să-i acopere redutabilele-i consecinţe, este semnificativ pentru starea de spirit guvernând o bună parte din opinia publică germană. Se desenează în Germania din ce în ce mai puternic un fel de pornire generală ale cărei ţinte n’ar fi poate prea precise nici în ordinea internă nici în cea externă, dar care voeşte o schimbare, chiar dacă această schimbare ar f să ia formula unei catastrofale prăbuşiri continentale. Război peste graniţe, război civil, orice, numai starea de azi să nu mai dăinuie, iată formulele generatoare de cine ştie ce seisme politice şi sociale care pare să fi sedus un mare număr din energiile poporului german. Niciodată uniforma, drapelul sau arma n’au suscitat un mai mare interes în Germania, ca acum. Toate organizaţiile politice,culturale, sportive, îmbracă forme militare şi simt înjghebate pe criterii de disciplină şi de acţiune aproape soldăţească. Acum câteva zile la Goblenz, pe Bhinvil eliberat astăzi, a defilat în uniforme ostăşeşti, cu echipament ca de război, cu automobile, camioane, bucătării de campanie, corturi şi servicii sanitare, cu mii de drapele şi zeci de fanfare, o sută de mii de membri ai faimoasei organizaţii numită «Casta de oţel», al cărei şef şi întemeietor, Franz Seldte, se bucură de toate atributele unui comandant militar şi se strădueşte să pozeze în viitor dictator. Această «oaste oficioasă» a Reichului este alcătuită din foştii combatanţi ai războiului şi din nouile generaţii pe cari ei le aducă în acelaş spirit războinic.Pe de altă parte în Austria puterea elementelor care voesc să facă din naţionalism nu o desciplină sufletescă, ci un mijloc de a răsturna alcătuiri în cadrul cărora socotesc că viaţa austriacă se sugrumă, devine din zi un zi mai sensibilă. Sub presiunea organizaţiilor quasi-militare ale Heimwehr-ului s’a constituit de curând noul guvern Vaugoin în care şeful acestei mişcări deţine ministerul de interne, adică organul esenţial de conservare a ordinei Eydent şi in Germania ca şi în Austria există în faţa acestor forţe contraponderea elementelor care preţuesc mai mult pacea şi ordinea internă şi externă actuală şi care consideră drept aventură putând duce la dezastru orice încercare de a tulbura echilibrul de azi atât pe planul internaţional cât şi înăuntrul hotarelor. Până acum aceste puteri ale păcii şi ordinei au avut superioritatea. Dar faptele din ultima vreme tind să ne arate că balanţa începe să se aplece ameninţător în cealaltă parte. Cât despre Ungaria, ţară care a fost cel mai activ ferment al spiritului anti-pacifist şi vrăjmaş concordiei internaţoinale, uneăeri tentativele de a sfărâma ordinea europeană de azi nu pot găsi un teren mai prielnic. Pe de o parte fiindcă aci ele ar întâlni rezistenţa cea mai slabă din partea elementelor ponderate, pe de altă parte fiindcă poporul maghiar a fost ca nici unul altul supus unei neostenite acţiuni de exaltare a urei de rassă. Ce n’ar putea deci îndrăzni un Goemboes, şeful revanşarzilor şi ministru de război, în mijlocul unei ambianţe atât de inflamabile şi într’un moment în care cabinetul Bethlen, el însuşi beneficiar în politica internă al demagogiei revanşarde, s’ar vedea incapabil să ţină în frâu ardoarea «levenţilor»? Iată, de ce spunem mai sus că presupunând chiar neadevărate informaţiunile unor ziare ungureşti, situaţiunea politică şi starea de spirit din cele trei state constituesc, în lumina ultimelor evenimente petrecute acolo, probleme de gravă anxietate pentru liniştea şi ordinea Europei. Wladimir Sofiesci ------ooxxoo------• Proba locuim Este cert că între pictură şi realitate e o punte, o linioară de unire, dar o linioară care face să se vădească în acelaşimp discrepanţa între pictură şi realitate e o prăpastie, pe care artistul trebuie să o umple cu preaplinul sângelui şi cărnei sale. Acela este picior care înţelege că numai cu preţul făpturii sale, cu riscul estropierii, poate purcede la înfăptuirea pânzei colorate. Pictorii se deosibesc, de altminteri, prin chipul în care înţeleg să apropie realitatea de pânză: unii nu isbutesc decât să facă salturi de pe o creastă, pe cealaltă creastă a celor două antagonisme care trebuie unite. Alţii, se întind să formeze o punte vie, sau se leagănă atârnaţi de creste, făcând echilibristică în vid. Adevăraţii pictori înţeleg însă că prăpastia nu poate fi umplută decât cu jertfa personală. Cum priveşti pânzele d-nei Elena Popea, îţi dai seama că ai de a face cu un pictor veritabil, care înţelege arta ca o continuă jertfă, ca o necesară ofrandă desăvârşită a personalităţii. Pictura d-nei Elena Popea s’a ivit, (pentru cine îşi aduce aminte de primele expoziţii ale artistei) ca şi focul, pe ascuns, învăluită la început într’un alburiu de fum, care lăsau să se vadă pete albe, crude prin transparenţă, pictura i s’a învălvorat cu încetul, păstrând însă acelaş semn cil unei desăvârşite umilinţe, a unei totale ştergeri în faţa zeiţei căreia slujeşte. Dealtminteri, artista este la acea fază a desăvârşirii, pe care am putea-o numi proba focului. Un artist, un meşteşugar, trece prin diverse metamorfoze, în ce priveşte arta lui. începutul artei, ca şi adolescenţa, este plin de încercări repetate şi dezorientate. Maturitatea artei aduce, odată cu precizarea drumului, proba focului. Culorile, pânza, sunt supuse înaltei tensiuni spirituale, înaltei temperaturi carp, trebuie să aducă tranformarea pământului în faianţă, a chinorozului în omaliu transparent şi viu. Din pânzele recent expuse se vede că artista a isbândit asupra focului. Contrariile le-a unit. Antagonismele le-a fuzionat. Disparatul şi fără sens a devenit unitar şi semnificativ. Doamna Elena Popea a trecut proba focului. Pentru aceasta, printre pictorii noştri, nu numai printre cei femenin, şi-a asigurat un loc de frunte. Paul Sterian Problemele economice preocupă azi mai mult ca oricând atât pe specialişti, cât şi pe nespecialişti. Socotim însă dacă nu mai util, cel puţin tot atât de interesant ca, înainte de a ne grăbi la găsirea soluţiilor, să ne întoarcem la observarea acelor fenomene şi legi fundamentale ale viaţei economice, fără cunoaşterea cărora orice soluţie apare, pe cât de utopică, pe atât de inutilă, dacă nu dăunătoare, întreaga viaţă economică este dominată de aceste două fenomene: schimbul şi întreprinderea. Viaţa economică începe propriu zis cu schimbul. Prin schimb se trece de pe preeconomic la economie, de la munca de simplă recoltă sau de producţie în vederea consumaţiei imediate, la producţia de mărfuri. In fazele primitive, schimbul se face în natură, iar în fazele evoluate, prin vânzare şi cumpărare de mărfuri. Omul economic cumpără tot ce consumă şi vinde ce produce. Vânzările şi cumpărările se fac cu monedă, după preţul pieţei fixat de concurenţă, conform legei ofertei şi cererei. Atât din schimbul în natură, cât şi din vânzare şi cumpărare, vor rezulta diferenţe de bunuri sau bani cari vor însemna un câştig sau o pierdere, după cum acelaş produs se poate schimba cu mai multe sau mai puţine alte produse, sau după cum preţul de vânzare este superior sau inferior celui de cost. Pentru ca din acest schimb să nu rezulte nici o diferenţă, ar trebui ca raportul să se producă şi să existe pe piaţă totdeauna în aceiaş cantitate şi în aceleaşi condiţii. Ceea ce în realitate este imposibil. In bani sau în natură, câştigul va însemna o obţinere de bunuri pe care omul le va căuta şi aprecia în vederea satisfacerei necesităţilor permanente de consumaţie şi producţie, întreaga activitate economică de producţie, consumaţie şi schimb, va avea, deci, ca mobil interesul pentru acest câştig. Acest interes va deveni inerent vieţei omeneşti şi va da naştere unui adevărat instinct economic, care se va confunda cu însuşi instinctul de conservare a vieţei.. Acest instinct este tot atât de vechi, ca şi schimbul. Interesul economic neputând fi identic la toţi indivizii, având deci caracterul de particularitate a tuturor fenomenelor psihice, el se va deosebi mai întâi pe familii şi va urma evoluţia acesteia, de la aglomeraţiile comunitare la familiile restrânse, până la individualizare. Odată cu acest interes a luat naştere şi proprietatea, posesiunea de bunuri utile, care va urma şi ea aceiaşi evoluţie familiară, până la individualizare. Diferenţierea familiară sau individuală a intereselor şi a proprietăţei a dus în aceiaşi măsură la diviziunea, specializarea şi deci separarea activităţilor economice. Prin această separare activităţile acestea au trebuit să-şi creeze anume cadre indispensabile exercitărilor şi realizărei câştigului, precum şi siguranţei posesiunei integrale a acestuia. Astfel au luat naștere întreprinderile, cari vor fi adevărate organisme distincte în corpul social de toate celelalte cadre de activitate. întreprinderea apare odată cu proprietatea, a cărei expresie economică va fi. întreprinderea transformă proprietatea în capital, iar capitalul va avea ca origine economică acumularea câştigului rezultat din producţie. Fără acest acumulator, munca n’ar putea produce în vederea schimbului, întrucât forţele de muncă lipsite de elementul coordonator şi erarhic, ar rămâne disparate, neputând răspunde cerinţelor pieţei şi resista fluctuaţiilor preţurilor, precum, în sfârşit, fără a fi integrate într’o întreprindere, atât capitalul cât şi munca n’ar putea face funcţie economică, întrucât diferenţierea lor s’a făcut tocmai în acest scop. întreprinderea înseamnă economic ceea ce social înseamnă familia. Informaţiile sociale inferioare neexistând proprietate, nu există nici întreprinderi. Ele se confundă cu familia, care, la rândul ei, se confundă cu tribul. Tribul este o unitate socială, economică, religioasă şi politică. Toate funcţiile se îndeplinesc de întregul social fără organe diferenţiate, tot aşa cum se îndeplinesc funcţiile biologice în organismele inferioare. Diferenţierea funcţiilor făcânduse mai întâi pe familii, unele familii vor deveni organe religioase, altele militare şi altele politice. Prin diferenţiere progresivă, aceste funcţii se despart de familii şi dau naştere instituţiilor religioase, militare şi politice compuse şi conduse de indivizi selecţionaţi prin aptitudini specifice sau prin mutaţii. Tot aşa şi funcţiile economice se vor separa de familii, pentru a da naştere întreprinderilor în cari indivizii vor intra în baza unor aptitudini specifice sau prin mutaţii. Odată cu apariţia întreprinderilor, economicul se desparte de social. De unde deci şi punctul de plecare al ştiinţei economice şi al separărei ei de ştiinţa socială. Cea dintâi având ca obiect studiul fenomenelor care se produc în cuprinsul întreprinderilor, cea de a doua având ca obiect clasarea diferitelor tipuri economice, precum şi a celorlalte tipuri de grupări şi instituţii. Economia s’ar putea asemăna deci cu biologia, iar ştiinţa socială cu zoologia, întreprinderea va însemna omn(Citiţi continuarea în pagina 11-a). DISCUŢI economice Schimbul şi întreprinderea --------—COCO--------- intre realitatea capitalistă şi utopiile socialiste D. Vaida, cu prilejul înstalărei d-lui Ion MihalafChe la ministerul de interne, a ţinut un discurs în care a spus câteva lucruri cari merită să fie relevate. D-sa a declarat că «ministerul de Interne este astfel alcătuit şi are un asemenea rol, încât pentru a lucra temeinic şi a face faţă situaţiei, e nevoie să aibă şi concursul celorlalte departamente». O concepţie întârziată Constatarea fostului ministru este justă, însă d. Vaida şi-a dat seama de această necesitate abia în ziua când şi-a strâns bagajele şi numeroşii şefi de cabinet de la interne a plecat să odihnească în mod definitiv, după o atât de controversată carieră politică. Dacă d-sa ar fi avut această concepţie despre rolul ministerului ce l-a condus până acum câteva zile, nu am fi asistat timp de doi ani la toate fricţiunile penibile dintre miniştrii guvernului Maniu. Cât de rău ministru de interne a fost, nu mai este nevoie s’o reamintim! De multă vreme ţara n’a mai avut un conducător atât de slab şi absent. In timpul ministeriatului d-lui Vaida s’a reformat administraţia, făcându-se o lege de organizare a d-sa serviciilor statului fără ca să-i ştie măcar cuprinsul... Sub motiv că vrea să «canalizeze» mişcarea antisemită, s’a pus în contact cu conducătorii ei având multe, inutile şi reprobabile menajamente faţă de aceştia. O gafă... I. Vaida, conform unui vechiu obicei al d-sale, a făcut şi o gafă. Adresăndu-se comandantului jandarmilor i-a spus: «Sper că sub ministeriatul d-lui Mihalache n-o să aveţi ocazia să intraţi în acţiune cu armele ucigătoare, ci cu acele arme bune şi civilizate cu care am lucrat şi eu». D. Vaida a uitat că sub ministeriatul d-sale a fost tragedia de la Lupeni, cea mai sălbatecă represiune, de la 1907 până astăzi. Copiii şi soţiile victimilor au dreptul să protesteze împotriva afirmaţiunei că acestea simt mijloace administrative bune şi civilizate. Şi o manifestaţie semnificativă In timp însă ce la ministerul de interne se făcea instalarea d-lui Ion Mihalache, pe calea Victoriei avea loc o mică încercare de manifestaţie antisemită. Semnificaţia ei nu trebuie să scape noului ministru, care, sântem siguri, va înţelege altfel decât d. Vaida să apere ordinea publică şi viaţa cetăţenilor. 3. ANCHETE POLITICE In jurul declaraţiilor dlui Vaida Intre vorbele şi faptele fostului ministru de interne V. AL. VAIDA-VOEVOD PARTIDELE DE OPOZIŢIE ŞI SOLUŢIA CRIZEI Ideia de partid trece, în rândurile opoziţiei, printr’o subită îmbujorare la faţă. Şi liberalii şi averescanii sunt deadreptul ostil nouei formaţii guvernamentale. Argumentele acestei împotriviri însă rămân mai prejos de atitudinea lor, şi lasă să se întrevadă, de sub pielea de leu a ţinutei de circumstanţă urechile prea lungi ale preocupărilor lor efective. Este, într’adevăr, vorba de o opoziţie făcută guvernului d-lui G. Mironescu pe simplul cuvânt că puterea nu a revenit unuia sau altuia dintre partidele de mai sus. Liberalii găsesc, pe baza aşa zisului lor «nou» program, că puterea trebuia să le revină lor, de drept, ca o pară prea coaptă care se desprinde din pom şi cade în capul celui ce, întâmplător, s’ar afla sub linia ei de cădere. Newton, drept este, a găsit, într’o situaţie similară, legile gravitatei universale; lucrul acesta însă nu s’a mai repetat de atunci, aşa că lucrul a căpătat în înţelepciunea populară formula de: «pică pară mălăiaţă...». Averescani, iarăşi, contestând capacitatea de a fi sincer a partidului liberal, faţă de ţară, de Coroană, şi de programul lui propriu, şi revendicând pentru sine aceste calităţi, socotesc că sunt singurii cărora trebuia să le revină puterea. Intre timp însă se construe guvernul,eu un program precis de lucru, cu făgăduiala că, în preocupările lui nu va prima în nici într’un caz problemele politice, şi că numai marile chestiuni de ordin financiar, administrativ şi economic vor forma scopul suprem a! preocupărilor lui. Pe deasupra tuturor acestor angajamente se ridică însuşi cuvântul M. S. Regelui care a cerut guvernului, pe lângă caracterul lui parlamentar şi constituirednice fapt naţional, angajamentul unei echipe de lucru. Este un Pitei.Criza, deschisă din voinţa M. S. Iligelii, pentru a pune capăt unei guvernări eminamente politice, ar trebui, prin soluţia căpătată, să satisfacă, cel puţin pentru tot timpul necesar aplicării acestui program, să satisfacă această opoziţie. Adevărul însă este că tocmai simbolica desfăşurare a crizei, şi mai ales nu mai puţin simbolica ei soluţionare constitue nemulţumirea profundă a opoziţiei. Sub argumentările de tot felul ale celor două partide se ascunde adânca şi exclusiva preocupare a soartei partidelor, aşa cum s-au înţeles până acum raporturile lor cu statul. Suprastructura parazitară a partidelor şi a compoziţiei lor asupra organismului de stat al ţărei iau cu acest prilej, sfârşit. Până acum se obişnuise mentalitatea politicianistă de la noi ca şeful partidului să fie şi şeful guvernului şi ca şeful guvernului să fie mai ales guvernul de drept al parlamentului. Situaţia acesta creiase avantaje speciale partidelor, şi falsificase până la nimicirea în acest sens al oricărui simţ de orientare, deplin, mentalitatea politicianului român. Aşa se explică dezorientarea actuală şi mai cu seamă marchează drumul pe care se va desfăşura opoziţia actuală. Ea nu are nici pe departe caracterul preocupărilor de interesele generale ale ţărei, ci numai pe acela al soartei partidelor. Şi d. Vintilă Brătianu, ca şi d. mareşal Averescu, în soluţia dată actualmente crizei trecute de guvern nu pot vedea limpede nici semnificaţia ei, şi nici nu se pot face sensului soluţiei date. Domniile lor sunt formaţi la şcoala partidelor politice, în vederea lor, şi nu pot să se sustragă ambianţei unei întregi educaţii politice pe care o reprezintă sintetic. Evidenţi iarăşi, că nu punem la îndoială sinceritatea cu care fiecare dintre ei îşi apără partidul, situaţiile date, şi circumstanţele în care se găsesc, în convingerea că apără situaţii de ordin general. Nu e mai puţin adevărat că numai faptul că cugetarea lor politică a acestor bărbaţi de stat a fost formată în vremurile normale de până la 1916, şi că persistă a căuta dezlegarea problemelor iscate din război in cadrul concepţiilor lor de tinereţe, constitue greşeala fundamentală a întregei lor concepţii, şi nodul gordian al conflictului în care se află faţă de nouile tendinţi ale opiniei noastre publice. Bineînţeles că rezistenţa aceasta nu poate schimba cursul firesc al evenimentelor. Ele sunt determinate de logica evenimentelor, şi de necesitatea de viaţă a poporului românesc. Nu e mai puţin adevărat însă că trecerea aceasta se face, dela nou la vechiu, dela parazitismul de partid la iniţiativa liberală, dela tirania organizaţiei la libertatea constituţională a unui parlament independent, cie toate spaimele inerente unei fundamentale prefaceri. România se bizue azi însă de înalta înţelepciune a suveranului său, şi pe o întreagă rezervă de oameni pregătiţi pentru sarcina de a face faţă dificultăţilor momentului. Partidele politice, de altă parte, au de luptat cu neîncrederea vitregei obşti româneşti, în încercarea de supravieţuire pe care o întreprind azi. Şi mai au de luptat cu însăşi situaţia sufocantă a ţărei, care — şi lucrul acesta nu se uită uşor — rămâne opera lor exclusivă, N. Davidescu MARTI 14 OCTOMBRIE 1330 Miorul românesc Iată o disciplină ştiinţifică foarte mult căutată la noi. Am credinţa, în această privinţă, că o mare parte dintre cărturarii noştri dacă nu fac politică democratică şi nici critică lierară (acestea fiind cele două mari calităţi cu care valahul nostru vine pe lume) apoi în orice caz se ocupă cu folklorul. E drept că e un domeniu puţin controlabil, unde fiecare îşi aduce truda muncii unei veri de hoinăreală prin ţinuturi cu păstori, cu stâne şi cu babe vrăjitoare. La noi folklorist se poate improviza orice amator de colindat coclaurile munţilor înarmat cu un alpenstok, bască, blok-notes şi creion. De când anumiţi trâmbiţari îndrăgostiţi subit de sufletul poporului, au sunat alarma pierii cântecului poporan, harnicii noştri culegători de folklor s’au repezit cu setea lor hulpavă, naivă şi omniscientă, şi între paginile sutelor de colecţii au îngrămădit un material infam şi haotic. In, ultimii patruzeci de ani un nou heliadism plutia în aer: culegeţi, oricum şi orice ! Teama că în zilele noastre nu se mai creiază nimic — ca şi când poporul acesta, a cărui istorie e ilustrată cu pagini de epopee, şi-a frânt deodată linia existenţii — a făcut ca satele să se împânzească de cercetători improvizaţi şi fără nici o pregătire ştiinţifică. De la elevul de şcoală secundară, pe care profesorul de limba română îl obligă să-l aducă din vacanţă, notate, colindele pe care le-a melodiat şi el alături de copiii satului sub fereastra înflorită cu ţurţuri de ghiaţă şi Până la profesorul unversitar pornit şi hotărât să facă studii de folklor în cutare regiune a ţării, e o întreagă serie de folklorişti confecţionaţi a la minut. Tânărul învăţător ajuns în sat s’a simţit dator să scrie pentru posteritate cântecele de lume şi glumele posnaşe ale cutărui sătean şugubăţ la povestit, iar popa satului s’a amuzat notând pe file de pomelnic dela babele satului un descântec de ceas rău, de deochiu, de muşcătură sau mai ştiu ce! Aşa s’a făcut că dela Alexandru Russo, — care «lângă Virgil şi Ovid» mai adăogase şi «păstorul câmpiilor şi al munţilor» — şi până azi s’au umplut rafturile Academiei Române cu sute de colecţii poporane, de tot felul, unde generaţiile studioase află crâmpee de baladă, fragmente de legendă şi formă de limbă uneori de-o ciudăţenie extraordinară. Amintesc numai voluminoasa culegere a lui G. Dem. Teodorescu culeasă aproape în întregime, în mijlocul târgului, din gura lăutaruluiPetre Solcanu, din Crucea de Piatră. In afară de câteva colecţii de ispravă făcute de oameni cu competinţă ştiinţifică şi de specialitate, celelalte rămân un test inutil şi dubios. Cine a avut prilejul să străbată acest material adunat —poate cu bună credinţă, nu zic — îşi poate da seama de starea haotică în care se află. Nu de mult urmărind un motiv de literatură poporană, încă din, vremea lui A. Păun, am încercat să identific prin toate ediţiile colindelor şi cântecelor de stea de atunci şi până azi, mi-a fost imposibil. Numărul nesfârşit al colecţiilor se pun de pcumezişul îşi frâng regularitatea cronologică şi îşi suprapun numeroasele variante fără să mai poţi despica drum luminos cercetărei. Se impune deci, ca acest material să fie selecţionat şi ordonat fără întârziere, altfel orice studiu de folklor comparat, făcut pe baza materialului existent şi în cadrul geografiei folklorice menită să urmărească un motiv până la epuizare e infructuos şi chiar imposibil. Acum trei ani d. prof. Caracoatea, la seminarul său de folklor, propusese ca fiecare lucrare prezentată pentru susţinut să fie însoţită de o critică asupra materialului pop, străbătut, nu s’a făcut şi totuşi un început tot dela Universitate va trebui să pornească. Astăzi folklorul este o disciplină ştiinţifică indiscutabilă. Aiurea savanţi străluciţi şi-au consacrat viaţa întreagă studiilor de folklor ancorat definitiv în preajma ştiinţelor umanităţii. Cu fraţii Grimm în Germania, cu Gaston Paris, J. Bédier și Cosquin în Franța, cu Mur (Citiţi continuarea în pag. II-a) ----oOoOo X oOoOo---- S'a împământenit şi la noi, un bun obicei apusean: vânzarea cărţii pe stradă■ Ei bine, împotriva acestui obicei, un om care şi-a făcut o faimă de cărturar scriind zilnice note despre cele cărturăreşti, protestează. Cică asta ar fi sinonim cu ţigănie. Cartea trebuie vândută într’o înaltă atmosferă de făţărnicie, cum se vindeau, de pildă, indulgenţele papale. Cartea, după opinia domniei-sale, este un fel de femeie măritată, cu cununie în regulă, care trebuie întâi divorţată şi apoi cucerită. Domnul cărturar, după faimă, are o opinie extrem de didactică despre carte. Adică una de muzeu. In jurul comerţului ele cărţi trebuiesc înălţate ziduri, cartea trebuie să fie căutată de cetitor şi nu dânsa să-şi caute cetitorii. Este şi aceasta un fel, de concepţie. Evident, nu prea nouă. Şi evident, nu prea interesantă. Atâta vreme cât librăria era un comerţ de lux, mai înţeleg să se aplice o citare concepţie. Astăzi însă, când librăria este obligată să se pună de acord cu cerinţele comerţului modern, să se pună de acord cu nevoile reclamei, este absurd să se mai aplice vechea concepţie. Atunci cartea avea un tiraj limitat; astăzi, are un tiraj popular. Cum vreţi să se desfacă o marfă, să se răspândească faima ei dacă nu se face reclamă în jurul ei? Mai ales la noi, unde se ceteşte puţin, cartea are nevoie de o largă răspândire, de un puternic imbold. In afară de faptul că tărăbuţele pline de cărţi de la răspântii îşi au poezia lor (şi cine poate contesta această poezie !) ele sunt de o utilitate absolută. Fără exagerare se poate susţine că sunt singurele librării veritabile din Capitală. In prăvăliile denumite librării se face tin comerţ mai întins de articole de voiaj, rechizite de birou şi rechizite şcolare decât pe, cărţi. La tarabele improvizate la răscruci se vând numai cărţi şi nu bocanci de sport. Şi în afară de faptul că sunt singurele librării bucureştene, ele aduc cartea în stradă şi o pun la îndemâna trecătorului, fără să-i mai ceară nici un fel de sforţare. A protesta împotriva acestor librării înseamnă a cere autorităţilor — care fac numai dificultăţi şi nici un fel uşurinţă — să pună stavilă comerţului de librărie. Mai ales când ştiut este că aceste librării fac dever. Noi ne mărturisim întreg entuziasmul pentru sistemul de vânzare al cărţii în stradă. Dorim ca tarabele să se înmulţiască. Spre binele culturii româneşti. ..