Cuventul, aprilie 1932 (Anul 8, nr. 2495-2523)

1932-04-22 / nr. 2516

ANUL AL VlII-lea — No. 2516. 8 PAGINI 3 LEI Redacţia şi Administraţia BUCUREŞTI, Calea Victoriei 48, etajul I (Intrarea prin Pasagiul Imobiliara) Direcţia Redacţia Administraţia TELEFON nr .312/45 378/10 378/09 Director: Fondator: TITUS ENACOVICI NAE iONESCU ANIMCIURJIC ŞI PUDUCAJULE Se primesc la ADMINISTRAŢIA „CUVÂNTULUI“ şi prin toate agenţiile de publicitate VINERI 22 APRILIE 1932 Cultul Patriei şi alte arii Cu scrisoarea d-lui mareşal Frezan, chestiunea şi aşa peste limită de exagerată, a dizolvării «Cultului Patriei», ia, din fericire, un repede şi definitiv sfârşit. Ca o dovadă de superioritate a stilului ostăşesc în faţa alambicurilor frazeologice prin care se trece, dar nu se distilează, spuma patriotardă. Căci numai un militar, şi încă un comandant de clară viziune ca aceia a d-lui mareşal Frezau putea să curme din rădăcină şi fără de menajamente, un echivoc, din care şi-a tras, dealtminteri, unica brumă de viaţă răposata ascociaţie. Şi cu aceasta, nu strică să vedem, pentru ce «Cultul Patriei» a fost o organizaţie inutilă şi pentru ce, în consecinţă, gestul dizolvării ei necilare oarecum exagerat. Nu se suprimă şi nu se intervine cu energie decât în acele organizaţiuni ce cu adevărat ameninţa existenţa statului şi securitatea obştei, în una din nenumăratele ei înfăţişări. Nu se cheltuesc, după aceia, nici argumente, nici forţă publică pentru a reda neantului o băşică goală, aşa cum a fost defuncta asociaţie, şi pe care presiunea ambianţei ar fi sfârşit, să o reducă la inexistenţă, dacă nu cumva, precum e credinţa noastră, problematica ei viaţă n’a făcut dovada eclatantă că zodia vorbei pentru vorbă a trecut şi că niciodată, mai mult ca astăzi, cultul patriei şi patriotismul stau în faptă şi mai ales în modestie. «Cultul Patriei» era virtualmente, dizolvat, înainte de hotărârea guvernului. «Cultul Patriei» a fost tot dizolvat, pentru că preffondanta societate se născuse cu germenele morţii într’îasa. Când o organizaţie îşi trage raţiunea fiinţării numai din exerciţiul protestului, când misiunea ei se rezumă la o literatură de comunicare şi acelea într-tui înfiorător stil de melodramă, soarta ei e decisă prin chiar aceasta. Cum foarte bine s’a spus deunăzi, când cu polemica apărării Coroanei, un partid întemeiat pe această bază nu-şi are raţiunea în Ţara Românească, pentru simplul motiv că Ea nu are împotriva cui să fie apărată. Istoria noastră naţională se confundă cu istoria Coroanei, astăzi ca şi în trecut. Acestei constatări să ne fie îngăduit să aşezăm şi Cultul Patriei, cel deadevârat, acel simţământ instinctiv, care n’are nevoi nici se cere demonstrat cu vorbe cât cu fapte şi de la care nimeni nu abdică, în vremi de ja nevoe ca şi în vremi de linişte. E ca o lege de aramă, severă şi ineluctabilă. Atunci, împotriva cui să lupte o asociaţie cu acest scop organizată? Lipsită de obiect, o astfel de întreprindere în chip fatal va aluneca spre diversiune şi zădărnicie formală. Ea constitue pe deasupra şi o desfidere aruncată obştei cetăţenilor, presupuşi minori, needucaţi, antipatrioţi. Dar a te socoti procuratorul, cu dela tine putere, al unei întregi societăţi, şi încă într’un domeniu în care fiecare ţine la autonomia lui morală, ni se pare o uzurpare, dacă au de ordin penal, în orice caz de natură psihiatră. Şi ca să nu se spună că ne păstrăm în generalităţi şi că opunem unei campanii de vorbe alte vorbe, să ne oprim în acel caz, la acea manifestare din care răposata asociaţie a bătut una din cele mai sgomotoase monede: la solidarizarea şi la protestul adresat publicului român de pretutindeni, când cu pângărirea invalizilor sub trecutul regim, naţional-ţărănist. Cine nu-şi aduce aminte de exordiul acela, repezit ca o nucă în perete, tot pe atât de inutilă pe cât şi de găunoasă: «Tresare ţărâna de pe mormintele...», etc. etc. Şi cine, la sfârşitul dezolantei lecturi nu şi-a zis, ridicând din umeri: «ei şi ?» Cu ce drept se instituiau domnii aceştia în apărători din oficiu, înleteuind filantropia cucoanelor cu o filantropie lacrimogenă şi «utivirilă ? Am zis dezolantă, lectură şi adevărul este că toată activitatea «Cultului Patriei» a fost de o deprimantă dezolare. Ceea ce o scuză într’un fel — dacă scuză poate fi şi îi mai atenua din gravitate, e că jocul acesta de-a patrioţii a fost un joc generalizat la care au luat parte atât partidele politice, cel istoric, al liberalilor deseori şi monitorul său din Brezoianu în special. «Cultul Patriei» a şi fost socotit, dealtminteri, drept o sucursală a întreprinderii delaţioniste şi patriotarde a «Universului». Or, aceasta şi numai aceasta nu spune îndeajuns? Cine a jucat mai mult pe coarda aceasta şi ce rotativă a abuzat mai mult de clişeul «Bunului Român», ca aceia din teascurile de pe Brezoianu? Dar cine a luat în seamă şi pe cine a emoţionat aerele şi ariile anacronice ale monitoarelor patriotarde ? Iată pentru ce, spuneam, aflăm cam exagerată măsura guvernului. Gândul că o apropiere între gărzile hilleriene și între comitetul de salute publică și de oratorie perimată, a «Cultului Patriei», s’ar putea face, trebuia să oprească pe guvern dela o măsură al cărei prim cusur este că este lipsită de obiect. Dacă, totuşi afli în chiar această represiune, o scuză, este aceea că niciodată mitologia populară nu va ridica pe onorabilii eroi de Caragiale, negri în cerul gurii de cerneala înghiţită, la rangul de martiri pentru o cauză sacră. Poporul e mai discret şi mai subtil decât se bănueşte. Iar năpastele câte s’au abătut peste capul lui de 15 ani încoace l-au învăţat să distingă între martiri şi amatori de publicitate. La moartea unui preot aromân Intr’un mic centru aromânesc (lei poalele munţilor Pinduhii s’a stins, de curând un modest preot octogenar, părintele Vurarcu. Altarul modestei bisericuţe din Grebena a pierdut pe slujitorii ei, iar credincioşii fanatici de pe aceste meleaguri care decenii dearândul se strângeau in jurul blândei figuri mesianice a bunului părinte spre a asculta cuvântul Mântuitorului în limba lor strămoşească, pierd prin moartea lui pe Păstorul care nu s’a clintit nici o clipă dela postul său. Uraganul luptelor sângeroase a desrădăcinat şi împrăştiat întregi generaţii, dar n’a putut despărţi pe acest apostol al unei credinţe de altoiul şi amvonul lui. A înfruntat vijelia trecutului dureros cu pilduitoarea hotărâre de a mu-şi părăsi turma năpăstuită şi fiecare asasinat, care răpea câte unul din jurullui, săpa încă o cută de durere pe fruntea lui oţelindu-i şi mai mult sufletul. Fanatismul şi abnegaţia apostolică a acestui adevărat slujitor al Domnului, evocau primele timpuri ale creştinismului, când prigoana pleica şi mai mult credinţa în sufletele mărturisitorilor Crucii. L’am întrebat într’o ni cum de a putut să reziste decenii întregi atâtor prigoane câte s’au deslănţuit pe pământul dudului. Cu un calm impresionant şi o simplitate impunătoare mi-a răspuns: «Nu puteam pleca. Domnule Profesor. M’ar fi urmărit într’una glasul ce l’a făcut pe Sfântul Petru să se întoarcă la Roma şi dragostea pentru cel de un sânge cu miner. Tristele vremuri ale acestui trecut de opresiune s’au scurs. Timpuri mai bune au găsit pe acest apostol lângă modestul său altar, liniştit, cu aceiaşi bunătate în privire dar cu aceiaş durere în suflet... turma se împuţina şi acum, nu din cauza măcelului stupid din trecut ci, de astă dată din cauze la care se putea rezista mai pufin. Zguduirea socială provocată de schimbul de populaţii între Atena şi Angola a adus în Macedonia peste un milion de refugiaţi. Exproprierea păşunelor şi brăzdarea lor cu plugul a condamnat la peire creşterea vitelor şi cu exodiu pe aromâni. Câm am încercat într’o zi să-i strecor în suflet o rază de optimism, părintele Purareu, cu ochii înlăcrămaţi, mi-a răspuns «Să dea Dumnezeu. Să dea Dumnezeu. Dar mulţi din ai noştrii pleacă, iar de cei rămaşi aci nu prea se interesează fraţii noştrii de la Bucureşti». Am încercat să-i dau speranţe. «Nu ştii cât de fericit aşi închide ochii — mi a răspuns « dacă aşi şti că turma mea va vedea zile mai bune». Aromânii au pierdut pe nasterul lor. Dar figura lui va rămâne neştearsă în sufletele tuturori, iar viaţa lor o pildă de creştinească şi românească trudă. C. Kotta • Perpessicius Actualitati La 22 Aprilie 1882, murea, în vârstă de 37 ani, Vasile Conta, filosof român. Toată lumea ştie că acest Conta a fost filosof român; de aici, poate, şi popularitatea pe care a avut-o în straturi a căror înţelegere filosofică se oprea la identitatea pesimism-filosofie. Dar popularitate a avut. Eram copil, prin preajma războiului, când circula în multe case de oameni Cumsecade acel pântecos şi rebarbativ tom. «Operie filosofului Conta», în ediţia Minar, îmi amintesc şi acum veneraţia cu care era cetit, comentat şi trecut din mână în mână. Ce-or fi înţeles oamenii aceia, nu ştiu. Dar faptul că Vasile Conta fusese prietenul lui Eminescu, murise de tuberculoză şi publicase cărţi de filosofie ateistă, poate şi faptul că era citat ca precursor antisemit — constituiseră o glorie privilegiată în jurul numelui său. Era un martir al gândirii, un ateist şi un apostol al positivismului. Mai puţin apreciat a fost în elita, ca să spunem astfel, filosofică, unde Conta era respins întotdeauna sub osândirea de autodidacticism şi diletantism. Ceiace nu era fals. Mă întreb, însă, pentru ce trebuie să preferăm cărţi mulate sau compilate după modele strise, unor lucrări ce e dreptul mai rudimentare în informaţie, dar cu indiscutabila superioritate a clarităţii în expunere şi originalităţii în gândire. Căci, deşi pare paradoxal, deşi Conta a împrumutat şi premizele, şi metodele şi limitele filosofiei materialiste contemporane — cărţile lui nu sunt nici compilări nici popularizări, aşa cum se fac de la Eurrosia Poteca încoace. Vasile Conta a gândit pe puteri proprii,şi a scris limpede, organizat şi atrăgător ipotezele prin care îşi explica el lumea şi viaţa. Nu trebuie să zâmbim, astăzi, despre «Teoria ondulaţiilor universale», despre mecanica lui fără obstacole şi despre explicaţia evoluţiei speciilor, simplă şi la mintea omului cum mimai tin diletant o putea scorni. Vasile Conta a scris în spiritul timpului său, a scris aşa cum învăţase să gândească şi să înţeleagă la Anvers. Mai trist era că nu avea cine să îl urmărească în ţară — unde se urzeau atunci alte destine culturale şi filosofice — iar în steinătate nu putea stârni prea mare vâlvă, atât pentru diletantismul său stânjenitor, cât şi pentru faptul că, acolo, gândirea lui nu însemna nimic prea extraordinar. Conta avea, probabil, vie certitudinea caducităţii teoriilor sale, ca a oricăror adevăruri. «Este bine înţeles că nici eu nu pot avea pretenţiunea că teoria apărută şi în parte produsă de mine în această scriere, ar fi absolut adevărată. Susţin numai că ea ar fi singura concepţiune posibilă pentru un creier din timpurile noastre pus pe treapta la care a ajuns experienţa noastră cea mai întinsă, voi să zic ştiinţele pozitive» (Teoria Fatalismului, Opere, p. 152). Dar ce admirabilă e liniştea aceasta, izvorând din «experienţa cea mai întinsă»! Ce umilitoare lecţie asupra modei care influenţează şi, de cele mai multe ori, elaborează un sistem filosofic. Căci Vasile Conta, ca şi toţi contemporanii lui din Apus, nu făcea altceva decât să gândească după modă — după o modă streină, care nu găsea nici n’ar fi putut găsi ecou în intelectualitatea română de pe atunci. Faptul că şi-a legat premizele de «ştiinţele pozitive», de biologie mai ales, i-a hotărât destinele. Căci sunt unele influenţe în gândirea unui filosof cari îi dau posibilităţi de continuă întinerire; şi sunt altele cari îl robesc unei anumite zone, cu itinerariu modest şi cu oprire sigură, într’o inerţie din care nici o voinţă nu-l mai poate scoate. Nu au trecut decât cincizeci de ani dela moartea filosofului, şi orientarea lucrărilor sale a şi căpătat un aspect vetust. Dar din viaţa şi din opera lui rămân, pentru noi, câteva semnificaţii pe care va trebui să le preţuim. Mai întâi, pasiunea cu care şi-a închinat existenţa studiilor filosofice, setea cu care a gândit şi a lucrat, singur. Şi nu printre cele din urmă, calmul cu care se spune că discuta şi încerca să înţeleagă alte sisteme filosofice sau alte puncte de vedere, opuse lui. Gh. Panu scrie în «Amintirile» sale că Vasile Conta nu-şi pierdea seninătatea în discuţii decât cândvenea vorba despre ovrei. Se putea, oare, o laudă mai mare a filosofului român ? Mircea Eliade , glumeaţă legea asta pentru «controlul averilor», votată la Cameră într’un entuziasm, pe care numai o lege pentru sporul diurnelor parlamentare, ar fi izbutit să-l stârnească. S’ar spune că deputaţii noştri au fost brusc cuprinşi de un acces înfrigurat de moralitate, pentru care ar fi fost în stare să se ia de piept cu Dumnezeu, pe loc, imediat şi direct. Asta îi onorează, li onorează pe ei şi ne amuză pe noi. Căci s’a întâmplat în cursul discuţiei un mic incident de o savoare şi mai ales de o semnificaţie, care merită să fie subliniată măcar în treacăt. S-a propus anume, la articolul 25, un amendament, «în sensul că toţi cei cari nu pot justifica o profesiune sau alte mijloace de existenţă vor fi supuşi la prevederile prezentei legi». Lectura acestui amendament a fost întâlit fintit o formă de proteste. Reportajul parlamentar spune textual că din incintă s’a născut o vie agitaţie». Câţiva oratori au cerut cuvântul, opoziţia a vociferat, cuvinte grele au trecut dela pupitru la pupitru. Calmul s’a restabilit cu greu, numai în clipa în care amendamentul cu pricina a fost retras. Altminteri cine ştie ce s-ar mai fi întâmplat. Cine poate să explice această furtună pornită ciudat la auzul unui simplu amendament, despre ai cărui termeni nu se poate spune decât că sunt inocenţi? La urma urmelor, daca e să controlăm averea unor oameni cu ocupaţie precisă, care muncesc, sunt retribuiţi şi au resurse oarecum, legale, în orice caz vizibile, de ce nu am exercita acelaş control asupra averii oamenilor fără ocupaţie determinată, care nu muncesc, nu sunt retribuiţi şi totuşi, sau tocmai de aceea, se trezesc într’o bună dimineaţă milionari? De ce? Răspunsul nu e greu. Pentm că în această cameră, ca în toate camerele noastre, ca în toată politica noastră, majoritatea ■ politicienilor, sunt «fără profesiune». Profesiunea lor este agitaţia, polemică şi ideologia , toate lucruri foarte drăguţe, dar fără rentabilitate. O întrebare dintre cel mai simple ar fi să ştim de ce domnii ăştia săraci — şomeuri în eternitate — nu mor de foame. Ei bine la această cutezătoare întrebare, ei refuză să răspundă. Au spus-o răspicat, alaltăeri la Cameră, când s’au găsit câţiva insultaţi, de cea mai nevinovată dintre propuneri. «Fără ocupaţie» — iată ce explică moralitatea, pasiunea şi nivelul bărbaţilor noştri politici. m. sb» Vasile Conta -popo M. S. Regele şi Marele Voevod ieşind de la solemnitatea celei a 100-a aniversare a Eforiei Spitalelor civile Naţionalism economic Nu pentru a împinge spre un recea pasiune care înseamnă o noua gim încă mai accentuat de politică excedentară în balanţa comerţului exterior punem acest titlu şi îl considerăm ca element dintr’un program. Această politică excedentară este doar politica sărăciei accentuată prin nevoia continuă de a ne creia rezerve cu care să plătim cup o formă de existenţă a statului, şi au adoptat metodele unui naţionalism comercial pe care l-au învăţat desigur în Indii. Franţa cunoaşte aceiaş încordare, menită probabil să însemne un început de ordine în viaţa economică a lenei. Căci dezordine însemna regimul ce am nul. Excedentul de 6 miliarde dini trăit până azi, cu schimburi anaranul trecut reprezintă valoarea eu-jhice şi fără bici Dezordine, ponului pe care trebuie să-l plătim inflaţie şi agitaţie, când mărfuri în străinătate. Aşa încât balanţa de aceiaş natură se vând cruciş înplăţilor păstrează un anume echili- tru aceleaş pieţe, adăogându-se astru exterior, rezultat din efortul fel la preţul lor, transport, asigura, extraordinar de adaptare pe care re, uneori vamă, procente etc. l-a făcut ţara românească în ultimii ani pentru a-şi respecta angajamenmentele faţă de creditorii externi. Acest efort ne-a costat o necontenită devaloriare a produselor şi muncii româneşti pe care le-am vândut cn preţ mereu scăzut numai pentru a obţine diferenţele necesare plăţii acestui cupon. Dacă vroim Am fost martor la Următoarea scenă, care merită reprodusă. Două doamne, o bogătaşe româncă, tânără, puţin dezorientată şi ca tovarăşe o doamnă de naţionalitate franceză, merg după cumpărături de mobile. Expoziţie după expoziţie, magazin după magazin, nimic nu satisface cerinţele nelămurite şi oriea socoti cu realităţi va trebui să ce i site ale tinerei compatrioate. Mivaluăm în bunuri reale ce face plărajul străinătăţii, a frumuseţelor timpn bani. Cei 6 miliarde din acesta din marile magazine ale Apusului an care merg peste graniţă pentru o ţine prinsă şi hotărârea e dictacupon reprezintă o valoare care af. tă de mai înainte: o călătorie la cum doi ani poate fi socotită dublă. Viena îi va procura ce doreşte. Căci doar nu ie iei muncă şi produ-! Atunci intervine tovăraşa cu pase naţionale exportate, reprezintă triptis.nul ei adânc şi sensibil, pe ~ azi când economia statului estcu.are ca orice om de rasă n trans. aşa de întreţesuta cu economia parti-portă ş..j adaptă locul ui u„diatră. culmă - cuponul pe care-l achitam j cstc, şi indică in faţa prietenei sale cu regularitate an după an. Prin spectrul lipsiţilor de lucru din acest urmare ea să isprăvesc cu acest oraş, care ar căpăta pâine pe luni cam lung preambul — nu este vor- ^ de zile dintr’o comandă care duba de a examina, aici, sub acest ils- J pinde numai de hotărârea ei, îi apect problema cumpărăturilor din rată jalea magazinelor goale de străinătate. Vreau să relev un aspect mai imediat şi mai sensibil, care impresionează pe toţi cei care au întârziat iarna aceasta prin magazinele Londrei sau Parisului. Intoarcerea interesului cumpărătorilor spre produsele naţionale. Până acum nu numai la Bucureşti, dar în ori ce magazin al vreunui oraş din Europa supremul argument pentru recomandarea mărfurilor consistă în a te asigura că marfa este de provenienţă străină. Englezii dispreţuitori, persistenţi, ai acestei probleme au pus-o cu adlientelă, a funcţionarilor care aşteaptă de la o zi la alta concedierea şi păcatul pe care l-ar face să se ducă să aline aiurea, dureri şi lipsuri, atunci când sub ochii săi stau strigătoare. Iată argumente care conving şi o fiinţă câştigată pentru un naţionalism eficace. . Cumpăraţi marfă produsă în România va fi un îndemn care în multe domenii ale comerţului ar fi o elibinare necesară şi ar putea forma baza unei propagande pentru care şi statul şi particularii ar trebui să colaboreze solidar. Fără îndoială că sunt şi rezerve de făcut. Producţia naţională are şi ea scadenţe sale şi în ce priveşte preţul şi în ce priveşte calitatea. Meşteşugarii români au pierdut multe din calităţile lor de odinioară, şi au de făcut drum mult până să primbm cerinţele epocei şi să se ridice la ce vrem noi să le cerem. Iar fabricile noastre au desigur de realizat progrese serioase până să ajunge la condiţiile estetice care se cer tuturor produselor industriale. Aceste sunt însă lucruri cărora trebuie să le dăm rostul şi valorificarea lor şi nu pot îi o piedică pentru bunăvoinţele care ar putea aduce o piatră la progresul industriei româneşti. Şi pe un alt plan problema aceasta a naţionalismului economic trebuie să capete realizări fără de care vom pluti mereu în dezordine şi vom însemna cu fiecare an mai grele şi mai supărătoare piierderi de valori. Planul marilor lucrări ale statului sau ale instituţiilor publice. Căi ferate, de pildă. Nu văd nici o necesitate a veşnicei cerinţe de apel la constructori străini, atunci când bazele teehnice şi evaluările se pot stabili în condiţii oneste de către inginerii noştri, şi acordarea lucrării se poate face doar pe baza unor atari evaluări. In mâna noastră stă hotărârea de a valorifica, de a educa şi a îmbogăţi economia noastră, munca şi technica românească, mai bine valorificată înlăuntrul ţării decât în afară de ea. Pe deasupra acestor consideraţii stă lin fapt asupra căruia am mai atras atenţia şi care va trebui, credem, să preocupe viitorul Consiliu al Economiei Naţionale, valoarea covârşitoare a consumului intern faţă de consumul extern şi necesitatea unei poitici consecvente care să guverneze acest consum intern, să-l sporească şi să-l valorifice încă. Octav Onicescu --------oooo------- Rubrica plastică Expoziţia Rodica Maniu de MAC CONSTANTINESCU Sala «Universul» din strada Brej Utate aproape neverosimilă pe care zoianu, lăsată în umbră de artişti numai atmosfera marină îl poate şi de public în sezonul plastic actual, capătă o deosebită strălucire prin expoziţia de acuarele a d-nei Rodica Maniu. Rar ne-a fost dat să admirăm un ansamblu mai unitar şi mai luminos ca acuarelele d-nei Rodica Maniu, prezentate pe panourile sălei Universul. Peisagiul de coastă Marină predomină în expoziţie. Privelişti xiline de lumină, cu stânci aride pe primul plan, profilate pe fondul întinsului apei care cuprinde o bună parte din suprafaţa tabloului, susţinute la partea superioară, de o fâşie de cer, vizionat în coloritul subtil de o variabi oferi. D-na Rodica Maniu a iubit întotdeauna plain-air-ul peisagiului de litoral şi l-a interpretat în tablourile sale ori de câte ori a avut prilejul. Viziunea imaginilor cu motive de peisaj corstean este încă vibrantă în amintirea celor ce au vizitat expoziţia de la «Cartea Românească» din Decembrie 1930. Aceiaşi grandioasă sălbătăcie, cu masive ruginii de piatră şi fonduri verzui de mare oferă pictorului şi «Coasta de Argint» a Mărei Negre. Câteodată compoziţia este tăiată de arabescul monumental al vreunui copac sau de mlădiţele fragede ale unui arbust, totul contopit suav şi cu restul elementelor motivului. Tabloul capătă atunci grandoarea spirituală a unei estampe japoneze de mare maestru. Elementul antropomorfic, care lipsea aproape complect din peisagiul corsican, apare în unele tablouri cu destulă discreţie, printre stânci, sub forma unei adolescente chaigneuse». In genere acuarelele d-nei Rodica Maniu sunt vizionate în tonalităţi calde. In motivele marine în care intervine nudul, pictorul reuşeşte să creieze un contrast de fericit efect între coloritul cald al carnaţiei suprapus tonurilor de albastru rece al mărei. Alături de peisagiile mai sus citate, d-na Rodica Maniu mai expune şi o parte din siluetele feminine atât de distinse în cadrul interiorului familiar, siluete îmbrăcate în rochii de stil ce pretează la armonii de linii şi de colorit distins şi melancolic, asemeni unei flori fanate- In expoziţia dein «Universal» d-na Rodica Maniu expune numai acuarele. Faptul este cu atât mai important, cu cât talentul pictorului îşi găseşte în această tehnică adevărata putere de expresie. Credem oportun să repetăm aci câteva rânduri scrise în legătură cu expoziţia sa de acum doi ani. In tabloul d-nei Rodica Maniu, acuarela şi-a spus toate secretele. Intr’o epocă în care acuarela devine din ce în ce mai rară, technica preţioasă a d-nei Rodica Maniu este surprinzătoare de virtuozitate, reuşind să scoată efectele cel® mai rafinate. Conform tradiţiei adevăratei acuarele, cu întrebuinţarea tonurilor transparente şi excluderea totală a albului de gouache, pictorul reuşeşte să dea intensităţi de lumină, într’o valoraţie savantă şi sensibilă în acelaş timp, precum şi anumite impresiuni de tonuri opace acolo unde materia o cere, realizate totuşi, numai din tonuri transparente. Socotim talpaiul d-nei Rodica Maniu, drept unul din cele mai rare şi mai distinse ale genului, susţinut cu o intensitate din ce în ce crescândă. Scriam odată, că fiecare expoziţie a d-nei Rodica Maniu este o agreabilă surpriză pentru amatorul de artă, deoarece artistul în fiecare expoziţie, aduce o dominantă în alegerea motivului interpretat. Italia, Veneţia, Corsica, Balcicul, Canadra, şi-au aşternut rând pe rând lumina pe pânzele artistului îndrăgostit de soare. In acest sfârşit de sezon, expoziţia d-nei Rodica Maniu este poate ultima irizare de artă adevărată a anului plastic. ____. ...____