Cuventul, august 1932 (Anul 8, nr. 2613-2643)

1932-08-14 / nr. 2626

ANUL AL VllI-lea.­­ No. 2620 Redacţia şi Administraţia bucureşti, Calea Victoriei 4», etajul I (Intrarea prin Pasagiul Imobiliara) I 312/45 Dire­ctia TELEFON :­­ 378/10 Redacţia I 378/09 Administraţia Fondator, Director: TITUS ENACOVI­CI NAE IONESCU anuncbuiu­ieri­ pmui­mn „cuvântului“ şi prin toate agenţiile­­le publicitate Taxa de francare plătită In numerar conform aprobărei Dir. Gen. Pi î. V. Ho. Î9.1SK5/9â2 se primesc la „SUSPENDAREA“ CONVERSIUNII Un pas cu Mântui Vedeţi, aşa se întâmplă, cum am prevăzut noi. Spuneam, în adevăr, acum câteva zile că guvernul nu va putea veni, în actuala sesiune parlamentară, cu un proiect de lege pentru modificarea conversiunii, cel mult dacă ar putea suspenda ju- decarea proceselor în curs — până în toamnă. Şi, iată, pe ziua de em­ tdare ziarele anunţă această sus­pendare. Paralel cu această încercare de a se câştiga timp însă, aceleaşi zia­re sunt în măsură să anunţe că s’a mai cerut ceva: un proect de lege care să prevadă obligativitatea pentru debitori de a-şi preschimba poliţelii şi de a plăti dobânzile, sub sancţiunea pierderii dreptului la conversiune. Şi asta dă de gândit. Nu în semnificaţia imediată a in­tenţiei. Ce se urmăreşte, e clar, să se asigure o anumită lichiditate băncilor. Sau cel puţin asta se spu­ne. Şi, nu o contestăm, se poate spune. Ce va rezulta, însă, din aces­te două măsuri co­nbinate: obliga­tivitatea preschimbării poliţelor şi suspendarea judecării cererilor de conversiune, este altceva, şi anume, crearea unei atmosfere de nesigu­ranţă, înlăuntrul căreia să se poa­tă frustra de fapt debitorii de be­­neficiile conversiunii. Să se preschimbe poliţele şi să se plătească dobânzi? In beneficiul cui ? Al Băncii Naţionale, nu. Ştim că se scoate mereu în faţă B. N. R. Dar ne îndoim dacă de drept. In de­finitiv remobilizarea portofolului, îngheţat prin conversiune, nici nu priveşte Banca Naţională, care nu mai are în fond dreptul de a res­­conta un asemenea portofoliu. Băn­cile sunt de mult datoare să-l fi în­locuit cu un altul, viu. Au făcut-o­? Probabil. Dar cât de viu e porto­foliul lor neagricol se vede din fap­tul că institutele de credit nu pot încasa nimic de la debitorii lor şi sunt silite să recurgă, pentru a fa­ce faţă obligaţiunilor, la Banca Na­ţională care le măreşte mereu res­­contul (Sunt bănci al căror rescont a trecut de două miliarde lei). Urmează de aci, cu necesitate, că ob­ligativitatea preschimbării poli­țelor nu se face decât în beneficiul băncii creditoare, care va începe să încaseze din nou dobânzi. Cari do­bânzi? Tocmai dobânzile împotriva cărora a fost nevoe să se facă le­gea conversiunii. Amuzant, nu? Dar mai e ceva. Sunt nenumăra­te cazurile în care debitor­ii agricoli au primit invitaţii presante, poftiţi vă rog, să facem o transacţie. Ceea ce, în principiu, nu e rău. In ultima vreme însă, invitaţiile acestea, nu mai puţin frequente şi nu mai pu­ţin presante ca până acum, pun pe datornici în faţa unor creditori mult mai exigenţi, cari sfârşesc în­totdeauna prin ameninţarea, vezi că se modifeă legea coversiunii. Ia­tă, prin urmare la ce vor servi mă­surile preconizate de guvern: mij­­loc de presiune a băncilor asupra debitorilor, pentru a le stoarce transact­i uneori oneroase. Și da­că simpla amânare a judecării ce­rerilor de conversiune era suficien­tă pentru a intimida pe debitorul ne­voiaş şi de bună credinţă (pe debi­torul escroc nu-l intimidează în nici un caz), vedeţi cu cât mai pu­ternic va fi acest instrument, de presiune atunci când a dublat de obligativitatea preschimbării poli­ţelor, care, precum lesne se înţele­ge, poate deschide poarta tuturor abuzurilor. Asta e situaţia. Şi acum comen­tariile politice. Intenţiunile pe cari le analizarăm mai sus, sunt ale guvernului. Gu­vernul e al partidului naţional - ţărănesc. Iar partidul naţional-ţără­nesc a manifestat în ultima vreme veleităţi de precizare doctrinară. Să nu amintim decât de manifestul e­­lectoral şi de lămuririle verbale ale d-lo­r Maniu şi Mihalache, şi încă e suficient pentru a fi îndreptăţiţi a afirma că partidul înţelege şi e hotărât să evolueze înspre un ţă­rănism mai accentuat. Iată, însă, că între primele in­­­tenţiuni legislative pe cari le a­­nunţă guvernul, găsim aceste în­cercări de apărare a intereselor băn­cilor. Nici nu vreau să discut dacă măsura e îndreptăţită sau nu. As­ta o vom face mai târziu. Când va veni chestiunea în întregul ei în desbaterea parlamentului. Vreau să stabilesc însă ce încep a face naţio­­nal-ţărăniştii. Nu sunt două zile de când d-nii Maniu şi Mihalache — de d. Iunian să nu mai vorbim — s’au declarat pentru conversiunea tuturor dato­riilor; şi acum prima grijă e pen­tru bănci. Să fie ăsta un început de guvernare ţărănistă? Dacă faptul se va adeveri — şi nu e nici un mo­tiv să nădăjduim contrariul — a­­tunci se reeditează, în condiţiuni in­comparabil mai grele şi pentru ţară şi pentru partid, guvernarea din 1928 — 931. îmi permit să atrag atenţia asu­pra împrejurărilor; şi să adaug : nu e bine. Peste orice consideraţii de oportunitate, nu e bine. Nu e bine nu numai pentru partid. Asta e, mai la urma urmelor indiferent. Dar nu e bine pentru ţară. Căreia o politică sincer şi categoric ţără­nistă îi e astăzi singura indicată. O spunem în primul rând d-lui Vaida. Omul acesta care în ulti­mele două-trei săptămâni a luat — pentru cine cunoaşte împrejurările — proporţii epice, şi care ar fi pă­cat să prezideze cu prestigiul lui şi cu jertfă lui un guvern cu o ac­ţiune hibridă fără de a doua zi- Nae Ione­scu NEMUIRIi_ COTIDIENE Am călătorit deunăzi în tren, ca un tovarăş de drum, inte­ligent, cultivat. Un bărbat subţire care a ocupat înalte funcţii în ar­mată şi în viaţa civilă. Bineînţeles, ca tot omul inteligent şi cu oareca­re spirit de sinteză avea gata un Plan de refacere şi cât nu era pus la punct planul său de refacere, credea că alţii trebuie să-l aibă. To­varăşul nostru de drum avea predi­lecţie pentru câteva gazete româ­neşti. Pentru cele mai corect gân­dite şi mai isteţ scrise. Dar găsia că gazetele acestea nu-şi fac des­tul datoria. Adică, nu influenţează destul cercurile conducătoare. Este de prisos, să arătăm că gazeta nu poate şi nu trebuie să se îndepăr­teze de la misiunea ei de informatoa­re. Că oricâtă, stăruinţă şi bună­voinţă ar depune, ea nu poate schimba realităţile de azi pe mâini. Gazeta nu face alta decât să­­ informeze, să desluşească şi să dea în vileag secrete de culise, câteodată, sau cel mult să pre­vadă unele fapte. Atât şi nimic mai mult. O bună parte din publicul cetitor îi pretinde însă presei să fie şi putere executivă. Confuzia de pu­teri nu se face în stat, în măsura în care se face în imaginaţia încinsă a lectorului■ Dar asta este altă po­veste. Ceia ce am remarcat la tovarăşul nostru de drum este naivitatea cu care cădea în cursă la anumite ştiri şi încăpăţânarea cu care refuza să creadă altele. Stăruie în atmosferă o nemulţumire universală, şi o ne­mulţumire specific românească. Tre­buiesc identificaţi cu tot dinadinsul vinovaţii, chiar când vinovaţii de actuala stare de lucruri nu sunt oa­menii, ci sistemul întreg. Spiritul de sinteză al cetăţeanuilui nemulţumit se lasă derutat de cel dintâi necaz al său personal. Amănuntele cresc în ochii lor şi acoperă cauzele cele adevărate ale răului. Ţapi ispăşitori trebuie să se găsească. Presa este şi ea de vină că nu informează cum trebuie, că nu­ scrie zilnic în ches­tiile, în care se încadrează şi ne­­mulţumirea personală a cetăţeanu­lui care face înalte speculaţii poli­tice. Este destul însă ca un ziar să atace unele puncte vulnerabile din conducere ca cetăţeanul să se entu­ziasmeze şi să fie încântat de erois­mul grafologic al autorilor de a­­tacuri. Trăsătura aceasta se remarcă la mulţi oameni de la noi. Şi am re­marcat-o şi la tovarăşul nostru de drum, inteligent şi cultivat, care era plin de admirație pentru un a­­numit gen de pamflet facil şi por­nit din foarte mărunte şi cotidiene nemulțumiri. i. cg. Telegramele anunţă că profesorul Piccard va întrejirimle azi noul său sfeot în stratosfera. Clişeul nostru reprezintă p­e celebrul explorator al văzdu­hului vorbind la microfonul postului d­e emisiune, al ziarului «Cuvântul». In ziua de 24 octombrie 1931 cu prilejul vizitei sale la Bucureşti. SUB STEAUA LUI HITLER Marile popularităţi sunt simpto­­mele cele mai expresive ale boalei unei societăţi- O colectivitate sănă­toasă au­e în stare să nască oameni excesiv de Populari, — politiceşte consideraţi. Ei sunt produse de fe­bră publică, — adică manifestări de aprindere, halucinaţie şi aiureală, aşa cum e în genere, chiar la indi­vizi, febra. Democraţiile au, însă, prin esen­ţa lor, o efectivă înlesnire pentru potolirea, măcar trecătoare, a unor astfel de friguri sociale: chinina guvernării... Marile popularităţi se vindecă, — repede, — cu eben,­ rea la Putere. Societatea suferindă se potoleşte o vreme. Rămânând, fi­reşte, pradă posibilă a unor alte crize. Fiindcă, scăpând de popula­­rităţile incomode, nu înseamnă că ai lecuit boala însăşi care le produ­ce. Sunt doar uşurări trecătoare, bu­ne totuş pentru a înlătura acciden­te mai grave. Cât de bolnavă e Germania, o a­­rată clăbucii şi tremuriciul, fantas­ma şi vărsăturile cari inventară pe Hitler. Ultimele alegeri au învederat aritmetic cât de ridicată e tempera­tura marei paciente- Criza ia, în a­­devăr, forma unui adevărat atac de epilepsie. Convulsiunile se agravea­­ză până la demenţă. Un grad mai ridicată febra, şi starea ar deveni iremediabilă. Iată, însă, că, prin simplu joc al forţelor imanente, pericolul îşi găseşte în el însuşi îngrădirea... Hitler va fi chemat la guvern. E fatal, e higienic, e limpezitor. Câ­teva luni numai de guvernare hit­lerista vor ajunge Germaniei ca să se uşureze de o grea şi periculoasă Popularitate... Nu ştim cât de inteligent e, în fond, acest norocos aventurier. Dar, dacă e, cum avem tot dreptul să bă­nuim, un ins cu şiretenia trează, nu se poate să nu-şi dea seama că, în împrejurările de acum, culminarea triumfului său e însuşi începutul strălucitor al prăbuşirei. Fiindcă, ce constituie, în ultimă analiză, temeiul curioasei domina­­ţiuni a lui Hitler, austriacul acesta primar şi verbos, asupra unui po­por învăţat, dela Luther Până la Fichte, cu altfel de beţii spirituale ? Forţa violentă care a ridicat aşa c­ e vertiginos pe eroul crucii încâr­­ligate e mizeria. Mizeria unei socie­tăţi care se acomodează greu cu fatalitatea. Lesniciosul amestec al suferinţei materiale cu ofensele su­fleteşti ale înfrângerii, creiară ma­terialul retoricii şi hibridei doctri­ne a naţional-socialismului. Cât de grea e mizeria, în care se înalţă azi cariera lui Hitler, o ilus­­trează următoarea întâmplare a u­­nui călător întors recent dela Ber­­lin. Mânca într’un restaurant de oa­recare lux. Pe când se prepara să guste un cotlet, foarte bine servit, vede intrând în salon şi înaintând grav un tip, destul de bine îm­brăcat şi, în orice caz, impresionant de distins. Tipul se apropie de ma­sa călătorului nostru. Scoate de sub h­aină o mică gamelă- înhaţă cu o mână discretă dar energică frumoa-­­­sa friptură. O trânteşte în gamelă,­ îşi şterge elegant degetele chiar pe şervetul clientului stupefiat. Şi spu­ne şoptit dar fioros : «câine, asta e pentru copiii mei!». Asemenea acte de violenţă discretă a mizeriei se petrec zilnic, la orice oră şi în toate colţurile vieţii ger­mane. Vedeţi, prin urmare, în ce condiţii Prim­eroase s’a putut extin­de şi desvolta o mişcare politică a cărei vehemenţă întruneşte laolaltă demagogia curentă socială cu de­magogia naţională a revanşelor ex­terne. Hitler înseamnă pentru fie­care din cei 14 milioane de oameni cari l’au votat, următoarele două garanţii sigure : pâine tutulor, h­o­tare «drepte» Germaniei. Şi asta, repede, scurt, — nemţeşte... Hitler e în putinţă. — e dator să le împlinească. Se întrevede uşor la el în culegerea roadelor victoriei, oarecare şovăială... Dar, batalioane­le de asalt, — şi legiunile de mi­zerie, — sunt acolo. Ele cer, impun, gata să ameninţe; pretind ca şeful, ca idolul, ca zeul să-şi pună în apli­care vrăjitoriile. începe, deci, declinul teribilei a­­venturi. Hitler nu va aduce în casa neamţului Pomenit mai sus cotletul agonisit azi numai prin dulcele rapt descris. Hitler nu va ocupa corido­rul Dantzigului şi nici nu va re­face, prin decret, imperiul colonial german. Oamenii vor continua să flămânzească iar patria să îndure mai departe comandamentele desti. 11 ul­ui. Hitler va fi un cancelar ca oricare altul. In mai puţin de un an, nouile alegeri vor avea să caute alt erou al febrei germane, nevin­decabile. Afară numai dacă, în adevăr, pre­şedintele Hindenburg nu e — cum s’a crezut — un complice tainic al şefului rasiştilor. In acest caz, cert că pentru a păstra pe Hitler în scopuri de mai serioasă premedita­re,­­ naţional socialiştii nu vor fi chemaţi la putere. Şi atunci, încă un an de opoziţie înseamnă pentru Hitler înrolarea întregii Germanii sub steagul crucii încârligate. Nu­mai încredinţân­du-i puterea, preşe­dintele Hindenburg va demonstra Europei şi istorici că nu e complice cu periculosul haiduc politic al Ger­maniei. De-o fi una, de-o fi alta, — noi credem că naţia atâtor experienţe ale absurdului va găsi, deopotrivă, ceia ce caută, un punct de echilibru lăuntric prin însăşi practica febrilă a dezechilibrelor. Dem. Theodorescu HITLER PENTIUM CRITICI de PERPESSICIUS D. MURARAŞU: Naţion­alismul lui Eminescu, edi­tura «Bucovina», I. E. Terouissi, 1932. — MIHAIL E­­MINESCU- Cezar­­ proletar rusz, (împărat şi prole­tar), trad. polonă de Emil Zegladowicz, Poznan, 1932. MICHAEL EMINESCU: Auggewählte gedichte deutsche ubersiezung von Viktor Orendi - Hennes­man, ed. «Von der Heide», Timişoara (tip. Scrisul Românesc, Craiova), 1932. — MIHAI EMINESCU : Gedichte, deutsche ü­bersetzung von N. N. Botez, tip. «Socec», f.a. Sunt toate indicaţiile că 1932 va putea fi socotit, în fastele literatu­rii româneşti, drept anul lui Emi­­nescu. Vasta bio­grafie critică a d-lui G. Călinescu, la izvoarele cas­­taliene ale căreia nu vom trimite îndeajuns pe familiari şi pe neofiţi n’a împlint numai una din acele la­cune, cu mult mai dezonorate pen­tru cultura unui neam de cât ab­senţa unei statui, pierdută în pa­nopticul mediocrităţilor politice. Ea a coborât din cerul legendelor şi de după norul aproximaţiilor, însăşi fiinţa pământească — de mu­ritor şi de trubadur — a lui Emine­scu, a purtat-o din nou prin cercu­rile prin care-i fusese dat să trea­că odată în viaţă şi în felul acesta cetitorul de obşte a cunoscut în ce măsură a fost organic şi armonie destinat celui mai mare dintre liri­cii literaturii noastre. Un Eminescu omenesc, divers complex şi mai pre­sus de toate nemistificat, iată ce a realizat d- G. Călinescu cu opera d-sale şi aceasta graţie dublului in­strument cu care s’a aplicat stu­diului pătimaş al izvoarelor şi ar­tei de a da viaţă, atâto­i fragmente, risipite, de mitologie. Revoluţiile cu­ cari a continuat după aceia, a­­cele vine de poezie, brută sau pre­lucrată, pe care le-a dibuit în sub­­pământurile manuscriselor acade­mice, ediţia proectată de postume ca şi studiul operei pe care biogra­fia critică — model de viaţă ro­manţată, precisă precât şi artistică — l-a anticipat numai, arată până unde ţinteşte pasiunea de cele eminesciane a d-lui G. Călinescu. După studiile de amănunt sau du­pă sintezele parţiale ale d-lor G. Bogdan-Duică, D. Caracostea, Tu­dor Vianu şi istoriografilor de la «Mihail Eminescu» din Cernăuţi,un post de comandă, eminescian, se făcea simţit. Sunt, apoi de adaos preţioase contribuţii la opera de tălmăcire în alte limbi, a lui Eminescu. Ele sunt cu atât mai îmbucurătoare cu cât urmează acelui impuls dinainte de instituirea marilor premii Haman­­giu- Ele vădesc, în felul acesta, în ce măsură tălmăcitorii sunt cuce­riţi de Eminescu şi se vor «profe­ţii inimii lui», pe lângă alţii, după frumoasa expresie a lui Rilke, pen­tru Iohansen. Ele sunt dea­ dreptul emoţionante, când tâlmăetorii sunt din afara graniţelor sau dintre mi­noritari. Traducerea pe fronă a d-lui Emil Zegladowicz dacă nu ne poa­te comunica mireasma leahă altoi­tă pe sonoritatea valahă a «împă­rat şi Proletar»-ului, nu mişcă mai puţin prin somptuozitatea impri­mării. Şi rămâi să visezi pe colibe japoneze, ca ’n mari petale distin­se, de nufăr, la frumuseţea muta a omagiilor grafice. Sunt ele mai pu­ţin valoroase? Şi gândul ne duce să vedem poeme de Baudelaire, în traducerile inimitabile ale d-lui Al. A. Philippide sau apocaliptica pre­faţă în traducerea din Tudor Ar­­ghezi, oferindu-se poeziei franceze­ Dar d. Emil Zegladowicz nu este numai amatorul de ediţii rare, ve­ritabilă mantie legală pentru un voevod — termenul nu-i displace — al lirismului, cum a fost Eminescu,­­ sa are la activul d-sale tipărirea unei antologii, în colaborare cu d-l Aron Coltruş, din lirica noastră contemporană.­ Un cunoscător aşa­dar, şi nu un diletant incidental, după cum tot un cunoscător şi un fervent eminescian se arată a fi şi d. Viktor Orendi-Hommenan, ale cărui cercetări în literatura şi arta populară românească datează de mai de mult. Tălmăcirile d-sale ca şi cele ale d-lui N. N. Botez, se a­­dresează celor mai reprezentative din poemele eminesciene: Luceafă­­rul, Scrisorile, Mai am un singur dor, Somnoroase păsărele, se în­tâlnesc în amândoiuă culegerile. Fără să fie cu putinţă a intra în amănunte, o distincţie se poate fa­ce de pe acum între ultimii tradu­(Citiţi continuarea in pag. II-a) DUMINICA 14 AUGUST 1932 Politica In­ter­naţio­anl­ă s Mişcarea insurecţională din Spania. I* Hiter cancelar al Reich­ului. 10* Conflictul anglo-irlandsz de VLADIMIR IONESCU O foarte puternică mişcare insu­recţională a izbucnit deunăzi în Spania. Nu nuimai la Madrid ei şi în numeroase centre din provincie sau produs grave tulburări în care o parte din armată trecută de par­tea răsculaţilor pare să fi avut ro­lul principal. Guvernul republican anunţă că scopul acestor insurecţii ar fi restabilirea regimului monar­chic.­ Evident, regaliştii nu pot fi străini de cele întâmplate. Dar fap­tul că printre trupele revoltate se găsesc tocmai unităţi cari printre cele dintâi s’au raliat republicii în clipa detronării Regelui Alfons tin­de să arate că pricinile răscoalelor sunt multiple şi că printre ele ne­mulţumirile creiate de gue­rnarea republicană ocupă loc de seamă. După ultimele telegrame din Ma­drid, telegrame cu caracter oficios, reese că guvernul Azana este încă stăpân pe situaţie. El asigură că a izbutit să stingă toate focarele de insurecţie şi că numai la Sevilla situaţia continuă a fi dominată de răsculaţi. De aceia a ordonat guver­natorilor din provinciile Malaga, Cadix şi Huelva să concentreze tru­pele pentru a participa împreună cu forţele militare trimise din Ma­drid la operaţiunile contra Sevillei. In restul ţării, pretutindeni regimul ar fi reuşit să înăbuşe mişcarea. Dar pe deo parte faptul că atât gu­vernul cât şi parlamentul s’au de­clarat în permanenţă convocare; pe de altă parte faptul că şeapte din­tre cele mai de seamă ziare madri­­dene au fost suspendate şi că în ace­­laş timp s’au operat mii de ares­tări în Capitală şi în provincie sunt de natură a vădi intensitatea şi pro­porţiile foarte vaste ale mişcării. Regimul republican în neputinţă de a remedia criza economică şi fi­nanciară şi de a pune capăt şoma­jului îşi pierde pe fiece zi populari­tatea. Şi cum în acelaş timp tradi­ţia monarchiei stărue prestigios în anumite regiuni şi cu deosebire în lumea rurală, este lesne de înţeles cât de lesne poate prinde temei o mişcare violentă împotriva guver­nării republicane. Deocamdată, so­cialiştii s-au declarat gat­a să susţi­nă fie şi cu armele regimul actual, iar guvernul autonom al Cataloniei a dat la Madrid ,asigurări că va fi alături de guvern în lupta împotri­va mişcării monarchiste. Dar în vreme ce conducătorii re­publicii atribuie tulburările încer­cării monarchiştilor de a pune din nou mâna pe destinele Spaniei, Re­gele Alfons, care se găseşte acum în Cehoslovacia, intervievat de ziarişti a declarat că urmăreşte atent eve­­nimentlee din Spania, însă a des­­mintit categoric orice amestec al său în răscoale. Este probabil ca până în cele din urmă, republicanii să izbutească a-şi păstra situaţia. Insă c­ontinuile tul­­burări mai mărunte ca şi insurecţia atât de îndrăzneaţă şi de vastă de acum mărturisesc cât de şubrede sunt temeliile nouei ordine spanio­le şi prevestesc o epocă de frămân­tări tragice şi extrem de primej­dioase pentru Spania. Cu atât mai mult cu cât comuniştii şi anarchiştii stau la pândă, gata să profite de orice carenţă a ordinei provocată de luptele dintre monarchişti şi re­publicani ca şi de enormele dificul­tăţi ale crizei. •­» Se pare că o s’o vedem şi pe asta: Hitler cancelar al Reichului. Aven­turierul austriac, deabia de câteva luni încetăţenit în Germania va fi chemat să conducă destinele marei naţiuni. Dela Bismarck la Hitler! Nimic n’ar­ putea ilustra mai fra­pant teribila dramă germană. Cu ce strângere de inimă venerabilul os­taş Hindenburg se va fi resemnat să accepte un venetic şi un bastard ca prim sfetnic al său şi să-i încre­dinţeze frânele puterii. Cu ce surdă ură se vor fi decis un von Schlei­cher, un von Gayl, um von Papen, ch­iar, şi alături de ei acea întreagă castă nobiliară din care s’a recrutat în cea mai mare parte personalul de conducere al Reichului să satisfacă ambiţia de putere a aventurierului (Citiţi continuarea In pag. 2 a) fi£ă«fi_caltu­rală Cineva îmi evoca odaia spectacolul cu adevărat magnific al, unei biblioteci comunale din Cehoslovacia: săli spaţi­oase, scaune confortabile, rafturi pentru câteva milioane de cărţi şi colecţii de reviste, bibliotecari pricepuţi şi entu­ziaşti, şi, mai presus de toate, ore de lectură până la miezul nopţii. II ascul­tam cu jind şi tristeţe. Căci a închide bibliotecile după ora opt seara — când atâţia studenţi săraci, funcţionari o­­cupaţi în timpul zilei şi profesori se­cundari, nu au cu adevărat libere de­cât serile — mi se pare o superstiţie nedemnă pentru veacul în care trăim. Nu există nici un motiv pentru a închi­de bibliotecile la acelaş ceas când se închid birourile de Bancă sau prăvă­liile. Dacă păstrăm încă orarul acesta învechit, o facem pentru că nimeni de la­­ Direcţia Educaţiei nu are curajul de a lua o iniţiativă, repetă toţi programul de la 1889. Dar aceasta încă nu ar fi mare lu­cru. Inchipuiţi-vă, însă, că pe tot tim­pul vacanţei — bibliotecile din Bucu­reşti sunt închise. Mi se pare că a ră­mas deschisă numai Academia — la care, evident, nu poate ceti nici un elev, foarte puţini studenţi şi profe­sori secundari, şi nimeni dintre cei ce nu au sau nu au avut de curând re­laţii cu Universitatea. ‘ Cassa Şcoalelor e pustie, biblioteca Maria Brezeanu pustie. Un om de ser­viciu mi-a spus că s’a închis ,pentru­­că s’au închis şi şcolile». E rezumat în acest răspuns întreaga politică a bi­bliotecilor publice. Cam­ nu sunt înţelese decât ca o a­­nexă a şcolilor. Şi în consecinţă suferă toate mutilările şi vicierile pentru a fi integrate programului şcolar. Absurdi­tatea politicii acesteia culturale e stri­gătoare la cer. Pentru că elevii nu frec­ventează bibliotecile pentru a lua o no­tă mai bună la şcoală. Vin la bibliote­că dintr'o iniţiativă personală, puţin revoltaţi, vin ca să caute altceva şi să citească alte cărţi decât cele prescrise de Ministerul Instrucţiunii. E un su­perb act de emancipare personală întâia intrare în bibliotecă a unui elev. De­­acolo se vor descurca singur. Acolo îşi va găsi alţi învăţători. Numai o menta­litate de premiant va înţelege Biblio­tecile publice ca o completare a educa­ţiei şcolare. Şi se pare că o asemenea mentalitate cârmueşte şi destinele bi­bliotecilor noastre.­­E uimitor cât se citeşte în timpul verii. Şi e deprimant ce se citeşte. Dar de data aceasta e inutil să mai evo­căm eternul motiv şi eterna lamentaţie asupra gustului public. Gustul se for­mează odată cu cele dintâi experienţe literare la sfârşitul adolescenţii. Şi iată că bibliotecile noastre se închid tocmai în lunile când adolescenţii şi tinerii sunt liberi să experimenteze, să citeas­că şi să lucreze. Lunile de vacanţă se scurg într-o jalnică inutilitate. Fiecare împrumută din vecini orice roman la îndemână, şi-l citeşte pentru că nu are nimic altceva de cetit. Cele şeaizeci de mii de volume ale Cassei Şcoalelor se prăfuiesc necercetate de nimeni, din Iunie până în Septembrie. Volumele de la­­Maria Brezeanu» rămân mai de­parte cu foile netăiate. (Căci in timpul şcolii, cine să le citească?). Şi nu există absolut nici o scuză pen­tru asemenea crime cari se fac în vă­zul tuturora, fără ca nimeni să câr­tească sau să încerce o reformă. Dacă aşi şti că există cineva cu tragere de inimă la Direcţia Bibliotecilor, i-aşi prezenta un dosar întreg cu rezultatele anchetelor. Ar vedea câte cărţi proaste se citesc pe fiecare oară, numai pentru că cele bune stau sub cheie. Ar fi absurd să ni se spună că ar fi prea cald. Pentru că în Egipt bi­bliotecile nu se închid pe vacanţă. Iar la Calcutta, sub 110® Fahrenheit, Im­perial Library stă deschisă toată ziua, cât ţine vara. Dar acolo, probabil, oamenii Educa­ţiei au altă concepţie despre vacanţă. Mircea Eliade

Next