Cuventul, ianuarie 1932 (Anul 8, nr. 2405-2434)

1932-01-01 / nr. 2405

AftUL AL VllMea.­NO. 240S* htDAC4IA si ADMINISTRATIA: Bucuresti, Calea Victoriei 48, etajulI {laitatea prin tanagiui Imobiliara) tELEFON­­ Fondator Director : 3x2145 JI»Etrifl 37S10 REDnciia 3780 9 ADM­NISTRRN­D TITUS ENACOV1CI ^ ft NAE IONESCU AMilMCillPILE $1 PUBLICAtlIU; SE PRIMESC LA ADMINISTRAŢIA „CUVANT­ULU­I“ şi prin toate agenţiile de publicitate Condoleanţele Federaţiei salariaţilor publici A trecut mai neobservat ca cele­lalte, cel de— al câtelea?— şi ultimul comunicat pe care Federaţia Sala­riaţilor Publici s’a ostenit să-l dea mai zilele trecute. Cum te obişnu­­eşti cu sergentul de stradă, plantat totdeauna în acelaş punct şi salu­­tându-te automat sau, mai curând, ca puiul de ţigan ce-ţi repetă tot­deauna aceiaşi urare, de foarte mul­te ori ineficace, la fel s’a obişnuit lumea şi cu comunicatele Federa­ţiei Salariaţilor Publici. Până în­­tr’atâta, că dacă ai întreba la în­tâmplare: la ce slujeşte Federaţia? ţi sar răspunde, cu cea mai ne­vinovată convingere, ca să dea co­municate. De ce natură sunt acele comuni­cate şi dacă greşim numindu-le cum o făcurăm mai sus, condolean­ţe, rămâne să se vadă din cele ce vom adăuga. Negreşit, nimeni nu ne obligă să avem o părere despre f­e­­deraţie şi despre conducătorii ei şi nici că am încerca să avem una, câtă vreme ar fi în joc numele şi persoana onorabililor ei şefi. Când e vorba însă de activitatea şi mai ales de inactivitatea Federaţiei şi când această Federaţie pretinde să reprezinte şi să apere interesele un­­nei mulţimi ca aceia a slujbaşilor Statului, atunci putem avea, se cu­vine chiar să avem, o părere. Şi am putea să ne întemeiem pre­tenţia aceasta pornind de la datele cotidiane. Nu desigur de la nenumă­ratele fraude câte se fac în institu­ţiile de Stat între mobilele cărora­ mulţi, sociologi sau numai cetăţeni de obşte, sunt înclinaţi să vadă e­­fectele inevitabile ale proastei sa­larizări a slujbaşilor publici. A in­terpreta însă excrocheria publică drept corectivul firesc al salariză­rii subminimale, oricâtă şansă de adevăr s’ar putea să se cuprindă în­­tr aceasta, e totuşi, o interpretare cu mult prea simplistă. Ar fi, în­tre altele, ca şi cum ai susţine eu­ toţi fraudatorii publici, sau marea lor majoritate, ar fi fost recrutaţi dintre slujbaşii prăpădiţi când a­­devărul e tocmai cel dimpotrivă. Nu vom cere, aşa­dar, Federaţiei să pretindă salariul minimal numai pentru că, altminteri, se îndeamnă oamenii la furturi şi Statul se pă­gubeşte, când ar putea să fie de fo­los tuturor, de câţiva numai. Dar vom gândi că ar fi trebuit şi avem toate motivele să regretăm că în toată campania Presei pentru pune­rea la curent a salariilor întârziate din ţară, Federaţia a lipsit , mai mult chiar că între bogatele ei co­municate nu şi-au aflat nici cel mai mic locuşor, constatarea, reprobarea şi, desigur, soluţia, căci trebue să fie una, acestei stări nedrepte şi a­­păsând numai pe o parte a salaria­ţilor publici. Vorbim de salarii mi­nimale şi mai bine de trei sferturi din ţară nu le primesc nici pe cele de mizerie, aşa cum sunt cele mai multe din tr­anşele. Veţi zice însă, că Federaţia are în vedere probleme cu mult mai grave de­cât grija pentru sărbătorile slujbaşilor din ţară, deşi sărbătorile acestea cereau să fie numai ale pâinii cea de toate zilele. Să vedem la ce se reduc aceste probleme. Comunicatele aşa de co­pioase ale Federaţiei ne vor fi de ajutor. Federaţia stă, aşteaptă şi constată. Iată cele trei faze ale ex­tenuantei activităţi a Federaţiei, re­­prezintată prin comitetul ei. Fede­raţia mai are şi un reprezentant în Parlament, pe cunoscutul mucenic al întâiei mişcări de eliberare func­ţionărească, pe d. Schina. Comitetul ţine şedinţe, la cam­ din când în când este invitat şi reprezentantul din Parlament, al salariaţilor publici. Atunci, câte unul încearcă un puls, ce-ar zice de deputat dacă, la din contră, şi-ar depune mandatul, cei­lalţi încep să tuşască şi pişcătura trece neobservată. Apoi cu toţii, co­mitet şi ales al naţiunii, în contul funcţionarilor, prind să se tânguie şi după ce constată o bucată de vreme, purced să redacteze un co­municat, cu cea mai trandafirie din cerneluri. Comitetul aduce la cuno­ştinţa guvernului că el posedă o bogată colecţie de studii cu privire la tichiile de mărgăritar ale cheliei de Stat, că dacă binevoeşte guver­nul, el, comitetul ar fi prea onorat să fie primit în audienţă de comu­nicare, etc. şi alte temenele de so­iul ăstora, pentru că după ce sur­prinde completa inutilitate a tuturor sugestiilor bine crescute să redac­teze un comunicat, ca cel din urmă, în care Federaţia, după ce observă cu regret distincţia pe care guver­nul a făcut-o între minimul de salar al slujbaşilor particulari faţă de cei publici, transmite respectuoase con­doleanţe pentru răposarea întru vistierie şi a ultimilor iluzii... Şi totul reintră în normal, până la viitoarea şedinţă de comitet şi pâ­nă la viitorul comunicat. Pledăm, aşa­­dar, pentru anormal, când dezaprobăm atitudinea aşa de bine crescută a Federaţiei? Mai în­tâi ar trebui să definim anorma­lul, ceea ce ar duce la constatarea că el, anormalul, e semnul zilelor de azi. Spunem însă un lucru cu mult mai simplu: o Federaţie teoretică, meşteră în maniere elegante şi în comunicate e anacronică şi ar face cu mult mai bine dacă nu s’ar mai manifesta în public. Comunicatele ei au ajuns un soiu­­b­ urări de a­­nul nou, stereotipe şi incolore, cari nu mai impresionează pe nimeni Păcat de hârtie. Perpessicius ililor Un farsor de profesie nimerise, din întâmplare, la un banchet al congre­sului internaţional al contabilor. A ascultat amuzat discursurile rostite în aproximative limbi europene, s-a delectat cu înţelepciune statistică, cu raţionamente contabiliceşti iar definiţia unui bărbat grav şi cu barbă; «contabilitatea este acea ra­mură a ştiinţelor sociale care se o­­cupă cu înregistrarea raporturilor juridice a diverselor operaţiuni» i-a răsfăţat pur şi simplu auzul. Era atât de interesant spectacolul, erau atât de pitoreşti figurile adunate la această cină de taină, că nu s’a pu­tut deslipi până nu s’au răspândit invitaţii. Farsorul de profesie fusese depă­şit; la banchet se risipise atâta umor că imaginaţia lui fu iremediabil bi­ruită. Dar pe când se răspândiau veselii congresiştii — dintre care nu lijisia bineînţeles d. Trancu-laşi — farsorul dădu peste o figură ciudată. Un fel de pitic cu capul uriaş, o a­­rătare pusă în redingotă, ghete gal­bene, cravată pestriţă şi pantaloni vărgaţi. Farsorul nu-şi putu stăpâni tem­peramentul. II opri pe micuţul con­­gresist, întrebându-l: — Dar ce fu pe aici, domnule ? — Congresul internaţional al con­tabililor! răspunse grav piticul. — Aha! răspunse atunci farsorul, compunăndu-şi o figură de bărbat profund revoltat. Am înțeles! S’au adunat trădătorii! S’au adunat ca să vândă ţara duşmanilor. — Cum? zise îndurerat piticul. Se poate să vorbeşti aşa ? Con­gresul contabililor a fost un congres patriotic. N’are nici o importanţă că se numeşte internaţional. Asta dove­deşte doar de câtă simpatie, şi cinste se bucură ţara noastră. Da' studen­ţii? Da’ parlamentarii sunt trădători când se adună în congres interna­ţional , îşi pleda cu atâta căldură cauza micul contabil, că un prieten al far­sorului, milostivindu-se de siuaţia lui îi zise : — Lasă-l domnule. Că ăsta e din provincie şi nu prea ştie ce este un congres internaţional. întâmplarea aceasta absolut au­tentică ne-am amintit-o cetind un articol scris de o pană ruginită şi ex-umoristă. Senilul proprietar al penei a fost tocmit să facă opoziţie. Şi o face cu mijloacele lui. După ce de mai bine de un an, atât proprietarul penei cât şi arendaşul proprietarului penei au făcut exces de citate mai mult sau mai puţin latineşti, mai mult sau mai puţin istorice, mai mult sau mai puţin revoluţionare, se dau la parla­­mentari.Cică, s’au ales în actualul par­lament deputaţi cari nici nu-şi cu­nosc judeţul. Deaceia merge rău. Deaceia bântuie criza. Deaceia pot conclude «în viaţă nu este des­tul să fii mare, dar trebue să ştii a te înălţa a­cum scârţie trudită pană. Numai că citind proza aceasta îţi vine să adaogi: In viaţă nu este des­tul să fii mare, dar trebue să ştii a te înălţa şi mai ales să ştii a între­ba : Da’ parlamentarii ? Mai ales când ai vrut să te alegi într’un judeţ pe care nu-l cunoşti şi nu ți s'a acordat favoarea... Dar. Citiţi în pagina Iii-a: Pe urmele trafi­canţilor de cane , Un raport senzaţional Actualitafi Vânzătorii de răvașe isbutesc să facă și anul ăsta afaceri bune... O organizaţie periculoasă de G. RAGOVEANU De treisprezece ani de zile in cu­prinsul graniţelor ţării noastre dăi­­nueşte, nestingherită de nimeni şi de nimic, o ciudată instituţie,­­ în felul ei unică în întreaga lume. Este „Statul romano-catolic arde­lean”, organ cu pretenţie de com­plectă autonomie şi al cărui rost ar fi: conducerea anumitor afaceri ale eparhiei romano-catolice ardelene. Legile ţării noastre nu-l recunosc; biserica romano-catolică îl acuză că e protestant­ în spirit. Cu toate as­tea, de la unire, prin uzurparea drepturilor statului român, „statul catolic” fiinţează, de fapt, ca stat în stat, nesocotind drepturile statu­lui nostru — care n’a fost în stare să şi le exercite — şi lucrând împo­triva intereselor acestui stat prea îngăduitor. Originile statului catolic, în altă hipostasă decât cea de acum, se pierd în negurile vremii- Ele se ur­că până în veacul XVI. 1), prof. Onisifor Ghibu, de la uni­versitatea din Cluj, a sfârşit, de curând, un bogat studiu al acestei chestiuni. Studiul d-sale a servit ca bază a cercetărilor unei „Comisiuni istorico-juridice pentru studiul pro­blemei Statului rom. cat. ardelean”, — comisiune instituită de ministe­rul instrucţiunii şi al cultelor. In iunie trecut Comisia era alcătuită din: d. prof. Onisifor Ghibu, preşe­dinte; prof. Victor Onişor, prof. A­­lexandru Borza, prof. Vitold Baro­ni, toţi de la universitatea din Cluj; d-nii: Istrate Micescu de la universi­tatea din Bucureşti, Ioan O-trescu, Moise Ienciu şi Ovid Demetrescu, funcţionari superiori în ministerul instrucţiunii şi al cultelor. Conclu­­ziunile acestei comisiuni, împreună cu studiul d-lui prof. Ghibu, intitu­lat: „Cu anahronism şi o sfidare: statul romano-catolic ardelean, stu­diu istorico-juridic”, a fost tipărit de către ministerul instrucţiunii, (Cluj, „Ardealul”, 1931). Din cerce­tările făcute asupra desvoltării is­torice a statului catolic ardelean, asupra activităţii lui în era rom­â­­nească, asupra situaţiei lui juridi­ce din era maghiară şi din era ro­­mânească şi asupra situaţiei bunu­rilor administrate de el, comisiunea a ajuns la concluz­­ni surprinză­toare. Organul, pe pivorul căruia a cre­scut „Statul catolic” de astăzi, a luat fiinţă în veac, XVI, prin gru­­parea deputaţilor catolici din Dieta ardeleana si a auiod­ixiei catolici, în urma răspândirii Reformaţiunii şi în urma încetării existenţei episco­piei catolice din Transilvania. Acest organ, în lipsa episcopului, avea săi se intereseze de treburile bisericii, rămase micşorată şi fără episcop. După anexarea Ardealului la Aus­tria, dinastia habsburgică decre­tând religia catolică religie de stat şi reînfiinţând episcopatul Transil­vaniei, statul catolic în hipostasa lui originară, se desfiinţa, dela sine, ca organ devenit inutil. S’a încăpă­ţînat totuș să dăinuiască sub altă hipostasă: aceia de „auxiliar” a­ guvernului austriac în politica de catolicizare a acestuia. Intre anii 1773—1848 statul catolic a încetat cu totul de a mai exista. In 1848, în urma unirii Ardealului cu Ungaria, statul catolic încearcă să învie, nu­mai pentru a pune mâna pe imen­sele averi provenite din donaţiuni regeşti, făcute pentru scopurile cul­turale ale ţării şi cari, niciodată, nu fuseseră ale bisericii catolice, nici administrate de ea. Nu isbuteşte însă. In 1868, în urma unei noui ten­tative de instituire a acestui Stat, episcopul catolic al Transilvaniei, M. Fogarassy, declară drept „ere­zie” doctrina pe care se întemeia organizaţia. In 1873, printr’o mane­vră a baronului Jósika se înfiinţea­ză Statul Catolic, trecându-se în mâinile acestuia atribuţiunile co­misiei catolice provizorii, însărcina­tă de guvern cu gerarea afacerilor bisericii până la votarea autono­miei catolice regnicolare. Pe aceass­tă cale piezişe s’a constituit în 1873 actualul stat catolic, ajungând în­cetul cu încetul, administratorul u­­nor imense bunuri aparţinând sta­tului. Grupând în cadrele sale pe toţi conţii, baronii, senatorii, depu­taţii, prefecţii, judecătorii catolici, guvernul ungar, din motive de o­­portunitate, nu i-a disolvat ime­diat, ci i-a tolerat, până la înfăp­tuirea autonomiei catolice, ce tre­buia să vie. In cursul întregei epo­ci maghiare Statul catolic n’a obţi­nut aprobarea statutului său de or­ganizare, după cum na fost recu­noscut nici de Sfântul Scaun.Statul Catolic şi Consiliul lui dirigent n'au obţinut, sub Unguri, niciodată drep­tul de a dispune ceva, independent de guvernul ungar. întotdeauna a fost privit ca «organ subaltern al guvernului». Iar în privinţa averi­lor administrate de Statul catolic, iată ce spune ord. ministerial No. 30.918 din 1912: «Toate aceste averi nu formează proprietate particula­ră, care ar putea fi întrebuinţată liber, ci ele sunt fundaţiuni de na­tură perpetuă, prin urmare astfel de averi, pentru care corpora­ţi­uni­­le, în cazul de faţă Statul Catolic, sunt numai administratori respon­sabili». Aceasta este starea «de drept» cu care Statul Catolic a intrat în noul Stat Român, la 1 Dec. 1918. Ce s’a întâmplat de atunci, până astăzi? S-a­ parcurs un drum enorm. Statul Catolic, aflându-se în sat fără câi­ni, şi-a dat o nouă organizaţie. A şters dreptul de patron suprem al Regelui României asupra fonduri­lor administrate de el, trecând a­­cest drept asupra episcopului de Alba-Iulia; a eliminat dintre mem­brii de drept ai organului său de conducere pe reprezentanţii Statu­lui român; a refuzat să se supuie oricărui control al gestiunii sale din partea statului român, nesoco­tind principiul fundamental al su­veranităţii Statului; şi-a transfor­­format adunarea generală într’un veritabil Parlament maghiar, cu 240 de deputaţi, a grupat în sânul acesteia pe toţi foştii funcţionari superiori ai statului ungar. a tran­ (Citiţi continuare în pag. 3 a) Există o frapantă asemănare în­tre tezaurul liric al poporului ro­mân şi al celui rus, tezaur care s’a transmis prin tradiţie până în tim­purile noastre, cu toată gama de sentimente puternice şi cu tot fon­dul păgânesc. Cele mai însemnate cântece lirice ale poporului sunt a­­celea care se leagă de obiceiuri şi mai cu osebire de viaţa de familie. Din timpurile păgâneşti, aceste cân­tece lirice se obişnuesc în timpul serbărilor religioase de peste an şi anume la acele serbări create de su­perstiţia populară şi d­e imaginaţia foarte bogată a ţăranului care vede în fenomenele Naturei puterea unor forţe supranaturale. Strămoşii poporului rus se închi­nau la diferite apariţii naturale şi mergeau cu veneraţia lor până aco­lo, încât au căutat să întruchipeze în diferiţi zei concreţi aceste forţe neînţelese ale Naturei. Soarele era supranumit Daj-Bog, Fulgerul şi Tunetul Perun, zeul agriculturei, a­­cela care apăra viaţa vitelor şi pro­teja pe cântăreţii dumbrăvilor şi ai pădurilor, se numea Voios sau Ve­­los, considerat egalul lui Apolon al mitului grecesc. Mai erau desigur şi alţi zei, dar cei mai principali rămân aceştia trei: Daj-Bog, Perun și Veles. In cinstea lor se organizau diferite serbări religioase, cari începeau în timpul iernii și se terminau d­upă epoca treeratului. Iarna se dădea serbări în cinstea puterilor rei; în prima zi de P-’ .^vară se făcea serbarea '...ampinării Primă- Verei. •” urma curând sărbătoa­rea în cinstea lui Veles, zeul agri­culturii; în Mai şi la începutul lui Iunie era sărbătorită zeiţa Primă­­verei; pe la mijlocul lui Iunie se sărbătoreau iar puterile naturei; Iulie era consacrat zeului Perun, iar după treer urmau iar serbări în cinstea lui Veles. Toate aceste sărbători erau înso­ţite de diferite obiceiuri religioase, jocuri şi cântece. Ivirea creştinismului n’a putut dis­truge aceste obiceiuri păgâneşti, ci, dimpotrivă, ele au influenţat pe cele creştineşti, astfel că la un mo­ment dat sărbătorile creştine au coincis cu cele păgâneşti. Sărbătoa­rea de iarnă coincidea cu Crăciunul; cele de Primăvară cu Carnavalul, săptămâna Tomei şi Sf. Treime; ziua Sfântului Gheorghe coincidea cu ziua lui Veres; cele de vară cu Sf. loan Botezătorul (24 iunie), iar sărbătorile în cinstea lui *­'•-­­Sf. Ilie, la 10­1 oc aşa s’au păs­vechile cântece lirice; dar ele nu mai au înţeles mistic, ci se re­petă numai ca distracţii. Astfel sunt colindele, superstiţiile cu ghi­citul în timpul sărbătorilor de iar­nă, cântecele din seara Sf. Andrei horele, ielele şi paparudele. După istoriograful literar rus P­­Smirnovschi, cuvântul colindă deri­vă dela latinescul «calendae» sau dela «caleo» (a arde sau a încălzi), (căldura soarelui). Colindele sunt cele mai vechi cântece lirice. Ele se spuneau a­­tunci când păgânii aduceau jertfe zeilor Naturei în păduri și dumb­răvi. (Tablourile pictorilor ruşi au imortalizat asemenea scene simbo­­ lice, la malul apelor, în peşteri sau în mijlocu­l codrilor). In timpurile­­ creştine, jertfele s’au transformat N*­- pâine, sare şi trei cărbuni. Se cân­tă un cântec. După acest cântec, o­­biectele de pe masă se pun pe blid şi se cântă alt cântec, numit Pod­­blidnâi, se scot apoi obiectele şi fie­care îşi ghiceşte în ele viitorul. Ur­mează după ghicire diferite jocuri însoţite tot de cântece. In timpurile vechi, cel mai obişnuit obiceiu era acela al îngropării aurului. întâlnirea Primăverei se sărbăto­reşte şi azi de poporul rus. (Nu sun­tem însă siguri dacă Sovietele nu le-au suprimat cumva poate că tradiţia încă n’au putut-o suprima). Printre obiceiurile frumoase d­e Primăvară sunt şi acelea din ziua de Sf. Gheorghe, când ţăranii scot vitele la câmp cu salcie sfinţită. In în daruri. Iarna, flăcăii şi fetele din Rusia, se adunau întocmai ca şi la noi ca să ghicească în diferite semne şi coincidenţe, viitorul şi soarta. Ast­fel, un obiceiu care se păstrează şi azi în Rusia este ghicitu­l viitoru­lui în seara de Anul Nou­. Toţi asis­tenţii se adună în jurul unei mese pe care se află un blid cu apă, aco­perit cu un prosop. Lângă blid se aşează inele şi cercei, bucăţele Rusia, această sărbătoare se chiamă sărbătoarea lui Egor sau Iurie. Săptămâna Tomei se sărbătoreşte pe un munte sau deal scăldat în razele soarelui. De la această sărbă­toare, cântecele şi horele nu se mai sfârşesc până la începutul lui Iulie. Cercul horei este simbolul mişcării (Citiţi continuarea în pagina II a) VINERI I IANUARIE 1932 Legea Advocaţilor S-a votat totuşi legea advocaţilor. Moştenire a fostului­­parlament na­­ţional-ţărănist, proect pe care căde­rea guvernului Mironescu îl arun­case în arhivele senatului pentru timpuri mai bune, legea aceasta a fost dezgropată, reînscrisă în ordi­nea de zi şi în fine votată cu dis­creţie, într’o serie de alte legi, ca­re au trecut la Senat cu toptanul, într’o şedinţă dinaintea vacanţei. Nici discuţii n’au mai fost Nici co­mentarii. Nici proteste. La ce bun? Senatorii erau obosiţi, şedinţele e­­rau prea lungi, Crăciunul bătea la uşe. Astfel, în aceste condiţii somno­roase, a trecut prin parlament una din cele mai importante legi ale se­siunii. Cine crede în parlament şi în parlamentarism să protesteze. Noi ne mulţumim să râdem. Altădată, în primăvara trecută anume, am cercetat aici într-o se­rie de articole, consecinţele acestei legi. Dovediam atunci confuzia pro­ectului,­­ interesele meschine ce-l justificau, opresiunea pe care o in­stituia împotriva împricinaţilor, regimul neomenos ce îl crea advo­caţilor tineri. Era un proect de cas­tă, un proect de strâmtă şi agresivă organizare profesională, un proect al bătrânilor împotriva tinerilor. Acelor observaţii nu le-a răspuns nimeni, căci nu avea nimeni ce să le răspundă. Dealtfel dizolvarea parlamentului de atunci urmase discuţii şi utilitatea ei imediată. Proectul acela este astăzi lege. Neschimbat. Intact. Cu toate soco­telile lui obscure. Cu toate şuru­­băriile lui advocăţeşti. Lege încâl­cită, cu nuanţe şi distincţii car­e o complică infinit.­­Unui tânăr licen­ţiat, care îi cerea lămuriri, unul din autorii legii îi răspundea chiar a doua zi după votare: «­Dragă, ha-­­bar n’am ce scrie în lege; mai la-­ să-mi vreme s’o interpretez». Au­tentic!­ Sunt nenumărate păcatele aces­tui text abia votat. Cel mai grav desigur, păcatul de a institui o ex­ploatare continuă a împricinaţilor care de astăzi înainte sunt puşi sub robia legală şi costisitoare a advo­catului. Mai gravă atingere nu ştiu dacă s’ar putea aduce ideii de drep­tate. Dealtminteri publicul va a­­vea să înţeleagă curând acest lucru Pe de altă parte viaţa noastră u­­niversitară are de suferit consecin­ţe la fel de grave. Doctoratul în drept devine obligator prin această lege. Asta înseamnă că cel puţin trei generaţii de studenţi sunt su­puşi unor ani de muncă suplimen­tară, pe care la înscrierea lor în facultate nu aveau ce să-i preva­dă. De fapt, este o măsură cu efect retrospectiv, măsură de două ori vexatorie, odată prin conţinutul ei şi a doua oară prin aplicarea ei a­­buzivă. Cât priveşte inutilitatea practică a doctoratului, discuţia am întreprins-o prea amplu altă­dată, ca să o mai reluăm. Legea a­­ceasta are de scop să facă accesul în breaslă cât mai dificil. Prin ori­ce mijloc, tinerii advocaţi trebue împiedicaţi să-şi exercite profesiu­nea şi să facă deci o concurenţă se­rioasă advocatului bătrân. Iată de­­ce doctoratul obligator. Iată d­e ce înăsprirea condiţiunilor de stagiu. Iată de ce interzicerea adusă advo­catului stagiar de a pleda sau de a semna acte de notariat. In rezumat două sunt mobilele a­­cestei legi. 1) Să-l exploateze pe îm­pricinat. 2) Să-l pauperizeze pe ad­vocatul tânăr. Dovada am făcut-o în repetate rânduri, atunci când proectul putea ma—■■*..hiiii — fi amendat, dacă nu din spirit de omenie, măcar de rușine. Astăzi chestiunea este definitiv rezolvată. Ceea ce însă nu ne poate abţine de la platonicul protest al acestor rânduri. Chestiunea advocatului­­stagiar, mizeria practică din care a trăit până azi, Mizeria legală în care va trăi de azi încolo, trebue reluată. O vom face. Mihail Sebastian Si­bi­lil şi Se ştie că Rusia sovietică, Rusia oficială — cel puţin — este dacă nu o ţară, desigur, un stat ateist. Re­ligia, credinţa sunt socotite narco­tice pentru popor. Deaceia împotriva bisericilor de orice fel se duce o cam­panie îndârjită, furibundă, susţinu­tă de organele de stat. In toate o­­raşele mari şi mici ale republicilor sovietice federative, se desvoltă cui­burile de ateişti, se alcătuiesc socie­tăţi, federaţii de tineri cari militea­ză cu fanatism, ca să desrădăcineze credinţa şi să risipească misticismul religios. Se tipăresc nenumărate pu­­blicaţiuni, manifeste, studii, se dau reprezentaţii teatrale pilduitoare. Pravoslavnicul misticism rusesc ca şi proteicul, sedând misticism slav a fost înlocuit cu misticismul ateist. Fiindcă noua formulă de suplinire a străbunei religii rămâne, cu toată aparenţa ei blasfematoare, o formulă religioasă. Desigur că biserica bi­­roucratică şi birou eratizată a avut de suferit de pe urma campaniei an­­tireligioase. Prestigiul clerului în­chegat în clasă de funcţionari ai lui Dumnezeu a scăzut. Credinţa să­dită de milenii în sufletul masselor n’a pi­ut fi însă desrădăcinată. In locul bisericei, birou pământesc de înregistrare, a născut o biserică vie, a ţâşnit credinţa care pâlpâie în ini­mi, iar bisericele cată să-şi dea o organizare potrivită cu noua rân­­duială. Gazetele ateiste iau în derâdere credinţa. «Fără Dumnezeu» organul ateiştilor arată că în târgul Biterci locuitorii au colectat bani pentru restaurarea bisericei dar au refuzat să dea vreun gologan pentru repa­rarea podului. Gazetele sunt pline apoi de carica­turi. Intre altele, una ni s’a părut reprezentativă. O femeie de țăran chiabur îi spune bărbatului ei, vă­zând cum un tovarăş din conducere îşi botează copilul. Ăştia tineri comunişti! Aşa mai înţeleg şi eu. Şi nu sunt periculoşi! Intenţionau caricaturiştii desigur, să-şi bată joc de comuniştii religioşi. Realitatea nemărturisită depăşeşte însă hazul. Se răsbună. Sub agita­ţia zilei caleăe un nou spirit religios şi biruie credinţa. Ţărănimea nu se lasă târâtă de curentele modei, iar târgoveţii desamăgiţi îşi găsesc mân­gâiere şi reculegere în credinţă. Realitatea se răsbună. Cu toată împotrivirea ideologiilor. X. Y. S’a votat totuşi... -----c—=‹%Ρ=3 ▼ —«Hsaa%e;aa----­

Next