Cuventul, septembrie 1931 (Anul 7, nr. 2286-2315)

1931-09-01 / nr. 2286

MARŢI­I SEPTEMBRIE ANUL AL VlLea.­ Wo.­­2186. REDACŢIA şi ADMINISTRAŢIA: Bucureşti, Calea Victoriei 48, etajul (Intrarea prin Pasagiu­ Imobiliara Scara B, dreapta) ) 378.10 REDACŢIA TELEFON:­­ 378/09 ADMINISTRAŢIA * Fondator: TITUS ENACOVICI Director : NAE IONESCU ANUNCIURILE ŞI PUBLICAŢIILE SE PRIMESC LA ADMINISTRAŢIA „CUVÂNTULUI“ prinşi toate agenţiile de publicitate Jen împotriva Ardealului“ Ziarele au publicat știrea despre descinderea pe care parchetul de la Sibiu a făcut-o zilele trecute la «Ban­ca Albina» din Sibiu. S-a spus cu prilejul acesta că cercetările jude­cătorului de instrucţie ar fi avut drept obiect depunerile pe care le-ar avea la acest institut de credit fai­mosul domn Romul Boilă. Faptul aceasta, care nu poate să aibe nimic de a face cu politica, a provocat în­să un fulminant protest al «Patri­ei». Oficiosul ardelean se şi grăbeş­te să-i dea o interpretare politică, a­­firmând că el se datoreşte unei in­­tenţiuni de răzbunare pe care gu­vernul ar nutri-o faţă de... Ardeal. Iar d. Vaida nu se sfieşte să facă, în legătură cu această descindere o declaraţie pe care trebuie s-o repro­ducem mai jos pentru că este carac­teristică mentalităţii celor mai mul­ţi dintre tovarăşii d-lui Maniu. Fos­tul ministru de interne a spus negru pe alb: «Cele ce se petrec în ultimul timp de-a dreptul ne înmărmuresc. Se vede că d. Iorga a început ofen­siva împotriva Ardealului şi că în această cucerire vrea să întreacă toate metodele cari s’au aplicat pâ­nă acum». Va să zică, judecătorul de instruc­ţie primeşte un denunţ. Următor legei, el face descinderea necesară. Act absolut legal şi care ar trebui socotit şi ca foarte normal, dacă nu s’ar fi încetăţenit la noi convinge­rea că oamenii politici sunt... tabu Potlogarii şi defraudatorii de rând merg uneori la puşcărie. Dar când e vorba de unul dintre simandicoşii politicei, lucrurile se schimbă. A­­tunci legea trebuie să înceteze de a mai fi lege; morala trebuie să se plece în faţa grangurelui. Căci alt­fel se deslănţue din mijlocul priete­nilor politici şi de afaceri ai aces­tuia o violentă campanie care acu­ză imediat guvernul că vrea să se răzbune politiceşte. Dincolo de munţi, însă, faptul la proporţii şi mai teribile. Nu mai es­te vorba de o afacere personală, nici măcar de una politică, ci de o gra­vă chestie naţională. Cercetări ale parchetului asupra posturilor credi­toare ale d-lui Romul Boilă la cu­tare bancă, asta înseamnă cum spu­ne d. Vaida, o ofensivă împotriva Ardealului. Aplică fiscal o amendă de câteva milioane pentru contra­bandă d-lui Sever Bocu, ofensivă împotriva Ardealului. Ridică Parla­mentul, la cererea justiţiei, imunita­tea parlamentară a d-lui Aurel Do­­brescu, ofensivă împotriva Ardea­lului. Orice act prin care organele statului sau ale justiţiei încearcă să definească unele rosturi în afa­ceri cam tenebroase ale vreunuia dintre ciracii d-lor Maniu sau Vai­da, capătă de îndată caracterul u­­nui atentat împotriva Ardealului. Dacă ni s’ar fi spus că este în aces­te tribulaţii ale parchetelor o inten­­ţiune de răzbunare politică, să mai zici. Deşi, ce-ar putea să aibă d. Iorga ori d. Argetoianu cu alde Au­rel Dobrescu ori Romul Boilă? Asta este însă prea puţin şi merge numai în vechiul regat. De îndată ce se află în joc unul dintre oamenii d­­lui Maniu, apoi Ardealul însuşi şi integral este băgat în ciorbă. Căci poate să spună cineva că d- Romul Boilă nu reprezintă Ardealul în tot ce are el mai înalt ca spiritualitate şi mai strălucitor ca onestitate mo­rală? Sau că d. Aurel Dobrescu nu are dreptul să ni se înfăţişeze ca prototip al aceluiaş Ardeal? Fieca­re din câţi se înşiruese acolo în spa­tele d-lui Maniu trebuie socotit ca exponent al Ardealului. Evident, oricine se desparte de d. Maniu pier­de imediat această însuşire, oricât prin activitatea sa şi prin valoarea sa ar fi adăugat la patrimoniul pro­vinciei. Căci nu e deajuns să fii ar­delean, nu e deajuns să te poţi mân­dri cu oricât de fecundă contribu­ţie de muncă şi de suflet la ceia ce este Ardealul pentru a avea dreptul să vorbeşti în numele lui. Pentru ca să te poţi prezenta drept reprezen­tant al lui, este neapărat necesar să te fi uns de Maniu ca atare. Eşti deslegat în acest fericit caz de ori­ce prestaţiune în folosul Ardealu­lui. Căci exilatul voluntar de la Bă­­dăeni este marele dispensator al di­plomelor care pot face din tine, ori­cine ai fi şi orice păcate ai avea, un exponent sintetic, autorizat şi sa­cru al provinciei de peste munţi. Iată cum d. Boilă, ori d. Bocu, d- Aurel Dobrescu ori d. Sever Dan, şi alţii oricâţi vreţi, unşi de d. Maniu ca reprezentanţi sacro-sancţi ai Ar­dealului, sunt tabu chiar pentru jus­tiţie. Parchetele din Ardeal n’au ştiut acest lucru? D. ministru al justiţiei să dea grabnic o circulară explicativă în acest sens. Căci te pomeneşti că vrând să mai facă şi alte cercetări de aceiaşi natură ca şi cele dela Sibiu, nime­resc vreun alt personaj tot atât de imaculat şi de reprezentativ precum d. Romul Boilă. Şi atunci cu atât­ mai vârtos va vorbi d. Vaida de o ofensivă împotriva Ardealului. Dar, lăsând gluma la o parte, cât o să mai aibă curs această tristă farsă pe care de un deceniu o spe­culează politiceşte d. Maniu? Vladimir Ion­escu Si­li­liu! Moise legislatorul suferia cu sigu­ranţă de amnezie. In sensul că o su­mă de precepte pe care trebuia nea­părat să le treacă în decalog, le-a trecut cu vederea. Căci dacă nu su­feria de amnezie, chestia deci­mai gravă, înseamnă că nu era pre­văzător; a compus un decalog vala­bil numai sa­­u o epocă şi care nu se mai potriveşte cu epoca noastră. N’avea simţ juridic. Ceiace ar fi trist pentru un legislator. Moise a uitat să treacă în tabelele legii per ceptul: să nu reclami! După ce în­scrisese un precept destul de imoral socotit de contimporani cum e acel privitor la femeia altuia, la avutul altuia. Din această pricină, d. Ro­mulus Boilă are dreptul, ba chiar datoria să fie furios împotriva pă­rintelui de­calogului. Ce fel de legis­lator e ăla care a uitat să treacă printre porunci pe cea mai însem­nată: să nu reclami! Să nu te înfurii împotriva lui Moise! Unde a trăit nătărăul, în care occident pavat cu lespezi de civili­zaţie şi legalitate ? Nu s'a născut el aci, în răsărit, în jigăria Egipetu­lui şi într’un timp când, desigur, nu existau constituţii şi liga drep­turilor omului? Pentru că Moise legislatorul a ui­tat să ne porunciască a nu reclama se întâmplă o mulţime de încurcă­turi. Reclamă cetăţeanul că l-a bă­tut comisarul, şi mai mănâncă un supliment de bătaie, pentru că a a­­vut cutezanţa... să reclame. II acu­ză un gazetar — nu suntem bine în curent care — pe d. Romul Boilă că are bani şi d. Boilă îl reclamă la parchet. Ori gazetarul, cum e gazetarul de felul său, curios şi bine informat, spune procurorului să facă descin­dere la banca «Albina» — unde jus­tiţia găseşte într-adevăr că nepotul mucenic al d-lui Iuliu Maniu are un cont de câteva milioane. Căzu beleaua pe capul omului. Nu, să stăm strâmb şi să judecăm drept, întrucât e vinovat d. Boilă c’a strâns oarecari bani albi pentru zile negre! Vroia ca omid, să-şi a­­sigure tristele bătrâneţe. Ni s’a gă­sit un delator — care spre desnă­­dejdea noastră face parte chiar din breasla noastră — şi a răsturnat cal­culele de prevedere ale d-lui Romul Boilă. Și nu-i de vină d. Boilă, nu-i de vină, la urma urmelor nici păgubo­sul de gazetar, ci Moise neprevăză­torul care a uitat să întregească ce­le zece porunci cu încă una: Să nu reclami! Dar. Ne-au vizitat deunăzi la redacţie două doamne licenţiate ale facultăţii de teologie din Bucureşti. Veniseră să ni se tânguiască de faptul că nu le­ se dau catedre de religie la şcoli Nu cereau să li se dea dreptul de-a sluji la altar. Vor numai să împrăş­tie de pe catedră Cuvântul Domnu­lui. Şi iată că o problemă aproape i­­dentică se pune azi şi în Germania. Nu e vorba acolo de biserica creşti­nă, ci de cea evreească. Dar proble­ma e de actualitate pentru noi, dacă o raportăm la faptul amintit la în­ceputul acestor rânduri. Tinerele evreice studiază Talmu­dul. Li se va perfora femeilor acce­sul la rabinat şi la predică ? Şcoala de înalte studii iudaice din Berlin este considerată ca una din cele mai remarcabile instituţii de cultură pentru formarea tinerilor rabini şi predicatori, şi ea atrage studenţi veniţi din toate colţurile lumii. De câteva semestre s-au înscris ca studente, mai multe fete tinere, în majoritate fiice de părinţi asimilaţi, cari-şi propun să urmeze cursurile de rabinat spre a putea îndeplini sarcina de conducătoare de suflete. ■Această nouă ramură de studii profesionale a tinerelor fete evree provoacă atât în cercurile iudaice din Berlin, cât şi în cele creştine, un viu interes şi o atenţie justificată. Căci, după tradiţia talmudică, fe­meile trebuesc ţinute, — pe cât po­sibil, — cât mai departe de biserica evreească. Acesta e şi motivul, pen­tru care, conform tradiţiei, evreii pioşi, nu consimt ca fiicele lor să-şi apropie cunoştinţele talmudice pro­fesionale, lăsându-le în schimb toată libertatea asimilării unei culturi eu­ropene. Dar în Germania modernă, evreii, totdeauna gata să accepte reforme inteligente şi practice, îngădue fiice­lor lor întreaga libertate a studiilor chiar dacă e vorba de literatură ra­binică, de dificilul Talmud şi de nu­meroasele sale comentarii. E de observat că cele mai multe din candidatele la rabinat ies din fa­miliile bogate din Germania. Sunt fiice de medici, avocaţi, mari indus­triaşi, etc. Nu se află printre ele e­­vreice de la Est. E tocmai contrar­iu de ce se întâm­plă cu candidaţii masculini. Evreii germani nu constitue decât o infimă parte; şi de mulţi ani, marea majo­ritate o furnizează rezervorul evre­­esc de la Est; sunt cu totul lipsiţi de mijloace băneşti şi primesc burse sau ajutoare de la comunităţile evre­­eşti din Berlin. Programul pe care viitoarele femei rabini trebue să-l urmeze, cuprinde, afară de obiectele obişnuite şi studii superioare: filozofie, pedagogie, psi­hologie, etc.; ramurile ştiinţei spe­cific iudaice: exegeză biblică, isto­ria literaturii iudaice, Talmudul şi comentariile. Toate aceste discipline prezintă câteodată greutăţi serioase nu numai pentru fete tinere, dar chiar şi pentru talmudişti încercaţi. Datorită zelului lor neobişnuit, studentele parvin să-şi însuşească obiectele de studii într-un chip re­marcabil. Multe din studente sunt chiar talmudiste excepţionale şi-şi fac tezele de doctorat tratând chesti­uni din literatura talmudică sau ra­binică. De multe ori se întâmplă ca o can­didată să-şi însuşească mult mai re­pede ansamblul de cunoştinţe nece­sare şi să-şi vadă munca încoronată cu diploma rabinică. Corpul p­rofesoral al şcolii de inar­te studii iudaice, al cărei scop este să formeze rabini, nu se arată satis­făcut de acest rezultat, îmbucurător pentru studente. Naşte însă întrebarea: diplomele vor permite tinerelor fete accesul la un scaun de rabinat sau de predica­tor ? Cum am spus, ritului iudaic, a­­ceasta nu e admisibil, şi e puțin pro­babil ca chiar comunităţile extrem de modernizate să se decidă la insta­larea în templu a unui rabin de sex femenin ! Jp. In pag. IV-a, D. Maniu se pregăteşte să revină la şefia partidului Fruntaşii naţional-ţără­­ni­şti se întorc în ţară . PROBLEMA Temelie In biserica Comedia a început. Cel dintâi ca­re a avut curajul să iasă în public şi să ceară revenirea d-lui Iuliu Maniu în fruntea partidului naţio­­nal-ţărănesc, a fost... d. D. R. Ioani­ţescu. Conform «ritualului» stabilit de d. Vaida, d. D. R. Ionaniţescu a convocat organizaţiunea judeţului într’un congres care a avut loc în sala «Transilvania». Aci, oratorii organizaţiei au cerut revenirea d-lui Iuliu Maniu la şefia partidu­lui, după ce, bine­înţeles, d. D. R. Ioaniţescu le-a explicat pentru ce d. preşedinte a părăsit-o. Fostul sub­secretar de stat a fost de data a­­ceasta în expunerea şi destăinuirile sale, mai «abstract» decât de obicei. El a arătat că d. Iuliu Maniu pără­sind şefia «a avut în vedere două interese: al ţarei şi al partidului». «Voinţa» celor 288 d de sate Deşi «destăinuirea» a fost consi­derată ca mult prea obscură chiar şi de cei obişnuiţi cu felul de... gân­dire şi exprimare e d-lui D. R. Io­­aniţescu, totuşi a fost şi aplauda­tă de reprezentanţii celor 288 de sa­te, din cele 311, câte are judeţul Il­­fov.­Apoi d. Ioaniţescu a continuat «ex­pozeul» declarând: Vă asigur că temerile d-lui Maniu au fost înlă­turate. De aceia nu ne rămâne decât să-l aclamăm şi să spunem: vrem să revie în fr­untea partidului. Tră­iască Iuliu Maniu». Delegaţii celor 288 de sate au ascultat îndrumările şefului organizaţiei de Ilfov şi l-au aclamat pe d. Maniu, deşi nimeni n-a prea înţeles, din declaraţiile grave şi «senzaţionale» pe care le-a făcut d. Cere de ce şeful a plecat din fruntea partidului. Această «manifestaţie spontană» în favoarea revenitei d-lui Iuliu Maniu la şefia partidului, ne amin­teşte felul cum descrie Paul Louis Courier că a fost proclamat împă­rat Napoleon de armata din Italia. Ofiţerii şi soldaţii regimentului în­­tr’o zi, pe când aveau liber, au fost strânşi de colonelul care le-a spus «Poporul vrea ca Bonaparte să fi împărat. Armata nu poate rămân mai prejos. Să-l aclamăm împărat» Şi soldaţii s’au executat, dornici si (Citiţi continuarea în pag. IV-a) ANCHETE POLITICE COMEDIA „MANIFESTAŢIILOR pentru d. Maria, a început! —-—-- —-------------­ Regizor e d. Vaida, ior şeful „masselor“, d. Dere. VOINŢA CELOR 288 SATE... D. DERE împotriva sindicatului sperţarilor Tineretul naţional-ţărănesc s-a în­trunit deunăzi din nou pentru a ho­tărî asupra atitudinii lui faţă de necesitatea purificării cadrelor par­tidului dela volanul căruia a tulit-o d. Maniu. Din cuvântările rostite în acea a­­dunare se vede că, prin impurităţi, tinerii înţeleg în primul rând, pe «acei membri ai partidului naţio­­nal-ţărănesc cari s’au compromis în timpul guvernării»; în al doilea rând, pe cei cari «au nesocotit prin­cipiile disciplinei de partid» şi în al treilea, pe aceia cari «au dovedit că nu se pot adapta ideologiei par­tidului». In adunarea pomenită, oratorii s’au mărginit să se ocupe nu­mai de prima categorie de... spur­căciuni, de hoţomani, de sperţari. Au luat cuvântul tinerii: Anton Alexan­drescu, H. Blazian, P. Stri­­han, avocat Cârjan, Păleanu, Nes­tor Badea, preşedintele tineretului, şi alţii. Francheţea afirmaţiilor a­­cestor tineri este vrednică de men­ţionat. Nu s’au sfiit de nimeni şi de ni­mic; n’au vorbit... pe ocolite, ci des­chis, deadreptul. Au spus lucrurilor pe nume. Prin şperţari, prin hoţomani, ei au spus că înţeleg pe UNII DIN CONDUCĂTORII PARTIDULUI naţional ţărănesc. Vorbind despre cei necinstiţi un orator a spus aco­lo: «Gândindu-ne la mijloacele prin care au ajuns la locurile de coman­dă, pe care le-au deţinut şi le deţin, în partid, ca şi în guvernare, gân­dindu-ne la reţeaua de nepătruns a relaţiunilor şi intereselor prin care se menţin, s’ar părea că opera de epuraţie ar fi irealizabilă». Este limpede, aşadară, că ata­când problema purificării, tinere­tul s’a gândit la unii conducători ai partidului. La care? Se va vedea mai târziu, când acţiunea tineretu­lui va căpăta consistenţă. Deocamdată tinerii au declarat răsboi tuturor «rechinilor» lor po­litici, cari «au mijloace, au tupeu, ştiu şi pot să ţină în şah». S’a spus sus şi tare, că sper­arii din partid «au organizaţia lor solidară, ca un sindicat» Sa recunoscut că opera de purificare este grabnic necesară. Şi dacă, pentru o clipă, «a învins forţa brutală, în curănd va învinge forţa morală». In această adunare s'au produs a­­tacuri la adresa conducătorilor par­tidului cari au înţeles să se încon­joare de oameni de casă. împotriva acestui sistem «tineretul se ridică cu toată vehemenţa şi nu-i va mai îngădui». S-a vorbit acolo de «ac­ţiunea de învăluire» pe care cei in­teresaţi o încearcă împotriva tine­retului, dându-se asigurări că ea va rămâne infructuoasă. Cel din urmă a vorbit preşedin­tele tineretului, care a declarat: «Atitudinea noastră ne-o coman­dă tinereţea pe care n’o vrem risi­pită zadarnic; ne-o cere grija pen­tru ţărănime; ne-o cere însăş dra­gostea faţă de partid. Nu facem deosebire între regăţeni, ardeleni, sau basarabeni. Noi nu cunoaştem, pe laturea lor etică, decât oameni cinstiţi şi necinstiţi». Ne aflăm, aşadară, în faţa unei acţiuni insurecţionale. Tineretul se vede nevoit să someze conducerea partidului (care conducere, anume?) ca să arunce la lada cu gunoiu toa­te spurcăciunile morale. Cari spur­căciuni s’ar afla tocmai printre ac­tualii conducători ai partidului. Sa­crificarea tuturor ovarilor, bolna­rilor, spirtarilor, o cere tineretul. Aceştia însă sunt tari. Ei au început acţiunea de învăluire. Au statul lor major, foarte priceput în astfel de trebi. Sunt, apoi, puternici. De ceilalţi puternici îi leagă «o re­ţea de interese». Aceasta este situaţia. Şi aceasta fiind, se pune întrebarea: cine va învinge? Tineretul, sau şperţarii? Noi credem că vor învinge cei tineri. Biruinţa, întotdeauna, este de partea tinereţii, de partea vieţii de partea curăţiei. Se va produce, fără îndoială, vân­zoleala. S’a anunţat de Pe acum chiar. Se vor tulbura apele şi se vor umfla. Şi vor prinde în vâltoare toate cioturile, toate putregaiurile. Iar când se vor linişti, se vor aşeza şi se vor limpezi, — pe maluri, în­fipte în mocirlă, vor rămâne aces­tea toate: cioturi, surcele, tinichele, ori chiar grinzi arătoase, dar cu­prinse de putregaiu. Tulburarea se va produce, fără doar şi poate. Şi în urma ei va veni lămurirea. Ea trebue să vie. Fiind, că un partid ţărănesc este necesar. Dar ţărănesc, nu ca cel de acum al d-lor Madgearu, ori Iuliu Maniu. Când a luat drumul Rădăcinilor d. Maniu a ştiut bine «că ce face». G. Racoveanu şi PIATILEJCA NOUĂ După cum se ştie, planul de cinci­­ ani sovietic încă nu a izbutit să convingă pe specialiştii imparţiali din lumea aşa zisă capitalistă. Mulţi din ei nu cred în realizarea lui, iar alţii nu-i dau nici o însemnătate, deoarece el poate fi realizat techni­­ceşte şi cu toate acestea realitatea economică să rămână aceiaşi sau a­­proape aceiaşi. Acum, probabil şi guvernul Sovie­tic înţelege că chiar realizarea de­plină a planului nu va aduce cu sine fericirea lumei sovietice. Ce e de făcut­­atunci, dat fiind că massele populare aşteaptă cu o mare nerăb­dare îmbunătăţirea soartei lor. Guvernul sovietic nu se lasă în­vins. O şiretenie naivă îl scoate din dificultate. Nu fericirea populaţiei a fost scopul planului — zice el, — ci numai desvoltarea industrială şi agricolă a ţării. De soarta popula­ţiei se va ocupa un alt plan de cinci ani, platileria nouă (1933—1937). Populaţia trebuia să mai aştepte. «Aţi aşteptat mult, mai aşteptaţi puţin», adică încă o perioadă de cinci ani. Un sfat bun pentru înfo­metaţi şi necăjiţi !... Bine­înţeles, planul nou încă nu este gata. Sfatul suprem al econo­miei naţionale de sub conducerea lui Kubâşev este însărcinat să întoc­mească acest plan. Există deocamdată numai unele premise şi porunci grandioase. Platiletea nouă trebuie să desfiin­ţeze satele. In locul lor vor fi con­struite aşa zise «agrooraşe», ceva ce stă la mijloc între oraş şi sat. Conducătorii sovietici promit că nu mai puţin decât o jumătate din toată energia necesară agriculturei va fi electrică. Toate procesele pro­ducţiei agricole vor fi mecanizate. Apoi se prevede înfiinţarea com­binatelor agro-industriale, intensifi­carea enormă a exportului pentru Occident al produselor sovietice, etc. După cinci ani de realizare a nou­lui plan, vor apare pe pieţele mon­diale cantităţi enorme de fabricate sovietice, întrucât agricultura şi in­dustria Statelor europene vor fi sdruncinate ireparabil. Platiletea nouă va fi prin urma­re, o încoronare a edilităţii socialis­mului, lichidând deosebirile între oraş şi sat. Crearea unui plan nou fără să se aştepte rezultatele realizării vechiu­lui plan, este un lucru prematur şi — s-o spunem pe nume — naiv. Cum se poate plănui acuma, când nu se ştie încă la ce stare de succes econo­mic va ajunge Rusia cu planul ei actual ? De exemplu, o uzină din Stalin­grad, cum se zice în Rusia — «cea mai mare în lume», construită de un inginer american, căruia i s’au dat drepturi dictatoriale, a trebuit să producă în prima jumătate a anului curent 25.000 de tractoare, iar în rea­litate a fabricat numai cu puţin mai mult de 10?4 din această canti­tate. Tot astfel merg «realizările» pla­nului în multe alte direcţii. Ce se poate spune în momentul de faţă asupra celor ce vor fi la înce­putul realizării planului nou ? Iar dacă planul nou va avea ca punct de plecare realizarea deplină a actu­alului plan, ce rost real va avea el ? La aceste întrebări, răspunsul ni se pare clar. Anunţarea planului nou are poate o însemnătate morală, pentru ca să reţină sentimentele masselor populare în stare de linişte, nu însă reală, ca un temeiu adevărat pentru viitor. Nu ne îndoim că dacă sistemul so­vietic actual va mai dura, un nou plan va fi alcătuit. Insă nu este mai puţin adevărat că nici acest plan nou nu va aduce masselor populare fericirea aştep­tată, ci numai o nouă amăgire. Cu intensificarea extraordinară a mecanismului Statului, se va accen­tua în sate sclavia ţăranilor, întrea­ga populaţie va suporta din nou greutăţile financiare, deoarece nouii giganţi industriali abia vor începe să consume bani pentru exploatare şi toată lumea va rămâne săracă şi necăjită ca şi acum. Comunismul este incapabil să dea lumei fericire sau cel puţin o rela­tivă bună stare materială. Este o teorie combătută de însăşi viaţa. Şi dacă mai perzistă, nu e din altă cauză, decât din orbia con­ducătorilor sovietici. Deoarece termenul prezentării planului nou s’a apropiat va fi foar­te interesant să aflăm ce repercu­siune va avea asupra premiselor lui fantastice discursul recent al lui Stalin. A. Boldur Cu capul găurit de lovituri de ciocan, cu trupul plin de răni, scăl­dat în sânge, clătinându-se pe pi­cioare şi abia putând să grăiască, directorul şcoalei primare din Găi­­seni-Dâmboviţa, tânărul T. Dem­e­­trescu, a păşit pragul redacţiei noastre. Sâmbătă de dimineaţă. Doi nemernici de săteni, plătiţi de cine­va, încercaseră să-l răpună, în chip laş. Tânărul dascăl vroise să lucreze dreptatea. Dar în ţara românească «dreptatea umblă cu capul spart». La şcoala pe care o conducea a­­cest curajos tânăr, fusese numită, ÎMPOTRIVA LEGII, o învăţătoare: Eugenia Arsenescu. Despre această numire ilegală noi am scris, în acest loc. Am scris a­­tunci luând apărarea «bietului das­căl Brebenel», în locul căruia fuse­se adusă învăţătoarea Eugenia Ar­senescu. Nu ştim ce vor fi făcut, ce vor fi dres cei de la minister, dar în­văţătoarea cu pricina a rămas, în cele din urmă, tot în Găiseni. împotriva abuzului săvârşit, s’a ridicat directorul şcoalei. El a ra­portat ministerului că învăţătoarea numită, n’avea dreptul să fie nu­mită. Şi se părea că ministerul e pe cale de a reveni asupra numirii. Dar — ne decimă directorul şcoa­lei — de aci gândul de răsbunare. S­­e întâmplă că numita doam­nă are soţ. Acesta, bun prieten cu primând. Iar primarul are doi tâl­hari de fini, gata la poruncă, pentru orice tâlhărie. Şi aşa Sâmbătă dimineaţa direc­torul şcoalei fu chemat la o dij­mă. Aci, mişeleşte, tâlhăreşte, cei doi criminali plătiţi, se năpustiră a­­supra lui, dându-i lovituri cu gân­dul să-l răpună. Lumea Va scos din mâinile nemernicilor. A fost adu­s la Bucureşti la spital şi credem că va fi salvat. De cei doi criminali, cari cu di­rectorul şcolii niciodată n-au avut nimic de împărţit, se va ocupa, fără îndoială, parchetul. D-lui profesor Iorga îi adresăm aceste rânduri pentru vina, de ne­iertat, a învăţătoarei Eugenia Ar­senescu. Mai poate oare rămâne, o astfel de învăţătoare, un ceas mă­car, la postul în care se află? O în­văţătoare care vrea să se scape de cei ce stau în calea intereselor ei, în chipul în care s’a încercat ? Dar pe ce vremi trăim noi, oare ? Trebue să stai, chiar pe catedră, cu pistolul în mână, ca să-ţi ageri viaţa de tâl­harii plătiţi ca să te omoare ? Ni se spune că s’ar fi dat ordin de suspendarea învăţătoarei Arse­nescu. Dacă, cumva până acum nu s’a dat acest ordin, el trebue grab­nic dat. O cerem d-lui Iorga și nu­ne îndoim că va fi dat. Iubitorii de crimă nu pot fi edu­catori ai copiilor satelor. G. R. -QCOO

Next