Cuventul, septembrie 1932 (Anul 8, nr. 2644-2673)

1932-09-01 / nr. 2644

A­NUL ĂL VISl«8ea. — Wo. 2644 \ \ nedacta şi Administraţia BUCUREŞTI, Calea Victoriei 48, etajul 1 (Intrarea prin Pasagiul Imobiliara) I 312/45 Direcl/a TELEFON :­­ 378/10 Red­aclia l 373/09 Administraţia Fondator: Director: TITUS ENACOVI­CI NAEIONESCU AMIIMCIDMIE $1 PUMICililiLE se primesc la : ADM1NISIRAI1V „CUVANTUIUI" și prin toate agențiile de publicitate_______ Taxa de francara plătită iu nmerar conform aprobărei Dir. den. P. ro 1­69 196/332 T. T. 8 PAGINI 3 LEI C. JQÎ 1 SEPTEMBRIE 1832 Cum se omoară comerţul de grâne / ____ Scrisoare către d. ministru Voica Niţesei Prea stimate Domnule Ministru, veţi fi luat şi Dvs. cunoştinţă, da­că nu altfel, cel puţin ca şi mine, din ziare, de cele ce s’au întâmplat la Brăila. Exportatorii din marea noastră schelă de cereale s’au adu­nat, s’au sfătuit, şi au hotărît să înceteze operaţiile de export. Nu ştiu, Domnule Ministru, ce im­presie vă va fi făcut această ştire. Sunteţi, după cum vă cunosc, un om cu grijă pentru treburile publi­ce. Dar ca unul ce vă trageţi dintr’o regiune de munte, nu aveţi, ca să zic aşa, terenul a perceptiv pentru ca o hotărîre ca cea a armatorilor brăileni să găsească în Dvs., în a­­fară de aprecierea obiectivă a îm­prejurărilor, acea rezonantă lăun­trică, care singură dă viață unei impresiuni, dinamizând-o. Eu, în­să, Domnule Ministru, am crescut pe malul Dunării, tocmai în acea falnică Brăilă de odinioară, poar­ta prin care curgea aurul străinătă­ţii în ţara rom­ânească. Şi îmi dau seama, deci, organic aproape, ce înseamnă hotărîrea exportatorilor brăileni. Exportatorii, Domnule Ministru, sunt cei cari în regimul nostru fac preţul grânelor. Iar dacă preţul a­­cesta e câte­odată mai ridicat, a­­poi asta se datoreşte exportatorilor mici. Ştiţi şi Dvs., ş­tiţi mai bine decât mine chiar, că piaţa noastră a fost acaparată în ultima vreme de două mari firme exportatoare străine, cari, instituind un mono­pol al cumpărărilor, tindeau să coboare prețurile, împotriva lor nu luptă de­cât un singur element: micul exportator, împotriva lor și a statului, căci eu, care cunosc chestiunea, vă pot dovedi oricând că organele oficiale au lucrat în interesul marilor firme. Iată însă că exportatorii aceștia mini, cmneriT»ii. deBi. rtArî mflî îm­­bunătăteau pacostea de preturi, de la o vreme nu au mai putut să lu­creze. Cumpăraseră grâu plătind producătorilor și prima de export, iar statul nu le înapoia aceste pri­me. Ceea ce îi apăsa greu. Pe marii exportatori, nu. Ei pot să aștepte, — ei au credite în străinătate. Micul grânar însă, nu. Căci o sumă de un milion, care îi lipseşte pentru că nu i-o înapoiază statul, îl paralizea­ză complet. Şi aşa, paralizaţi, ajun­seseră către sfârşitul iernii trecute. Eram pe atunci deputat de Brăi­la, şi oamenii au venit la mine. A ven­it unul, Ciurea, român de ispra­vă şi de faptă creatoare cum pu­ţini se află, domnule Ministru. Şi am mers cu el la Banca Naţională. Să ţi-o spună d. Costică Angheles­­cu: a fost una din cele mai rodnice discuţiuni. Din ea a eşit legea va­canţelor pe care o vot arăţi dvs. a­­cuma, şi a mai ieşit un avans de 100 milioane, pentru o parte din prime­le de export restante. A urmat o uşurare, o intensificare a exportu­lui, o urcare a preţurilor, şi a in­trat valută în ţară. Până când aţi venit Dvs. la mi­nister, întâmplare care a coincidat cu noui dificultăţi ale exportatori­lor. Nu vă mai amintesc ce s’a pe­trecut de atunci. O ştiţi. Cunoaş­teţi şi eforturile, mai presus de ori­ce laudă, ale Băncii Naţionale, şi pe cele ale Dvs., şi dificultăţile pes­te cari aţi crezut că nu puteţi trece. Oamenii se frământau, gemeau greu,­­ dar aşteptau, aveau încre­dere în dorinţa Dvs. de a-i ajuta. Iată, însă, că acum în urmă s-a întâmplat un fapt nou: a fost re­luată plata primelor de export. Banca Naţională a mai găsit 20 mi­lioane lei pe care vi le-a pus la dis­poziţie. Ştiţi. Domnule Ministru, cum au fost împărţite, le-aţi dat pe toate la Arad şi Oradea Mare. Este, categoric, un act abuziv, o fa­voare. Şi îmi veţi permite să vă întreb: de ce? Eu ştiu că un guvern este silit în anumite împrejurări să facă şi acte abuzive. Dacă, de pildă, cele 20 milioane lei, în loc să să dea în ordinea de pe listele mi­nisterului, s’ar fi dat exportatori­lor din Brăila, ar fi fost o încălca­re de drepturi, explicabilă însă prin necesitatea de a finanţa exportul, şi de a aduce valută în ţară. Dacă în loc să se dea exportatorilor s’ar fi dat agricultorilor, ar fi fost ia­­răş un abuz; dar iarăş explicabil; căci ar fi mers banii la finanţarea nouilor însemânţări. Dar numai ce­lor din Arad şi Oradea, — şi încă numai unora din ei — asta. Dom­nule Ministru, nu mai are nici o ex­plicaţie; sau, cel puţin, nici o ex­plicaţie pe care Dvs. să o puteţi andosa. Căci, să fim înţeleşi. Domnule Ministru, eu nu vă cunosc de mult. I. Sânt în Lege prescripțiuni ce nu cunosc perimarea. A şasea poruncă, săpată pe table­le Sinaii, e una din ele. Oprirea o­­morului, prin porunci speciale, de­venea inutilă, devreme ce căile ce duc la omor, se închideau prin cu­vântul Bunei-Vestiri. Predicând noroadelor pe munte, Iisus le spune : «Auzit-aţi că s’a zis celor de demult: să nu ucizi, că ci­ne va ucide vinovat va fi judecăţii; iar Eu zic vouă: că tot cel ce se mânie asupra fratelui său în de­şert, vinovat va fi judecăţii­ şi ci­ne va zice fratelui său: iaca, vino­vat va fi soborului». (Mat. V 21-22). Condamnând mânia şi pornirea asupra fratelui nostru, Mântuitorul tinde la extirparea răului, chiar din rădăcină. Omorul, fruct al mâniei şi al al­tor păcate (mândria, lăcomia, za­vistia, etc­), nu mai avea nevoe de speciale înfierări, de vreme ce cauza era suprimată. Comiterea omorului însemnează falimentul învăţăturii evanghelice, însemnează complecta ei nerodire. De aceea Noul­ Testament nu ne va sfătui niciodată cum să furăm «mai creştineşte», cum să ucidem mai creştineşte. Acest adevăr se impune tuturor conştiinţelor, atâta vreme cât e vorba de relaţiuni dintre indivizi« în particular. Valabilitatea lui însă, e pusă în discuţie de îndată ce «împrejurări speciale» se ivesc şi mai ales când e vorba de relaţiunile dintre gru­puri organizate, de indivizi. In anul 1879, se răspândea în Ru­sia, tipărită în 80.000 de exemplare, «Cartea de rugăciune cu explicaţii». Era un fel de catehism, datorit mitropolitului Filaret. In această carte se puteau ceti următoarele: — Care este a şasea poruncă a lui Dumnezeu ? — Să nu ucizi ! — Ce opreşte Dumnezeu prin a­­ceastă poruncă ? — Ne opreşte sa lipsim pe om de viaţă. — E însă păcat să ucizi, după le­ge, pe criminal, şi să ucizi pe duş­man în răsboiu? — Nu, nu este păcat. Pe crimi­nal îl lipsesc de viată, pentru a curmă marele rău pe care el îl fa­ce; pe inamic îl omoram, în răsboi, fiindcă atunci ne luptăm pentru îm­părat şi patrie». Hotărât, această învăţătură, răs­pândită cu atâta zel în popor, e mai mult decât o imprudenţă, e o vi­novată tentativă de adormire a con­ştiinţelor. Şi această operă ar tre­bui lăsată în seama altora... Pascal, vorbind despre respectul vieţii omeneşti în societăţile creşti­ne, spune: «Toată lumea ştie că nu e nicicum îngăduit particularilor să ceară moartea cuiva şi că, chiar dacă cineva ne-a ruinat, ne-a sdro­­bit, ne-a dat foc casei, ne-a ucis pă­rinţii. Şi că are, apoi, gust să ne ucidă şi pe noi şi să ne ţiiardă cin­stea, în justiţie nu va fi luată în consideraţie cererea noastră de a fi omorât acela, devreme ce a trebuit să se numească persoane publice (procurorii), cari cer aceasta în nu­mele Regelui, și mai ales în nume­le lui Dumnezeu». (Lettres provin­ciales). Dar câte nebunii nu se comit în numele lui Dumnezeu! Ideia că uciderea în urma unei hotărâri, a unui ordin, nu e o cri­mă, o găsim şi în «Catehismul creş­tinului ortodox», al învăţatului An­tonie, mitropolit al Chievului şi Ga­­liţiei. Pentru a evidenţia fragilitatea a­­cestui criteriu, după care uciderile se împart în crime şi... datorii, vom aminti aci un caz . In primăvara anului 1917, bravul locotenent român Ciulei, este învi­nuit de trădare şi în urma unei ju­decări sumare şi a unui ordin, este executat pe frontul de la Bacău. Deci uciderea nu era crimă: se fă­cuse doar în baza unui ordin, dat de «cei în drept». Dar abia executat, ordinul de e­­xecuţie se anulează prin altul şi se comunică în grabă că locotenentul nu e vinovat. Acum toţi, ordona­­tori ai execuţiei, şi executanţi in­conştienţi, aveau con­vingerea că se săvârşise o crimă. In cazul expus, sânt două ordine, privind acelaş caz şi anularea unu­ia prin cellalt, însemnează anula­rea ideii de datorie, strâns legată de existenţa ordinului de execuţie. Iată prin urmare cum în iuţeala picioarelor unui cal, aducător de or­din, stă în cazul arătat tot secretul clasării uciderilor, în datorii sau crime. Cunoaşterea, numai a primului ordin în clipa execuţiei nu schimbă întru nimic esenţa faptului. Că exe­cutantul e nevinovat; că vina cade asupra judecătorilor, sau asupra a­­celora cari au produs dovezi de vinovăţie; asupra martorilor; asu­pra superiorilor nepricepuţi, ori pă­timaşi; asupra împrejurărilor, ori asupra acestui ansamblu de cauze, nu interesează, e chestiune de dozaj al­­vinii. Iar m­intea omenească gre­şeşte în stabilirea justă a dozei de răspundere. Se va şti aceasta la în­fricoşata judecată. Ceia ce inter­esează, e că uciderea în sine e o crimă, un păcat, fiindcă după Evangheile nu există motiv care să îndreptăţească omorârea a­­proapelui, «Mărturisirea Ortodoxă» a lui Pe­tru Movilă, nu face comentarii aşa­(Citiţi continuarea în pag. S-a) dar nici chiar aşa de azi de ieri, şi ştiu că buna Dv. credinţă şi absoluta Dvs. cinste nu pot fi puse la îndo­ială. Dar, iată, aţi luat o măsură care nu vă seamănă — şi pe care nu o înţelegem. Rezultatul! Dezastruos: micii ex­portatori din Brăila au hotărît să suspende operaţiile. E foarte grav. Tişi, recunoaşteţi, sunt îndreptăţiţi sa o facă. Căci greutăţile statului sunt, desigur,mari.Dar şi oamenii în­ţelegători. Ei îşi dau seamă că de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere. Şi oamenii se sbat, suportă sau su­combă, dar nu ridică glas. Este în­să ceva ce oamenii nu pot suporta: nedreptatea. Asta frânge toate re­sorturile şi toate iniţiativele. Şi asta a înfrânt şi pe grânarii brăi­leni. Pentru stima afectuoasă pe care v-o păstrez îmi pare sincer rău că autor al unei asemenea ne­dreptăţi aţi putut fi chiar Dvs. Şi pus cum sunteţi acum, în faţa celui mai aspru judecător: conşti­inţa Dvs., ve aştept! Nae Ionescu Pentru susţinătorii creştini ai uciderii de om -------oo­oo------­Afirmă unii că tineretul din par­tidul naţional-ţărănesc se agită. (Ce­­lelalte partide nu dau atâta impor­tanţă tineretului câtă i se dă la na­­ţional-ţărănişti — aşa că nici nu se ştie dacă se agită sau nu). Nu con­testăm faptul. De bună seamă că ti­neretul naţional-ţărănesc se mişcă, îşi caută orientarea cea adevărată. Numai că se remarcă un fenomen ciudat: tineretul se mişcă după in­dicaţiile celor mai vrăstnici — adică după cum se orientează la dreapta său la stânga. Sunt atâtea grupări ideologice tinereşti în partid, câte clanuri de oameni ajunşi sunt. Alta e mentalitatea democraţilor princi­pali, dacă se poate spune aşa, a a­­celor democraţi cari doresc o eco­nomie individualistă, o libertate de­săvârşită, de acţiune de esenţă bur­­ghezo-capitalistă; alta e mentalita­tea vechilor «chemărişti» cu totul diferită de aşa zisa grupare a radi­calilor clujeni, alta e mentalitatea militanţilor tineri ţărănişti cari sunt pentru un stat ţărănesc. Mai mult, f­iecare grupare, care nu este considerabilă ca număr, ca forţe creatoare, nu are o coheziune orga­nică. In fiecare grupare tinerească există elemente care cochetează cu cei din altă grupare. Şi nu notăm pe informatorii puşi de mărimile partidului să raporteze asupra si­tuaţiei din fiecare grupare... Aşa stând lucrurile, se poate vor­bi de o agitaţie a tineretului. Reven­dicări personale, dorinţă de ascen­siune cu orice preţ, există câtă vreţi. Dar un tineret care nu face exces de zel în programe, nu este, de bună seamă, fixieret. Amănuntul că linii din membrii grupărilor n’au atins încă vârsta de 30 de ani, nu are nici o impor­tanţă. De vreme ce tinerii evoluiază după porunca, după indicaţiile şi suggestia celor ajunşi este indife­rent dacă au 30 sau 50 de ani. Desi­gur, că tineretul trebuie să pri­mească influenţa luptătorilor mai vechi şi mai încercaţi. Dar, trebue să aducă şi ceva nou.. O contribuţie inedită la opera înaintaşilor-­Aduc această contribuţie nenumăratele grupări de tineret din partidul na­ţional-ţărănesc ! Este o întrebare la care ne vor răspunde, desigur, cei interesaţi... La Cameră, — în discuţia mesa­jului care desbate, aşa de oportun, istoria politică a ţării, — s’a iscat alaltăieri un schimb de negaţii intre d-nii Maniu şi Xeni pe seama... pro­păşirii ţărănimii. Cine a făcut, adi­că, mai mult pentru fericirea ac­tuală a acestei tărănim­i: liberalii sau national-ţărăniştii? D-l Maniu a pretins că partidul său a adus satelor în trei ani de guvernare atâta bucurie cât n’au dăruit liberalii în cei 40 de ani de monopol al puterii. Nu ştim cât de convins de contrar e d. Xeni, dar, advocat de talent, a pledat în nu­mele clienţilor săi absenţi, cu im­presionant devotament. Problema i s’a risipit nerezolvită în mecanica aplauzelor rituale, căptuşite de ză­duful după­ amiezii. Şeful naţional-ţărăniştilor spunea: şi n’aţi făcut nimic pentru ţărani». Apărătorul din oficiu al liberalilor răspundea: «aţi miujit pe ţărani». ...Şi, e cert: aveau dreptate, per­fectă dreptate, şi unul şi altul! ”-1 Iuliu Maniu ştie măcar atât din amărâta istorie a vechiului re­gat: ţărănimea n’a existat, pentru politica fericită dictate de 1914, decât ca o anexă, mută şi comodă,­ a pământului. Şi după cum nu pu­tea constitui o preocupare «princi­pială» de partid, cantitatea de ploaie sau numărul de pluguri ce desfun­dau ogoarele, tot aşa nu era nimeni mânat să-şi piardă vremea cu pr­edarea celorlalte­­ anexe sau numai accidente agricole, ţărănii. Ei fă­ceau parte din peisaj ş­i din fizi­ca pământului. Aşa că erau lăsaţi în seama poeţilor cari, cântând a­­murgurile şi şipotul isvoarelor, a­­minteau şi de ţărani. Un element decorativ în plus pentru literatură... De la Rodica, «purtând cofiţa cu apă rece pe ai săi umeri albi ro­­tonjori», a lui Alexandri, până la voluptoasele ţărance, mirosind a busuioc, ale d-lui Mihail Sadovea­­nu, şi până la cărăuşii — fascinaţi ai lui Grigorescu, — se întinde mai mult decât o inocentă proecţie ro­mantică: este reflexul literar al for­­midabilei minciuni asasine care a umplut jumătatea de veac a aşa zi­sei noastre «renaşteri». N’aşi putea afirma că literatura s’a făcut complicea conştientă a a­­cestei vaste escrocări de istorie, — dar e cert că încântarea urbană a perioadei de festivi,tăţi, decorări, a­­cademii şi universităţi­ din epoca «creerii burgheziei» române, a găsit în inspiraţia — lirică şi epică — a cântăreţilor noştri o colaborare de vibrantă înşelăciune. Ne obişnui­­sem să ştim, mulţumită Poeţilor no­ştri de toate categoriile, că la ţară sunt numai «şoimi» cu cuşma pe o ureche, şi fete proaspete cu flori în cosiţe, cari cântă toată ziua şi-şi, spun seara, în jurul focului, poveş­tile bătrâne ale gloriei­.­ Iar oame­nii politici luau cunoştiinţă despre viaţa satelor dintr’o astfel de lite­ratură. Până în 1907, n’a ştiut nimeni în România că ţăranii fac altceva de­cât să cânte doina din frunză iar femeile să miroase a iasomie... A fost prima sfâşiere a dulcii noastre armonii sociale. După 50 de ani de constituţie, comerţ, industrie, docto­rate, parlamentarism, palate, «Paris al Orientului», acompaniate de chip toporul când li e foame... Totuş, partidul liberal « a dat» go­­l universal şi exproprierea. Le-a dat. Patriarhiei. Aceste «mari reforme» chiar în presupunerea ea au fost date, nu arată prin ele înşile decât o rece supunere aparentă la obliga­ţii pur formale. N’a pornit nimic de la inimă! Fiindcă, altfel, înainte de «reforme» şi cel puţin odată cu ele, sar fi lăsat asupra satelor măcar grijea de asistenţă socială pe care marile State occidentale o arată şi celei mai îndepărtate colonii. S’au dat ţărănimei pământ şi vot, — dar sănătate şi, deci, arată nu! Satele României sunt şi azi regiunile cele mai barbare ale Planetei, din punct de vedere sanitar, «Şoimii» şi «Iso­dicele» se usur­a în­­vasta pepinieră a bolilor sociale, care e România votului universal şi a «domniei sa­telor». Amintiţi-vă că, oridecâte ori a fost vorba de o economie budge­­tară, capitolul cel mai amputat fost cel al sănătăţii publice... când se impuseră recent comprimările ri­guroase ale falimentului de Stat,— toată lumea politică a băgat de sea­mă că sunt, în ţara celor 80 la sută analfabeţi, prea mulţi învăţători, dar n’a remarcat nimeni că între­ţinem patru universităţi şi o­­rumi­nă de «Academii» — mă rog: «supe­rioare». Prin urmare, avea dreptate şi veni: nici partidul d-lui Maniu a ieşit din linia... urbană a «propăşi­rii» naţionale. Satele noastre n’au ajuns încă în România. Dem. Theodorescu Cearta pe fârânime N’a făcut nimeni nimic! D. IULIU MANIU AC­TU­A­LITAŢI Vizita d-lui col. Beck la ministerul de externe. In faţă, pe­ scaun, dela dreapta spre stânga, d-nii: col. Beck, AS, Vaida»Vo­evod, primul-ministru şi Szembeck, ministrul Poloniei la Bucureşti. In picioare d-nii: Cădere şi Gafencu. criza mondială Se sfârşeşte sau continuă criza ! Chiar dacă nu toţi doresc ca să se sfârşească (sunt mulţi pescuitori în apă tulbure) totuşi întrebarea pre­zintă pentru marea majoritate a naţiunii cel mai mare interes. Deocamdată, cum am făcut şi în anii precedenţi, vata, aducem o se­rie de date. Institutul de Conjunctură din Berlin publică, în «Wochenbericht»­­ul obicinuit, o serie de cifre care arată că producţia industrială a lu­mii nu numai că nu dă nici un semn de reînviorare, dar nici nu s’a oprit din scăderea continuă. Iată în tabloul de mai jos situa ia producţiei industriale a lumii, din ianuarie 1929, anul 1928 fiind luat drept bază (100). Institutul de Conjunctură spune: «Tendinţele de consolidare a crizei, care sunt de observat de curând în unele ţări, încă nu au găsit deloc expresie pe tărâmul producţiei. A­­ceste tendinţe se mărginesc mai a­­les la mişcări bursiere (piaţa măr­furilor, efectelor, monetară) şi încă pe aceste pieţe în ţările cu pricina au o atât de mică extensiune, că a­­proape nici nu pot fi redate în ci­fre. Privind pe ţări, constatăm că Germania, faţă de 1928, a scăzut la 53,8, Belgia la 70, Franţa la 73; Anglia la 80,6; Austria la 53,6; Po­lonia 54­ 6; Suedia 88; Ungara 65; RUSIA 206,1; Canada 76,8; Statele­ Unite ale Americei 53,2; Japonia 107,5. După cum se vede, Rusia, depar­te de a scădea, îşi urcă vertiginos producţia industrială, ajungând, la mijlocul lui 1932 la 206, faţă de 1928! Deasem­eni, Japonia, are o situa­ţie excepţională. Cercetând diversele r­amuri ale producţiei, constatăm că bunurile de consumaţie se produc încă într’o cantitate suficientă, însă «bunurile de producţie» au continuat în 1932 să scadă şi mai mult. Industria, deci, la mijlocul anului 1932 este la pământ. Faţă de 1928, producţia industrială a lumii a scă­zut cu 33%. Se poate spune că a în­ceput sfârşitul crizei ! Cel puţin pentru ţările industriale ! Poate, însă, dezastrul fiind atât de mare, criza să ia sfârşit, având în vedere că s’a ajuns la marginea tensiunii arcului economiei. Poate, însă, că răul de care suferă econo­mia industrială în tarile excesiv, industrializate, este mai curând or­ganic decât conjunctural. Dilema aceasta trebuie rezolvită­­ de eco­nomiști. Vom încerca să adunăm materialul necesar pentru tăierea nodului gordian. C­IFRE de PAUL STER­IAN 1929 1930 1931 1932 Media 103 94 83— Ianuarie 106 101 82 76 Februarie 104 101 84 74 Martie 105 99 85 74 Aprilie 109 100 85 70 Maiu 109 97 85 68 Iunie 111 95 83 67 Iulie 112 92 84— August 111 90 82— Septembrie 110 90 81— Octombrie 109 89 80— Noembrie 105 88 80— Decembrie _ 1011 83 81— II ştim pe d-l Mihai lonescu foar­te gelo­s de bunul mers al C. F. R.-­ ului, din care a isbutit să facă în­­tr’adevăr o instituţie ordonată, ci­vilizată ş i occidentală. Cine călăto­reşte în România, nu se poate plân­ge nici de trenurile noastre, nici de personalul lor. La ceasurile­­ după masă, când pleacă din Bucureşti trenurile — fulger spre Constanţa şi Galaţi, gara de nord are pur şi simplu aspectul unei gări de mare metropolă europeană. Tocmai de aceea ţinem să semna­lăm cele ce urmează. Există câteva trenuri rapide cu locuri rezervate unui număr limitat de călători, în baza unor tichete dinainte cumpă­rate. Scopul lor este simplu: să evi­te aglomeraţiile în vagoane şi să asigure un voiaj comod. Pentru as­­ta călătorii plătesc o taxă suplimen­tară (de 100 şi de 10 de lei)­­ şi o plătesc probabil bucuros­ Măsura e­ste excelentă şi ar servi numai bunelui renume al căilor noastre ferate, dacă... ar fi aplicată. Se pare însă că organizarea acestor trenuri rapide este lăsată pe seama unor funcţionari în subordine, ca­re nu prea sunt controlaţi. A­stfel cele mai frecvente zăpăceli şi con­flicte se întâmplă tocmai în trenu­rile rapide, presupu­se a fi cele mai civilizate. Nu odată se întâmplă ca doi că­lători să şi dispute acelaş loc, sau ca zece călători să invadeze culoa­rele rapidelor cu tichete nenumero­tate. Mai ales pe liniile frecventate şi în zilele de afluenţă, încercaţi să călătoriţi Duminică seara­­fe la Si­naia sau Călimăneşti spre Bucureşti. Casierul gărilor intermediare nu ştie nicodată de câte locuri dispu­ne şi te ţine în faţa ghişeului până ce intră trenul în gară, pentru ca apoi să-ţi dea în schimbul banilor tăi, un tichet, care nu-ţi va da alt drept decât să te cerţi în vagon cu «primul ocupant». Ceva mai mult. Ni se scrie că in anumite locuri, se face un foarte rentabil comerţ cu aceste tichete, care nu se eliberează decât în schim­bul unui discret­­supliment. In a­­ceastă direcţie, casierul care e şi şeful gării Călimăneşti — un anu­me Mihăescu — şi-a creat o adevă­rată celebritate de speculant. Păs­trăm, spre dovadă, câteva tichete eliberate la Călimăneşti pentru ra­pide, ticete multiple pentru un sin­gur loc, achitat astfel de două și de trei ori-De ce? Ar fi atât de greu să se ia măsuri? Ar fi atât de greu să se trimeată inspectori care să consta­te aceste abuzuri şi să le suprime. Mai ales în acest sfârşit de vacan­ţă, când gările staţiunilor balneare sunt asaltate de cei ce se întorc. S. IN PAGINA VIII . Experții cerceteazi

Next