Cuventul, decembrie 1932 (Anul 8, nr. 2735-2762)

1932-12-01 / nr. 2735

^ M­ L­A 1­VUMe«.­ I%p. 2735. t.uach­e ?i Muministratia bkiibktyii, ialea Vicionei 48, etajul I (Intrarea prin Pasagiui imobiliara)­ ­ 312/45 Stream 378/10 Redactia 378/09 Administraţia Fondator, Director I ANUNCIURILE $1 PUDLICAUNIE se primesc la ADMINISTRAȚIA „CUVÂNTULUI“ şi prin toate agenţiile de publicitate Taxa de francare plătită în numerar conform atrobiri­v. G-n o. r. T. Ho. 69.196/932 Cumpăna dreaptă Nu cred în utilitatea acţiunii an­­tirevizioniste. Şi o spun deschis, cu toate că îmi dau seamă de calita­tea replicei care va urma unei ase­menea afirmaţiuni: insulte , ad personam. Insulte. Ei şi ! Parcă va fi pentru prima oară, şi parcă asta schimbă ceva în situaţia de fapt. Nu cred în utilitatea acţiunii anti­­revizioniste. — şi nici nu o înţeleg Există, desigur, peste graniţă o ac­ţiune revizionistă. Răspunsul la o asemenea acţiune nu e însă, nu poa­te fi cel care se încearcă a se da aci la noi. Vezi, un om ţi-a furat căciula. Şi s’a bucurat de ea o bucată de vre­me­ Până când, într’o zi, ţi-ai prins omul la strâmtoare, şi ţi-ai luat că­ciula înapoi. Omul, — ce să facă ! A pornit-o prin­­vecini; că, uite, că mi-a luat căciula pe care eu o pur­tam de zece ani; că eu fără căciulă nu pot să trăiesc — capăt guturaiu; că o fi ea căciula lui, dar vezi ca nu-i şade bine, şi pe capul meu era mai chipoasă; şi aşa mai depărta Asta face el. Dar tu ce faci ? Ai de făcut ceva ? Ce ? Vrei să pleci şi tu pe la vecini ! Ce să spui ! Că e că­ciula ta ? Asta o ştie toată lumea! Că nu vrei să o dai înapoi ! E ca şi cum­ ţi-ai închipui că te crede ci­neva în stare de aşa prostie. Tu, deci, nu faci nimic. Nu ai nimic de făcut. Cel mult, dacă îţi îndeşi mai bine căciula pe cap, şi ridici din umeri: lasă-l, nene, să spue! Iar în buzunar, îţi faci mâna pumn. Pentru o întâmplare ca aceea! Dar să ţi-o faci! Ţipă unii împotriva graniţelor noastre ? Ţipă. Am ţipat şi noi pe vremuri împotriva graniţelor lor. Şi încă cu mai mult­ cuvânt. Ei fac, deci, astăzi, ceea ce într’o formă noi cuviincioasă — poate şi pen­tru că aveam mai multă dreptate — am făcut noi­eri. Asta este însă re­levant pentru întreaga problemă. Căci o problemă există. Dar precum înainte de războiu această problemă a fost rău pusă, — aşa şî astăzi­înainte de răsboiu vecinii noştri stăpâneau, în stăpânire naţională, neamuri şi ţinuturi cari întreceau cu mult neamul şi ţinutul lor. Asta crea o situaţie labilă. Aşa de labi­lă, încât noi nici nu prea aveam in­teresul să ne mişcăm. Complexul acela lipsit de orice fel de omogeni­tate trebuia să se desfacă. Şi des­­făcându-se, trebuia să ne arunce în braţe partea noastră de firească moştenire. Precum s-a şi întâmplat. Astăzi vecinii noştri umblă pe la toate porţile plângându-se. Plângân­­du-se împotriva a ce şi cui ? împo­triva istoriei şi a aşezării lui Dum­nezeu ? A! dacă ar fi fost la mij­loc un act arbitrar, de violenţă! Dacă am fi cucerit noi cu armele Ardealul sau mai ştiu eu ce ! Dar nu. Noi n’am cucerit nimic. S’a des­făcut, după încheieturile ei prost li­pite vechea monarhie, şi sau tras toate neamurile la matca lor. Osta­şul nostru ! Nu a creat istorie. El numai a murit, ca un mărturisitor, cu jertfa trupului lui, în faţa lui Dumnezeu. Mărturisind pentru nea­mul lui şi drepturile acestui neam. Iar când a trecut dincolo de munţi, la sărbătoarea unirii, el nu a fost decât portărelul lui Dumnezeu- Ca-t­re Acesta dăduse hotărârea. Şi acum, ce vor ,vecinii noştri ! Să ne întoarcem la cum a fost­­ Ab­surd. Căci dacă cum a fost era bi­ne, ceea ce a fost nu s’ar fi desfă­cut. Nu s’ar fi desfăcut aşa de fi­resc. Şi totuş, e incontestabil, veci­nii noştri suferă. Şi nu e numai treaba lor. E şi a noastră. Căci su­ferinţa la graniţele noastre nu poa­te să nu fie,­ într’un fel sau în altul, s­uferinţă şi pentru noi. Problema există. Nu în forma în care o pun ,vecinii noştri. Şi am­­văzut de ce nu. Dar există. Ea se formulează aşa: cum se poate ajunge aci, în valea Dunării, la o formulă de con­vieţuire pacinică, sau cu alte cu­vinte , care e formula de echilibru stabil a Europei centrale. Să nu ne îndreptăm, pentru afla­rea unei soluţiuni la vecinii noştri cari agită formule revizioniste- Nu vom găsi nimic. Ei sunt fericiţii posesori de ieri, cari se consideră nefericiţii deposedaţi de astăzi. Că au stăpânit pe nedrept, că stăpâni­rea lor era stearpă şi crudă, asta să nu le-o spui. Să nu le-o spui, pen­tru că e zadarnic. Nu o vor înţelege. Dacă ar fi putut-o înţelege, ar fi fă­cut altă politică — şi nu ar fi a­­juns aci. Soluţia să o căutăm la noi, în noi. Iar puterea noastră, în generozita­tea noastră. Nu în generozitatea noastră faţă de vecini. Asta să -i­ evităm. Pentru că asta jigneşte. Ni­meni nu are nevoe de pomana ni­mănui. Şi mai ales un popor — nu iar generozitatea noastră, adică în felul nostru larg de a înţelege rea­lităţile şi de a trată problemele- Singurul care poate duce la soluţii trainice şi rodnice. Pe scurt , dată: Revizionismul este o atitudine care nu duce la ni­mic. Ar duce, cel mult, principial, la vechea stare de dezechilibru di­nainte de răsboiu. Condamnabilă. Şi condamnată prin desfăşurarea istoriei. Dar tocmai de aceea «an­­tirevizionismul» nostru de astăzi nu poate duce nici el la nimic. Pentru că nu e decât aceeaş mentalitate re­vizionistă, transpusă dincoace la noi, în termeni aşa zicând româ­neşti. Să mergem deci la aniversarea de la 1 Decembrie. Ca la prăznuirea împlinirii unei dreptăţi istorice. Dar să lăsăm adunările antirevizionis­­te. Cari nu fac decât să învenineze o situaţie, pe care noi suntem des­tul de tari ca să o stăpânim şi fără aceste adunări. Cu aceste adunări însă, starea de spirit necesară unei largi soluţii a problemei, care nu se poate să ştir­bească drepturile noastre nu pentru că sunt ale noastre, ci pentru că sunt fireşti, după aşezarea lui Dum­nezeu — starea nouă de spirit e bătută în coastă, şi asta e păcat. .­.Pentru că tot­ problema există. Nate Ionescu SEU­­­li Hoover, fostul preşedinte al Sta­telor Unite i-a încredinţat un se­cret lui Gerhart Haupttman. Şi ca poet şi băr­bat publicitar ce este, septuagenarul scriitor german, n’a putut fine mai mult decât câteva luni secretul. Fiind primit în au­dienţă la Casa Albă, Gerhart Haupt­­man s’a întreţinut cu preşedintele ieşit la sorţi. Vorbind de una de alta, omul de afaceri care a ştiut să încadreze filantropia între arti­colele ce se pot speculă, îi vorbi poetului de mare desnădejde care a cuprins umanitatea: — Noi oamenii de afaceri, oameni publici care facem politică şi fi­nanţe, construim, corectăm şi diri­jăm lumea, nu mai suntem în stare să desmeticim lumea. E rândul vostru al poeţilor şi cântăreţilor de tot felul să deprindeţi omenirea cu un nou optimism... Cu alte cuvinte, Hoover vroia să spună că sclavii realităţilor ime­diate nu mai sunt în stare să asi­gure tabieturile îmbătrănitei uma­nităţi şi că e absolută nevoie să intervină acei care pun în circula­ţie iluzia desinteresată. După diferitele încercări de a teroriza Europa postbelică desbi­­nată şi cu vechile alianţe interna­ţionale care îi menţineau un echili­bru şi putința exploatării coloniale — America căzu în marasm. Hoover a încercat timp de aproape tr­ei ani să trateze cu privniţe optimis­te, marea mizerie a economiei ame­ricane. Dar economia oricât ar fi ca creaţie omenească nu se lasă dominată de simple comanda­mente sufleteşti. Lumea îi pretin­dea­ lui Hoover să-i dea pâine şi muncă, iar d. Hoover răspundea:­— Las' c’o să fie bine! Şi după ce poemele preşedinţiale radiofonice dădură greş, s’a adre­sat deadreptul grădinarilor să vân­dă castravefi- Pe ai d-sale nu vroia să-i guste nimeni. Marele Gerhart Haupt­man n’a tră­dat însă — prin indiscreţia sa — numai un secret al d-lui Hoover. Ci secretul tipului reprezentativ al lumii moderne care este Hoover. Neputinţa tipului uman capitalist de a mai târî lumea într’o nouă a­­ventură optimistă. Lumea nu va muri de tristeţă. De tristeţă smărcoasă în care au înfundat-o conducătorii dotaţi doar cu un egoism feroce şi mândrie inu­tilă. Dar optimismul cel nou îl vor da tot acei care trăiesc pentru alt­ceva decât pentru sclavia zilei de azi, pentru tantieme, jetoane sau cine ştie ce combinaţii viclene. Hoover i-a cerut ajutorul lui Gerhar­t Hauptman: este un mo­ment care merită reținut. i. cg. (Din albumul «Privelişti Româneşti) de Al. Bădăuţă). Biserica «Stela M­ariş», la Balcic Reforma asigurărilor sociale Minstrul Muncei, care nu e­u­­mai un mare cunoscător al proble­melor muncei, dar este şi un teh­­nician încercat în feluritele aspecte practice ale acestor probleme şi mai ales un om care simte acuitatea greutăţilor vieţii de muncitor şi necesitatea legiuirilor de caracter social, îşi propune să realizeze, în acel tempo ferm şi rapid care-i ca­­racterizează activtatea, o reformă a asigurărilor sociale. Lucru pe care îl aplaudăm cu multă căldură. Să examinăm, în scurte condiţii!», în care se găsesc astăzi asigurările sociale, şi vom vedea cum ele re­clamă o reformă, chemată să aibă răsunet în cercurile tuturor cate­goriilor de salariaţi şi evident în cercurile patronale, în măsura în care aceste cercuri vor bine­voi să se intereseze — nu prin interpuşi — de o atare reformă. Asigurările se mişcă şi azi sub regimul mai multor legi, cea a ve­chiului regat, cea ungurească pen­tru Ardeal, cea austriacă în Bu­covina, fiecare păstrând închise în regimul lor caracteristicele specia­le care le fac greu de armonizat — deşi uniformitatea administrativă şi-a întins de mult cel puţin în ve­chiul regat şi Ardeal — rolul unei unităţi exterioare. Lumea muncitorească, legată a­­desea mai ales de braţul care mun­ceşte se deplasează uşor şi asigură­rile înregistrează un important schimb de muncitori între Ardeal şi Vechiul regat. Aceasta aduce în­să greutăţi mari în stabilirea drep­turilor şi impune mai mult ca orice altă consideraţie unitate de legiui­re înlăuntrul statului unitar în ca­re migraţiunea este liberă şi nu aş­teaptă decât chemarea muncei. Dar nu numai de o atare unitate în spaţiu au nevoe asigurile socia­le, ci de una organică, care să în­găduie un echilibru stabil al tutu­ror ramurilor de asigurare, ţinând seamă şi de categoriile felurite de salariaţi interesaţi în ele, precum şi de interesele de ordin public cu care aceste asigurări au de a face. Această unitate organică, această armonie internă nu este de­sigur u­şor de realizat printr-o lege. Ea pre­supune în afară de anume rapor­turi juridice, şi un mecanism teh­nic interior, care nu se realizea­ză prea lesne în condiţiile de mun­că şi de cultură pe care le trăim azi, şi o înţelegere a factorilor care co­laborează în asigurări. Mecanismul technic perfecţionat poate începe cu unificarea contribuţiilor pentru toate ramurile de asigurare, chiar­­ pentru accidente — deşi pentru a­­ceastă din urmă ramură se pot a­­duc­e mediu -- p** ,ti)i c -•’ rândul întâi iii cărora aş aşeza ur­mătorul: funcţionarii comerciali sunt puţin interesaţi la asigurarea de accidente, ca şi patronii lor da altfel, deci nu e just ca ei să fie su­puşi la o contribuţie însemnată pentru această ramură, argument, însă, la care se pot da cu succes răs­punsuri, mai ales dacă vom da asi­gurării de accidente înţelesul larg, cuprinzător al boalelor profesionale. Dar acest mecanism trebue să continue, odată unificarea contri­buţiilor sistematizată, cu o n­egriji­­tă separare a gestiunei şi organizării interioare, administrative şi tehni­ce a diferitelor ramuri de asigura­re, pentru că fiecare din aceste ra­muri are fizionomia şi problemele ei, mai ales în această epocă în care toată problematica asigurărilor so­ciale este profund revizuită în ţările cu tradiţii şi cu metodă. Nu ne sunt necunoscute proble­mele delicate ale asigurărilor, cum sunt acele ridicate de tuberculoză, care împreunează în ele intim asi­gurarea de boală şi cu cea de inva­liditate. Zisa preocupare a preveni­­rei invalidităţii care apasă bugetul pensiilor este de fapt o preocupare de boli care astăzi au intrat în îfun­­dul celorlalte; reumatismul, art­ris­­mul, tuberculoza, trebuesc conside­rate azi ca boli, chiar dacă trata­mentul lor cere timp şi nu impune ieşirea, nici momentană, din câmpul muncii. Dar tocmai aceste lămuriri pe ca­re vremea le aduce între ramurile de asigurare ajută la precizarea a­­cestor ramuri şi nu la desfiinţa­r­ea lor. Problema pensiilor, de pildă, va rămâne cu cât se va preciza şi sim­plifica, tot mai mult, distinctă de problema boalelor. Fiecare din ramuri îşi are sufi­cientele ei greutăţi specifice. Ches­tiunea pensiilor pune aşa de mari greutăţi în cale, în­cât prudenţa, luând învăţătură din starea falimen­tară în care se găsesc asigurările azi—în matere de pensii,—luând în­văţătură din consecinţele cu care le­gea recentă ameninţă clădirea în cea­să, cere ca o lege care se face acum să prevadă doar un cadru de sigu­ranţă, lăsând pentru un statut defi­nitiv răgazul nu numai al unor cal­cule actuarial serioase, dar mai ales al unei epoci de stabilitate în care prevederile pe termen lung să fie posibile.­­Un prieten îmi povestea că Petre Carp, preşedintele Consiliului, în vremea când ministrul Neniţescu pregătea legea asigurărilor sociale, a ţinut câteva zile în şir pe minis­trul său, izolat cu el la ţară, pentru a lua o hotărîre definitivă în pri­vinţa cotizaţiei săptămânale: 40 bani sau 45 bani, căci, zicea bătrâ­nul om de stat, nu vreau ca peste 30 ani cei care vor reclama pensia ce o făgăduim acum să ne judece ca neserioşi: clădirea noastră tre­bue serios şi în cunoştinţă de cauză făcută). Asigurarea de viaţă nu ridică chestiuni mai puţin grele. Căci, pe de o parte mortalitatea a crescut în ultimii ani, sensibilitatea la boală este mai mare pentru asiguraţi, de­cât pentru cei din afara asigurării, dar mai ales, extensiunea asigură­rii de boală ridică marea problemă a medicilor și delicata chestiune a medicamentelor. De modul cum vor fi tratate aceste chestiuni sociale, politice, dar mai ales financiare, depind soarta viitoare a acestei ra­muri de asigurări. Nu voi încerca să desvolt aici toa­te problemele. Am schiţat câteva pentru a arăta împrejurările deli­cate, pe cari are să le rezolve, minis­trul muncei, cu un act de voinţă, Octav Qiicescu Treburi de inspector SOU scrisoare indirectă d-lui Ministru al Şcolilor Trăeşte chiar aci în mijlocul nos­tru, în miezul oraşului, mai puţin al lui Bucur şi mai mult al Necazu­lui un om, poate singurul din Ca­pitală, pe care soarta risipitoare l-a încărcat cu două fericiri deodată: l-a făcut adică, nu numai inspector dar l-a şi dotat cu un fericit caracter senin, sau ca să întrebuinţăm expre­sia umoristului Pătrăşcanu, cu un «temperament egal». Dar două fericiri se vede că sunt prea grele chiar pentru umerii bine făcuţi ai unui inspector şcolar. S-au văzut cazuri când fericiţii câştigă­tori ai marilor lozuri au plătit cu viaţa, excesiva emoţie a norocului şi nu mai departe, deunăzi, gazetele povesteau subita trecere din viaţă a unui delicvent achitat de curtea cu juri a nu ştiu cărui oraş de pro­vincie. Inspectorul nostru n’a ajuns chiar până acolo. Din fericire, pentru sine şi familia sa, sănătatea îi este asi­gurată, ce zic, chiar înfloritoare de vreme ce îmbătat de licoarea în­doitei fericiri ce i-a hărăzit Domnul, s’a hotărât să picure puţin din pri­sosurile felicitaţii sale şi în paha­rele cu fiere ale colegilor săi, das­călii, ce nu s au învrednicit încă să ajungă inspectori.Se vede însă că nu e deajuns să fii inspector ca să fi deprins toate talentele. Mărinimia este o artă cu mult prea dificilă şi dregătorul nostru nu răuşeşte decât când şi-o administrează sieşi. Dar, în definitiv, care sunt ispră­vile acestui personaj misterios, cu care vă răpesc timpul pe ziua de astăzi ? — vă pregătiţi să mă în­trebaţi- Mai întâi, personajul nu e de fel misterios. In carne şi oase, el poate fi văzut la biroul impor­tantelor sale atribuţiuni sau, din când în când, prin cancelarii de şcoli, în verificarea actelor şi sur­prinderea, la sursă, a cancanurilor. Dacă are şi un nume ? Desigur că­­are. Dar pe numele când or­mul nostru e pe punctul să devină, vorba lui Anatole France, o insti­tuţie ? Isprăvile, atunci? Or aici, să-mi daţi voe să încep cu o mică rectifi­care. Ei bine, isprăvile — să mă ierte umbra lui Hercule şi a lui Is­­pirescu, în intenţia mea n’a stat să le bagatelizez vocabularul — ispră­vile sunt, în realitate nişte fleacuri sau, dacă preferaţi, nişte biete şi­cane. Că ar putea fi mai grave sau că, şicane chiar, nu sunt mai pu­ţin plictisitoare, se înţelege fără multe explicaţii. Tot insul ştie că şcoala secundară, fără să înceapă numai­de­cât la 1 Septembrie, ca pe vremea d-lui Ni­­colae Iorga, a ajuns de bine de rău să se apropie de încheierea întâiului trimestru. Ministerul însuş făcea să se ştie că nu mai admite detaşări şi prefaceri în repartiţii, dat fiind că şcoala a început de bună vreme şi că astfel perturbările n’au ce căuta în preajma Crăciunului. Singurul care nu e convins e inspectorul nos­tru. Cuprins d­a o subită generozi­tate umblă cu macareaua să strângă resturi de catedră, să rotunjească, să acorde şi mai ales să dezacorde. Ministerul dimpreună cu Asociaţia Profesorilor Secundari au dat un comunicat lămurind, cum era şi fi­resc, că şcolile particulare se con­duc de un regim aparte şi că ele sunt suverane să-şi administreze a­­verile, cum vor socoti mai bine. Sin­gur inspectorul nostru se gândeşte la secularizare, pe care a şi antici­pat-o, rezervându-şi o brumă de ore, la una din şcolile particulare, puse sub controlul său. Or prea multă prudenţă, nu-i o bună. Dar nu ca să despuiăm un dosar de inspector, scriem astăzi. Ce va trebui, o vom face. Cât să atragem binevoitoarea atenţie a d-lor miniş­tri de instrucţie, că în preajma re­formei ce se proectează, inspectori de felul amintit, în loc să netezeas­că ogorul şcoalei, îl infestează cu tot soiul de buruieni biurocratice. Fără inspectori, mai rămâne îndo­ială ?, şcoala nu piere. Cu dascăli hărţuiţi şi cu inspectori jandarmi, chiţibuşari şi străini de textele le­gii, nu numai de spiritul culturii, şcoala e dată înapoi oricâte jertfe ar face şi oricâte silinţe ar cheltui să reziste asalturilor unor dictato­­rnnculi, în subordine. Perpessicius (Continuarea în pagina II-a) „Politicianismul“ In Biserică fruct al „autonomiei“ de PREOTUL PETRE CHIRICUŢA Urmare la «Orientări... în întunerec...» «Autonomia», sa zis oricum va elibera Biserica de orice imixtiune în viaţa Bisericii a unor interese şi influenţe lăturalnice, străine de sfe­ra de interese şi acţiune proprii Bisericii. O va elibera întâiu de racila poli­ticianismului, cu toate atributele lui peiorative. Iar noi vedem anume că prin «autonomie» politicianismul parcă mai rău s’a încuibat şi a pus stăpâ­nire pe Biserică. De unde până acum, până la au­tonomie, Biserica avea oarecum prilej să se apere­­ de politicianis­mul, să-i zicem, dinafară şi să-l ne­utralizeze printr’o veghere de a­proape, prin însuşi liberul joc al forţelor politice la cârma Statului, când Biserica putea spera anume reparaţiuni de la «cei ce veneau» în pofida politică a «celor ce plecau», când Statul însuşi veghea oarecum ca Biserica să rămână la îndatori­rile ei misionare — evident şi pen­tru a neutraliza puterea de influen­ţare a Bisericii în sfera de preocu­pări politice ale celor consacraţi a­­nume pentru atari preocupări (par­tidele), şi politicianismul cât se a­­mesteca el în rosturi Bisericeşti, rămânea totuşi departe, de chiver-,­nisirea interioară a vieţii Bsericii, la clubul politic — se amesteca la cine ştie ce digere de episcop, ori numire de protopop, director de se­minar etc. De când cu autonomia însă PO­LITICIANISMUL A INVADAT BISERICA! De când, prin «noua lege» creşti­nii laici sunt chemaţi, împuterni­ciţi şi obligaţi să conducă «părţile constitutive» ale Bisericii (parohii­le­—eparhiile) în toate nevoile şi pre­ocupările lor—cum oamenii politici, în marea lor majoritate întâmplător sunt şi creştini, cu numele creştini, lupta, politică s’a transportat din clu­bul politic în cancelaria parohială­­episcopală şi nu atare... PANA... la treptele altarului! Lupta politică s’a amplificat ast­fel cu un temeiu în plus: interesul şi perspectiva bisericească a par­tidului — A PARTIDELOR, subli­niem — căci toate partidele sunt mai active acum, ca niciodată, ca să primeze interesul lor politic în­tr’un domeniu care, cum se vede, interesează exclusiv Biserica. Preotul şi episcopul au devenit astfel, în drept şi în fapt, prizonie­rii docili ai clubului politici In drept, fiindcă legea (NOUA lege — 1925!) acordă şi asigură elementu­lui laic (care e şi politic) această catastrofală preponderenţă. In fapt — fiindcă aşa de triste sunt realităţile din Biserică, az­i, sub reg­iul autonomiei! Incidentele electorale cu ocazia constituirii actualelor consilii pa­rohiale şi eparhiale sunt cea mai eclatantă demonstraţiune a acestei tragedii pe Biserică! Niciodată ca până acum interesul politic pentru stăpânirea şi robirea Bisericii n’a fost mai cutezător va­lorificat de politicianismul fără culoare, întreb: ce altă explicaţie, — alta decât INVAZIA POLITICIANIS­TA IN BISERICA - s’ar da fap­tului că niciodată până acum, până la regimul «legii noui», oamenii po­litici, toţi fără deosebire, şi-au dat întâlnire în forurile reprezentative bisericeşti întru îndeletniciri care, în fond, n’au nimic comun cu ros­turile şi cu chemarea Bisericii? la Stohlholm Premiul Nobel pentru pace nu se va decerna anul acesta.­­ Telegrama e scurtă și nu spune nimic mai mult decât atâta. Iro­niile cele mai crunte nu au nevoe de un text mai lung. Ele încap foarte bine în zece cuvinte. Premiul acesta destinat lucrăto­rilor pentru pace, șomează. Lipsă totală de concurenţi. Ar fi fost într’adevăr greu de găsit în acest an agitat şi sumbru un singur om politic, unul singur, care să fi meritat, măcar prin dis­cursurile lui festive, o consacrare oficială în numele păcii. Toată Ge­neva a fost probabil răscolită pen­tru găsirea acestui erou dispus pentru premiere, dar la Geneva nu se mai găsesc decât experţi şi, în ultima vreme, poliţişti. Rassa paci­fică, atât de prolifică pe malul la­cului Leman, şi-a secat sămânţa şi apostoli antirăzboinici foarte greu se află astăzi, în aceste timpuri ce se înăbuşe sub avalanşa pactelor de dezarmare. Premiul Nobel, cel puţin în as­pectele sale politice, n’a fost nici­odată o afacere perfect serioasă. Şi n’a crezut nimeni că premiaţii academiei de la Stokholm îndepli­­niau o misiune de pacificare pe pământ. Diplomaţi crescuţi în dis­ciplina declaraţiilor ambigue, mi­niştrii sentimentali, oameni poli­tici pensionari, toţi cei care s-au jucat o viaţă întreagă cu discursu­rile şi cu semnăturile, au trecut pe la tribuna academiei scandinave şi au vărsat acolo, sub apăsarea lau­rilor pacifici, lacrimi înduioşate pentru odihna omenirii. Nu e trist că nici pentru această inofensivă comedie nu se mai gă­sesc actorii S’a făcut mult haz de Ad­agul de pelerini al lui Aristide Briand, bătrânul politician trans­format la bătrâneţe în martir. Dar oricât de nesusţinută cerebral era atitudinea lui, oricât de uşor i-a fost sentimentalismul şi oricât de platonică ţinuta de predicator, nu era încurajatoare prezenţa lui, nu îndeplinia o funcţiune umană acest bătrân obsedat de ideia păcii — o ideie inconsistentă şi vagă —, dar tenace în af­irmare şi neobosită în repetarea aceloraşi formule pa­tetice. Nu făceau mare lucru aceste ac­cese periodice de idealism. Desigur că nu. Dar nu strica pentru conso­larea oamenilor simplii, pentru în­șelarea temerilor noastre, pentru amăgirea tuturor socotelilor diplo­matice, nu strica să fie undeva un om, care să repete monoton, plicti­sitor, absurd, gratuit, acelaş cuvânt de pace, în care nu credea nimeni, dar care trebuia să fie strigat, pen­tru ţinere de minte. Suntem mai obosiţi decât acum, câţiva ani, sau poate mai înţelepţi. Nu ne mai jucăm «de-a societatea naţiunilor» şi ne spunem în faţă, unul altuia, ce ne aşteaptă. Nu se mai găsesc diplomaţi pentru blân­da academie de la Stokholm şi ni­meni nu se mai pretează acestei glume. Dar cine ar avea curajul să se bucure? Căc, dacă premiul Nobel n’a avut nici o semnificaţie, pe vremea în care candidaţii abundau, astăzi, când nu mai există nici unul, premiul, devenit vacant, capătă în sfârșit un sens — și nu unul dintre cele mai vesele, i­n. sb. II PAG. VII­I-as Proectul de lege pentru sus­pendarea execuţiilor silite imobiliare

Next