Cuventul, octombrie 1930 (Anul 6, nr. 1956-1986)

1930-10-14 / nr. 1969

ANUL AL VIea.­ Mo.­a.99. REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA Bucureşti, Str. Const. Miile (Sărindar), 14 Etajul III. / 178/10 REDACŢIA Il­ LEVON­­ 37­8/9 ADMINISTRAŢIA Fondator TITUS ENACOVICI Director NAE IONESCU ANUNCIURN­E $1 PUBLICAŢIILE ADMINISTRAŢIA „CUVÂNTULUI“ şi prin toate agenţiile de publicitate SE PRIMESC LA Refacerea blocului germano-austri-magh­iar? Ziarele maghiare aduc o ştire seusatkmalft care a provocat o deo­sebită agitaţie în cercurile politice maghiare şi care n­u e lipsită de interes nu numai pentru noi ci pentru întreaga opinie publică eu­ropeană. Este vorba de o întreve­dere urmată de tratative care ar fi avut loc într-o localitate din Un­garia şi la care ar fi luat parte ge­neralul german von Seeckt, unul dintre cei mai distinşi ofiţeri ai fostei armate imperiale scriitor mi­litar de mare valoare, d. Goemboes, ministrul de război al Ungariei şi şeful politic al rassiştilor maghiari, precum şi prinţul de Stahremberg, Conducător al keimnehrenilor aus­­triaci, de curând ministru de in­terne al republicei austriace în noul cabinet Vaugoin. Tratativele ar fi avut loc în cel mai strict se­cret, asupra lor gazetele germane, maghiare şi austriaca nefiind în măsură să dea nici un fel de lămu­riri. Nu ştim întrucât ştirea aceasta corespunde unui fapt real sau dacă în convorbirile purtate de cei trei conducători de mişcări şi de orga­nizaţii s’a fixat o linie de conduită unitară şi comună pentru atingerea unor scopuri de politică interna­ţională. Chiar în cazul când între­vederea aceasta n’a avut loc, con­­jecturele politice din cele trei ţări sunt de natură a vădi că anumite elemente încep să ia în consideraţie posibilitatea unei acţiuni comen­tate a celor trei state cărora regi­muri de guvernare apropiate ca doctrină, ca metodă şi ca scopuri le-ar putea eventual furniza mij­loace de a se înfăţişa ca un bloc efectiv hotărât să spargă actuala aşezare teritorială a Europei.­­ In adevăr succesul extraordinar pe care Hittler l-a cucerit în re­centele alegeri pentru Reichstag şi Căruia un optimism poate prea larg tinde să-i acopere redutabilele-i consecinţe, este semnificativ pentru starea de spirit guvernând o bună parte din opinia publică germană. Se desenează în Germania din ce în ce mai puternic un fel de porni­re generală ale cărei ţinte n’ar fi poate prea precise nici în ordinea internă nici în cea externă, dar care voeşte o schimbare, chiar dacă această schimbare ar f să ia for­mula unei catastrofale prăbuşiri continentale. Război peste graniţe, război civil, orice, numai starea de azi să nu mai dăinuie, iată formu­lele generatoare de cine ştie ce seisme politice şi sociale care pare să fi sedus un mare număr din e­­nergiile poporului german. Niciodată uniforma, drapelul sau arma n’au suscitat un mai mare in­teres în Germania, ca acum. Toate organizaţiile politice,culturale, spor­­tive, îmbracă forme militare şi sim­t înjghebate pe criterii de disciplină şi de acţiune aproape soldăţească. Acum câteva zile la Goblenz, pe Bhinvil eliberat astăzi, a defilat în uniforme ostăşeşti, cu echipament ca de război, cu automobile, cami­oane, bucătării de campanie, cor­turi şi servicii sanitare, cu mii de drapele şi zeci de fanfare, o sută de mii de membri ai faimoasei or­ganizaţii numită «Casta de oţel», al cărei şef şi întemeietor, Franz Sel­­­dte, se bucură de toate atributele u­­nui comandant militar şi se stră­­dueşte să pozeze în viitor dictator. Această «oaste oficioasă» a Reichu­­lui este alcătuită din foştii comba­tanţi ai războiului şi din nouile ge­neraţii pe cari ei le aducă în acelaş spirit războinic.Pe de altă parte în Austria pute­rea elementelor care voesc să facă din naţionalism nu o desciplină su­­flete­scă, ci un mijloc de a răsturna alcătuiri în cadrul cărora socotesc că viaţa austriacă se sugrumă, de­vine din zi un zi mai sensibilă. Sub presiunea organizaţiilor quasi-mi­­litare ale Heimwehr-ului s’a consti­tuit de curând noul guvern Vaugoin în care şeful acestei mişcări deţine ministerul de interne, adică orga­nul esenţial de conservare a ordinei­ Eydent şi in Germania ca şi în Austria există în faţa acestor forţe contraponderea elementelor care preţuesc mai mult pacea şi ordinea internă şi externă actuală şi care consideră drept aventură putând duce la dezastru orice încercare de a tulbura echilibrul de azi atât pe planul internaţional cât şi înăuntrul hotarelor. Până acum aceste puteri ale păcii şi ordinei au avut superio­ritatea. Dar faptele din ultima vre­me tind să ne arate că balanţa în­cepe să se aplece ameninţător în cea­laltă parte. Cât despre Ungaria, ţară care a fost cel mai activ ferment al spiri­tului anti-pacifist şi vrăjmaş con­cordiei internaţoinale, uneăeri tenta­tivele de a sfărâma ordinea euro­peană de azi nu pot găsi un teren mai prielnic. Pe de o parte fiindcă aci ele ar întâlni rezistenţa cea mai slabă din partea elementelor pon­derate, pe de altă parte fiindcă po­porul maghiar a fost ca nici unul altul supus unei neostenite acţiuni de exaltare a urei de rassă. Ce n’ar putea deci îndrăzni un Goemboes, şeful revanşarzilor şi ministru de război, în mijlocul unei ambianţe atât de inflamabile şi într’un mo­ment în care cabinetul Bethlen, el însuşi beneficiar în politica internă al demagogiei revanşarde, s’ar ve­dea incapabil să ţină în frâu ardoa­rea «levenţilor»? Iată, de ce spunem mai sus că presupunând chiar neadevărate in­­formaţiunile unor ziare ungureşti, situaţiunea politică şi starea de spi­rit din cele trei state constituesc, în lumina ultimelor evenimente petre­cute acolo, probleme de gravă an­xietate pentru liniştea şi ordinea Europei. Wladimir Sofiesci ------ooxxoo------• Proba locuim Este cert că între pictură şi rea­litate e o punte, o linioară de unire, dar o linioară care face să se vă­dească în acelaş­imp discrepanţa între pictură şi realitate e o pră­pastie, pe care artistul trebuie să o umple cu preaplinul sângelui şi cărnei sale. Acela este picior care înţelege că numai cu preţul făptu­rii sale, cu riscul estropierii, poate purcede la înfăptuirea pânzei colo­rate. Pictorii se deosibesc, de altminteri, prin chipul în care înţeleg să apro­pie realitatea de pânză: unii nu isbutesc decât să facă salturi de pe o creastă, pe cealaltă creastă a celor două antagonisme care trebuie u­­nite. Alţii, se întind să formeze o punte vie, sau se leagănă atârnaţi de creste, făcând echilibristică în vid. Adevăraţii pictori înţeleg însă că prăpastia nu poate fi umplută decât cu jertfa personală. Cum priveşti pânzele d-nei Elena Popea, îţi dai seama că ai de a face cu un pictor veritabil, care înţelege arta ca o continuă jertfă, ca o ne­cesară of­randă desăvârşită a perso­nalităţii. Pictura d-nei Elena Popea s’a ivit, (pentru cine îşi aduce aminte de primele expoziţii ale artistei) ca şi focul, pe ascuns, învăluită la început într’un al­buriu de fum, care lăsau să se vadă pete albe, crude prin transparenţă, pictura i s’a învălvorat cu încetul, păstrând însă acelaş semn cil unei desăvârşite umilinţe, a unei totale ştergeri în faţa zeiţei căreia slu­jeşte. Dealtminteri, artista este la acea fază a desăvârşirii, pe care am pu­tea-o numi proba focului. Un artist, un meşteşugar, trece prin diverse metamorfoze, în ce priveşte arta lui. începutul artei, ca şi adolescenţa, este plin de încercări repetate şi de­zorientate. Maturitatea artei aduce, odată cu precizarea drumului, pro­ba focului. Culorile, pânza, sunt su­puse înaltei tensiuni spirituale, înaltei temperaturi carp, trebuie să aducă tranformarea pământului în faianţă, a chinorozului în omaliu transparent şi viu. Din pânzele recent expuse se ve­de că artista a isbândit­ asupra fo­cului. Contrariile le-a unit. Anta­gonismele le-a fuzionat. Disparatul şi fără sens a devenit unitar şi sem­nificativ. Doamna Elena Popea a trecut p­roba focului. Pentru aceas­ta, printre pictorii noştri, nu nu­mai printre cei femenin, şi-a asi­gurat un loc de frunte. Paul Sterian Problemele economice preocupă azi mai mult ca oricând atât pe spe­cialişti, cât şi pe nespecialişti. So­cotim însă dacă nu mai util, cel puţin tot atât de interesant ca, îna­inte de a ne grăbi la găsirea solu­ţiilor, să ne întoarcem la observa­rea acelor fenomene şi legi funda­mentale ale viaţei economice, fără cunoaşterea cărora orice soluţie a­­pare, pe cât de utopică, pe atât de inutilă, dacă nu dăunătoare, întreaga viaţă economică este do­minată de aceste două fenomene: schimbul şi întreprinderea. Viaţa economică începe propriu zis cu schimbul. Prin schimb se trece de pe preeconomic la economie, de la mun­ca de simplă recoltă sau de produc­ţie în vederea consumaţiei imedia­te, la producţia de mărfuri. In fa­zele primitive, schimbul se face în natură, iar în fazele evoluate, prin vânzare şi cumpărare de mărfuri. Omul economic cumpără tot ce con­sumă şi vinde ce produce. Vânzări­le şi cumpărările se fac cu monedă, după preţul pieţei fixat de con­curenţă, conform legei ofertei şi cererei. Atât din schimbul în natură, cât şi din vânzare şi cumpărare, vor rezulta diferenţe de bunuri sau bani cari vor însemna un câştig sau o pierdere, după cum acelaş produs se poate schimba cu mai multe sau mai puţine alte produse, sau după cum preţul de vânzare este superior sau inferior celui de cost. Pentru ca d­in acest sch­imb să nu rezulte nici­ o diferenţă, ar tre­bui ca raportul să se producă şi să existe pe piaţă totdeauna în aceiaş cantitate şi în aceleaşi condiţii. Ceea ce în realitate este imposibil. In bani sau în natură, câştigul va însemna o obţinere de bunuri pe care omul le va căuta şi aprecia în vede­rea satisfacerei necesităţilor per­manente de consumaţie şi produc­ţie, întreaga activitate economică de producţie, consumaţie şi schimb, va avea, deci, ca mobil interesul pentru acest câştig. Acest interes va deveni inerent vieţei omeneşti şi va da naştere unui adevărat in­stinct economic, care se va confun­da cu însuşi instinctul de conser­vare a vieţei.. Acest instinct este tot atât de vechi, ca şi schimbul. Interesul economic neputând fi i­­dentic la toţi indivizii, având deci caracterul de particularitate a tu­turor fenomenelor psihice, el se va deosebi mai întâi pe familii şi va urma evoluţia acesteia, de la aglo­meraţiile comunitare la familiile restrânse, până la individualizare. Odată cu acest interes a luat naştere şi proprietatea, posesiunea de bu­nuri utile, care va urma şi ea a­­ceiaşi evoluţie familiară, până la individualizare. Diferenţierea familiară sau indi­viduală a intereselor şi a proprie­­tăţei a dus în aceiaşi măsură la di­viziunea, specializarea şi deci sepa­rarea activităţilor economice. Prin această separare­ activităţile aces­tea au trebuit să-şi creeze anume cadre indispensabile exercitări­lor şi realizărei câştigului, precum şi siguranţei posesiunei integrale a a­­cestuia. Astfel au luat naștere în­treprinderile, cari vor fi adevărate organisme distincte în corpul social de toate celelalte cadre de activi­tate. întreprinderea apare odată cu proprietatea, a cărei expresie eco­nomică va fi. întreprinderea trans­formă proprietatea în capital, iar capitalul va avea ca origine econo­mică acumularea câştigului rezultat din producţie. Fără acest acumula­tor, munca n’ar putea produce în vederea schimbului, întrucât forţe­le de muncă lipsite de elementul co­ordonator şi erarhic, ar rămâne dis­parate, neputând răspunde cerinţe­lor pieţei şi resista fluctuaţiilor preţurilor, precum, în sfârşit, fără a fi integrate într’o întreprindere, a­­tât capitalul cât şi munca n’ar pu­tea face funcţie economică, întrucât diferenţierea lor s’a făcut tocmai în acest scop. întreprinderea înseamnă econo­mic ceea ce social înseamnă familia. In­formaţiile sociale inferioare ne­existând proprietate, nu există nici întreprinderi. Ele se confundă cu familia, care, la rândul ei, se con­fundă cu tribul. Tribul este o uni­tate socială, economică, religioasă şi politică. Toate funcţiile se în­deplinesc de întregul social fără organe diferenţiate, tot aşa cum se îndeplinesc funcţiile biologice în organismele inferioare. Diferenţierea funcţiilor făcându­­se mai întâi pe familii, unele fa­milii vor deveni organe religioase, altele militare şi altele politice. Prin diferenţiere progresivă, aceste funcţii se despart de familii şi dau naştere instituţiilor religioase, mi­litare şi politice compuse şi condu­se de indivizi selecţionaţi prin ap­titudini specifice sau prin mutaţii. Tot aşa şi funcţiile economice se vor separa de familii, pentru a da naştere întreprinderilor în cari in­divizii vor intra în baza unor ap­titudini specifice sau prin mutaţii. Odată cu apariţia întreprinderi­lor, economicul se desparte de so­cial. De unde deci şi punctul de plecare al ştiinţei economice şi al separărei ei de ştiinţa socială. Cea dintâi având ca obiect studiul fe­nomenelor care se produc în cu­prinsul întreprinderilor, cea de a doua având ca obiect clasarea dife­ritelor tipuri economice, precum şi a celorlalte tipuri de grupări şi instituţii. Economia s’ar putea ase­măna deci cu biologia, iar ştiinţa socială cu zoologia, întreprinderea va însemna o­mn­(Citiţi continuarea în pagina 11-a). DISCUŢI economice Schimbul şi întreprinderea --------—COCO---------­ intre realitatea capitalistă şi utopiile socialiste D. Vaida, cu prilejul înstalărei d-lui Ion MihalafChe la ministerul de interne, a ţinut un discurs în ca­re a spus câteva lucruri cari me­rită să fie relevate. D-sa a decla­rat că «ministerul de Interne este astfel alcătuit şi are un asemenea rol, încât pentru a lucra temeinic şi a face faţă situaţiei, e nevoie să aibă şi concursul celorlalte depar­tamente». O concepţie întârziată Constatarea fostului ministru es­te justă, însă d. Vaida şi-a dat seama de această necesitate abia în ziua când şi-a strâns bagajele şi numeroşii şefi de cabinet de la in­terne a plecat să odihnească în mod definitiv, după o atât de con­troversată carieră politică. Dacă d-sa ar fi avut această concepţie despre rolul ministerului ce l-a condus până acum câteva zile, nu am fi asistat timp de doi ani la toate fricţiunile penibile dintre mi­niştrii guvernului Maniu. Cât de rău ministru de interne a fost, nu mai este nevoie s’o reamin­tim! De multă vreme ţara n’a mai avut un conducător atât de slab şi absent. In timpul ministeriatului d-lui Vaida s’a reformat administraţia, făcându-se o lege de organizare a d-sa serviciilor statului fără ca să-i ştie măcar cuprinsul... Sub motiv că vrea să «canalize­­ze» mişcarea antisemită, s’a pus în contact cu conduc­ătorii ei având multe, inutile şi reprobabile mena­jamente faţă de aceştia. O gafă... I­. Vaida, conform unui vechiu o­­bicei al d-sale, a făcut şi o gafă. A­­dresăndu-se comandantului jandar­milor i-a spus: «Sper că sub minis­teriatul d-lui Mihalache n-o să aveţi ocazia să intraţi în acţiune cu ar­mele ucigătoare, ci cu acele arme bune şi civilizate cu care am lucrat şi eu». D. Vaida a uitat că sub ministe­riatul d-sale a fost tragedia de la Lupeni, cea mai sălbatecă represiu­ne, de la 1907 până astăzi. Copiii şi soţiile victimilor au dreptul să pro­testeze împotriva afirmaţiunei că a­­cestea simt mijloace administrative bune şi civilizate. Şi o manifestaţie semnificativă In timp însă ce la ministerul de interne se făcea instalarea d-lui Ion Mihalache, pe calea Victoriei avea loc o mică încercare de mani­festaţie antisemită. Semnificaţia ei nu trebuie să scape noului ministru, care, sântem siguri, va înţelege alt­fel decât d. Vaida să apere ordinea publică şi viaţa cetăţenilor. 3. ANCHETE POLITICE In jurul declaraţiilor d­lui Vaida Intre vorbele şi faptele fostului ministru de interne V. AL. VAIDA-VOEVOD PARTIDELE DE OPOZIŢIE ŞI SOLUŢIA CRIZEI Ideia de partid trece, în rândurile opoziţiei, printr’o subită îm­bujora­­re la faţă. Şi liberalii şi averescanii sunt deadreptul ostil nouei forma­ţii guvernamentale. Argumentele a­­cestei împotriviri însă rămân mai prejos de atitudinea lor, şi lasă să se întrevadă, de sub pielea de leu a ţinutei de circumstanţă urechile prea lungi ale preocupărilor lor e­­fective. Este, într’adevăr, vorba de o opoziţie făcută guvernului d-lui G. Mironescu pe simplul cuvânt că puterea nu a revenit unuia sau al­tuia dintre partidele de mai sus. Liberalii găsesc, pe baza aşa zisu­lui lor «nou» program, că puterea trebuia să le revină lor, de drept, ca o pară prea coaptă care se des­prinde din pom şi cade în capul ce­lui ce, întâmplător, s’ar afla sub linia ei de cădere. Newton, drept este, a găsit, într’o situaţie simila­ră, legile gravitatei universale; lu­crul acesta însă nu s’a mai repetat de atunci, aşa că lucrul a căpătat în înţelepciunea populară formula de: «pică pară mălăiaţă...». Averescan­i, iarăşi, contestând capacitatea de a fi sincer a partidului liberal, faţă de ţară, de Coroană, şi de progra­­mul lui propriu, şi revendicând pentru sine aceste calităţi, socotesc că sunt singurii cărora trebuia să le revină puterea. Intre timp însă se construe gu­vernul,­­eu un program precis de lucru, cu făgăduiala că, în preocu­pările lui nu va prima în nici în­tr’un caz problemele politice, şi că numai marile chestiuni de ordin financiar, administrativ şi econo­mic vor forma scopul suprem a! preocupărilor lui. Pe deasupra tu­­turor acestor angajamente se ridică însuşi cuvântul M. S. Regelui care a cerut guvernului, pe lângă carac­terul lui parlamentar şi constitu­irednice fapt na­ţional, angajamentul unei echipe de lucru. Este un Pitei.­­Criza, deschisă din voinţa M. S. Iligelii, pentru a pune capăt unei guvernări eminamente politice, ar trebui, prin soluţia căpătată, să sa­tisfacă, cel puţin pentru tot timpul necesar aplicării acestui program, să satisfacă această opoziţie. Adevărul însă este că tocmai sim­­­bolica desfăşurare a crizei, şi mai ales nu mai puţin simbolica ei so­luţionare constitue nemulţumirea profundă a opoziţiei. Sub argumen­tările de tot felul ale celor două partide se ascunde adânca şi exclu­siva preocupare a soartei partide­lor, aşa cum s-au înţeles până acum raporturile lor cu statul. Supra­structura parazitară a partidelor şi a compoziţiei lor asupra organismu­lui de stat al ţărei iau cu acest prilej, sfârşit. Până acum se obiş­nuise mentalitatea politicianistă de la noi ca şeful partidului să fie şi şeful guvernului şi ca şeful guver­nului să fie mai ales guvernul de drept al parlamentului. Situaţia a­­cesta creiase avantaje­ speciale partidelor, şi falsificase până la ni­micirea în acest sens al oricărui simţ de orientare, deplin, mentali­tatea politicianului român. Aşa se explică dezorientarea ac­tuală şi mai cu seamă marchează drumul pe care se va desfăşura o­­poziţia actuală. Ea nu are nici pe de­parte caracterul preocupărilor de interesele generale ale ţărei, ci nu­­mai pe acela al soartei partidelor. Şi d. Vintilă Brătianu, ca şi d. ma­reşal Averescu, în soluţia dată ac­tualmente crizei trecute de guvern nu pot vedea limpede nici semnifi­caţia ei, şi nici nu se pot face sen­­sului soluţiei date. Domniile lor sunt formaţi la şcoala partidelor politice, în vederea lor, şi nu pot să se sustragă ambianţei unei în­tregi educaţii politice pe care o re­prezintă sintetic. Evidenţi iarăşi, că nu punem la îndoială sinceritatea cu care fie­care dintre ei îşi apără partidul, situaţiile date, şi circum­stanţele în care se găsesc, în con­vingerea că apără situaţii de ordin general. Nu e mai puţin adevărat că num­ai faptul că cugetarea lor politică a acestor bărbaţi de stat a fost formată în vremurile nor­male de până la 1916, şi că persistă a căuta dezlegarea p­roblemelor is­cate din război in cadrul concepţii­lor lor de tinereţe, constitue greşea­la fundamentală a întregei lor con­cepţii, şi nodul gordian al conflic­tului în care se află faţă de nouile tendinţi ale opiniei noastre publice. Bine­înţeles că rezistenţa aceasta nu poate schimba cursul firesc al evenimentelor. Ele sunt determina­te de logica evenimentelor, şi de necesitatea de viaţă a poporului ro­mânesc. Nu e mai puţin adevărat însă că trecerea aceasta se face, dela nou la vechiu, dela parazitis­­mul de partid la iniţiativa liberală, dela tirania organizaţiei la­­ liber­tatea constituţională a unui par­­lament independent, cie toate spai­mele inerente unei fundamentale prefaceri. România se bizue azi însă de înalta înţelepciune a suveranu­lui său, şi pe o întreagă rezervă de oameni pregătiţi pentru sarcina de a face faţă dificultăţilor momentu­lui. Partidele politice, de altă parte, au de luptat cu neîncrederea vitre­­gei obşti româneşti, în încercarea de supravieţuire pe care o între­prind azi. Şi mai au de luptat cu însăşi situaţia sufocantă a ţărei, care — şi lucrul acesta nu se uită uşor — rămâne opera lor exclusivă, N. Davidescu MARTI 14 OCTOMBRIE 1330 Miorul românesc Iată o disciplină ştiinţifică foarte mult căutată la noi. Am credinţa, în această privinţă, că o mare parte dintre cărturarii noştri dacă nu fac politică democratică şi nici critică lierară (acestea fiind cele două mari calităţi cu care valahul nos­tru vine pe lume) apoi în orice caz se ocupă cu folklorul. E drept că e un domeniu puţin controlabil, unde fiecare îşi aduce truda muncii unei veri de hoinărea­lă prin ţinuturi cu păstori, cu stâ­ne şi cu babe vrăjitoare. La noi fol­klorist se poate improviza orice a­­mator de colindat coclaurile mun­ţilor înarmat cu un alpenstok, bas­că, blok-notes şi creion. De când anumiţi trâmbiţari în­drăgostiţi subit de sufletul poporu­lui, au sunat alarma pierii cânte­cului poporan, harnicii noştri cu­legători de folklor s’au repezit cu setea lor hulpavă, naivă şi omni­scientă, şi între paginile sutelor de colecţii au îngrămădit un material infam şi haotic. In, ultimii patruzeci de ani un nou heliadism plutia în aer: cule­geţi, oricum şi orice ! Teama că în zilele noastre nu se mai creiază nimic — ca şi când po­porul acesta, a cărui istorie e ilus­trată cu pagini de epopee, şi-a frânt de­odată linia existenţii — a făcut ca satele să se împânzească de cer­cetători improvizaţi şi fără nici o pregătire ştiinţifică. De la elevul de şcoală secundară, pe care profeso­rul de limba română îl obligă să-l aducă din vacanţă, notate, colinde­le pe care le-a melodiat şi el ală­turi de copiii satului sub fereastra înflorită cu ţurţuri de ghiaţă şi Până la profesorul unversitar por­nit şi hotărât să facă studii de folklor în cutare regiune a ţării, e o întreagă serie de folklorişti con­fecţionaţi a la minut. Tânărul învăţător ajuns în sat s’a simţit dator să scrie pentru pos­teritate cântecele de lume şi glume­le posnaşe ale cutărui sătean şugu­băţ la povestit, iar popa satului s’a amuzat notând pe file de pomelnic dela babele satului un descântec de ceas rău, de deochi­u, de muşcătură sau mai ştiu ce! Aşa s’a făcut că dela Alexandru Russo, — care «lângă Virgil şi O­­vid» mai adăogase şi «păstorul câmpiilor şi al munţilor» — şi până azi s’au umplut rafturile Acade­miei Române cu sute de colecţii po­porane, de tot felul, unde genera­ţiile studioase află crâmpee de ba­ladă, fragmente de legendă şi for­mă de limbă uneori de-o ciudăţenie extraordinară. Amintesc numai voluminoasa cu­legere a lui G. Dem. Teodorescu cu­leasă aproape în întregime, în mij­locul târgului, din gura lăutaru­lui­­Petre Solcanu, din Crucea de Piatră. In afară de câteva colecţii de is­pravă făcute de oameni cu compe­­tinţă ştiinţifică şi de specialitate, celelalte rămân un test inutil şi du­bios. Cine a avut prilejul să stră­bată acest material adunat —poate cu bună credinţă, nu zic — îşi poa­te da seama de starea haotică în care se află. Nu de mult urmărind un motiv de literatură poporană, încă din, vremea lui A. Păun, am încercat să identific prin toate ediţiile colinde­lor şi cântecelor de stea de atunci şi până azi, mi-a fost imposibil. Numărul nesfârşit al colecţiilor se pun de pcu­mezişul îşi frâng regu­laritatea cronologică şi îşi supra­pun numeroasele variante fără să mai poţi despica drum luminos cercetărei. Se impune deci, ca acest material să fie selecţionat şi ordonat fără întârziere, altfel orice studiu de folklor comparat, făcut pe baza materialului existent şi în cadrul geografiei folklorice menită să ur­mărească un motiv până la epuiza­re e infructuos şi chiar imposibil. Acum trei ani d. prof. Caracoa­­tea, la seminarul său de folklor, propusese ca fiecare lucrare pre­zentată pentru susţinut să fie în­soţită de o critică asupra materia­lului pop, străbătut, nu s’a făcut şi totuşi un început tot dela Uni­versitate va trebui să pornească. Astăzi folklorul este o disciplină ştiinţifică indiscutabilă. Aiurea sa­vanţi străluciţi şi-au consacrat via­ţa întreagă studiilor de folklor an­corat definitiv în preajma ştiinţe­lor umanităţii. Cu fraţii Grimm în Germania, cu Gaston Paris, J. Bé­­dier și Cosquin în Franța, cu Mur­ (Citiţi continuarea în pag. II-a) ----oOoOo X oOoOo----­ S'a împământenit şi la noi, un bun obice­i apusean: vânzarea căr­ţii pe stradă■ Ei bine, împotriva a­­cestui obicei, un om care şi-a făcut o faimă de cărturar scriind zilnice note despre cele cărturăreşti, pro­testează. Cică asta ar fi sinonim cu ţigănie. Cartea trebuie vândută în­­tr’o înaltă atmosferă de făţărnicie, cum se vindeau, de pildă, indulgen­ţele papale. Cartea, după opinia domniei-sale, este un fel de femeie măritată, cu cununie în regulă, care trebuie întâi divorţată şi apoi cu­cerită. Domnul cărturar, după faimă, are o opinie extrem de didactică despre carte. Adică una de muzeu. In ju­rul comerţului ele cărţi trebuiesc înălţate ziduri, cartea trebuie să fie căutată de cetitor şi nu dânsa să-şi caute cetitorii. Este şi aceasta un fel, de concepţie. Evident, nu prea nouă. Şi evident, nu prea intere­santă. Atâta vreme cât librăria era un comerţ de lux, mai înţeleg să se aplice o citare concepţie. Astăzi în­să, când librăria este obligată să se pună de acord cu cerinţele co­merţului modern, să se pună de a­­cord cu nevoile reclamei, este ab­surd să se mai aplice vechea con­cepţie. Atunci cartea avea un tiraj limitat; astăzi, are un tiraj popu­lar. Cum vreţi să se desfacă o mar­fă, să se răspândească faima ei dacă nu se face reclamă în jurul ei? Mai ales la noi, unde se ceteşte puţin, cartea are nevoie de o largă răspândire, de un puternic imbold. In afară de faptul că tărăbuţele pline de cărţi de la răspântii îşi au poezia lor (şi cine poate contesta această poezie !) ele sunt de o utili­tate absolută. Fără exagerare se poate susţine că sunt­ singurele li­brării veritabile din Capitală. In prăvăliile denumite librării se face tin comerţ mai întins de arti­cole de voiaj, rechizite de birou şi rechizite şcolare decât pe, cărţi. La tarabele improvizate la răscruci se vând numai cărţi şi nu bocanci de sport. Şi în afară de faptul că sunt singurele librării bucu­reştene, ele a­­duc cartea în stradă şi o pun la în­­demâna trecătorului, fără să-i mai ceară nici un fel de sforţare. A protesta împotriva acestor li­brării înseamnă a cere autorităţilor — care fac numai dificultăţi şi nici un fel uşurinţă — să pună stavilă comerţului de librărie. Mai ales când ştiut este că aceste librării fac dever. Noi ne mărturisim întreg entu­ziasmul pentru sistemul de vânzare al cărţii în stradă. Dorim ca tarabele să se înmulţiască. Spre binele culturii româneşti. ..

Next