Cuventul, februarie 1931 (Anul 7, nr. 2076-2103)

1931-02-01 / nr. 2076

ANUL AL VIMea.­­ No, ao7$. KtDAqiA îji AÜÄUN1SIRAHA Bucureşti, Str. Const. Miile (Sărindar), 14 Etajul III. TVi rpnx I Db/10 REDAUJ­A 1 ULEIOS­­ 3/8/9 ADMINISTRAŢIA Fondator TITUS ENACOVICI Director NAE IONESCU AKURCU1RILE Şl PUBLICAŢIILE ADMINISTRAŢIA „CUVÂNTULUI“ şi prin toate agenţiile de palaticitate SE PRIMESC LA TM »f^lZARUI. A CĂZUT! Rezultatul alegerilor parţiale a arătat că alegătorii nu mai sunt sub influenţa partidelor Alegerile, mult aşteptatele alegeri­i parţiale au avut loc. Rezultatele lor Liberalii dacişti au fost înfrânţi au fost astfel încât n’au încântat pe nimeni. Toate partidele care au participat la ele au fost înfrânte. Corpul electoral a arătat de data a­­ceasta că nu mai este sub influenţa nici unui partid, în toate circumscripţiile. Alegerea d-lui Iuca nu este un succes al par­tidului, ci a sa proprie. D. V. Iuta se bucură de multe simpatii prin­tre alegători, fiindcă totdeauna i-a servit şi a avut grijă de interesele lor. In celelalte judeţe, acest partid n’a mai putut să obţină nici un loc. Liberalii georgişti Prietenii d-lui Gh. Brătianuu au luptat frumos şi au obţinut un nu­măr însemnat de vot­uri. Ei au avut de luptat nu numai cu guvernul dar şi cu partidul liberal şi finanţa lui, care a făcut Încercări disperate să-i compromită în faţa opiniei publice. D. Gh. Brătanu se poate felicita de rezultatele obţinute. Partidul naţional­­ţărănesc Partidul naţional-ţărănesc a obţi-Bunii electori O surpriză frumoasă a produs a­­legarea d-lor Stan Ghiţescu şi Iaca. Ambii nu au fost aleşi ca exponenţi ai partidelor din care fac parte, ci fiindcă au servit pe alegători şi au legături prieteneşti cu ei. D. Stan Ghiţescu în toate alege­rile care au avut loc în ultimii ani a dovedit că este uin elector de care trebue să se ţină seamă. De căte ori s’a prezentat a obţinut un număr însemnat de voturi. Fostul vice-pre­­şedinte ale Camerei averescane, este astăzi singurul membru al acestui partid din vechiul regat­ care repre­zintă un aport electoral. Liberalii b­ucişti i­mit din cinci locuri in care s’a pre­­a.——• *-—* - -• zentat trei mandate. Deși rezultatul este destul de bun, totuși conducă­torii lui nu se pot felicita pentru el. S’a dovedit cu acest prilej că nu mai are popularitatea de odi­nioară. O surpriză a fost alegerea d-lui Aurel Dobrescu. D-sa a ieșit nu­mai fiindcă partidul naţional­ arde­­lean continuă să aibă o oarecare influenţă asupra corpului electoral de peste munţi. Concluziuni Aceste alegeri au dovedit că nici un partid nu se mai bucură de cre­dit în faţa opiniei publice. Alegă­torii au arătat că preferă să aleagă un om pe care-l cunosc decât să vo­teze un partid. Cazurile de la Vlaşca şi Teleorman sunt edificatoare. Uleia de partid începe să-şi piardă farmecul de odinioară. la lipsă de altă ocupaţie mai se­rioasă, oamenii politici din opozi­ţie, şi chiar de la guvern, au înce­put sa facă prognosticuri asupra schimbării regimului. Schimbarea în ea însăş apare celor mai mulţi ca o necesitate absolută, asupra că­reia nu mai e în nici un fel nevoe a se discuta. In discuţie fiind doară... data demiterii actualului cabinet şi — mai ales! — componenţa celui viitor. Asupra întregului problemei părerile sunt, evident, împărţite, cu atât mai mult, cu cât, în speţă, ceea ce primează este interesul personal al fiecăruia dintre clienţii puterii. Şi cu toate acestea, nimic nu e mai simplu decât rezolvarea acestei probleme. Sub anumite condiţii în­să, să judeci pe realităţi, să nu ai nici un fel de prejudecată şi să nu fii personal interesat, condiţii care luminează câmpul de observaţie cu surprinzătoare putere. Se va schimba guvernul? De­si­gur, orice guvern se schimbă. Dar când? Pentru a înţelege când vom avea schimbarea de regim, e nevoe să ne lămurim mai întâiu de ce trebue să se schimbe. Aci răspunsul e simplu: trebue să se schimbe, pentru că situaţia este extrem de grea, şi pentru că guvernul actual nu-i poate face faţă. Să ne fie îngăduit a crede că un asemenea răspuns e mai mult de­cât simplu, e simplist. Căci nu în­totdeauna o situaţie grea şi un gu­vern incapabil de a-i face faţă, im­pun cu necesitate absolută schim­barea regimului. Ci, din potrivă, sunt împrejurări în care schimba­rea unui regim pentru motivele a­­rătate mai sus, însemnează mai de­grabă o primejdie. Şi pentru că a­­firmaţia poate apărea unora para­doxală, să o lămurim. Şi anume să o lămurim pe chiar exemplul si­­ituaţiei noastre politice de azi. In faţa situaţiei evident grele, să admitem că guvernul de astăzi este slab. Oricât de slab ar fi el însă, lumea de la noi — care­ se dedă pe încetul la practica sărăciei reale a zilei — a început să înţeleagă că dificultăţile aşezării noastre de stat şi particulare provin nu numai din incapacitatea guvernului, ci, pe­­de o parte din incapacitatea tuturor guvernelor de la războiu până azi, pe de alta dintr’o conjunctură eco­nomică­­internaţional-oficială. Con­vingerea aceasta lucrează ca o con­solare, şi lumea învaţă să aştepte,­­ suferind în linişte. A schimba însă azi guvernul numai pentru că este slab, însemnează a creia în o­­pinia publică o nouă aşteptare ime­diata. Mergea prost, vor spune oa­menii, pentru că era guvernul slab. Atât. Ceea ce nu este exact. Căci în situaţia de azi, orice guvern e sor­tit insuccesului. Prin urmare, înainte de a schim­ba guvernul, trebuesc într’un fel schimbate condiţiile de lucru. Vii­torul guvern trebue să reuşească cu orice preţ. Altfel e rău. Nu numai economic, ci şi psihologiceşte- Cu­­­gure alte cuvinte: să se schimbe minis, I av.P.n­terni actual dacă e slab, nu însă înainte de a se fi creat condiţiile­ de succes ale viitorului cabinet. Care sunt aceste condiţii, iarăş nu e greu de spus. Ne trebue un plan de ansamblu pentru refacerea noastră. Un plan negustoresc pre­cis, realizabil şi eficace. Şi un acord asupra acestui plan. Un plan pe care viitorul guvern să-l poată ata­ca imediat, şi ale cărui realizări să se vadă repede. Veţi răspunde că cu un asemenea plan şi actualul guvern poate lu­cra? Cu atât mai bine. Atunci nu se schimbă guvernul. Asta preci­zează situaţia, în sensul că proble­ma cea mai însemnată nu e azi schimbarea guvernului, cum cred augurii vieţii noastre publice, ci crearea condiţiilor de acţiune cons­tructivă. Presupunând însă că gu­vernul acesta ar fi slab, sau presu­punând că problema politică a ţă­rii — care subsistă alături de cea economică!— ar indica o altă struc­tură a cabinetului, atunci e clar că schimbarea nu se poate face decât cu împlinirea condicilor indicate mai sus. : Din această încercare a poblemei rezultă anumite consecințe. Și între altele, răspunsul la întrebarea cine va forma guvernul viitor. Cine? Iată, un om care: 1. să poată cons­titui o echipă de lucru, capabilă de realizări; 2. să aibă suficient prestigiu, pen­tru a obţine sprijinul şi încrederea ţării; 3. să poată înlesni, alături de gos­podărirea economică şi morală a ţării, rezolvarea problemei politice în sensul unei aşezări normale şi trainice. Există un asemenea om? De­si­gur. Dacă nu-l ştim încă, îl vom­ găsi. Semnele lui caracteristice,­­ după care să poată fi uşor ind­enti­­ficat, sunt precise: viitorul preşe­dinte de consiliu trebue să fie un om închinat binelui public şi lipsit de ori­ce veleităţi personale. Asta însemnează ca va trebui să-l căutăm mai degrabă printre oame­nii cari nu vor să fie prim-mi­niştri- Sunt oare şi de aceştia? Ei, da, sunt. Dar vor accepta sarcina? Pâ­nă la sfârşit vor trebui să o accepte, căci altfel, nu ar mai fi închinaţi binelui public, şi nici lipsiţi de ve­leităţi personale. Este aci o dilemă, din care nu se poate ieşi decât ac­ceptând. Să nu ne grăbim însă! ...Intr’o bună si de iarnă, Vasile Tănase invalid de războiu şi agri­cultor în comuna Slobozia de sus din judeţul Tecuci s’a pomenit in bătătură cu un om care-i ceru chi­tanţă că a primit plugul­.. Măria Sa Vodă îţi trimite plugul ăsta. Vasile Tănase sta neîncrezător. Ca şi cum îi era teamă să creadă. •Şi auzise doar bine : Măria Sa Vodă îţi trimete plugul ăsta... Cuvintele îi sunau, îi sbârnâiau şi vâjâiau în u­­rechi,—imaterializabile ca o­­imagine de vis, neverosimile ca o poveste de copii cu împăratul cel ban. Printr’o admirabilă ciudăţenie a sufletului omenesc, poţi crede în imposibilul visului drag şi când se realizează te îndoeşti de evidenţă. Plugul ăsta,­­ plugul lui. Şi plu­gul sta în faţa lui, viu. N’avea de­cât să se plece, n’avea decât să în­­b­ată mâna, n’avea decât să-i atingă fierul rece, să-l pipăe, să-l simtă. In capu­l buimac din deşteptare şi în sufletul lui care cânta ca în delirul setei de rănit acum­­ ani, când voia să se ridice şi nu putea,— sim­ţea Vasile Tănase invalidul că se îngână amintirile şi între ele amin­tirea scrisoarei lui de acum câteva zile către Măria Sa Regele, îşi aducea aminte că desnădăjduit de-a şi putea cumpăra un plug, pu­sese în slove rugăciunea lui cam aşa : Măriu­na, am şi eu Pământ că m’am luptat crunt pentru el şi mi l'a dat Tatăl Măriei Tale pe front şi de sece ani l’am muncit cum am putut, dar din greu pentrucă din ceara agonisit am ajuns şi eu să-mi cumpăr doi boi dar n’am prididit să-mi mai agonisesc şi de-un plug. Plugarul fără plug e ca soldatul fără scale. Cum să se lupte el şi să învingă nevoia ! Cam aşa îşi aducea Vasi­le Tănase aminte că într’un ceas de amărăciu­ne, privindu şi ogorul care avea să-l cheme peste puţin la arat, gândise şi scrisese el Măriei Sale. Şi iată că Regele lui i-a cetit slo­va şi i-a trimes plugul dorit. Deşi nu se gândise el că Regele a­­­vea chiar El să-l cumpere şi să-i trimeată acasă în micul sat ghe­muit pe-un petec de pământ departe de Bucureşti un om al său cu plu­gul. Că doar Regele e unul singur şi plugarii fără plug sunt mulţi pe vre­murile acestea de bani scumpi, — şi nu poate Regele, oricât ar vrea, să vină El singur în ajutorul fiecărui ins, oricât de vrednic de ajutat ar fi.­. Ameţit încă de bucuria daniei Re­gelui, Vasile Tănase invalidul a scris pe un petec de hârtie că «s’a primit plugul» și i l’a dat cu mâna tremurândă omului dela Palat ca­re-i adusese «plugul lui Vodă»... T. D. Nae lonescu 000X000—TM—­ SABOTAREA PROSPERITĂŢII Alianţa dintre economie şi criza Acum câteva luni — înainte de a se fi votat budgetul şi curba salari­ilor — am stat de vorbă cu câţiva din oamenii proeminenţi ai zilei. Căutam atunci să conving oficia­litatea asupra singurei soluţiunî eficace — după părerea mea — în rezolv­area crizei româneşti. Acea soluţiune, despre care am scris ceva şi în «Cuvântul», trebuia să înceapă a fi operantă imediat după înfiinţarea unei bănci de stat, care ar fi fost întemeiată cu colabo­rarea capitalului străin şi alimen­tată timp de unul sau doi ani de marea finanţa detentoare de bani neproductivi astăzi. Paralel cu această ideie, pe ca­re o socotesc încă oportună şi reali­zabilă timp de două luni de azi îna­inte — după care termen nu mai văd nici o soluţie care să se aplice pe cale ordonată — am încercat să combat politica de restrângeri a statului şi să demonstrez agravarea crizei prin comprimarea budgetu­lui. Am­ precizat chiar ca, dacă Statul ar lansa un budget constructiv dub­lu faţă de cel votat şi aplicat în 1930, deficitul absolut n’ar fi mai mare de­cât cel înregistrat deja, iar cel relativ ar deveni fireşte mult mai m­ie. In schimb, starea economică generală Internă ar de­veni în scurt timp prosperă. Conversaţiile de atunci trebuiau să continue sau să aibă vreo urmare concretă, bine­înţeles din iniţiativa personalităţilor cu care am avut o­­noarea să mă întreţin. Aşteptarea mea a fost însă zadar, uică. Intr’o bună zi, aflu chiar că anturajul respectabililor mei inter­­locutoi­i îmi atribuia însuşiri şi por­­niri dezechilibrate, păreri din lu­mea viselor şi idei din domeniul poeziei papagalului. Pentru consideraţia ce purtam a­­celora pe cari ii solicitasem să mă asculte şi — drept să spun — pentru a mă elibera şi de o bănuială ce eu însumi începusem a avea despre mine — când ţi se spune că eşti beat te duci să te culci — am pornit la o verficare riguroasă a facultă­­ţilor mele mintale. Am luat atunci calea consultaţi­­ilor medicale şi m’am lăsat exami­nat şi analizat de sus până jos. Apoi, am făcut proba raţionamen­tului, încercând să desleg probleme de analiză matematică ale căror spl ruţ­iuni unice şi universal cunoscute trebuiau să fie găsite şi de mine da­că cerebralul meu funcţiona nor­mal. La ambele probe am reuşit bine. Mulţumit de rezultatul acestor ve­rificări, mi-am­ permis să pun ne­înţelegerea expunerilor făcute ono­rabililor mei proeminenţi pe comp­­tul acelei mentalităţi înrădăcinate în terenurile fugătoare ale tradiţio­nalismului, pe care totuşi aşa zisa înţelepciune şi senioritate omeneas­că preferă să se aşeze chiar când straturile de bază ale acestor tere­­nuri încep să alunece. In asemenea condiţiuni, am re­nunţat la mica mea propagandă. Iată însă că două săptămâni mai târziu d. Ford, marele industriaş şi organizator american, explică agra­varea crizei prin comprimarea sa­lariilor şi a budgetelor instituţiilor publice şi particulare din lumea în­treagă. In timp de criză in special, d. Ford recomanda urcarea lecurilor şi ieftenirea — chiar în pierdere — a fabricatelor, spre a menţine şi a­­nima consumaţia. In accint ordine de idei, acum două săptămâni, ma­rele şi renumitul economist, Key­nes, ţine o conferinţă la radio prin care sfătueşte omenirea să renunţe la economii. Fie­care dolar nechel­tuit însemnează o zi de şomaj, spu­ne d. Keynes. Economisirea, mai a­­les în vreme de criză, este o abe­raţie. Nu ţineţi banii în case de fier şi în pivniţe, ci investiţi, cheltuiţi, cumpăraţii Banul trebue să circule, căci de circulaţia lui depinde consu­maţia, şi, deci, prosperitatea gene­rală. Aşa­dar, atât d. Ford cât şi d. Keynes, stabilesc noua ordine a e­forturilor economice, începând cu susţinerea şi intensificarea consu­maţ­iei. Este evident că indivizii şi între­prinderile izolate nu pot răspunde la asemenea apeluri. O avere agonisită cu muncă şi in­­vestiţii,­ caută să-şi apere existenţa dintr-un legitim instinct de timidi­tate şi de conservare. Căci omul se gândeşte la eventualitatea unei în­târzieri fatate a întoarcerei bunului ieşit cu prea multă uşurinţă sau chiar generozitate din punga lui. Acest risc nu poate fi cerut şi nu poate fi aşteptat de la particu­lari, cari îşi limitează preocuparea şi eforturile lor în sfera restrânsă a afacerilor pe cari le conduc şi de pe urma cărora trăiesc, însănătoşirea mediului economic nu se poate face de­cât prin inter­­venirea colectivităţii organizate, care poate şi trebue să risce, care poate chiar să piardă după un anu­mit program, cu atât mai mult cu cât inerţia ei, nu poate da de­cât un singur rezultat: Prăbuşirea tota­lă. Şi aceasta cu certitudine, nu cu risc. Şi dacă vom căuta organismele interesate la salvarea omenirei, şi pregătite în acest scop, ne vom opri la două feluri de instituţii: statele şi băncile de emisiune. Nu este permis, astăzi, când din cauza crizei averile sunt depreciate, până la anihilare, să se cântărească ieşirea banului cu balanţa peri­mată a garanţiilor riguros acoperi­toare, socotite la nouvaloarea lor actuală şi nu are sens ca statele cari s’au lăsat antrenate în deficite, prin politica stupidă a economiilor pretinse de creditori, să desfiinţeze orice posibilitatea de redresare, con­­tinuând şi în ceasul al doisprezece­lea metodele paralizante pe cari d. Ford şi d. Keynes le combat cu a­­tâta înverşunare. In România în special, unde efec­tele restricţi­unilor sunt mai accen­tuate ca ori­unde, statul şi Banca Naţională trebuie să schimbe repe­de politica de până acum. Altfel, — după umila mea păre­re — curba salariilor se va îndrep­ta spre pro, iar tezaurul Băncii Naţionale î­l va umple de bani. Sunt acestea idealurile creditori­lor noştri, urmărite prin politica domnului Rist? Se prea poate! Cu un moment înainte însă de a le fi atins... toată lumea va găsi că Ford şi Keynes au avut dreptate. Va fi însă mult prea târziu. Iar dacă această credinţă —■ a mea personală — este un vis, un­de e realitatea? C. Costamtache Literatură şi sport de PERPESSICIUS . Adunarea generală a Societăţii stat, nu vor putea face faţă nici cel Scriitorilor Români, coincidând aşa­ puţin strictului administrativ la care iţe simptomatic cu excelenţele şi în­­trutotul simpatizatele demonstraţi­­uni sportive de la Predeal frag­ment la rându-le din marele film naţional sportiv care rulează, sub cele mai bune auspicii, pretutindeni în toate unghiurile şi în toate ano­timpurile prea fericitei noastre patrii — adunarea aceasta gene­rală, din ăst an, avu menirea să dea pe faţă stări de lucru, nu nu­mai îngrijorătoare dar dea dreptul deprimante, dintr’un lagăr în Care sportul e cel mult subiect de poemă neonb­erlantiană. S’a arătat cu a­­cest prilej că faţă cu sângeroasele reduceri bugetare pe 1931, veniturile Societăţii, alimentate cât se poate de modest cu câteva subvenţiuni de se ajunsese. Din 1909 de când da­tează gândul unei Societăţi a Scri­itorilor Români, visul unei case de veci, (fără ironie) sau cel puţin al unui sălaş de clecenţă temporară n’a încetat să muncească pe con­ducătorii şi pe membrii activi ai So­cietăţii. Şi din când în când, Socie­tatea a şi avut odaia necesară ţi­nerii şedinţelor de comitet sau adu­nărilor generale. Au fost zile de tran­­siţie, nestatornice, cele mai multe din ele reduse la improvizaţie şi găzdu­ire amicală. Se ştie, de pildă, că cei mai mulţi din anii tinerei asocia­­ţiuni scriitoriceşti s’au petrecut în biroul unui bun prieten al scriito­rilor, benevol casier în acelaş timp, al Societăţii. Până când, de aproape trei ani, graţie energiei şi spiritu­lui de iniţiativă, ale actualului pre­zident, d. Liviu Rebreanu, Societatea îşi avea un sediu convenabil pen­tru care, dimpreună cu Societatea Autorilor Dramatici, plătea o chirie de 300 mii lei. Redusă în propriile ei mijloace, cotizaţiile mai niciodată încasate, ale membrilor, S. S. R.-ul se va găzdui din nou în vreun birou de instituţie prietenească. Şi poate că n’ar fi cel mai trist din specta­colele acestei Capitale, uiuţe toate cluburile sportive şi toate Societă­ţile de pseudo­cultură şi-au insta­lat în palate de beton agenţiile de publicitate. Societatea dădea anual aproximativ 15 pensii, la văduve de scriitori sau la scriitori în sufe­rinţă, pensii variind între 600 şi 1200 lei lunar şi una sau două în valoare de 2000 lei lunar. E vorba, acum, ca aceste sume, pentru atâţia din pensionarii S. S. R.-ului, adevă­rate binefaceri, să fie suprimate. De doi ani şi tot graţie sprijinului de Stat, se acordau, anual, două burse de voiaj, a câte 50.090 lei, la câte doi scriitori, un prozator şi un poet. Oricât de modice, raportate la fondurile tuturor curierilor diplo­matici sau agenţilor împrumutului, aceste sume au înlesnit totuşi be­neficiarilor lor răgazul unor plim­bări fecunde şi mai ales r­crcative. Se suprimă şi ele, cum se supri­mă şi unul din premiile de seamă, cel de roman, de o lei 20.000, oferit de ziarul «Viitorul» până în pragul ăs­tui an, numai. Două capitole modes­te dar de o utilitate nepreţuită — ca o dovadă de câtă mizerie apasă pe breslaşii scrisului — împrumu­turile şi ajutoarele se reduc şi ele simţitor dacă nu cumva se vor su­prima pe dea’ntregul. Mai jalnică situaţie se poate închipui de­cât re­gimul la care un regim de impos­tori ai destinelor politice, de ieri şi astăzi, îl rezervă scriitorilor din astă ţară? Să nu se spună, cum se obişnueşte, că dacă ar fi Eminescu, alta ar fi solicitudinea oficială. Mai întâi cât d­e mult l-au apreciat în viaţă şi cât de mult se prăpădesc după dânsul, după moartea-i, o ştie şi pruncul de ţâţă. Dar a discuta în felul acesta, ar fi să credem că ei înşişi, arendaşii d­e astăzi ai puterii, sunt din pulpa Negri­lor, Kogălni­­ceni­lor şi Bălceştilor, ceeace este deadreptul extraordinar. Să nu se spună deaseulini, că scriitorul, ca şi’n alte părţi, cată să-şi aibă o a doua profesiune, de rezistenţă aceia. Nu există profesiune, de rezisten­ţă, astăzi, şi aproape nu cunoaştem scriitor fără deo a doua profesiune. In altă parte stă, prin urmare, ex­plicaţia dispreţului oficial. Ea stă în funciala neînţelegere pe care au arătat-o oficialităţile de totdeauna pentru militanţii litere­lor. Nu zic, spre pildă, că pentru a­­gricultură şi industrie au o reală înţelegere, cât o susţinută şi stimu­lantă solcitudine. Ceea ce se expli­că prin rentabilitatea cel puţin e­­lectorală pe care o oferă şi una şi alta. Pe câtă vreme literele, nu dau în schimb decât necazuri şi suspi­ne. Altminteri ce i-ar împiedica să (Citiţi continuarea în pagina II-a). DOMINIGA I FEBRUARIE 1S31 Săptămâna economică -----«great---— Să fie rămăşiţa — o, atât de di­luată — a sângelui latin care face, ea, îa orice chestie, oricât de neîn­semnată, să sc­rie cu legi, coduri şi pandecte. Planuri peste planuri, dispoziţii de ordin general din cele mai atotcupri­nzătoare, admirabil ticluite, restabilesc economia ţării. Valorifică cerealele, raţionalizează industria, urcă traficul căilor fe­rate, într’un cuvânt, eşalonând date fixe, apropiate şi depărtate, îmbie prosperitatea sa se întoarcă pe pla­­iurile noastre. Specialişti şi comisii, în şedinţe interminabile şi obosi­­toare descoperă în fiece zi alhimia transformării plumbului depresiu­nii în aur strălucitor de bună stare. Nu ştiu de ce, însă, îndată ce a­­ceşti admiraţii foetuşi economici văd lumina zilei, în loc să soarbă aerul viviflant, sunt cuprinşi de o paloare mortală fără leac, se spul­beră ca băşicile de săpun. Se dis­cută, se plănueşte, se decide, pe hârtie. Decât, noi ştiam că această operaţie se numeşte poezie, în nici un caz conducere economică. Toţi şefii economici, toţi între­prinzătorii avuţiei publice şi naţio­nale, păcătuesc printr’un exces de fantezie, prin o dezlănţuire freneti­că a imaginaţiei. Şi fiecare gospo­dar, oricât de mărunt, face la fel. Viţiul este de ordin general. Bunul gospodar este o vorbă pustie. Se caută un bun gospodar. In fruntea trebilor ţării, în fruntea afacerilor negustoreşti şi industriale particu­lare, în fruntea gospodăriei fiecărui bordeiu. Bunul gospodar este mai curând prudent. El priveşte lucru­rile imediat. Ştie să-şi mărginească orizontul. Nu e însă lipsit de spiri­tul­­1,0 întreprindere, care este cu to­tul altceva decât sterila plănuire de sisteme economice. Este un om care are încredere în Dumnezeu şi în el. Şi în omul care-l înconjoară. Acesta este tot capitalul cu care pleacă pe drumul isbânzii. Să-l a­­mănunţim, deci. Prudenţa este exteriorizată prin tăcere. Bunul gospodar este taci­turn. Nu vorbeşte de afacerile sale decât cu grijă. Apoi prudenţa în­seamnă scont scurt. El nu scontea­ză împrejurările prea depărtate. Trei luni ca orizont îi sunt sufi­ciente. Deci nici planurile, pe 5 ani ori pe 3 ani, nu-i sunt permise. A spune ce ai de gând să faci, în­seamnă a te da pe faţă inutil şi chiar primejdios. Este cineva care crede că «piatretea» este altceva de­cât o măiastră păcăleală, un plan fals, sub care sovietele-şi ascund a­­devăratele păcăleli? Spiritul de întreprindere este, însă, scula cea mai de preţ a gos­podarului cel bun. Aceasta înseam­nă a avea darul de prevedere a îm­prejurărilor, de­­clară viziune a pre­zentului, de rapidă înţelegere a fe­nomenelor repezi. Căci, şi mai ales în momentul de faţă, economia se compune din o mulţime de mici a­­faceri, de mici întâmplări, nenu­mărate şi având un flux vertiginos. Se cere bunului gospodar o inte­ligenţă vie şi scânteetoare, un spirit de decizie prompt şi nedespreţuitor pentru fiecare amănunt, tot ceea ce formează spiritul de întreprindere de calitate şi iniţiativă fecundă. Intr’un cuvânt, ceea ce formează păcatul întregei politici economice de după răsboiu, şi a întregei acti­vităţi particulare economice, este un fel de prosbiţie care aruncă lu­crurile în afara retinei. Este dispre­ţuirea acelor mici măsuri care fac să crească economia şi să meargă pe calea prosperităţii. Se aşteaptă totul dela panacee, de la invenţii noui, de la procete mirifice de con­versiune, valorificare, hiperpreţuire, — alegeţi termeni cât mai bombas­tici şi veţi fi în notă —, de la câte un mare Deus ex mad­oina de car­ton. Când totul e atât de simplu. Când se poate mult face cu puţinul! Aceste mici măsuri de administra­­re, iată cheea situaţiei economice. Iată ce va face ea, fără împrumu­turi, fără bombe şi fără frazeolo­gie, prin o muncă de cârtiţă neobo­sită şi atentă, prin sacrificiul unor oameni care au dovedit o viaţă în­treagă că ştiu să-şi gospodărească propriile instituţii pe care le-au condus, să se păşească spre reface­rea ţării. In alt chip vom rămâne cu um­ite pachete de hârtie scrisă, pe c­­re nici cu elvilogramul nu le vom pu­tea desface. Vom ajunge de pomi­nă în istorie prin nemaipomenita manie scribăreaţă de care au dat dovadă economiştii. Nu numai miniştrii, nu numai specialiştii, dar fiecare negustor, fiecare întreprinzător îşi pierde cea mai mare parte din zi scriind jal­be şi memorii, aşteptând zile în­tregi pentru a omorî pe miniştri prin jalbele şi memoriile lor. Declaraţii peste declaraţii, vor­bărie peste vorbărie, un spirit a­­vocăţesc din cele mai rău înţelesc acasă, ca o emanaţiune otrăvită a­­supra economiei naţionale. Ca să ieşim din impas nu se cere un Siegfrid, nici un făt-frumos, ci un pitic cuminte, un pitic tăcut, un pitic care a stat multă vreme as­cuns. Să căutăm pe acest pitic, Paul Ster­ian O solu­ție pentru licenţiaţii şi uneori «Cuvântul» a desvăluit, acum cât­va timp, câteva aspecte tragice din­ viaţa licenţiaţilor, cari nu găsesc de lucru. In legătură cu această dureroasă chestiune îmi iau voie să supun spre cercetare o soluţie, care ar pu­tea uşura un pic cumplita dramă arătată de «Cuvântul». Această soluţie e, desigur parţia­lă. Ea ar aduce o ameliorare numai în soarta licenţiaţilor, pe cari ideal­lismul i-a îndrumat spre cariera profesorală, şi nici pe aceea a tu­turor acestora n’ar putea s’o îndul­cească. Băut vine cu coiul, binele abia cu roaba, dacă vine. Dar tre­­bue să ne mulţumim şi cu atât. Scurtez vorba, şi ajung la soluţia, ce mă gândesc că s-ar putea aplica relativ uşor la noi. Eu îmi e suge­rată de o organizaţie, pe care am văzut-o la Viena, în institutele de educaţie înfiinţate de Republica Austriei. In aceste institute, care sunt licee internate, viaţa elevilor, în afară de orele de lecţii, e orga­­nizată în sistem familial. Elevii, pe grupe de 20, formează aşa zisele «fa­milii» ale şcoalei, şi fiecare familie e condusă de un «educator», respec­tiv de o «educatoare». Toată viaţa particulară, ca să mă exprim ast­fel, a elevilor stă sub părinteasca îngrijire a educatorilor. Aceştia sunt candidaţi de profesori, au tit­luri academice şi se pregătesc pen­tru examenul de stat, care le con­feră dreptul de a fi profesori. Dar, până la această situaţie, viaţa le e asigurată în internatele mai sus po­menite, unde au locuinţă şi întreţi­nere, fie chiar când sunt familişti. Practica de educatori, şefi de fa­milii şcolare în internate, e şi ca o etapă pregătitoare pentru cariera profesorală, ba e cea mai bună pre­gătire. Căci în comunitatea de via­ţă cu 20 de copii mult mai instruc­tive impresii poţi dobândi despre ei, de­cât acelea din clasele oare­cum solemne, reci, protocolare. Ce ar fi, dacă s’ar face loc în in­ternatele noastre licenţiaţilor şi li­cenţiatelor fără ocupaţie şi cari mor de foame? Şi avem destule in­ternate, chiar după reducerile ope­rate. Unde mai pui că ar dispărea din aceste internate pacostea «pe­dagogilor» nepregătiţi, cari de toate pot fi: spioni ai directorilor, vag­­miştri ai elevilor, delatori ai celor mai nevinovate sburdălnicii copilă­reşti, dar numai pedagogi nu. Care din licenţiaţii şi licenţiatele, cari azi îşi târăsc viaţa mortificată, cum a zugrăvit-o «Cuvântul», n’ar bine­cuvânta un astfel de azil vremel­nic, care i-ar ţine mereu în curen­tul de impresii şi de preocupări, cărora s’au dedicat prin alegerea carierii profesionale ? N. Nisipealui In pagina 3-a: II O M A N de BI­RCEA ELSADE •••

Next