Cuventul, noiembrie 1931 (Anul 7, nr. 2347-2376)

1931-11-01 / nr. 2347

NUAL At Vll-lea.— Wo. 2347» REDACŢIA şi ADMINISTRAŢIA: Bucureşti, Calea Victoriei 48, etajul I 8 PAGINI 3 LEI {Inii­mea prin Pasagiul Imobiliara) ( 3ia!45 DIRECTlft TELEFON!­­ 378/10 REOttCIia ! 378/09 ADHiHISTRAŢIA Fondator: TITUS ENACOVICI Director: NAE IONESCU__________ ANUNCIDRILE ŞI PUBLICAŢIILE SE PRIMESC LA ADMINISTRAŢIA „CjIVANll­LIJI“ şi prin toate agenţiile de publicitate MEGALOMANIE O comisiune va pleca la Paris spre a relua tratativele asupra convenţiei comerciale cu Franţa. Este vorba, anume, de unele modi­ficări ce sunt a se aduce convenţiei discutate anul trecut. In treacăt fie zis, nu suntem de a­­cord cu constituirea delegaţiei noas­tre. Nu în privinţa competenţei. Pe care nu o putem măsura noi. Dar în privinţa unor imponderabile cari emană deja această delegaţie. Ni se afirmă, anume că se găsesc între plenipotenţiarii noştri însărcinaţi cu discutarea nouei convenţii, oa­meni cari — independent de valoa­rea lor, îndeobşte recunoscută —nu vor putea găsi la Paris cordialita­tea necesară unor asemenea discu­­ţiuni. Este o... neîndemânare. Care cu atât mai mult trebue subliniată, cu cât mâine, când rezultatele nu vor fi tocmai cele mai dorite, ne vom plânge de neprietenia France­zilor. Atunci când natural va fi să ne amintim de neîndemânarea­ noastră. Observăm însă că mai lipsesc din această comisie şi alte elemen­te. Ni se spune, de pildă, că asocia­ţia micilor producători de petrol, cari nu au rafinării şi cari deci pro­duc şi vând păcură, a cerut să aibă şi ea un reprezentant — în calitate de expert — în această delegaţie. Ministerul respectiv nu a dat însă nici un răspuns. De ce l­e vom spu­ne: aci nu mai intervine neîndemâ­­narea, — ci o anumită politică a statului, pe care o socotim catego­ric greşită. Şi iată pricina: în convenţia co­mercială încheiată în anul trecut, s’a introdus cu mari dificultăţi, o clausă prin care guvernul francez făgăduia să se intereseze de petro­lul românesc. Cu mari dificultăţi, pentrucă Franţa, este pe punctul de a deveni ea însăş mare producătoa­re de petrol prin terminarea lucră­rilor dela Mossul. S’a isbutit totuş, Franţa însă, îşi are politica ei petrolieră. In cadrele căreia a înce­put construcţia a 14 mari rafinerii de petrol, unele fiind deja gata. Aşa fiind, ea se găseşte a fi clientă pentru produse brute, dar nu înţe­lege a cumpăra din cele albe. Rafi­narea — cu toate beneficiile afe­rente , fiind o operaţie pe care, în conformitate cu politica ei inau­gurată acum doi ani, şi-o rezervă. Aci intervine însă un element, românesc. In ţara noastră sunt două grupe de producători: cei cari numai extrag păcura, şi cei cari o extrag şi o rafinează.­­Statul, ca proprietar al redevenţilor, face par­te din prima categorie). Cum forţa de lucru a rafineriilor este mai ma­re decât producţia producătorilor­­rafinori, aceştia au tot interesul să oblige pe nerafinori a le vinde pro­dusele, sau cel puţin a le rafina la ei. Modalitatea! Foarte simplă: sta­tul să facă dificultăţi exportului păcurei, ...Şi statul, slavă Domnului!, face pentru că, din motive pe care le în­ţelegem dar nu le putem accepta, statul urmează şi în petrol ca şi în alte domenii, o politică falsă. Ştiu, aparenţele sunt logice: există un beneficiu la extragerea păcurei, şi un beneficiu la rafinarea ei. De ce oare să export brut, şi să nu export rafinat, — dat fiind că în cazul al doilea fac să rămână în ţară un plus de beneficiu! Raţionament sim­plu şi convingător, care duce la­ prohibirea exportului păcurei. Şi ce se întâmplă mai pe urmă! Se întâmplă că preţul păcurei sca­de în interior sub nivelul mondial La care preţ e silit să vândă şi sta­tul redevenţele sale.­­ Unde e greşala! De­sigur în pu­nerea producătorilor de brut la dis­creţia rafinorilor. Mai departe în­să, în megalomania politicei noas­tre de stat. Să exportăm brut? Nu se poate. Exportă brut numai ţări­le de regim colonial! Şi noi nu suntem colonie! Să prelucrăm, deci şi să exportăm produse albe! Să le exportăm, nu zic nu. Nu­mai dacă se poate însă. Căci, iata, Franţa nu vrea produse albe. E politică cu tendinţe de generaliza­re. Până şi Grecia înclină înspre ea. Şi pe bună dreptate. De ce să ne lase nouă beneficiile prelucrării atunci când şi le-ar putea însuşi ei Noi însă, ne înţepenim­ pe punctul nostru de vedere: nu vindem de­cât rafinat! Asta, de­sigur, nu ar fi rău. Dacă ne-am putea impune a­ceasta politică. Cici­ se poate? Nu­mai bietul Vintilă Brătianu îşi în­chipuise că vom putea, cu petrolul nostru, determina politica mondială a acestei mărfi. Şi pentru că sta­tul nu înţelege, nu vrea să înţeleagă că­­ oricât de rău ne-ar părea noi nu putem fi decât o ţară expor­tatoare mai ales de materia primă şi în speţă, de petrol brut. Asta explică însă tot: de ce poli­tica noastră petroliferă este dictată astăzi de interesele — rău înţelese de altfel ■— ale rafinorilor; şi de ce, prin consecinţă, în co­misia care merge astăzi la Paris nu sunt reprezentate interesele produ­cătorilor de păcură. Rezultatul? 11 prevedem de azi interesul pe care, prin convenţia comercială, guvernul francez se o­­bligă să-l poarte petrolului româ­nesc va deveni iluzoriu şi inope­rant­­ din vina noastră. Nae Ionescu Gândiam, în aceste zile de toamnă somnoroasă, de tristeţă confuză şi tragedii mai mult sau mai puţin fi­nanciare, că ar trebui să se iviască un bărbat care să ofere o compen­saţie necăjitei umanităţi. Dacă viaţa pământească e sgărcită în bucurii, ar fi de dorit măcar, ca oamenii să­­şi dea iluzia de trăire pe alt plan decât cel real. Un profet ar putea tărî pe contimporanii noştri în cine ştie ce aventură metafizică. U­n mare umorist ar putea descreţi frunţile. Insă, în rânduirila noastră de oameni de treabă şi sceleraţi ipo­tetici, e greu să apară în profet. Şi chiar de-ar apărea, riscă să fie luat drept caraghios. Aventura lui să se consume ca un simplu spectacol de vodevil, dintr’un cartier periferic Un singur fel de om poate reprezin­ta o binefacere pentru noi: umoris­tul. Și Dumnezeu s’a milostivit de noi şi ni l-a trimis. Nu este Prea inedit umoristul nostru. Dar bine că este. In penuria de veselie, se cuvine să ne mulţumim cu ceia ce este şi să nu mai formulăm alte pretenţii. Are înfăţişarea grăsună şi placidă a o­mului mulţumit de sine, a experi­mentat viaţa pe propria-i piele, a trecut prin midie, văzu multe pe care le-a înţeles şi iubit. De aceia are faţă de întâmplările cotidiene deta­şarea făpturei care nu ţine seamă de ridicul şi alte prejudecăţi mes­chine omeneşti. El vorbeşte ca să înveseliască lumea; scrie, ca lumea să petrească. Fără a se gândi că-şi pune în joc mica sa persoană. A fi ghicit: e vorba de vechiul şi nelipsitul nostru client, d. dr. Gri­gore Trancu-Iaşi — bărbat politic, puţin poet şi doctor în ştiinţe con­tabilceşte în tinereţă, iar la bătrâ­neţe, doctor în ştiinţe economice. La congresul d-lui mareşal Ave­rescu, după expunerea oarecum ar­tă şi istorică a şefului, a vorbit şi d. Trancu. Cu intenţia precisă, de a distra pe congresişti. Dacă nu ne înşelăm a dus — de curând — fai­ma umorului său, a filantropicu­lui său umor, până la Stambul. In ultimele zile, scrie. La câteva gazete. Mai economice şi mai puţin economice. Despre orice. Cu mai multă sau mai puţină violenţă. Şi, de ce nu ne-am mărturisi admira­ţia, îl prinde violenţa. Să ne ierte comparaţia, că nu vrem să fim rău­tăcioşi, dar îl prinde ca pe o băbuţă care din uşa bisericii ar ameninţa cu cârja, un pâlc de găligani obras­­nici. De aceia, noi îi suntem recunoscă­tori. Acest binefăcător al nostru ne distrează şi ne dispune în cumplitele zile de astăzi. Şi nu cere nimic în schimb. Doar un fotoliu ministerial sau o catedră­­universitară. Ceea ce este, puţin. Ar putea cere mai mult ca răsplată pentru binefacerile pe care le varsă peste noi. N’o face, fiindcă e modest. Dar. Sfc MENŢIUNI DIMIRE CEZAH PETRESCU: Baletul mecanic, roman, 2 volume , ed. „Cartea Românească“, înainte ca Zaharia Duhu, răzeşul autodidact şi eroul «Comorii rege­lui Dromichet», să-şi fi detailat ho­roscopul şi să fi purces la cea de a doua existenţă, de viaţă, de lup­tă şi de integrare socială, când în prima parte fusese robul unei hi­mere şi al unui conservatism de rilo generalizării, am spune că «Ba­letul mecanic» este, într’un fel, re­luarea, dar pe un plan mai grav, a temei de balet şi de intermediu, şi ca, din «La Paradis General». Poate, am merge şi mai departe şi am adăoga că în toate romanele d-lui Cezar Petrescu se dă o luptă A »AA a A -A-A vi A VVAAVV* » A. V. ASJAAA UV­­­U J.AAA VVVVV1 -A- Vii VUVU OV VA CV U J. Llj/ L 11 cea mai rurală tradiţie, — înainte,­între oameni şi forţe de distrugere, deci, ca d. Cezar Petrescu să ne dea­ ferestre sau subpământene şi că de «Aurul negru» sau romanul petro­lului, anticipat către sfârşitul pre­cedentului său roman, — iată pen­tru ziua de azi şi ca un intermediu, ocupând scena deocamdată vacan­tă, «Baletul mecanic», jucându-şi păpuşile vii sau de mătasă, în acor­­durile unei muzici, terestre sau ae­­riane, după împrejurări. Dacă nu ne-ar fi teamă de riscu­foarte multe ori, romancierul în­clină balanţa spre jertfă şi spre sa­crificiu dureros, ca o dovadă că tot durerea rămâne stigmatul infamant al muritorilor. Aşa cade şorţul şi lespedea funerară peste viaţa moar­tă a lui Radu Comşa, eroul «întu­necării», aşa peste nevionvata fe­­ciorelnicie a Sabinei Lipan din «Ca­lea Victoriei» şi tot astfel şi peste --------OOOO-------­ de PERPESSICIUS existenţele aproape mecanice, în sensul de frumoase dar limitate, din «Baletul mecanic». Dacă Ge­or­­gei Galea, tânărul bucureştean ză­bovit un timp în ostrovul narcoti­zan­ al Iaşilor, se smulge, într’o bu­nă zi, sortilegiului şi-şi reface o viaţă de toate zilele, dacă până şi ratatul Maximilian Staic se cumin­ţeşte este, poate, mai puţin ca o desminţire a legii mai sus schiţată şi mai mult o dovadă de atotputer­nicia autorului. De altminteri, «La Paradis General» rămâne un diver­tisment şi divertismentele, se ştie, sunt făcute să contrazică viaţa. Ci­ne ştie dacă lăsaţi propriilor lor destine şi în luptă cu forţele obscu­re, aceşti eroi de parodie bahică, n’ar fi sfârşit în sumbru. Cât des­pre Zaharia Duhu, e de ajuns să spunem că ciclul lui nu e sfârşit şi că deasupra paginilor albe ale «Au­rului negru», stau ursitoare enig­matice, menind cine ştie ce epilog tragic. Dacă încercarea aceasta de gene­ralizare epica este acum justă sau nu, interesează mai puţin. Ea a a­­vut, totuşi, un merit, pe acela de a recapitula fazele creaţiei d-lui Ce­zar Petrescu şi de a pune la înde­mâna cetitorului o unitate de dife­renţiere în judecata ultimului d-sa­­le roman. Spuneam, de pildă, că «Baletul mecanic» ar fi reluarea în­tr’un registru grav, a motivului din «La Paradis General». Dar trebue să adăugăm că nu numai această reluare nu scade cu nimic valoarea «Baletului mecanic», dar că dimpo­trivă, ca la atâţia din romancierii consacraţi, la cari totul nu este de­cât o neîntreruptă variaţiune pe câteva teme date, revenirile şi re­încarnările acestea sunt binevenite. Aşa se petrec lucrurile în epica lui Stendhal, a lui Balzac şi a lui Dos­­toievski, unde sub măşti străine ei ascund aceleaşi suflete înrudite. Iar între Georgei Galea, Maximilian Stali, Bâzdrugoviei sau misterioasa Lu­din «La Paradis General» şi Dan, Eliazar, Gugui sau nu mai pu­ţin misterioasa Angela cu ochi de azur, cu numele ca un blazon rit­ (LJ4J. - JI_ I*— mai din poemele lui Samain sau De Regnier — un spirit predispus la sistemă, ar putea afla mai mult de o asemănare. Cu diferenţa, to­tuşi, capitală, că divertismentului de acolo i se substitue drama de aici şi că romanului uniplan, d-l Cezar Petrescu îi suprapune astăzi romanul în două planuri al «Bale­tului mecanic». Dar mai înainte de a vorbi de ce­le două planuri şi de a căuta să ve­dem în ce grad sudura celor două planuri este izbutită, să spunem de pe acum că «Baletul mecanic», in­diferent de perspectiva de simbo­luri peste care se sfârşeşte, este un roman antrenant, o ficţiune înche­gată şi organică, o serie de eveni­mente la cari participi, când îndu­rerat, când uimit, întotdeauna însă cu nedesminţit interes. Este, în pri­mul rând, în «Baletul mecanic», o artă a naraţiunii, a dozării, în pe­ripeţii şi în scris, cu mult superi­oară celei de până acum. D-l Cezar Petrescu a fost de la începuturile sale scriitoriceşti şi până la penul­tima sa lucrare un povestitor vo­lubil şi un scriitor atent la frază. Geace i s’ar fi putut obiecta, fie în «întunecare», fie în celelalte ro­mane, era o uşoară predispoziţie pentru prolix şi o alta pentru co­mentariul, prin ricoşet şi cu inten­ţia ironică, a cuvintelor şi gân­­c­urilor cutărui personaj. «Baletul mecanic» este, poate, întâia sa lu­crare unde prolixul este cu stăruin­ţă eliminat, ceea ce duce la o mai curată şi mai stilizată linie a po­vestirii. A doua predispoziţie, aceia a ricoşetului ironic, tot mai stă­ruie, cu toate că şi ea în mai mică măsură, «Baletul mecanic» ne duce în lu­mea interlopă a Rivierii, întâi la Monte Carlo şi apoi la Cannes, unde tânărul fecior de bani gata, Dan, eroul romanului, cade în mreji­le aventurierii Angela cu ochi de azur şi anturajului ei. Un tânăr inexpe­­rimnetat, necunoscând munca şi un mediu prin excelenţă corosiv, din care nu lipseşte nici cartoforul de (Citiți continuarea în pag. 2­ a) Actualitat Pe cheiul gârlei, în faţa Halei Ghica: şcu­veurii disfranchise, privind moaşa Dâmboviţă albastră», la «fru­ „Ziua economiei” Ziua de 31 Octombrie este aleasă de «Institutul economic românesc» ca «sărbătoare a economiei»... Nu a cătoare ale unei bune educaţii mo­rale. Era mai prudent dacă treceam peste această chestie, fără insisten­«economiei» ca ştiinţă, — fiindcă, l ţ© filosofice, — lu interesul însuşi slavă Domnului, nimeni n’ar putea f ‘i virtuţiilor stabilite. Fără îndoia­­avea acum iniţiativa glumeaţă de a-i consacra o festivitate! Ci a «e­­conomiei» in înţelesul comun şi fa­miliar , adică, a strânge, a te abţi­ne, a «pune bine»... Un vibrant apel al iniţiatorilor cere presei sprijin pentru eficacitatea cât mai întinsă a acestei sărbători. Să ne ierte respectabilul «Institut economic românesc», dar găsim i­­deea de a face azi — chiar azi — propaganda pentru spiritul de eco­nomisire,puţin cam ironică dacă nu cu totul insolită. Nu văd cum aşi putea convinge pe aproapele meu de fericirea virtuţii cumpătului şi a prevederii — cum mi se cere ca ziarist devotat binelui public — în­­tr’o vreme când singurii oameni cari îşi mai păstrează un pic de bu­­nă-dispoziţie sunt nenorociţii fără depuneri... Şi dacă e azi o tragedie reală în lume, — n’o trăiesc în ade­văr decât fericiţii deponenţi... Cum vrea onoratul Institut să strig în mod serios a­lor mei: «fiţi strângători, prieteni, nu mai chel­tuiţi tot ce aveţi: depuneţi ceva din câştigul ostenelilor voastre la ban­­că!». Mărturisesc că-mi lipseşte curajul unei atare propagande... Aşi primi, mai de­grabă, o slujbă de misionar între antropofagi. Aşi avea mai u­­şoare riscuri de înfruntat. «Sărbătoarea economiei» a fost, deci, cam inoportun fixată. Cel pu­ţin, la noi! «Strângătorii» nu sunt azi chiar exemplele cele mai sedu­ternaţionale. In toate ţările pămân­tului se va cinsti azi frumuseţea însuşirii morale care fu odinioară temeiul avuţiei şi al fericirii. Ne întrebăm însă — în atmosfera lă, trăim zile excepţionale. Nu pu- de filosofare amară în care ne aşea­­tem face regulă Jjj accidentele ce ză apelul iniţiatorilor sărbătorii — sfârteca vechile statute ale mulţu­mirii omeneşti. Totul e acum nesta­tornic şi fals. Zilele bune ale echi­librului şi conformismului clasic vor reveni. Credem şi noi serios, credem cu desperare în această re­întoarcere. Totuşi n’aş îndrăsni să sfătuiesc pe cineva, de dragul zilei alese pen­tru exaltarea economiei: «adună, frăţioare, adună şi depune la ban­că, nu fii neprevăzător ca mine!». Căci dacă am nenorocul de a cădea cu acest apel al meu pe unul care practică de mult virtutea ce v’o re­comand sub sugestia irezistibilă a «Institutului economic», îmi va re­plica mânios şi cu invidie: «bine de d-ta că eşti păcătos şi n’ai adu­nat nimic». Pentru a evita asemenea dialo­guri, absolut compromiţătoare pen­tru demnitatea virtuţii, aşi fi fost de părere să se fi renunţat anul a­­cesta la «sărbătoarea economiei». E drept, ca se oficiază peste în­treaga lume prin îngrijirea unei admirabile asociaţii de educaţie in­dacă economia, în înţelesul ei l­a­triarhal, nu e azi mai mult un a­­tentat la propăşire decât o ajutora­re a nădejdilor ce încă mai păs­trăm. A face economie, înseamnă a nu cheltui, şi a nu cheltui înseam­nă a nu consuma. Ori, ceia ce face , ne spun economiştii — pricina crizei mondiale, e lipsa de consuma­ţie. Cum mi se cere, deci, mie, zia­rist, de către chiar o asociaţie specialiştilor ştiinţei respective, să îndemn poporul la o acţiune de a­­gravare a cauzelor catastrofei î­­şi propune mai de­grabă o zi de propagandă pentru consumaţie, pen­­tru cheltuială... Căci, a face econo­mii, nu mai poate însemna acuui desigur, o capitalizare în bănci. Ar fi cam exagerat să ni se pretindă a cere cetitorilor noştri atare biza­rerie. Economia se reduce, deci, la ope­raţia barbară, anti-socială şi anti creştină (vezi parabola talantului de aur!) a «punerii la ciorap» sau a îngropării în pivniţă­. N’au săm­ă certe economiştii dacă afirm că, de­cât aşa «economie», mai bună e ori­ce fel de risipă, chiar a unor che­furi cu lăutari şi tacâmul necesar. Cer iertare «Institutului economic român» pentru aceste laice divagări pe marginea unei evanghelii ale că­rei precepte sunt, ele­ înşile, într’un groaznic concordat preventiv... Dem. Theod­orescu ln pag. VII l-a: O amendă de 2 milioane lei aplicată d-lui R. Boilă Tragedia unei ram­uri regale DUMINICA I NOEMBRIE 1931 tin­­ă. La Belgrad ca şi în toată Iugo­slavia campania electorală este în toiu­ Mai sunt doar opt zile până la­­ţata de 8 Noembrie când se vor des­făşura operaţiile de solare. însem­nătatea manifestaţiilor din ultime­le săptămâni este de netăgăduit, cu deosebire prin semnificaţia lor. Meetingurile, întrunirile şi confe­rinţele politice se succedează. In masse impunătoare, populaţia ia parte la aceste adunări şi demon­straţii într’un spirit care mărturi­seşte o totală uitare a divergenţe­lor din trecut. In locul pasiunilor strâmte şi a orbirii partidelor, în toate discursu­rile rostite la aceste întruniri s’au auzit vibrând conştiinţa colectivă iugoslavă şi ferma nădejde în viito­rul unităţii naţionale. Chestiunile personale, odinioară de importanţa primordială şi înconjurate de o at­mosferă de atacuri violente şi ca­lomnioase, n’au jucat de data asta d­ecât un rol foarte şters. Spiritul care inspiră aceste adunări nu fa­ce decât să dovedească tuturor cât de înţelept şi de oportun a fost ape­lul la colaborarea întregului popor pentru împlinirea operei de consoli­dare definitivă şi întărirea marii i­­dei naţionale iugoslave. O mare deo­sebire există între mişcarea actuală de raliere, pe temeiul largului program naţional al lui Petre Jiv­­kovici şi diferitele blocuri şi carte­luri electorale pe care le-am văzut răsărind în campaniile de alegeri ale trecutului. Participarea imensă populaţiei la întrunirile electora­le, în care se vorbeşte mai ales des­pre marile îndatoriri naţionale şi nu ca altădată de politica cutărui ori cutărui partid, încep a lua as­pectul unei mişcări naţionale de mare anvergură, care în elanul său şterge toate amintirile trecutului şi uneşte toate voinţele sincere într’o nestrămutată falangă. După doisprezece ani, în cursul cărora s’au simţit prea adesea for­ţele distructive ameninţând achizi­ţiile cele mai preţioase ale naţiunii, a fost nevoe de o perioadă de mun­că intensă şi lipsită d­e toate influ­enţele trecutului­ Era o necesitate naţională de a sfărâma aceste ca­dre ale partidelor şi de­ a suprima programele care nu mai corespun­deau adevăratei stări de lucruri a acelei epoci d de evoluţie generală, atât în Iugoslavia cât şi în lumea întreagă. Un armistiţiu absolut al partidelor a fost deci realizat in Iugoslavia, armistiţiu care a durat dela 6 ianuarie 1929 până la data promulgării alegerilor, permiţându­­se tuturor energiilor pozitive sa se degajeze de limitele şi de piedicile care le reţineau până atunci şi să se desfăşoare libere şi cu folos, pen­tru binele colectivităţii- S-a văzut atunci dispărând politica trecutului şi înfăptuindu-se consolidarea ge­nerală. Un curent istoric a fost ast­fel readus în matca sa firească A­­ceastă operă de reconstrucţie gene­rală, în afară de rezultatele concre­te şi imediate, a contribuit în ace­­laş timp la o transformare a splii­­ ALEGERILE IUGOSLAVE­i caracterul şi semnificaţia for­ ­ului naţional, transformare în sen­sul colaborării şi muncii construc­tive. Un popor care, în lupta pen­tru libertate şi unire, a ştiut să a­­rate atâta conştiinţă naţională şi să facă dovada unui eroism admirat de lumea întreagă, a trebuit, fireşte, ca îndată ce a fost liberat d­e in­fluenţe nefaste, să se arate tot atât de mare în opera constructivă ne­cesară pentru a salva grandoarea naţiunei. Iată pentru ce acei cari şi asumaseră la 6 ianuarie 1929 sarci­nile răspunderii au putut acum să se adreseze naţiunei întregi ca s-o îndemne să-şi unească toate sforţă­rile cu ale lor. In adevăr, caracterul pe care-1 do­vedesc întrunirile electorale de a­­cum şi spiritul de solidaritate na­ţională care se degajează din ele, dovedesc că starea de lucruri in­staurată la 6 ianuarie 1929 şi-a a­­tins scopul urmărit şi că, azi, se poate spune că acţiunea politică a redevenit o muncă constructivă pentru binele ţării. I. Politica internațională La mormântul maestrului... La mormântul lui D. G. Kiriac s’au adunat în ziua sfântului Dumi­tru, cei 200 de membri ai societăţii corale «Carmen», împreună cu nu­meroşi foşti carmenişti, prieteni şi admiratori ai Maestrului. Dragostea care nu caută ale sale» şi recunoş­tinţa — floare rară — îi strânsese, pe toţi, în jurul mormântului în care zăcea frupţii ce adăpostise, o vreme, sufletul nue al lui Kiriac. Preoţi şi cântăreţi car­moni­şti au fid­at slujba parastasului. La mor­mântul maestrului îi aducea pe car­­menişti nu numai recunoştinţa. Ve­niseră aci şi pentru nou îndemn. Viaţa maestrului a fost pentru ei cea mai frumoasă pildă.­­ «Şi iarăş m’am uitat în mormânt şi am văzut oase goale şi am zis: oare cine este împăratul, sau osta­şul, bogatul, sau săracul, dreptul, sau păcătosul ?», a zis, citând din Cartea Sfântă, inginerul Tomescu, ostaş devotat al Carmenului. In tim­pul vieţii maestrul Kiriac nu cău­tase, niciodată, ale sale. El înţele­sese că are ceva mai bun de făcut. Pentru întruparea unui gând se jertfise el. Şi opera lui zidită pe te­melia dragostei, a înţelegerii adânci şi a jertfei neprecupeţite, trăeşte, înfloreşte. Profesorul I. Chirescu, putea, cu drept cuvânt, să spună, la mormântul înaintaşului său: «Te asigurăm, maestre, că steagul pe ca­re ni l-ai încredinţat se păstrează curat, căci stegarii aleşi de tine sunt, mai toţi, la datorie». Steagul Carm­en-wÎMi s’fi păstrat şi se va păstra, fără îndoială, curat. Fiindcă cei strânşi în jurul lui n’au venit aci pentru vreun fel de câştig. Un anumit «câştig» au, evident, şi un câştig care le face cinste: ei, mulţumirea sufletească de a fi con­tribuit, într’o oarecare măsură, la purificarea gustului public în mate­rie de cântec românesc. G. Racoveanu

Next