Cuventul, decembrie 1931 (Anul 7, nr. 2377-2404)

1931-12-01 / nr. 2377

AfcuL Al VlSi-Sea«—Wo»' «S77. " IFOCHA Sl ADMINISTRAŢIA: București, Calea Victoriei 43, etajul I (la traion ]Hin Jisi*íi£tui Imobiliara) I 312/4'} JIâ£C[IA TELEFON :­­ 378.10 REDACNIA I 17809 ADMimSTRAIIR Fondator: TITUS ENACOVICI Director : NAE IONESCU ANUNCIURILE I PUBLICATIILE SE PRIMESC LA ADMINISTRAŢIA „CUV­ANT­ULUI" şi prin toate agenţiile de publicitate 3 LEI Armata aerului1 la pomelnicul de jertfe al eroilor văzduhului un nou nume românesc s’a înscris. Nupraznica moarte a lo­cotenentului Oculeanu, de al cărui nume se legau atâtea victorii şi atâtea nădejdi, a scormonit o im­presionantă durere în mulţimea noastră. Mii de oameni au întovă­răşit la mormânt pe cutezătorul care înfrunta puterile firei, credin­cios destinului său de sburător. Se cunosc împrejurările în care Ocu­­leanu a fost răpit vieţii de orbul nesaţ al morţii. Dar în urma an­chetei organelor militare se ştiu a­­cum, pe cât ne este dat nouă oa­menilor să surprindem tainele lu­crurilor, şi pricinile acestei tragi­ce întâmplări. O îndrăzneaţă acro­baţie la o înălţime care nu mai în­găduia redresarea aparatului. Dar în legătură cu acest dureros accident s-a vorbit din nou de pri­mejdia acestor acrobaţii aeriene, care ispitesc în ciuda şi în dispre­ţul morţii temeritatea supraome­nească a aviatorilor. Pentru foarte multă lume aceste acrobaţii nu re­prezintă decât un fel de joc primej­dios, pe care şi-l îngădue iscusin­ţa pilotului. Adevărul nu este, însă, acesta. Căci toate acele ranversări, tonneau-uri, picate, nu sunt capri­cioase îndemânări ale unor pasio­naţi ai riscului. Ci ele fac parte integrantă din experienţa indis­pensabilă unui pilot. Rostul lor es­te de a-l face pe acesta să cunoas­că toate, dar absolut toate însuşirile şi posibilităţile aparatului său, pen­tru siguranţa aviatorului în rân­dul dintâi şi pentru studiul mijloa­celor prin care avionul poate să fie perfecţionat, în al doilea rând. Căci fiecare din situaţiile în care pilotul îşi aşează prin iniţiativa sa aparatul în timpul unui exerciţiu, poate să-i fie prezentată prin cine ştie ce împrejurări independente de voinţa lui. Pentru a şti, deci, cum să facă faţă, acestui neprevăzut, este indispensabilă o atare pregă­tire. Cu cât un pilot are o mai bo­gată experienţă dobândită prin a­­ceste cutezătoare exerciţii, cu atât are mai multe mijloace de utilizat în toate împrejurările dificile, pri­mejdioase, pe cari forţele naturii le pot oricând ridica în calea sbu­­rătorului. Iar piloţilor militari cari în timp de război au misiunea de a combate avioanele duşmane, pre­gătirea aceasta, care nu se dobân­deşte într'o zi ci printro cotidiană şi îndelungată luptă cu elementele, este imperios cerută. Căci într’o luptă aeriană, izbânda ca şi viaţa aviatorului depind­e la egalitate în ce priveşte numărul şi­­valoarea aparatelor -- de superioritatea ma­­nevrieră a pilotului, de gradul său de identificare cu maşina, instru­ment docil, cunoscut în toate amă­nunţimile şi în toate virtualităţi­­le sale. Cine îşi imaginează că aşa numi­tele acrobaţii ale aviatorilor sunt numai divertismentele temerare ale acestor cuceritori ai spaţiului, se în­şeală, deci, profund, îndrăzneţul lor joc în nemărginitul văzduhului nu este decât o şcoală continuă de pre­gătire şi de educaţie, înfricoşetoare pentru noi profanii, dar absolut in­dispensabilă lor. Asta nu scade ni­mic din supra-firescul lor curaj. Ci dimpotrivă. Căci­ fiecare, din câţi se dedică zborului, ştie dinainte ce-l aşteaptă. A fi pilot, nu e numai un titlu profesional; e în acelaş timp un splendid brevet de temeritate şi de forţă morală. Acelaş sens îl are şi emulaţia pen­tru recorduri. Căci recordul nu e numai o performanţă satisfăcând un îndreptăţit orgoliu, ci un mijloc de necurmată depăşire. Care cere jert­fe. Fiindcă o lege fatală vrea ca ori­ce nouă dobândire să nu se cuce­rească decât astfel. In oastea zbu­rătorilor, mai cu seamă, cu jertfa vieţii. Dar, dacă acesta este destinul a­­viatorului, o grijă de căpitenie ni se impune. Să nu lăsăm pentru nici o pricină ca sacrificiul la care ei con­simt ca un splendid elan, să fie ză­dărnicit. Toate mijloacele prin care minunata lor meserie se poate rea­liza şi poate pr­ogresa să le fie din plin pu­se la îndemână. Aci orice neglijenţă, orice compromis, orice economie rău înţeleasă, orice măsu­ră străină de preocuparea veşnic vie de a le asigura cele mai bune condiţiuni pentru îndeplinirea mi­­siunei lor, capătă gravitatea con­damnabilă a unei odioase crime. Fiindcă oamenii aceştia ating în fiece clipă hotarele morţii, răscum­­părând prin eroica lor străduinţă şi de atâtea ori prin jertfa lor de via­ţă nouile cuceriri ale omenirii asu­pra necunoscutului. Vladimir Ionescu O măsură bună şi un adversar prost Ministerul instrucţiunii a hotărât să suprime examenele de fine de an în şcolile secundare. Este încă o cărămidă ce se duce din edificiul şi opera d-lui Anghe­­lescu, acest Spiru Ilarel în ediţie apocrifă. Zi de zi, fără un program anume — căci programele sunt ho-­­ târârile premeditate de a nu face nimic — fără schimbări brutale, ministrul Iorga desfiinţează «ope­ra» anghelească şi pune în locul ei o şcoală nouă, eliberată de prejude­căţi şi pusă în contact direct cu viaţa. Intr’o zi schimbă cartea, în­­tr’altă zi programul, într’alta exa­menul. Mergând tot aşa înainte, ne vom trezi intr o bună dimineaţă cu o şcoală, care nu va fi fost refor­mată, dar care va fi cu desăvârşire alta, asemeni cuţitului din poveste, care era acelaş, cu mica deosebire că i se schimbase mânerul şi lama. Examenul fusese în intenţia d-lui Anghelescu un mijloc de a ridica nivelul studiilor. Concepţie de poli­ţai liberal! Domnul acesta punea mai mare încredere într-o întreba­re şi un răspuns de cinci minute, decât în controlul continuu, apro­piat şi înţelegător al unui profesor pentru elevul, pe care îl are un an întreg sub priveghere. Era o măsu­ră inutilă, care complica viaţa şco­lară şi îi lua în fond activităţii din timpul anului jumătate din serio­zitate. Profesor, dar profesor adevărat, nu elector cu parale şi sprijin la club, domnul Iorga suprimă acest joc neserios de-a examenul. Fostul ministru-cărămidă trebue să pri­vească melancolic soarta tristă a isprăvilor lui culturale. Fiţi încre­dinţaţi că nu va întârzia să por­nească împotriva dispoziţiei d-lui Iorga toate forţele de care dispune şi că organele liberale nu vor pre­geta să anunţe drept consecinţă grabnică sfârşitul pământului. Deocamdată, într-o fiţuică, naţio­nalul nostru domn Mihalache Dra­­gomirescu a pus în mişcare imen­sul număr de flori stilistice şi gre­şeli gramaticale care-i stau la în­demână. E o veritabilă încântare să le ci­tești. In materie de spectacole, se­zonul acesta sărac nu cred să fi a­vut o reintrare mai izbutită. Totul e regisal într’un fel care intimi­dează prin exces. Uneori ai vrea să nu crezi. Și, ca să vorbim sincer, ce ar fi dacă imbecilitatea d-lui Mihalache D. nu ar fi o imbecilita­te pură şi simplă ci un renghiu, pe care legendarul purtător de cioc ni-l joacă de câteva decenii pentru bucuria noastră a tuturora ? Ar fi o perfidie de geniu. Dar pentru a-şi fi câştigat astfel de adversari, înţelegeţi cât trebue să fie de bună măsura d-lui lorga. Ilmgutas Intre marile catastrofe pe care, după închipuirea Asociaţiei Bănci­lor, le va provoca indubitabil con­versiunea datoriilor agricole, e in­dicată ca una din cele mai grave reducerea cu 25% a creanţelor. Şi evident, Asociaţia Băncilor protes­tează. Protestul acesta nu poate sur­prinde, de îndată ce vine din par­tea băncilor, pentru car­ banul e o realitate, singura realitate. Dar, tot a­şa, el nu trebue să 11e impre­sioneze. Căci adevăruri postulato­­rii în domeniul finanțelor devin simple obiecte de examinare criti­că în lumea politică. Să examinăm deci, îngrijorarea care se ridică din această parte o are la bază o con­vingere: că nimic nu se poate atin­ge de ban. Banul reprezentând oa­recum o valoare absolută, o bogă­ţie inatacabilă, o acumulare sigură de avuţie. A veni astăzi, deci, cu o rea­ducere a creanţelor, însemnează a ataca însuş fundamentul aşezării o­­meneşti, — a face nici mai mult nici mai puţin decât operă... crimi­nală. Adică, chiar aşa să fie? Mai în­­tăiu, nu e adevărat că banul e o valoare inatacabilă. Protestează po­sesorii de bani împotriva ştirbirii banului lor? Că s'a ştirbit, nu e bi­ne, desigur. Dar ce ar fi spus toţi aceşti tezaurizatori dacă în loc de reducerea aceasta de 25%, ar fi ve­nit, doamne fereşte!, peste ţara ro­­mânească inflaţia? Ce s’ar fi ales de toţi aceşti bani? Şi dvs. ştiţi că inflaţia e un fenomen natural deci de domeniul posibilităţilor că­rora nu te poţi opune. Dar mai e ceva. Posesorii de bani vor să aibă o situaţie privilegiată faţă de toată lumea cealaltă. Vor să nu aibă nici un fel de risc. Căci dacă am bani, şi-mi cumpăr o casă, casa poate arde; şi desigur e o mare nenorocire, — dar nimeni nu protestează. Sau dacă cumpăr ac­ţiuni, şi acţiunile scad, e iarăş o mare nenorocire,­­ împotriva că­reia iarăş nimeni nu protestează. De ce? Pentru că aşa e învăţată lu­mea: să şte că orice acumulare de capital e supusă riscurilor. Ei bine, acest adevăr fundamental este ig­norat de posesorii de bani, cari re­fuză categoric să admită că de în­dată ce şi ei sunt acumulatori de capital, trebue să se supună şi ei într’o formă sau alta unui fel de risc. Şi riscul se numeşte odată furt, altă dată ‘­insolvabilitate a debitorului şi altă dată mai ştiu eu cum. Evident că de îndată ce e vorba de risc, ne aflăm în domeniul anor­malului. Şi intervenţia statului, ca­re pretinde astăzi amintita redu­cere de 25% nu e, deci, decât tot anormală. Dar face parte din acele anormalităţi pe cari trebue să le accepţi, şi în potriva cărora nu ai în niciun fel dreptul de a te revol­ta. A avea bani, e desigur, o situa­ţie de natură individuală; dar ba­nul fiind semnul de natură socială a unei bune stări care prin aceasta însăş e tot de natură socială, e de la sine înţeles că banul trebue să răsfrângă starea însăş a societăţii respective, iar folosinţa lui să fie condiţionată şi ea de starea socie­tăţii. Nu suntem cu toţii prea personali şi prea individual­şti, — şi de a­­ceea uităm anumite lucruri funda­mentale. Uităm anume, că ne în­cadrăm, că nu putem trăi decât în­cadraţi într’un sistem — al societă­ţii — şi că bunurile sociale nu le putem folosi decât în măsura în care o funcţiune normală a socie­­taţii le asigură plinătatea valorii. Avem bani — şi vrem să ne bucu- 25°.t răm­ de ei? De sigur! Nu o putem face însă decât în măsura realităţii lor. Căci ce însemnează ban, de pildă, într’o ţară în care nici un fel de producţie nu mai e rentabilă, sau într’o ţară în care debitorul nu mai poate face faţă plăţilor? Banul îşi va fi păstrând el o valoare a lui — se poate —, dar folosinţa a­­cestei valori îmi poate fi refuzată în momentul în care această folo­sinţa devine primejdioasă aşezării sociale. Confiscare de avere, îmi veţi spus 1ie, sau cei cu predilecţie pentru vorbe mai sănătoase: bolşevism! Confiscare de avere? Se poate! Bol­şevism? Nu ştiu! Ştiu însă că in vreme de răsboiu se fac rechiziţii­ de avere­­ şi de vieţi omeneşti. Şi nu mai protestează nimeni. Pen­­tru că e vreme de războiţ­? Desigur! Dar aş întreba pe onoraţii mei preopinenţi; azi ce e? Pace? Căci cu asta ajungem la o a doua prici­nă a neînţelegerii: lumea vrea să trăiască astăzi cum trăia la 1910, când toate treburile erau aşezate — cel puţin în ceea ce vedem noi şi când nimeni nu era supărat de nimic. Ar trebui poate să ne gân­dim şi la ceea ce se mai întâmplă în jurul nostru, şi să ne punem în­trebarea dacă situaţia de azi e nor­mală. Dacă da,­­ atunci de­sigur, ba­nul e ban, folosinţa lui la adăpost de orice risc, iar cine se atinge de dreptul meu asupra lui e în afară de lege şi trebue tratat ca atare. Dar dacă nu? Dacă nu, legea nu mai e lege şi dreptul meu nu mai e drept, pentru că colectivitatea îşi caută ei o altă lege şi un alt drept, sub care eu individ va tre­bui să trăiesc. 25% reducere de creanţă? Gândiţi- vă că orice posesiune e un risc; şi că nici­odată mai mult ca acum societatea nu e mai nevoită să trea­că peste «drepturile» noastre, — probabil perimate, bietele! Nae Ionescu In pag. IV-a-Problema conversiunii agricole explicata țărănîmei A­ctualii ăfl In Cîșmigiu : Prima zi de iarnă MARTI I DECEMBRIE 1931 Soluţia lui Piţurcă... sau curmeie de sacrificiu­­­.-VOCO Ne loveşte altă curbă. Şi tot nu­ numai mai de sacrificiu se chiamă. In mai puţin de un an leafa unui judecător în Tribunalul Ilfov sca­de de la 13700 lei la 8000 lei prin e­­fectul celor două curbe, şi dacă se deduce 1000 lei pe lună pentru di­versele impozite afară de cel ele­mentar, se poate socoti strict nece­sar suficient suma de aproximativ 230 lei pe zi pentru un om în care pregătirea și... ritmul a creat maxi­mum de nevoi? Are cineva curajul monstruos de a afirma că pentru un magistrat sau un profesor spre pildă strictul necesar se mărgineşte la existenţa fizică, în ce Senz s’o fi înţelegând şi cât i s’o fi acordând şi acesteia? — Avem un ministru îngăduitor care într’o cunoscută circulară publica­tă astăvară în gazete recomanda magistraţilor şi o cultură genera­lă.. .care, poate îi literară, artisti­că sau muzicală». Eu cred că toţi simt nu numai ca o recomandaţie dar ca o obligaţie, ca o nevoe chiar, apropierea unei culturi generale, care însă dacă poate fi de foarte multe feluri, este totdeauna intra­tabilă în raport cu mizeria. Am credinţa că abundenţa publi­caţiilor juridice d. ex. în ce priveşte jurisprudenţa, analiza şi aglomera­rea de soluţiuni şi penuria lucrări­lor de doctrină şi sinteză se da­­toreşte în mare parte la noi şi ne­voei de a câştiga a muncitorilor şi înzestraţilor magistraţi şi avocaţi. Şi pentru progresul justiţiei cred că este periculos a se înlocui siste­matic prin repertoriu, contribuţia totului la soluţia speţei. De curând un eminent coleg a demisionat şi a sacrificat o carieră care-i era dra­gă pentru că nu avea cu ce-şi susţi­ne familia. In circulara pomenită se arăta că jucătorul de cărţi nu-şi cunoaş­te familia. «Vine acasă când toţi dorm, se trezeşte când toţi sunt ple­caţi». Dar în condiţiile actuale un ma­gistrat oricât de duşman jocului de cărţi nu poate avea o familie, căci aceasta presupune sentimente pe care nu oricine le poate sacrifica ori târgui. Acela care­­este chemat ca prin rostul lui să fie îndreptat altora este pus în situaţia de a ab­dica de la toate posibilităţile, de a-şi înzestra sufletul cu înaltele criterii de sensibilitate şi morali­tate. Unii demisionează, alţii îşi vor găsi o scuză necinstei. Unii înar­maţi cu puterea de a rezista pe ba­za resurselor materiale personale, vor deveni indiferenţi, ceilalţi — marea majoritate, vor deveni ac­tori sceptici între formulele solem­ne ale tribunalului şi surdele con­tradicţii de acasă. In orice caz se va întâmpla ceva rău — şi nu numai pentru ei — a­­celora care compun cea mai nepă­tată oază a societăţii româneşti ac­tuale. Şi corpul magistraţilor şi corpul avocaţilor, aceasta forţă care de câ­te ori a vrut a fost şi o ascultată forţă morală, trebue să apere drep­tul la viaţă al celui mai umil din­tre slujitorii dreptului. Este o mândrie pentru domnul ministru să-i amintim că-i cunoaş­te, că în magistartură a creat şi că este creaţia ei. Celorlalţi?-- Statul... sunt ei? Oscar Wilde, marele făuritor de paradoxe spune că cinismul este o impresionantă formă a sincerităţii Momentele grele cer soluţii de cu­raj, şi cinismul şi curajul sunt pe scara sincerităţii şi toate la un loc alcătuesc un tot în ritmul nou al vremii-E totuşi o ezitare. Loviturile re­petate pot fi înlocuite cu o măsură radicală. Suprimarea complectă a salariilor ar conduce desigur nu la echilibrarea bugetului dar şi la... excedente. Restul nare importanţă. Şi mai, aşi reveni, totuşi tot ce-am spus are importanţă pentru o sin­gură frază. Strictul necesar nu se apreciază, nu se tocmeşte, nu se a­­c­ordă, el îşi face drum singur pen­tru că el este fapt de natură, nu d­­­­cnibraţie socială. Fostul meu profesor de econo­mie politică ironiza odată la cura originalele soluţii ale altui... eco­nomist. Criză teribilă domnule, stag­nare, luptă între clase şi categorii, falimente, camătă... Banul încurcă totul. Ce e de făcut? — Să se suprime banul. Economistul original era: unu Piţurcă. Laurențiu I. Preutescu* „Bocam citesc expunere“ Oficiosul d-lui mareşal Averescu îşi mărturiseşte violent supărarea împotriva unui subsecretar de stat care a cutezat să întrerupă pe ma-­­estrul hilarităţii desinteresate. D. Trancu-Iaşi~Bine altul vreţi să fief) Până aici nimic anormal. Or­ganul partidului este dator să se a­­gite — ca să zicem aşa — adică să apere pe membrii partidului pe drept sau pe nedrept atacaţi. Dar oficiosul nu se supără fără să-şi motiveze. Deşi ar fi fost mai bine, poate să tacă. Fiindcă motivându-şi supărarea riscă să-l supere pe cel apărat. «Îndreptarea» pretinde că subse­cretarul de stat a fost necuviincios întrerupând «documentata expunere asupra stărilor economice din ţară* a d-lui Trancu-Iaşi. Dacă până în clipa motivării ne puteam declara dacă nu de acord cu ziarul indignat, măcar să-i înţe­legem indignarea, din clipa moti­vării, ne declarăm de perfect acord cu subsecretarul de stat. Ba mai mult, credem că avea datoria să-l întrerupă d. Gr. Tranen. Deşi se cu­vine, după cum pretinde «Îndrepta­rea,» ca cei tineri să fie cuviincioşi cu oamenii mai bătrâni. (Chiar când sunt ridiculi ?). Căci subsecretarul de stat copios înjurat n’a comis decât o faptă pur filantropică, în folosul şi în favoa­rea d-lui Trancu. Precum se ştie, d. Trancu este un personaj care pose­dă resurse inepuizabile de umor. Cuvântând la mesaj şi-a permis să facă — vorba «Îndreptării» — o do­cumentată expunere. Se vede că u­­morul personajului era atât de sub­til că nu-l înţelegea nimeni. U.­­Trancu are obiceiul de a se lăsa fermecat de propria-şi elocinţă. Şi fiindcă nu mai sunt la modă eco­nomiştii iar d. Trancu s’a declarat «economist» la bătrâneţii, subsecre­­tarul de stat la tras respectuos de mânecă. „ In parlament insă lucrurile nu se petrec ca în viaţa de toate zilele, deci, când tragi pe cineva de mâ­necă, nu­­ tragi la propriu, ci a întrerupt. Subsecretarul de stat vrând să fie delicat «a bătut şeaua ca să priceapă iapa» cu alte cuvin­te, la întrerupt pe d. Trancu, dân­­du-i a înţelege că a greşit şi că s’ar putea întâmpla ca unii deputaţi să ia în serios «documentata expu­nere». Intrerupându-l, i-a înviorat dis­cursul, a pus sare în apa sălcie a retoricei franciste. Totuşi oficiosul mareşalului Ave­réseu­ s’a supărat. Probabil, ca să-i facă inimă rea d-lui Trancu și să-i dea la cap cu «documentata expu­nere»... Dar. (Citiţi continuarea în pag. II-a) D-L PROFISOR­­ORfi/t­vanii­ac­on publicist polon Ziarul polon Dziennik Poznanski (14.XI) publică sub titlul «Zegadlo­­wiez la profesorul Iorga» următorul articol: «Aflându-ne în România, am cre­zut de cuviinţă să vizităm şi Va­­lenii-de-Munte, localitate binecunos­cută şi dincolo de graniţele Româ­niei Mari, graţie faptului că aici îşi are reşedinţa de vară Preşedintele Consiliului de miniştri şi savantul de faimă mondială, profesorul Ni­­colae Iorga. Până la Văleni ne-am dus cu au­tomobilul, care ne-a fost pus la dis­poziţie de către subsecretarul de stat de la Interne, d. Ştefan Meteş, mare prieten al Poloniei şi iubitor de li­teratură. Drumul străbate porumbişti pră­fuite şi înfierbântate de arşiţa soa­relui. Dacă în Bucureşti nu există praf, există din belşug pe şoselele româneşti. Arborii tineri dealungul şoselei sunt cenuşii de pulbere­ După trei ore de drum ajungem la Vălenii de Munte, care are în­făţişarea de sat românesc obişnuit. Ne oprim la locuinţa primului mi­nistru Iorga, al cărei caracter ofi­cial îl dă santinela postată la poar­tă. Alături de această reşedinţă se­­ află vestita Universitate de vară, în întreţinută ca şî toate celelalte insti­tuţii de cultură din Văleni din en­­tusiazmul şi strădaniile profesoru­lui Iorga. In edificiul secretariatului acestei Universităţi ni s’a pus la dispoziţie camera unei studente, cameră splen­did mobilată, deşi cât se poate de modest, în stil românesc şi profa­nată numai de un pulverizator cu apă de Colonia. Pulverizatorul aces­ta contrastează ciudat cu frumuseţea simplă a interiorului. De aici până la casa prof. Iorga avem de făcut doar câţiva paşi. Suntem introduşi printr’un privdor cu stâlpi atât de caracteristici în arhitectura româ­nească,­­ în salon, care este aran­jat simplu, cu mobilă şi alte obiec­te, produse ale artei poporale româ­neşti. Mobilele sunt de lemn alb, îm­podobite cu sculpturi ţărăneşti. A­­lături covoare româneşti, câteva vase şi tablouri. Peste câteva minu­te îşi face apariţia în salon profeso­rul Iorga — un bărbat foarte înalt, cu barbă de patriarh, cu ochi plini de bunătate şi înţelepciune — şi ne salută afabil. După o mică introdu­cere, Emil Zegadlowicz îi oferă vo­lumul său Tematy Rumunskie, în frumoasa haină tipografică ce a a­­les-o editorul Jan Kuglin. Prof. lor­ga, pasionat bibliofil, este foarte mulţumit. Conversaţia devine repe­de vioaie. Prof. lorga apreciază foar­te mult pe Poloni, cunoaşte Polonia şi se interesează îndeaproape de mişcarea ei literară şi ştiinţifică. Are cunoştinţă aproape de fiecare carte apărută şi de orice eveniment ştiinţific. Suntem profund impresio­naţi de enorma energie şi forţă vi­tală a acestui om de 60 ani. La întrebarea noastră: Care este regimul actual al României, ne răs­­punde surâzând: «Monarhia libe­rală». Prof. Iorga nu este prieten al teo­riei şi al teoreticianilor. Toate le bazează pe experienţă. Filozofia sa derivă din natură, din viaţă. Baza activităţii sale sociale este tradiţio­nalismul bine priceput. Educaţia pe care o face tinerelor generaţii se ba­zează pe această concepţie. Din salon trecem în camera de lu­cru, plină de manuscrise, de cărţi şi miniaturi. Lângă birou se află bus­tul acestui mare om. Suntem primii care în afară de autor admirăm a­­cest bust. Mai departe prof. Iorga ne arată cu mândrie lucrările pictu­rale ale fiicei sale Magda Iorga. Prof. lorga este un între amator de opere de artă bisericească. Pose­dă o colecţie foarte bogată, un ade­vărat muzeu. Vedem acolo splendide opere ale artei bisericeşti vechi: i­­coane, altare, pietre funerare, troiţe, cărţi bisericeşti, odăjdii, etc. etc. Prof. lorga ne dă lămuriri asupra şcoalei de misionare, unică în felul ei în Europa, şcoală la care d-sa ţi­ne nespus de mult. La această şcoa­lă se primesc simple fete de ţăran, în cazul cel mai bun, fete de preoţi sau învăţăori de la ţară, care după un an — după însăşi spusa domnu­lui profesor Iorga — se transformă în adevărate «contese», încântat ne prezintă elevele. Avem în faţa noas­tră vre­o 20 de fete bine desvoltate, care-ţi fac impresia că sunt domni­şoare de familie sau studente în va­canţă. Au locuinţe foarte curate, In stil românesc, fără nici o urmă de influenţă occidentală. In privirile a­­cestor fete se poate citi o imensă ad­miraţie şi recunoştinţă pentru pro­fesorul lorga, care le este cel mai bun părinte. Fetele ne-au cântat mai multe cântece vechi româneşti. Pro­fesorul lorga ţine mult ca muzica poporală a ţarei sale să nu fie schi­monosită de melodiile la modă. Intr’adevăr muzica poporală ro­mânească este deosebit de frumoasă. După ce au terminat de cântat, e­­levele misionare s’au adunat în ju­rul poetului nostru Emil Zegadlo­wicz rugându-1 să se iscălească în albumurile lor. Albumurile acestea şi mulţumirea pe care o simt foste­le ţărăncuţe pentru că au obţinut au­tograful poetului, este dovada cea mai bună că profesoru­lorga poate fi într’adevăr mândru de rezulta­tele activităţii sale de educator. Fetele acestea după un an se în­torc în satele lor şi continuă acolo programul de educaţie al maestru­lui. Această metodă este cea mai bună educaţie socială pe care se poate întemeia viitorul sănătos al Ilomâniei Mari. O asemenea institu­ie de educaţie se află într-o grădi­nă apropiată şi este destinată fete­lor minoritare. Aici întâlnim ungu­

Next