Cuventul, august 1931 (Anul 7, nr. 2255-2285)

1931-08-01 / nr. 2255

ANUL AL Vll-lea.­­ No. 2255. REDACŢIA şi ADMINISTRAŢIA: Bucureşti, Calea Victoriei 48, etajul (Intrarea prin Pasagiul Imobiliara Scara B, dreapta) 37S/10 REoncim 378/09 aDMiNisTRaria TELEFON: Fondator: TITUS ENACOVICI Director : NAE IONESCU ANUNCIURILE $I PUBLICAŢIILE SE PRIMESC LA ADMINISTRAŢIA „CU­VAN­­ULUI“ şi prin toate agenţiile de publicitate Profeţii şi... altele Tot în jurul partidelor politice Există în ţara românească par­tizani ai regimului partidelor poli­tice cu orice preţ. Cam­ dela o vre­me au început a face profeţii. Mai exact, au reînceput. Căci profeţii făcuseră toată viaţa lor. Dar dela o vreme începuse să le meargă prost. O recunoaştem, nu din vina lor, ci din cea a... evenimentelor. Care fiind în ultimul timp de mari proporţii, au făcut pe oameni să-şi aducă aminte de unele prevederi insistente şi să constate că aceste prevederi erau simple prostii. Deci aceşti «doctori» ai vieţii noastre publice care ştiau tot şi prevedeau întâmplările cu o «certitudine» ce nu era egalată de neseriozitatea lor, se lăsaseră în ultimul timp păgubaşi de meseria lor de profeţi. Dar, iată, acum au reînceput, şi anume pe o temă caracteristică: aceea a realităţii şi eficacităţii par­tidelor politice în viaţa noastră publică. Ei au descoperit că şefii «marilor partide» sunt... în favoa­re («bună ziua ţi-am dat a belea mi-am găsit»!) şi clamează: «o să vedeţi voi!» Să vedem? Ce să ve­dem ? Ar fi mai nimerit ca întâiu să ştim de ce e vorba. Şi, în acest scop, iată aşi cere voe pentru o precizare. Discuţia în jurul partidelor poli­tice a luat la noi forme deosebite. Există o teză radicală, care crede că partidele politice sunt pur şi simplu nefaste şi că trebuesc desfiinţate. Teza aceas­ta a fost cercetată şi fundată critic pentru prima oară în «Cuvântul» în vara anului 1926. De atunci, ea a mai fost reluată de alţii, însă fără aparatul şi atitudinea critică, şi mai ales fără plasarea acestei a­­titudini în cadrul de viaţă publică şi statală care îi convine. Eroarea adversarilor radicali ai partidelor politice — eroare pe care acum cinci ani «Cuvântul» a evitat-o cu grijă —este că se ignorează (sau cel puţin nu se spune în chip ex­plicit) că desfiinţarea partidelor politice trebue să echivaleze cu o schimbare radicală, revoluţionară, a întregii structuri a statului nos­tru, schimbare ce şi-ar găsi expre­­siunea cea mai concisă în trecerea de la statid politic (Franţa, Anglia şi în formă degenerată România)— la statul gospodăresc (Rusia de azi, Italia şi într’o oarecare măsură Germania lui Bismarck). Atunci, acum cinci ani, noi indicaserăm la «Cuvântul» şi formula — pe care nu am părăsit-o nici azi, pentru că nu e a noastră, ci a realităţilor—: statul corporativ. O asemenea atitudine însă nu e politică, ci istorică. Şi noi nu con­fundăm lucrurile. Când a fost să spunem încotro merg lucrurile, am scris : statul corporativ — dispari­ţia partidelor politice. Şi ne-am în­duioşat asupra lipsei de perspecti­vă şi asupra inutilităţii eforturilor celor cari cred că pot opri istoria în loc. Nu am luptat însă — în ca­drul politic — pentru desfiinţarea partidelor, pentru că avem oroare de gestul fals; noi ştim că nu dis­trugerea partidelor va aduce ins­taurarea noului regim, ci din po­trivă, noua ordine va face să dis­pară partidele — ca inutile şi lip­site de funcţiune. Nu porneşte de altfel la distrugerea partidelor de­cât cel care vrea să institue dicta­tura, iar în ce ne priveşte, nu sun­tem şi nu am fost niciodată parti­zanii dictaturii ca formulă politi­că, pentru simplul motiv că dicta­tura e un regim personal şi ca ata­re trecător, ca una ce violentează istoria. Mai există însă o atitudine oare­cum protivnică partidelor; şi ea şi-a găsit expresia tot în «Cuvân­tul». Ea e, spre deosebire de pri­ma, de natură politică, şi contestă eficacitatea partidelor politice de astăzi. Nu e vorba deci de o inimi­ciţie faţă de partidele politice, ci de constatarea unui fapt: că în forma lor de astăzi partidele poli­tice din ţara noastră nu mai re­prezintă nimic, nici ca expresiune a ţării, nici ca forţă şi capacitate de guvernare. Atitudine, prin ur­mare, nu hotărâtă de cine ştie ce preferinţe programatice sau — Doamne fereşte ! — înclinaţiuni fi­­losofico-sociale, ci impusă de reali­tăţi, cari chiar într’un regim poli­tic de partid, indică cu necesitate formarea unor partide sănătoase, cu existenţă reală. Aşa zişii partizani ai partidelor politice, cari se bucură astăzi fre­­cându-şi manile şi reluând profe­ţiile în genul lui «o să vedeţi voi», sunt doar nişte iepuri de două ho­tare cari­ vor să-şi facă situaţia u­şoară. «Adversarii partidelor pre­tind...» Ei, acuma ştiţi ce pretind «adversarii partidelor. In faţa a­­cestor preciziuni,­­ mă rog, cari mai sunt profeţiile Dvs? Ca să fiţi profeţi în această chestiune a par­tidelor, profeţi cari să ne ruşinaţi pe noi, de dincoace, ar trebui să a­­firmaţi: 1. că, istoriceşte, omenirea nu tre­ce printr-o criză, sau că — chiar dacă criza ar fi — răscrucea de azi nu angajează structura liberal-de­­mocrată a societăţilor, singurul suport real şi firesc al regimului de partide; 2. că, politiceşte, partidele politi­ce din ţara noastră nu trec astăzi prin criză — de program şi de co­hesiune — şi că e posibilă o viaţă publică normală şi rodnică fără o regrupare a realităţilor politice în vederea creării unor partide fireşti, sănătoase şi eficace. Dacă nu ni se dau aceste răspun­suri, şi dovezi în sprijinul lor, o continuare a discuţiei e pură pier­dere de vreme. La care, în ce ne priveşte, nu vom consimţi. Nae lonescu PEMTÎNÎA HUI Eli In tovărăşia unui bun prieten am intrat aseară în grădina unei câr­ciumi din vecinătatea bisericii Al­be. Grădina, mică, pufin populată. Ne-am aşezat la o masă, am coman­dat ceva şi ne-am aruncat privirile pe la mesele din jur. In fundul gră­dinii, la o masă mare, un domn în vârstă, grav, cu pielea obrazului bine întinsă, gras, cu musteaţă a­­proape albă, aştepta, vădit, pe ci­neva. N’a trecut mult şi două fete, fru­moase şi elegant îmbrăcate, au a­­părut la intrarea grădinii. Amân­două înalte, tinere (fete la 23-25 de ani), îndrăsneţe, mândre. In urma lor venea, agale, un maior gras şi tânăr. S’au aşezat cu toţii la masa bătrânului. Am făcut haz cu prietenul, pe tema lu': câtu-i moşul de bătrân! Şi eram veseli la gândul chiulului pe care, fatal, avea să i-l tragă tâ­nărul ce le-adusese. In grădină era linişte adâncă. Par’că toţi consumatorii ar fi fost nemţi. — Ce dracu, numai noi vorbim aici. Intr’o astfel de grădină, la Paris, ar fi o gălăgie, o voe bună, de te-ai cruci. (Prietenul venea dela Paris). Liniştea a fost ruptă de un ane­mic sunet de lăută. Aproape ascuns după paravanul de la intrare, neîndrăsnind să pă­şească înăuntru, un ţigan bătrân şi ros de vremi îşi încerca lăuta. A început: cânta... Ave Maria. O cân­ta aproape exact. Dar îi era proastă lăuta. Am chemat pe chelner. — De ce nu vine țiganul înăuntru? (Era interesant tipul şi am fi vrut să-l încercăm la un Săbtărel). — Nu vine de frica generalului. — Care ge­neral? — Domnul bătrân de colo. E generalul X, rudă cu Brătianu. Ţiganului i-a dat ordin să nu mai intre aci când e dânsul înăuntru. Am rămas adânc miraţi: pe ge­neralul X. îl credeam mort de mult. După câte ştiu, rudă cu Brătianu nu era. Dar era omul lui de casă. Numele acestui om, care a contri­buit la dezastrul armatei noastre în marele răsboiu, era rostit de toţi, în legătură cu... Turtucaia. Şeful lui, generalul Y, se împuşcase de ruşine. El însă nu. Ş i astăzi sta la masă, cu două fragede fete, în gră­dina unei cârciumi... — Chelner! Ascistă, tipesele dela masa generalului... — ...Sânt... pardon de expresie- Cu aia din dreapta trăeşte el. Trăeşte! Şaizeci de ani, cu două­zeci şi patru! Dar, în sfârşit... S’au ridicat şi au pornit-o spre ieşire. — Lăutar! Zi-mi Jalea dela Tur­tucaia! — N’o ştiu domnişori de ! — Dar ce ştii mă, ce ştii ? îmi cânţi aici Ave Maria? Fir’ai al dracu’ de bou! Mi-am domolit prietenul: ce ai mă cu generalul? Nu vezi că face penitenţă? — Penitenţă! Douăzeci şi patru de ani? — Ei, da, da, crezi tu că ăsta nu-i chin? 24 la 60? A­­m­intește-ți de pățania bietului Abbé Fauchon, din Démon de Midi. L-am potolit. — Să­­ zică, atuncea, Săbtărelul... — Sigur!... Ger. ANCHETE POLITICE Lupta care s’a dat împotriva ide­­ei de partid, aşa cum este înţelea­să la noi, s’a crezut că va provoca o coaliţie a şefilor de partide. Ori după cum se ştie partidele s’au pre­zentat atât în timpul crizei de gu­vern cât şi în alegeri complet des­­binate. E adevărat că partidele mi­ei, au realizat o înţelegere, însă ea s’a format împotriva partidelor mari, iar nu contra acelora cari luptaseră împotriva influenţei lor nefaste. Deşi ştiu că opinia publică este contra felului cum înţeleg parti­dele să facă politică, totuşi ele nu renunţă la concepţia balcanică ce o au despre drepturile şi datoriile lor. Naţi­onal­­­i-ţărăni­­­şti Cu toate că au plecat dela pute­re sdrobiţi de propriile lor greşeli, graţie organizaţiunilor, ce le posedă au putut obţine un număr de su­ll de mare de mandate în parlament E­­vident că pentru un partid care a venit în 1928 la putere prin do­rinţa masselor şi a avut popu­laritatea ce a avut-o, numă­rul mandatelor obţinute este des­tul de mic, înfrângerea lor se dato­­reşte în mare parte şi faptului că au luptat împotriva unui guvern care n'avea legături cu partidele po­litice. Fruntaşii naţionali-ţărănişti cred că în cursul toamnei criza de la şe­fia partidului lor va lua sfârşit şi se vor putea reorganiza spre a cere puterea. Lupta cea mare o vor da împotriva liberalilor dacişti, de­oarece cred că sunt singurii cari s’ar putea prezenta să ceară pute­rea în afară de ei. Naţionalii-ţărănişti nu se tem de grupările mici şi de aceia nici nu-şi cheltuesc forţele împotriva lor. Liberalii ducişti Liberalii ducişti au de­dus o luptă destul de grea. Spre a-şi reface si­­tuaţiunea electorala trebuie să lup­te contra naţionalilor-ţărănişti cât şi împotriva d-lui Gh. Brătianu, ca­re în fiece zi câştigă mai mult pre­stigiu în faţa corpului electoral. In afară de aceste două fronturi ei mai au un mare balast: pe d. I. G. Duca ale cărui continue gre­şeli le crează o situaţiune din ce în ce mai dificilă. Partidul poporului care este situaţiunea partidului poporului, am arătat-o cu alte pri­lejuri. In ultima vreme acesta a re­coltat multe simpatii, însă nu se poate spune că are o situaţie elec­torală de invidiat. Lupta lui se con­centrează împotriva naţionalilor­­ţărănişti şi a liberalilor dacişti. Flirtează însă cu georgiştii şi lupi­­ştii, tot sperând, că evenimentele vor impune o colaborare cu aceste partide. Liberalii georgişti Singurul obiectiv pe care îl are d. Gh. Brătianu este distrugerea şi a­­lungarea d-lui I. G. Duca de la şe­fia partidului. D-sa e sigur de vic­torie. De altfel are un colaborator foarte bun, pe d. I. G. Duca, ale că­rui greşeli nu fac decât să-l apropie de şefia partidului. Lupiştii D. dr. N. Lupu în cursul toamnei va încerca să-şi reorganizeze parti­dul. D-sa va căuta să menţină bu­nele raporturi cu averescanii şi georgiştii, tot în vederea unei vii­toare colaborări politice. Raporturile dintre partide Lupta dintre naţionali-ţârănişti şi liberalii dacişti Partidul naţional Partidul naţional de sub preşe­dinţia d-lui N. Iorga se reorgani­zează. Din toată ţara şi în fiecare zi d-nii Munteanu Râmnic şi dr. Petre Topa primesc adeziuni. Ale­gerile comunale din primăvară vor arăta roadele muncei secretariatu­lui acestui partid şi a activităţii guvernului. Sforțările partidelor politice sunt zadarnice. Ţara este sătulă de ele. Dovada despre aceasta este succe­sul din alegeri al guvernului și simpatiile ce le are în opinia pu­blică. intervieva! D-Mi Iorga Pericolul galben D. Iorga, în interviewul acordat corespondentului din Viena al ziaru­lui «Manchester Guardian», a făcut o serie de declaraţiuni ce ies din banalul formulei politice aproape stereotipe pe care foştii noştri prim­­miniştrii o transmiteau presei inter­naţionale până acum. Eram obişnuiţi, în adevăr, să a­­flăm din ziarele străine, informate de şefii guvernelor noastre, că Ro­mânia e credincioasă aliaţilor ei, că spiritul pacifist la gurile Dunărei este nealterat, că statul face o înţe­leaptă politică internă şi o reală şi îngăduitoare politică externă faţă de foştii ei inamici, că situaţia eco­nomică naţională e prosperă, că a­­gricultura e aşa şi pe dincolo, că, în fine, fericirea acestei ţări va în­cepe să fie cunoscută în adevăratele ei dimensiuni abia după ce vor fi a­­plicate măsurile de ordine materia­lă şi morală ale guvernului în nu­mele căruia vorbea «interviewarii» De alt­fel — dacă nu mă înşel, — ziariştii străini, ca să fie mai prompţi în informarea cotidianului lor, scriau ei singuri interviewul, îl citeau într’o limbă cunoscută pre­mierului român, la telefon, acesta îl aproba şi a doua zi reportajul tele­grafic din România anunţă cititori­lor din Occident «senzaţionalul ofi­cial» de pe malurile Dâmboviţei. Cu d. Iorga nu merge însă tocmai aşa uşor. D-sa ştie, înţelege şi gân­deşte cu mintea sa de toate zilele şi vorbeşte cu acea autoritate a per­­sonalităţei sale de totdeauna, care este cu mult mai mare de­cât pres­tigiul pe care i-l dă titulatura pur­tată până ieri de exponenţii demo­craţiei adormite şi inconştiente. De aceia, d. Iorga, savantul, nu se sperie de d. Iorga, primm­inistrul. Afirmaţiile făcute de d-sa pentru presa engleză în legătură cu situa­ţia generală a dezorientate, sunt de domeniul sintezei ştiinţifice. Ele pornesc dintr’un spirit nou şi dintr’o viziune clară a fenomenelor de actualitate, iar greutatei acestor afirmaţiuni, este cu atât mai mare c­u cât ele sunt făcute pentru lumea politică internaţională, de şeful u­­nui guvern, D. Iorga, referindu-se la deruta e­­economică generală sau mai bine zis la aceea a economiştilor moderni, după ce fixează marxismul ca o doc­trină perimată şi în on ce caz ina­plicabilă, explică rezistenţa regimu­lui bolşevic ca o com­it nţ.e a sla­­biciunei capitalismului, aplicat în forma învechită şi perimată a cu­getătorilor dinainte de revoluţia franceză. «Soarta Europei — spune d. Iorga — depinde de ce va face capitalis­mul modern, de faptul dacă se va putea ridica la înălţimea situaţiei, spre a da im cuprins nou doctrine­lor vechi. Luaţi de pildă etalonul­­aur şi vedeţi cât e de învechit. Ca­pitalismul modern trebue să elabo­reze idei noi şi metode noi. Dacă nu va fi în stare s’o facă, se va putea vorbi de pericolul galben». Aceste declaraţii, de o importanţă în adevăr covârşitoare pentru cea­sul de îndoială prin care omenirea trece astăzi fixează punctele de ple­care ale organizării societăţii de mâine şi limiteză datele marii pro­bleme economice în cadrul doctri­nei capitaliste, pe care specialiştii sunt chemaţi să o revizuiască şi să-i caute un cuprins nou. D. Iorga este convins de nenoro­cirile etalonului aur, în forma în care convenţionalismul bancar a in­stalat metalul galben pe fotoliul dic­tatorial al destinelor omeneşti şi ve­de pericolul despre care va vorbi istoria mâine, dacă ne vom pierde astăzi timpul cu expediente de su­prafaţă numai spre a nu face ope­raţie în adâncimile cangrenate ale unui statut în agonie. Până acum, toată activitatea ome­­nirei a fost determinată de capri­ciile băncilor cari au ales sistemul cel mai convenabil desvoltărei lor. S’a sacrificat astfel elementul fi­resc al prosperităţei generale, unei tendinţe egocentrice de câştig tole­rat De aceea, banul şi creditul a lip­sit unde nevoia a fost mai mare şi el s’a acumulat acolo unde banche­rului i-a convenit să-l plaseze. Formula lichid­ităţei e­Up care se face atâta caz, numai spre a per­mite acumularea depozitelor parti­culare este condamnată odată cu fructificarea banului leneș care constituia aceste depozite. Factorul timp, care pentru banca de până a­­cum nu era cunoscut de­cât la cal­culul procentelor, va trebui să apa­ră în noua așezare capitalistă ca a patra dimensiune în raport cu care se va studia evoluţia tuturor feno­menelor economice. Iar instrumentul de schimb, spre a deveni ceea ce trebue să fie, tre­bue descătuşat din lanţurile con­venţiei monetare existente, pentru a ajunge la realitatea rolului lui de a sta la dispoziţia cerinţelor econo­mice, în loc ca aceste cerinţe să fie la dispoziţia instrumentului de schimb. Pericolul galben anunţat de d. Iorga atunci când vorbeşte de eta­lonul aur, nu este o figură de stil, după cum nu se va comite nici o exagerare mâine, când se va scrie tragedia omenirei din anii 1928— 1932 sub titlul de «aurul asasin». C. Costandache SAMBATA I AUGUST 1931 Epoca planurilor şi a raţionalizărilor -0000- Procesul de raţionalizare a vieţei, a fost creat d­e războiul mondial. In Germania, ca şi în alte ţări belige­rante, s’au produs tendinţe de ames­tec pronunţat al Statului în viaţa economică, un curent de raţionali­zare-Insă tendinţele acestea le-a scos la iveală mai accentuat Rusia So­vietică, cu planul ei de cinci ani. Lăsăm la o parte intenţiile comu­niste ale planului. Este important numai că Rusia a lansat mai mult lozinca raţionalizării şi sub această egidă ea trăeşte şi lucrează. «Piatiletca» n’a ieşit încă din al treilea an al realizării sale, când guvernul sovietic a dispus să în­ceapă lucrările pentru pregătirea unui al doilea plan de cinci ani, ca­re ar îmbrăţişa timpul de la 1933 şi până la 1938. Tendinţa spre industrializarea şi «americanizarea» Rusiei, nu este un fapt izolat. Nu vrea să rămâie în urmă nici chiar America. Preşedintele Hoover a dispus ca guvernul să elaboreze un plan de zece ani pentru prefa­cerea industrială şi agricolă a Sta­telor Unite nord-americane. După America, a venit rândul Asiei. «Morning Post» ne-a povestit nu de mult că guvernul chinez de la Nankin a elaborat şi el un plan al industrializării Chinei, realiza­bil în zece ani. Acest plan ne reaminteşte într’o măsură oarecare «piatiletca» sovie­tică. El conţine 14 articole funda­mentale: construirea porturilor, a şoselelor şi a căilor ferate, îmbună­tăţirea agriculturii; desvoltarea pu­ţurilor de mine; crearea uzinelor metalurgice, mărirea producţiei fie­rului şi a oţelului, etc. Toate între­prinderile proiectate trebuiesc să fie puse sub controlul direct al gu­vernului. In sfârşit, ştirile recente ale lui «Daily Herald» în legătură cu con­ferinţa de la Londra pentru mân­tuirea Germaniei, ne arată că se vorbeşte în cercurile dip­lomatice de un plan special european de cinci ani, care ar avea de scop îm­păciuirea Europei. Cu toată diver­sitatea regimuri­lor social-politice din diferite col­ţuri ale lumei, cu toată varietatea cauzelor cari provoacă fenomenele de mai sus, nu putem socoti coin­cidenţa lor întâmplătoare. Avem a face cu un interesant proces de întărire a amestecului voinţei omu­lui în viaţa economică. In jocul orb al forţelor omeneşti, trebuie să intervină mai mult ca până acum raţiunea umană. Interdependenţa economică şi fi­nanciară mondială se observă mai clar ca oricând. Dacă reprezentanţii marilor puteri, inclusiv şi ai Sta­telor Unite, îşi bat capul căutând soluţionarea crizei financiare ger­mane, o fac aceasta nu atât din mo­tive altruiste, cât apreciind însem­nătatea falimentului eventual al mărcii germane. Prăbuşirea ei ar aduce după sine multe evenimente neaşteptate de ordin economic şi financiar. Lumea se deprinde a regreta chiar şi nenorocirea adversarilor politici. De aceea tendinţa spre raţionali­zare apare ca o manifestare gene­rală a perioadei istorice pe care o trăim şi ea ne priveşte şi pe noi. Să ne întrebăm acum: ce-am fă­cut noi pentru a ţine piept cerin­ţelor noui ale vieţei de azi ? Din nefericire organizarea statis­ticei noastre abia începe. Fără stu­dierea fenomenelor economice pe cale de adunare şi comparare a da­telor statistice (generale şi de con­junctură) nu se poate afla carac­terul şi sensul adevărat al procese­lor economice naţionale. Avem nevoie de un organ suprem al economiei naţionale, care ar de­libera şi aprecia nevoile noastre, ar conduce după indicaţiile guver­nului lucrările pentru raţionalizare în cadrele sistemului capitalist. Cu alte cuvinte, aceasta ar în­semna începutul operei celei mari a actualului guvern de prefacerea Statului, de reorganizarea aparatu­lui nostru central, calea spre însă­nătoşirea moravurilor noastre pu­blice şi a puterei noastre econo­mice. A. Bol­dur (Citiţi continuarea în pag. 2­ a) Vânturând fara Spre Vatra Marie! de ARTUR GOROVEI , cald. Aşa-i de cald că parc ai fi nu am nicîo afacere, într’un loc într’un cuptor. Noi, ceştia din partea de sus a Moldovei, nu suntem obişnuiţi cu astfel de călduri. La noi clima e mai blândă vara, anume ca să poată să fie mai sălbatecă iarna, când te în­grozesc gerurile şi viscolele. Şi pen­tru că nu suntem obişnuiţi cu aşa de mari călduri, de aceea le supor­tăm mai greu. Plec la drum, spre Vatra Dornei. Cine te sileşte să te duci pe aşa vreme afurisită? mă întreabă un prieten, că doar n’ai nici o treabă acolo. Dacă ar fi, să călătorească omul numai pentru afaceri! Eu nu fac nici un fel de negustorie, ca să fiu nevoit să plec numai­decât astăzi­, plăcere! "unde se duc oamenii pentru odihnă, şi cei necăjiţi de anumite boli, ca să-şi caute sănătatea. Eu mă duc de plăcere. Ce fel de plăcere să fie şi asta, să te coci pe perina înfierbântată a maşinei! Poate, că ar trebui să mă exprim altfel. De­sigur că nu poţi să simţi plă­cere în dogoreala unui soare nemi­lostiv, cu gura uscată, cu ochii îm­bâcsiţi de praful unui drum neîn­chipuit de prost, pe care biata ma­şină se sbate din hop în hop, ge­mând la fiecare învârtitură de roa­tă. Asta nu-i plăcere, atunci cum poţi să spui că te frămânţi aşa, de­şi cu toate acestea mă aştern la aşa drum obositor, de bună voie, pentru că motivul care mă îndeam­nă să mă supun unei adevărate tor­turi, este tot plăcerea. Este plăcerea ce voiu gusta când, la capătul călă­toriei mele, îmi voiu simţi gâtul în­cătuşat de mănuţile vibrând de e­­moţie ale fetiţei care împlineşte astăzi zece ani. Voiu avea plăcere de a-mi îmbră­ţişa nepoţica, şi-i voiu face şi ei plă­cere, pentru că-şi iubeşte bunicul şi mă aşteaptă fericită. Cine ar putea să spuie că nu-i a­­ceasta o călătorie de plăcere, deşi nu ai nicio plăcere călătorind ! De sus, din vârful dealului care desparte şesul întins al Moldovei,de acela mai zgârcit al Şomuzului, se desfăşoară o privelişte care te far-­­ mecă. Un şearpe de argint, uriaş ne-­­ închipuit de mare, îşi ondulează scli­pirea printre malurile înverzite şi arborii, înfipţi anume parcă pentru a-i îndruma calea spre sorbul tutu­ror apelor pământului. Munţii îţi străjuesc privirea spre Apus, şi pes­te vârfurile lor, care se îndreaptă spre naltul cerului, se împânzeşte dunga norilor albi ca spuma lapte­lui. De atâtea zile se ivesc preves­titori de răcoare, aceşti eclerori ai unei armate prietene, aşteptată cu nerăbdare să ne scape de duşmănia arşiţei. Sfioase, îmbrobodite de praful ne­îndurat, care copleşeşte firea, sate­le de pe valea Moldovei apar mis­terioase. Baia, cu ruinele şi biseri­cile ei vechi. Şasea, fosta locuin­ţă a unei familii de prinţi, rămân în urma noastră, ascunse privirei de nourii de praf care gândeşti că înneacă lumea. Căldură, praf... Călătorie de plă­cere! Ferma Cornul-Luncei, de pe Do­meniul Coroanei Molini, este numai o amintire. Clădirile în mijlocul u­­nei curţi împresurată de pământul expropriat şi pulverizat —atâta mai dăinueşte d­in ferma ale cărei vaci frumoase, câte au mai rămas, îşi duc ­ine poartă răspunderea? D. general Grigore Costandache, şe­ful serviciului istoric al Marelui Stat Major, a tipărit o broşură întitulată „Problema responsabilităţilor războiu­lui”. Concepută într’un larg spirit de o­­biectivitate ştiinţifică, scrisă vioi, dar cu pondere, lucrarea d-lui general Cos­tandache nu tinde să restabilească fap­te sau să justifice vreo teză dintre acele scorniţe de beligeranţi, în vederea sus­ţinerii intereselor lor. Concluzia d-lui general Costandache prezintă însă teza, după noi, cea mai justă. Anume că , problema responsabilităţilor războiului fiind una de morală a istoriei, ideci tre­buie scoasă din domeniul politic. Generaţia noastră a suportat răsboiul. Ne pare a şti că războiul mondial a fost pornit pentru motive pur economi­ce, deşi ni s’a vorbit de principii, de libertatea naţiunilor, de bunăstarea in­divizilor şi alte noţiuni abstracte, ispi­titoare pentru minţile simpliste. Noi am trecut prin marea încercare şi am fost martori oculari ai chinurilor: răz­boiul ca fenomen social a trecut peste putinţa noastră de înţelegere. Cre­dem că dacă se pot stabili răspunderi pentru micile culpabilităţi, pentru vina capitală şi complexă a deslănţuirii, nu poate fi osândit nimeni. Documentele date în vileag,­in aceas­tă problemă sunt: unele pledoarii pro domo, iar altele, rechizitorii împotriva oamenilor cari nu erau decât mecanis­me puţin însemnate dintr’un sistem care fatal trebuia să ducă la război. Acum vreun an, sârbii au bătut to­tuşi o placă comemorativă la Serajevo. Faptul era, dacă vreţi o sfidare: o na­ţiune mică lua asupră-şi răspunderea încăerării. Semnificaţia era: luam asu­pra noastră onoarea de a fi provocat războiul, care a dus la întregirea na­ţiunilor mici şi la celelalte cuceriri ale umanităţii, care, pe cale paşnică nu se puteau înfăptui ! Un bărbat inteligent şi cutezător a scris atunci un articol în care se stră­duia să desvolte teza că in viitor, după ce generaţiile războiului vor fi dispă­rut de pe pământ, fiecare naţiune va în­cerca să tragă asupră-şi o parte din cin­stea de a fi deslănţuit războiul. Bine­înţeles, că toate gazetele din apus, că­rora le-a fost oferit articolul, au refu­zat publicarea. Intr’adevăr, cine are in­teresul acum să declare onest: eu am provocat războiul care a adus ruina ve­chiului sistem de guvernământ şi eco­nomie politică, eu am provocat războiul care l-a ologit pe fratele tău, care ţi-a ucis părintele, l-a sărăcit pe semenul tău ? Social-democraţia germană, de pilda, a­­ceea­ care a votat creditele de război sus­ţine că poporul nare nici o vină şi că în­treaga răspundere o poartă ex-condu­­cerea oligarhă. Cert este însă că în Ger­mania anului 1914 entuziasmul război­nic a fost tot atât încins ca şi în Fran­ţa şi în alte ţări. Regimul european căuta o ieşire din impas. A fost găsită soluţia războiului. Pentru că era cea mai simplă, mai la în­demână şi cerea mai puţină osteneală. A fost însă soluţia cea mai nimerită ? Unica impusă de împrejurări? Dacă se va dovedi că a fost pentru omenire solu­ţia cea mai bună—şi aceasta nu se poate dovedi acum când partea este şi jude­cător — atunci se va rezolvi şi proble­ma stabilirii responsabilităţilor războiu­lui. Teza responsabilităţilor este însă astăzi un mijloc de diversiune politică de care trebuie să se folosească guver­nele întru apărarea intereselor pe care le reprezintă. Dar cum noi nam avut decât inten­ţia de a atrage atenţiunea asupra inte­resantei lucrări a d-lui general Costan­dache, nam privit problema decât la suprafaţă, potrivit cu concluzia lucrării. Dsr.

Next