Cuventul, februarie 1932 (Anul 8, nr. 2435-2463)

1932-02-01 / nr. 2435

TELEFON: ANUL AL VIIMea.­No. 1435. hfcDACJIA si ADMINISTRAŢIA: Bucureşti, Calea Victoriei 48, etajul I (Intrarea prin Fasariul Imobiliara) 312/45 MAECn# 378.10 REDACIIA 378.09 ADMINISTRAŢIA Fondator TITUS ENACOVICI Director: NAE IONESCU__________ AR­UNCIERI­LE $I PUBLICAŢIILE SE PRIMESC LA ADMINISTRAŢIA „CUV­ÂNT­ULUI“ şi prin toate agenţiile de publicitate Săptămâna Marea senzaţie a zilei este, fără îndoială, hotărârea, măr­turisită a d-lui mareşal Averescu de a-şi administra un premeditat „hara-kiri”. Ştiţi în ce anume con­stă această mistică operaţie: este desvelirea indiscretă a intestine­lor şi celorlalte măruntae pe care în chip normal omul şi le ţine secrete. Cum d. mareşal Averescu nu se mulţumeşte cu vărsarea protestătoare a propriilor sale maţe, ci pretinde întregului par­tid acelaş lucru, vă închipuiţi groaza legitimă ce a cuprins în­treaga ţară la ideea că borţosul domn Tranen Iaşi va năpusti a­­supra ţărei tot interiorul d-sale politic. E adevărat că în afară de pân­­tecosul fost ministru al muncii, ceilalţi partizani ai d-lui mareşal nu sunt, după o atât de îndelun­gată opoziţie, posesori de intes­tine prea remarcabile. Dimpotri­vă, unii nu fac decât impresia unor oameni pe cari limbajul pu­blic îi numeşte nişte «maţe frip­te». Interesant în propunerea sinu­cigaşă pe care mareşalul o face alor săi, este că d-sa îşi amin­teşte de a mai fi suferit şi altă­dată un astfel de „hara-kiri", a­­nim­e acum zece ani. Vedeţi clar că este o sinucidere periodică cu care măruntaele digestive ale par­­tidului sunt obişnuite... Numai că dacă este, după cum se ştie, im­prudent să te joci cu demisia cu atât mai lipsit de cuminţenie este să glumeşti cu sinuciderea. D-nul mareşal Averescu este însă destul de glorios şi de bătrân ca să-şi poată îndeplini şi deliciile aces­tui sport. Dar dacă d. mareşal Averescu propune partidului său spinteca­­rea golului stomac de opoziţie, mai nimerit ar fi ca şi naţional­­ţărăniştii să-şi găsească uşurarea într’o operaţie identică. Fiindcă la ei, mai mult ca la averescani, se constată din zi în zi mai gravă, o „încurcătură de maţe” inestri­­cabilă. D. Maniu, pe măsură ce se retrage mai hotărât din viaţa politică, cu atât ţine s-o încurce mai voluptos cu apariţiile sale graţioase şi cochete de damă cu capriţii. A fost destul ca să treacă încă odată prin Bucureştiul ab­horat, pentru ca sihastrul de la Bădăcin să se simtă încă odată tânăr şi poftitor de viaţă. Se pare că sihăstria ca şi „hara-kiri” nu sunt îndeletniciri în care să se simtă un şef de partid prea mult apropiat de idealul lui politic. D. mareşal Averescu fără intestine şi d. Maniu fără celelalte amă­nunte a căror lipsă l-au călugă­rit, sunt, în orice caz prototipi vieţei noastre politice de invali­ditate şi rebut.­­ Revenirea domnului Argetoia­­nu a redat colegilor din reporta­jul politic o sursă generoasă de «informaţie» cotidiană. Din nou, prin urmare, vom citi cu sufle­tul la gură cum primul ministru va atenta zilnic la viaţa minis­trului de finanţe sau la pândele ce fiecare dintre beligranţi şi le întind zilnic pentru cunoştinţa discretă şi particulară a fiecărui reporter bine informat şi grăbit să scape de exigenţele groaznice ale ultimei ore politice... Credem însă că ceea ce macină fantezia bunilor noştri informa­tori nu va parveni să se realizeze decât într’un singur caz: dacă guvernul de astăzi e convertit şi el la deliciile unui absurd hara­kiri. Şi dacă înţelegem să vedem pământul patriei covârşit de in­testinele lepădate ca inutile ale unei opoziţii flămânde, e cu to­tul ilogic să înregistrăm maca- ,­bra sinucidere la oameni cu di­gestia destul de normală... Titu Devechi Dnmicca Studenţimea teologică din Bucu­reşti cere înlăturarea mireanului­­ Mateiu de la conducerea Internatu­lui teologic din dealul lui Radu-Vo­­dă. Cererea studenţilor este moti­vată. Bogat motivată. I. Mateiu nu e cleric. I. Mateiu n’are pregătire teologică. I■ Mateiu încasează, fără drept, taxe de mii de lei pe an, de la fiecare student bursier şi întrebuin­ţează aceşti bani cum vrea el, fără nici un fel de buget aprobat de au­torităţile în drept. 1. Mateiu insul­tă pe arhierei. I. Mateiu insultă preoţimea. I. Mateiu insultă pe pă­rinţii studenţilor teologi. 1. Mateiu nu are nici o fărâmă de înţelegere pentru viaţa duhovnicească, fiind­că el este doar un biet contabil. In­tre studenţi şi el nu există nici un fel de legătura sufletească. Prin purtarea lui le otrăveşte, zi de zi, sufletele. Studenţii, din Internat şi din afa­ră, au cerut, respectuos, părintelui­­patriarh să le dea un conducător de cămin «care să se stingă acolo, în­tre ei, luminând». Totodată au fă­cut cunoscută voia lor şi ministe­rului şcoalelor şi, pare-mi-se, deca­natului facultăţii de Teologie. Decanatul, deocamdată, nu poa­te interveni, într'un sens, sau altul. Internatul a fost trecut, cu hapca, în seama bisericii, în seama pa­triarhiei. Ministerul a ordonat, ime­diat, anchetă. Părintele patriarh pare a se mişca mai greu. A tri­mis «la faţa locului» doi consilieri referenţi, pe cel de la secţia econo­mică şi pe cel de la secţia culturală. Aceştia au putut constata că tot ce afirmă tinerii, în memoriul îna­intat patriarhiei, este adevărat. La plecare au declarat însă că dânşii nau venit aci ca «oficiali», ci ca sim­pli oameni de pe stradă. Părintele patriarh nu poate, aşadară, hotărâ ceva, în baza vreunui raport ver­bal al lor. Deocamdată părintele pa­triarh a numit o comisiune de trei — doi clerici şi un mirean pentru cercetarea «cazului de la Radu-Vo­­dă». Şi înainte de întrunirea celor trei şi începerea cercetărilor, părin­tele patriarh a intervenit la deca­natul facultăţii de teologie pentru pedepsirea «capilor rebeliunii». In ce constă rebeliunea, se ştie, în ce­rerea, plină de respect, de a li se da, în locul actualului director, un om de jertfă, nu un contabil obras­­nic. Credem că rău a făcut părintele patriarh când a cerut facultăţii pe­depsirea studenţilor. Nu doar pen­tru că cererea I. P. S. Sale va ră­mâne fără urmare. Ci pentru că, dovedind, prin aceasta, cât de scumpă îi e rămânerea actualului director în fruntea Internatului, contribue la otrăvirea sufletelor tinerilor, cari îl cunosc, bine de tot, pe acest director. Părintele pa­triarh ştie că acest Ion Sanda Ma­teiu, pe care îl ia în braţe, a min­ţit că se va preoţi dacă îl numeşte director al Internatului. L-a numit De atunci au trecut cinci ani şi nu­mitul e tot mirean-Rău face, deci, părintele patriarh, când nu se grăbeşte să facă singu­rul gest, potrivit şi drept. Rău, fiindcă:„ directorul Mateiu tot va trebui să plece. Nu să se plece, cum a început. G. Racoveantu * S PAGINI 3 . i r . * 0^ , orj. V^Cv v.-i-xnp. *«» Sunt in București străzi in care mai funcţionează patriarhala instituţie a sacalei ■ ■■ JURUL CONVERSIUNEI Problema conversiunii agricole va ieşi în curând iarăşi în plină dez­batere publică, odată cu readucerea ei în parlament. Şi desigur situaţii­le diferitelor părţi vor fi mai precise şi lupta între ele mai interesantă. Lupta aceasta va pune cu siguranţă în lumină puncte de vedere econo­mice şi financiare, a căror polariza­re este o necesitate peste care nu se poate necontenit trece, fără primej­dii. Ceia ce ne interesează, în primul rând, în această chestiune în care modalităţile juridice de realizare îşi au însemnătatea lor incontestabilă, sunt insă bazele economice şi finan­ciare ale operaţiei. Să ne referim, în primul rând, la agricultorii care posedă până la 10 ha. şi ale căror datorii sunt conver­tite de drept După ce vor fi iden­tificaţi, împreună cu creditorii res­pectivi, situaţia lor va fi preluată de un Institut de conversiune, care se va interpune între debitor şi cre­ditor în chip definitiv. Debitorul îşi va plăti creanţa toată prin anuităţi în decurs de 30 ani cu un procent care rămâne încă să se fixeze. In­stitutul va plăti creditorilor în cel mult 30 ani şi în rate cel puţin egale cu anuitatea corespunzătoare a de­bitorului. Operaţia dintre Institutul de con­versiune (Stat) şi creditori este o operaţie bănească, a cărei soartă va urma soarta tuturor operaţiilor de această natură şi din care ies de o­­bicei în pierdere ambele părţi, în speţă Statul — care din vânzarea obligaţiilor garantate de ipotecă a­­supra pământurilor îndatorate nu va realiza sume prea însemnate , ca şi creditorii care vor trebui sau să se mulţumească cu obligaţii, sau cu răscumpărări, dacă nu se vor în­căpăţâna să încaseze în decurs de 30 ani anuităţile supuse la toate fluctuaţiile anilor ce vor veni. Dar în definitiv astfel de operaţii sunt în firea lucrurilor, şi cei care sunt în mijlocul lor le trăesc zilnic şi se acomodează cu ele. Nu adaug că e întotdeauna în beneficiul cre­ditului, sau mai general în benefi­ciul unei regulate şi ordonate vieţi economice. Operaţiile financiare sunt însă supuse prin natura lor la atâtea alte fluctuaţiuni cauzate de variaţiile monedei, ale aurului in­­suşi, de cursurile capricioase şi bă­tute de toate vânturile politice ale efectelor, că nu ştiu dacă relaţiile dintre creditori şi Institutul de con­versiune va adăuga un rău mult mai mare peste acela care bântuie viaţa financiară de azi. Marea dezbaterea din ultima adu­nare de la Geneva a Delegaţiei au­rului Şi izbucnită apoi în presă sub forma unei polemici între Charles Rist şi H. Strakosch delegat englez, căutând fiecare vă să precizeze respon­sabilităţile pentru criza prin care trecem ne întăreşte în aceste impre­sii ale noastre. Peste capul nostru trec uriaşe valurile stârnite de for­ţe care ne depăşesc. Plăţile pentru reparaţii şi datorii de război care fac să se acumuleze aurul în Statele Unite şi Franţa, spune Strakosch, o falsă politică monetară a Angliei, cu corolariul unei inflaţii de credit şi al unui abuz al creditului spune Rist. In mijlocul unei desfăşurări de forţe aşa de uriaşe stăm neputin­cioşi şi nu avem de încercat de­cât să facem cât mai puţine greşeli cu putinţă. Mai interesant pentru conversiu­nea însăşi şi în special pentru acest capitol care se referă la conversiu­nea zisă de drept, unde este deci în joc un mare interes social, legat de stabilitatea micului agricultor pe ogorul lui, este relaţia care se va stabili între acest agricultor dator­nic şi Institutul de conversiune. Agricultorul nu este un producă­tor de bani şi în nici un fel un ne­gustor de bani. Chiar atunci când el realizează bani pe produsele lui, el îi transformă repede în bunuri care-i sunt necesare. Banul stă prea puţin în mâna agricultorului şi se poate spune circulă nimai odată pe an prin intermediul lui, ca atare. Prin urmare a-l lega pentru o vreme îndelungată de soarta mone­dei este nedrept şi nepotrivit cu ca­litatea prin care el ne interesează în primul rând. Fluctuaţiile mone­tare nu sunt invenţia zilelor de a­­cum­, este un fapt de constatare continuă, ca şi iluziile monedei fixe, cum spune Irving Fischer. Să examinăm chestiunea acestei le­gături între institutul de conversiu­ne şi agricultură în chip concret. Să presupunem că datoria pe ha. este de 10.000 lei. Anuitatea la ace­astă datorie socotită cu o dobândă de 8%, pentru 30 ani ar fi de 883 lei. Să presupunem că în situaţia de azi a agriculturei, ţinând seamă ca ţăranul mai face şi alte lucrări pro­ductive, ar fi în posibilităţile lui să plătească această sumă de produsul hectarului şi i-ar rămâne şi strictul necesar pentru întreţinerea sa şi a familiei. Dar lucrul este nestabil şi preţurile în mobilitatea de la an la an ne pot aduce cele mai neaşteptate surprize. Hectarul de pământ produce în fie­ce an aceiaşi câtime de produse, cu aceiaşi valoare reală, însă cu va­­lori variabile în lei. Dacă în decurs de doi ani, valoarea cerealelor in lei va scădea la jumătate, anuitatea va reprezenta în loc de 500 kgr. grâu, valoarea unei mii de kgr. grâu şi nu e exclus ca preţul să varieze aşa încât acesta anuitate să înghită întreaga producţie a unui ha. Unde vom ajunge în acest caz? Ia­răşi la o neputinţă totală de plată şi la un proces care nu va fi lesne de rezolvat între Institutul de a­­mortizare — deci statul — şi ţărani­­tae. Cred că este totuşi mai legat de natura lucrurilor să stabilim rela­ţiile între Institut şi debitor pe ba­za unor anuităţi legată de un nu­măr indice — care să reprezinte pre­ţul mediu, anual al produselor ag­ricole ale ţărei. Această propunere şi-ar găsi un sprijin dacă am face apel la u­­nii gânditori de talia lui Irwing Fi­eber, dar noi nu recomandăm aici de­cât un mijloc de a pune la adă­post pe agricultorii de fluctuaţiile monedei , aşa cum fac atâţi finan­ciari care cumpără aur, sau devize mai sigure, sau pietre preţioase, sau imobile, pentru acelaş motiv. Şi poate că examinând sub acest aspect problema conversiunei, le­­gând pe agricultorii de stat prin va­loarea echitabilă a produselor agri­cole, vom examina dacă nu ar fi czul să luăm aceste noi raporturi ca un punct de plecare pentru o nouă politică agrară. Octav Onicescu Cronica muzicală de G. BREAZUL „Spiritul faustic“ la opera română Nu cunoaştem ecoul pe care-l va fi trezit în spiritualitatea românea­scă lucrarea lui Oswald Spengler despre «Decadenţa culturii apusene» (Der Untergang des Abendlandes). Prin vre-o revistă de filosofie, car­tea lui Spengler va fi fost semnala­tă şi recenzată, iar prin saloanele şi cafenelele cu prestigiu literar, fără să fi fost cetită, ea trebuie să fi fost îndelung şi viu comentată. Mai ales că, prin titlul ei, — ca şi «relativita­tea» lui Einstein — cartea se preta la inepuizabile palavre. La atâta socotim că s’a limitat in­fluenţa provocată de apariţia tomu­rilor lui Speingler. Nici minţile, aici instituţiunile de cultură n’au fost sdruncinate de tragicile prevestiri ale învăţatului german şi nici scoa­se din făgaşurile lor fireşti şi în­drumate pe alte căi. Iată însă, că într'un târziu, în a­­nul mântuirii 1932, când Spengler cu sumbrele sale profeţii nu se mai «poartă», o instituţie muzicală ro­mânească numită «Opera română», dă «lovitura». Mă rog, vor fi zis domnii şi doamnele de acolo (pe ce limbă nu ştim, căci la «Operă» se vorbeşte în foarte multe limbi), Spengler tot spune întruna despre «suflet faustic» şi vorbeşte mult des­pre muzică. E anul comemorării morţii olimpianului de la Weimar, cel cu «Faust», «Faust», «Goethe», «suflet faustic», «muzică», iar pe deasupra «comemorare»,­­ ce mo­ment splendid pentru ca «Opera ro­mână» să dea lovitura! Şi astfel, au fost din nou concen­traţi toţi marii maeştri ai naţiei şi culturii noastre muzicale: Egizio Massini, Sigismund Zaleski, Anton Romanovski, Josef Rosensteck, Feod­rov, Lidia Bahici, Lucian Nanu, la cari a fost adăugat şi câte-un «Ghi­­ta», ba chiar, — semnificativ în­deajuns pentru «spiritul faustic» — şi Viorel. Revoluţia spiritului faustic nu a­­vea să isbucnească însă în laturea concepţiei dramatice a lui Goethe — Jules Barbier — Michel Carré — Charles Gounod, care, în această formă, nu este încă definitiv stabi­lit, dacă este «Faust» sau este «Mar­garethe». Nici, — doamne fereşte! — în vre-o nouă redresare a resurse­lor muzicale, în vre-o mai adâncă pătrundere şi revalorizare dramati­că a mijloacelor de expresie muzi­cală cuprinse în partitură. Şi cu atâta mai puţin revoluţia avea să isbucnească în contopirea acestor două elemente, dramaă şi muzică, în­tr’un scop unitar şi superior, acela de a realiza un «Faust» în planul şi logica cerinţelor dramei muzica­le. Revoluţia spiritului faustic avea să isbucnească în «montare». Bari­tonul Zaleski, al cărui «Boris» con­tează chiar alături de formidabila apariţie a lui Şaliapin, îşi face ex­perienţele de punere în scenă. Un­de? In Polonia, cea cu tradiţii pu­ternice de teatru muzical, între cele două categorii de influenţe, germa­nă şi slavă, — în Polonia nu-şi poa­te oricine îngădui să experimenteze angajând, mai ales, prestigiul insti­­tuţiunilor tradiţionale ale statului. In România... Dar ce nu se poate în România ? Dar ce nu este permis în România ? Ce nu-şi poate permite, mai cu seamă, un neromân în Ro­mânia ?... In ţara improvizaţiilor de tot felul, a intereselor personale ur­mărite cu ferocitate, a huzurului şi bunului plac, cine-şi mai bate capul să discearnă ce este un «Faust» de Gounod la Opera Română? Destul ca Zaleski să fi fost un aplaudat «Boris», pentru ca să-i revină, fără discuţie şi control, orice drept de experienţă în regia operei române! ®®EEtóHR ..................13 Astfel i-a fost dat, discutatului «Faust» al lui Gounod, să apară în vestmântul unei puneri în scenă da­torită baritonului Zaleski, în care, par­că înadins au fost pronunţate şi potenţate toate lacunele de unda­re dramatică de la 1859, când piesa a fost pentru prima oară reprezen­tată, înadins par’că a fost rupt şi îm­bucătăţit melosul cald al operei, pen­tru ca lucrarea să fie cât mai puţin «Faust» al lui Gounod, sau «Marga­rethe» — cum îi zic Nemţii. Ideea «spiritului faustic» cu care Spengler designează caracterul culturii occi­dentale, fără, bine­înţeles să impu­tăm matadorilor muzicali de la O­­pera română că nu prea ştiu despre ce este vorba,­­ nu este numai o ironie. Spiritul faustic poate să fie interpretat, urmărit şi realizat, în artă, în dramă, pe scenă. Dar atunci el este spaţiu, spaţiu infinit, nelimi­tat, nu chaos, ci nemărginire. D.Za­­leski a restrâns dimpotrivă, spaţiul în care se desfăşoară o parte din drama lui «Faust», l-a micşorat, a limitat, împingându-l peste margi­nea dinspre public a rampei, ame­ninţând să-l prăbuşească peste or­chestră şi public. Bagatelizat, miniaturizat, scindat şi ciopârţit, decorul lui «Faust» mai avea nevoie de un nou element pentru ca să apară deadreptul ‘cari­caturizat, de modernizare. Intr’adevăr, acesta este,, se pare, spiritul care a dominat punerea în scenă a lui «Faust» la Opera româ­nă. Avântul regiei, spectaculosita­­tea, magia luminilor, resursele o­­ferite de cinematografie, mecanica rotirii întregului podiu al scenei de teatru, — sunt atâtea motive de re­formare a dramei muzicale, încât nu se putea sustrage de la experi­mentarea lor «Opera română». Nu­mai că, atunci când împrejurările nu-ţi îngădue să fi Reinhardt, Gre­gor sau Markowski şi nici să ai la dispoziţie mijloacele lor de rea­lizare, atunci ajungi la caricatură. (Citiţi continuarea în pag. 1i­a) Ui la S’a smuls din viaţă zilele trecute în floarea vârstei, sugrumându-şi avânturile din obârşii, tânărul eco­nomist Ion Florin Banciu. Născut la Sălişte, în Ardeal, Ion Florin Banciu s’a rupt de tânăr din mijlocul neamurilor sale, a pămân­tului pe care a copilărit. Şi împo­triva plânsului mamei sale, împo­triva tradiţiei ardeleneşti, aşa cu­minţi, care nu-şi vrea feciorii nicio­dată prea înstrăinaţi de casa pă­rintească, de ogorul care­ a rămas semnul legăturii neamului cu fiii, Ion Florin Banciu s-a afundat în lumea cărţii, încrezător în steaua sa. Şi-a luat licenţa în drept, apoi a plecat în străinătate, complectân­­du-şi studiile universitare la Liâge şi la Geneva, unde a fost un timp printre fruntaşii asociaţiilor cultu­rale studenţeşti. întors în ţară plin de avânturi şi nădejdi, s-a aruncat în lupta vieţii sigur că are să biruiască. Modest până la sfiiciune de acea modestie care e semnul sufletelor alese, dar în acelaş timp, hotărât şi sincer, Ion Florin Banciu aducea în lupta lui un optimism robust, cuceritor, o pregătire ştiinţifică temeinică şi o delicateţă sufletească rară, care l-au impus curând în sufletele tovarăşi­lor lui de generaţie. Era tânăr. Era frumos. Era învăţat. Era cuminte. Avea tot ce-i trebuia să isbutească. Cum s’ar fi putut îndoi atunci de isbândă ? A reuşit, după multe stăruieli să fie numit referent ad-hoc, în fostul Oficiu de studii al ministerului de Finanțe. Mi-aduc aminte ea acum, de ziua în care a venit întâia oară la Oficiu. Directorul, neîncrezător, fiind dat numărul mare de postu­­lanți, i-a dat, ca să-l încerce, o lucrare peste măsură de grea pen­tru un începător, prin încurcătura cifrelor expunătoare a adevăratei noastre stări financiare, pe acea vreme­ Era vorba de urmărirea a­­plicării programului de stabilizare la sfâşitul anului 1930. Lucrarea lui a fost pentru mulţi din colegii lui de mai târziu o surpriză. Şi o reve­laţie. Ca şi celelalte lucrări urmă­toare de altfel, purtând asupra e­­fortului fiscal în perioada post-beli­­că în România, asupra ritmului ca­pacităţii de plată a contribuabilu­lui român, asupra structurii taxe­lor noastre consumaţie, precum şi contribuţia sa la pregătirea mate­rialului necesar expunerii de moti­ve a bugetului anului 1931, toate studii menite informaţiei mai mari­lor, care dorm împreună cu altele, astăzi, în praf, prin cartoanele mi­nisterului. In lucrările lui, Ion Florin Ban­ciu era totdeauna aşa cum l-ara cunoscut întâi: întreg, fără cotituri, fără iscodiri, fără şiretlicuri. Gân­dul lui înainta măsurat, acumulând în urmă povara dovezilor cioplite în cifre ca într’un bloc. Cercetările economice aride, luau astfel un aer recules, asemănător cu un basso­re­­lief în piatră. Siliştean, aducea în oficiu flacă­ra tinerei generaţii ardelene. Iubi­tor pasionat al ţării lui de baştină, Ionel Banciu era unul dintre acele suflete rare care deschid ochii mari asupra tot ce văd în jurul lor şi se silesc să arunce punte peste inimi. De câte ori nu l-am ascultat poves­tind înflăcărat despre­­«ţările» din Ardealul lui drag, despre căutătu­ra oamenilor, despre portul lor, des­pre firea şi despre năzuinţele lor. De câte ori nu l-am văzut între­bând cu patimă de starea lucrurilor de la noi, de dincoace de munte. In tovărăşia lui simţeam noi, cam cum ar trebui să se petreacă procesul a­­cela de închegare sufletească a nea­­mului ajuns în sfârşit să-şi regă-­ tească nu numai unitatea politică ci unitatea lui spirituală, sensul şi rostul strădaniei lui în lume. Au venit reducerile crunte din vara anului trecut. Ion Florin Ban­ciu, încă nedefinitivat, a fost lăsat LUNI­I FEBRUARIE l£32 (Citiţi continuarea în pagina II a) ---------0000--------­..mm O comunicare oarecum oficioasă de la Riga ne-a încunoştiinţat că tratativele dintre noi şi Soviete sunt suspendate deocamdată. Acest deocamdată noi ştim ce însemnea­ză- Am spus-o din primul moment, atunci când, recunoscând utilitatea şi îndreptăţirea principială a aces­tor tratative, nu omiteam să ară­tăm şi dificultăţile de cari actual­mente ele se leagă. Intre alte regrete pe cari ni le provoacă întorsătura aceasta neplă­cută a lucrurilor — care dealtfel era de prevăzut — este şi acela de a fi expus un element destoinic al diplomaţiei noastre cum e Mihail Sturdza împuternicitul nostru de la Riga la o acţiune infructuoasă. Sunt sigur că între oamenii politici nu se va găsi numai unul care să exclame ridicând din umeri, apoi dacă au tratat diplomaţii... Împotriva eventualităţii unei a­­semenea aprecieri mă înscriu aci de mai înainte. Nu voiu spune că serviciul nostru diplomatic este din cele mai strălucite. Ca să fiu drept, voiu adăuga că e şi el... cum sunt în genere toate categoriile de funcţio­nari ai statului, dacă nu mai buni, — apoi cu siguranţă că nici mai răi. Dacă este însă o categorie de ca­re nu are nici o îndreptăţire de a­­ măsura capacitatea diplomaţilor noştri şi de a le acorda certificate calificative, apoi de­sigur că aceas­ta e cea a oamenilor politici. Ştiu că aceştia pretind că o misiune di­plomatică mai delicată trebue dată pe mâna ţirii... tivii. Asta e însă în marea majoritate a cazurilor cu totul fals. Căci dacă adesea însăr­cinările diplomaţilor noştri nu reu­şesc, aceasta se întâmplă mai ales pentru că guvernele noastre îi pun, prin politica pe care o poartă, prin lipsa de tradiţie în politica noastră externă, prin lipsa de linie fermă într’o situaţie inferioară. Cazul de la Riga e concludent. Re­iese anume din comunicatul oficios pe cari îl aminteam, că IN INS­TRUCŢIUNILE PRIMITE DE ÎM­PUTERNICITUL NOSTRU ERAU STABILITE ANUME PUNCTE DE PLECARE CARI IN REALITATE NU EXISTA! Cine e de vină în toate acestea? însărcinatul nostru de afaceri? Absurd. De vină e gu­­vernu­l, pur şi simplu, care s’a an­gajat în tratative, pe cari trebuia să le poarte dela un anumit punct inainte, fără să-şi fi luat garanţii serioase că acel punct era deja, câş­ti­gat. Veţi obiecta că nici guvernul nu e de vină,­­ că şi el a luat ches­tiunea în primire din alte mâni? Asta e explicaţie, nu justificare! Căci cum permite guvernul ca ches­tiunile noastre să fie desbăt­ute de alţii cari nu au faţă de noi nici măcar scrupulul de a nu ne lansa într’o afacere din care să ieşim ri­­diculi? Asta e însă o chestiune pentru sine. De care poate vom mai vorbi. Deocmdată să stabilim ceea ce ne interesează astăzi: că anume dacă le e uşor oamenilor politici să sub­­preţuiască «­cariera», apoi nu le e tot aşa de permis să o facă. Nu de alta — dar ca să nu li se deschidă procesul... Nae Ionescu

Next