Cuventul, decembrie 1932 (Anul 8, nr. 2735-2762)
1932-12-01 / nr. 2735
^ M LA 1VUMe«. I%p. 2735. t.uache ?i Muministratia bkiibktyii, ialea Vicionei 48, etajul I (Intrarea prin Pasagiui imobiliara) 312/45 Stream 378/10 Redactia 378/09 Administraţia Fondator, Director I ANUNCIURILE $1 PUDLICAUNIE se primesc la ADMINISTRAȚIA „CUVÂNTULUI“ şi prin toate agenţiile de publicitate Taxa de francare plătită în numerar conform atrobiriv. G-n o. r. T. Ho. 69.196/932 Cumpăna dreaptă Nu cred în utilitatea acţiunii antirevizioniste. Şi o spun deschis, cu toate că îmi dau seamă de calitatea replicei care va urma unei asemenea afirmaţiuni: insulte , ad personam. Insulte. Ei şi ! Parcă va fi pentru prima oară, şi parcă asta schimbă ceva în situaţia de fapt. Nu cred în utilitatea acţiunii antirevizioniste. — şi nici nu o înţeleg Există, desigur, peste graniţă o acţiune revizionistă. Răspunsul la o asemenea acţiune nu e însă, nu poate fi cel care se încearcă a se da aci la noi. Vezi, un om ţi-a furat căciula. Şi s’a bucurat de ea o bucată de vreme Până când, într’o zi, ţi-ai prins omul la strâmtoare, şi ţi-ai luat căciula înapoi. Omul, — ce să facă ! A pornit-o prinvecini; că, uite, că mi-a luat căciula pe care eu o purtam de zece ani; că eu fără căciulă nu pot să trăiesc — capăt guturaiu; că o fi ea căciula lui, dar vezi ca nu-i şade bine, şi pe capul meu era mai chipoasă; şi aşa mai depărta Asta face el. Dar tu ce faci ? Ai de făcut ceva ? Ce ? Vrei să pleci şi tu pe la vecini ! Ce să spui ! Că e căciula ta ? Asta o ştie toată lumea! Că nu vrei să o dai înapoi ! E ca şi cum ţi-ai închipui că te crede cineva în stare de aşa prostie. Tu, deci, nu faci nimic. Nu ai nimic de făcut. Cel mult, dacă îţi îndeşi mai bine căciula pe cap, şi ridici din umeri: lasă-l, nene, să spue! Iar în buzunar, îţi faci mâna pumn. Pentru o întâmplare ca aceea! Dar să ţi-o faci! Ţipă unii împotriva graniţelor noastre ? Ţipă. Am ţipat şi noi pe vremuri împotriva graniţelor lor. Şi încă cu mai mult cuvânt. Ei fac, deci, astăzi, ceea ce într’o formă noi cuviincioasă — poate şi pentru că aveam mai multă dreptate — am făcut noieri. Asta este însă relevant pentru întreaga problemă. Căci o problemă există. Dar precum înainte de războiu această problemă a fost rău pusă, — aşa şî astăziînainte de răsboiu vecinii noştri stăpâneau, în stăpânire naţională, neamuri şi ţinuturi cari întreceau cu mult neamul şi ţinutul lor. Asta crea o situaţie labilă. Aşa de labilă, încât noi nici nu prea aveam interesul să ne mişcăm. Complexul acela lipsit de orice fel de omogenitate trebuia să se desfacă. Şi desfăcându-se, trebuia să ne arunce în braţe partea noastră de firească moştenire. Precum s-a şi întâmplat. Astăzi vecinii noştri umblă pe la toate porţile plângându-se. Plângându-se împotriva a ce şi cui ? împotriva istoriei şi a aşezării lui Dumnezeu ? A! dacă ar fi fost la mijloc un act arbitrar, de violenţă! Dacă am fi cucerit noi cu armele Ardealul sau mai ştiu eu ce ! Dar nu. Noi n’am cucerit nimic. S’a desfăcut, după încheieturile ei prost lipite vechea monarhie, şi sau tras toate neamurile la matca lor. Ostaşul nostru ! Nu a creat istorie. El numai a murit, ca un mărturisitor, cu jertfa trupului lui, în faţa lui Dumnezeu. Mărturisind pentru neamul lui şi drepturile acestui neam. Iar când a trecut dincolo de munţi, la sărbătoarea unirii, el nu a fost decât portărelul lui Dumnezeu- Ca-tre Acesta dăduse hotărârea. Şi acum, ce vor ,vecinii noştri ! Să ne întoarcem la cum a fost Absurd. Căci dacă cum a fost era bine, ceea ce a fost nu s’ar fi desfăcut. Nu s’ar fi desfăcut aşa de firesc. Şi totuş, e incontestabil, vecinii noştri suferă. Şi nu e numai treaba lor. E şi a noastră. Căci suferinţa la graniţele noastre nu poate să nu fie, într’un fel sau în altul, suferinţă şi pentru noi. Problema există. Nu în forma în care o pun ,vecinii noştri. Şi amvăzut de ce nu. Dar există. Ea se formulează aşa: cum se poate ajunge aci, în valea Dunării, la o formulă de convieţuire pacinică, sau cu alte cuvinte , care e formula de echilibru stabil a Europei centrale. Să nu ne îndreptăm, pentru aflarea unei soluţiuni la vecinii noştri cari agită formule revizioniste- Nu vom găsi nimic. Ei sunt fericiţii posesori de ieri, cari se consideră nefericiţii deposedaţi de astăzi. Că au stăpânit pe nedrept, că stăpânirea lor era stearpă şi crudă, asta să nu le-o spui. Să nu le-o spui, pentru că e zadarnic. Nu o vor înţelege. Dacă ar fi putut-o înţelege, ar fi făcut altă politică — şi nu ar fi ajuns aci. Soluţia să o căutăm la noi, în noi. Iar puterea noastră, în generozitatea noastră. Nu în generozitatea noastră faţă de vecini. Asta să -i evităm. Pentru că asta jigneşte. Nimeni nu are nevoe de pomana nimănui. Şi mai ales un popor — nu iar generozitatea noastră, adică în felul nostru larg de a înţelege realităţile şi de a trată problemele- Singurul care poate duce la soluţii trainice şi rodnice. Pe scurt , dată: Revizionismul este o atitudine care nu duce la nimic. Ar duce, cel mult, principial, la vechea stare de dezechilibru dinainte de răsboiu. Condamnabilă. Şi condamnată prin desfăşurarea istoriei. Dar tocmai de aceea «antirevizionismul» nostru de astăzi nu poate duce nici el la nimic. Pentru că nu e decât aceeaş mentalitate revizionistă, transpusă dincoace la noi, în termeni aşa zicând româneşti. Să mergem deci la aniversarea de la 1 Decembrie. Ca la prăznuirea împlinirii unei dreptăţi istorice. Dar să lăsăm adunările antirevizioniste. Cari nu fac decât să învenineze o situaţie, pe care noi suntem destul de tari ca să o stăpânim şi fără aceste adunări. Cu aceste adunări însă, starea de spirit necesară unei largi soluţii a problemei, care nu se poate să ştirbească drepturile noastre nu pentru că sunt ale noastre, ci pentru că sunt fireşti, după aşezarea lui Dumnezeu — starea nouă de spirit e bătută în coastă, şi asta e păcat. ..Pentru că tot problema există. Nate Ionescu SEUli Hoover, fostul preşedinte al Statelor Unite i-a încredinţat un secret lui Gerhart Haupttman. Şi ca poet şi bărbat publicitar ce este, septuagenarul scriitor german, n’a putut fine mai mult decât câteva luni secretul. Fiind primit în audienţă la Casa Albă, Gerhart Hauptman s’a întreţinut cu preşedintele ieşit la sorţi. Vorbind de una de alta, omul de afaceri care a ştiut să încadreze filantropia între articolele ce se pot speculă, îi vorbi poetului de mare desnădejde care a cuprins umanitatea: — Noi oamenii de afaceri, oameni publici care facem politică şi finanţe, construim, corectăm şi dirijăm lumea, nu mai suntem în stare să desmeticim lumea. E rândul vostru al poeţilor şi cântăreţilor de tot felul să deprindeţi omenirea cu un nou optimism... Cu alte cuvinte, Hoover vroia să spună că sclavii realităţilor imediate nu mai sunt în stare să asigure tabieturile îmbătrănitei umanităţi şi că e absolută nevoie să intervină acei care pun în circulaţie iluzia desinteresată. După diferitele încercări de a teroriza Europa postbelică desbinată şi cu vechile alianţe internaţionale care îi menţineau un echilibru şi putința exploatării coloniale — America căzu în marasm. Hoover a încercat timp de aproape trei ani să trateze cu privniţe optimiste, marea mizerie a economiei americane. Dar economia oricât ar fi ca creaţie omenească nu se lasă dominată de simple comandamente sufleteşti. Lumea îi pretindea lui Hoover să-i dea pâine şi muncă, iar d. Hoover răspundea:— Las' c’o să fie bine! Şi după ce poemele preşedinţiale radiofonice dădură greş, s’a adresat deadreptul grădinarilor să vândă castravefi- Pe ai d-sale nu vroia să-i guste nimeni. Marele Gerhart Hauptman n’a trădat însă — prin indiscreţia sa — numai un secret al d-lui Hoover. Ci secretul tipului reprezentativ al lumii moderne care este Hoover. Neputinţa tipului uman capitalist de a mai târî lumea într’o nouă aventură optimistă. Lumea nu va muri de tristeţă. De tristeţă smărcoasă în care au înfundat-o conducătorii dotaţi doar cu un egoism feroce şi mândrie inutilă. Dar optimismul cel nou îl vor da tot acei care trăiesc pentru altceva decât pentru sclavia zilei de azi, pentru tantieme, jetoane sau cine ştie ce combinaţii viclene. Hoover i-a cerut ajutorul lui Gerhart Hauptman: este un moment care merită reținut. i. cg. (Din albumul «Privelişti Româneşti) de Al. Bădăuţă). Biserica «Stela Mariş», la Balcic Reforma asigurărilor sociale Minstrul Muncei, care nu eumai un mare cunoscător al problemelor muncei, dar este şi un tehnician încercat în feluritele aspecte practice ale acestor probleme şi mai ales un om care simte acuitatea greutăţilor vieţii de muncitor şi necesitatea legiuirilor de caracter social, îşi propune să realizeze, în acel tempo ferm şi rapid care-i caracterizează activtatea, o reformă a asigurărilor sociale. Lucru pe care îl aplaudăm cu multă căldură. Să examinăm, în scurte condiţii!», în care se găsesc astăzi asigurările sociale, şi vom vedea cum ele reclamă o reformă, chemată să aibă răsunet în cercurile tuturor categoriilor de salariaţi şi evident în cercurile patronale, în măsura în care aceste cercuri vor binevoi să se intereseze — nu prin interpuşi — de o atare reformă. Asigurările se mişcă şi azi sub regimul mai multor legi, cea a vechiului regat, cea ungurească pentru Ardeal, cea austriacă în Bucovina, fiecare păstrând închise în regimul lor caracteristicele speciale care le fac greu de armonizat — deşi uniformitatea administrativă şi-a întins de mult cel puţin în vechiul regat şi Ardeal — rolul unei unităţi exterioare. Lumea muncitorească, legată adesea mai ales de braţul care munceşte se deplasează uşor şi asigurările înregistrează un important schimb de muncitori între Ardeal şi Vechiul regat. Aceasta aduce însă greutăţi mari în stabilirea drepturilor şi impune mai mult ca orice altă consideraţie unitate de legiuire înlăuntrul statului unitar în care migraţiunea este liberă şi nu aşteaptă decât chemarea muncei. Dar nu numai de o atare unitate în spaţiu au nevoe asigurile sociale, ci de una organică, care să îngăduie un echilibru stabil al tuturor ramurilor de asigurare, ţinând seamă şi de categoriile felurite de salariaţi interesaţi în ele, precum şi de interesele de ordin public cu care aceste asigurări au de a face. Această unitate organică, această armonie internă nu este desigur uşor de realizat printr-o lege. Ea presupune în afară de anume raporturi juridice, şi un mecanism tehnic interior, care nu se realizează prea lesne în condiţiile de muncă şi de cultură pe care le trăim azi, şi o înţelegere a factorilor care colaborează în asigurări. Mecanismul technic perfecţionat poate începe cu unificarea contribuţiilor pentru toate ramurile de asigurare, chiar pentru accidente — deşi pentru această din urmă ramură se pot aduce mediu -- p** ,ti)i c -•’ rândul întâi iii cărora aş aşeza următorul: funcţionarii comerciali sunt puţin interesaţi la asigurarea de accidente, ca şi patronii lor da altfel, deci nu e just ca ei să fie supuşi la o contribuţie însemnată pentru această ramură, argument, însă, la care se pot da cu succes răspunsuri, mai ales dacă vom da asigurării de accidente înţelesul larg, cuprinzător al boalelor profesionale. Dar acest mecanism trebue să continue, odată unificarea contribuţiilor sistematizată, cu o negrijită separare a gestiunei şi organizării interioare, administrative şi tehnice a diferitelor ramuri de asigurare, pentru că fiecare din aceste ramuri are fizionomia şi problemele ei, mai ales în această epocă în care toată problematica asigurărilor sociale este profund revizuită în ţările cu tradiţii şi cu metodă. Nu ne sunt necunoscute problemele delicate ale asigurărilor, cum sunt acele ridicate de tuberculoză, care împreunează în ele intim asigurarea de boală şi cu cea de invaliditate. Zisa preocupare a prevenirei invalidităţii care apasă bugetul pensiilor este de fapt o preocupare de boli care astăzi au intrat în îfundul celorlalte; reumatismul, artrismul, tuberculoza, trebuesc considerate azi ca boli, chiar dacă tratamentul lor cere timp şi nu impune ieşirea, nici momentană, din câmpul muncii. Dar tocmai aceste lămuriri pe care vremea le aduce între ramurile de asigurare ajută la precizarea acestor ramuri şi nu la desfiinţarea lor. Problema pensiilor, de pildă, va rămâne cu cât se va preciza şi simplifica, tot mai mult, distinctă de problema boalelor. Fiecare din ramuri îşi are suficientele ei greutăţi specifice. Chestiunea pensiilor pune aşa de mari greutăţi în cale, încât prudenţa, luând învăţătură din starea falimentară în care se găsesc asigurările azi—în matere de pensii,—luând învăţătură din consecinţele cu care legea recentă ameninţă clădirea în ceasă, cere ca o lege care se face acum să prevadă doar un cadru de siguranţă, lăsând pentru un statut definitiv răgazul nu numai al unor calcule actuarial serioase, dar mai ales al unei epoci de stabilitate în care prevederile pe termen lung să fie posibile.Un prieten îmi povestea că Petre Carp, preşedintele Consiliului, în vremea când ministrul Neniţescu pregătea legea asigurărilor sociale, a ţinut câteva zile în şir pe ministrul său, izolat cu el la ţară, pentru a lua o hotărîre definitivă în privinţa cotizaţiei săptămânale: 40 bani sau 45 bani, căci, zicea bătrânul om de stat, nu vreau ca peste 30 ani cei care vor reclama pensia ce o făgăduim acum să ne judece ca neserioşi: clădirea noastră trebue serios şi în cunoştinţă de cauză făcută). Asigurarea de viaţă nu ridică chestiuni mai puţin grele. Căci, pe de o parte mortalitatea a crescut în ultimii ani, sensibilitatea la boală este mai mare pentru asiguraţi, decât pentru cei din afara asigurării, dar mai ales, extensiunea asigurării de boală ridică marea problemă a medicilor și delicata chestiune a medicamentelor. De modul cum vor fi tratate aceste chestiuni sociale, politice, dar mai ales financiare, depind soarta viitoare a acestei ramuri de asigurări. Nu voi încerca să desvolt aici toate problemele. Am schiţat câteva pentru a arăta împrejurările delicate, pe cari are să le rezolve, ministrul muncei, cu un act de voinţă, Octav Qiicescu Treburi de inspector SOU scrisoare indirectă d-lui Ministru al Şcolilor Trăeşte chiar aci în mijlocul nostru, în miezul oraşului, mai puţin al lui Bucur şi mai mult al Necazului un om, poate singurul din Capitală, pe care soarta risipitoare l-a încărcat cu două fericiri deodată: l-a făcut adică, nu numai inspector dar l-a şi dotat cu un fericit caracter senin, sau ca să întrebuinţăm expresia umoristului Pătrăşcanu, cu un «temperament egal». Dar două fericiri se vede că sunt prea grele chiar pentru umerii bine făcuţi ai unui inspector şcolar. S-au văzut cazuri când fericiţii câştigători ai marilor lozuri au plătit cu viaţa, excesiva emoţie a norocului şi nu mai departe, deunăzi, gazetele povesteau subita trecere din viaţă a unui delicvent achitat de curtea cu juri a nu ştiu cărui oraş de provincie. Inspectorul nostru n’a ajuns chiar până acolo. Din fericire, pentru sine şi familia sa, sănătatea îi este asigurată, ce zic, chiar înfloritoare de vreme ce îmbătat de licoarea îndoitei fericiri ce i-a hărăzit Domnul, s’a hotărât să picure puţin din prisosurile felicitaţii sale şi în paharele cu fiere ale colegilor săi, dascălii, ce nu s au învrednicit încă să ajungă inspectori.Se vede însă că nu e deajuns să fii inspector ca să fi deprins toate talentele. Mărinimia este o artă cu mult prea dificilă şi dregătorul nostru nu răuşeşte decât când şi-o administrează sieşi. Dar, în definitiv, care sunt isprăvile acestui personaj misterios, cu care vă răpesc timpul pe ziua de astăzi ? — vă pregătiţi să mă întrebaţi- Mai întâi, personajul nu e de fel misterios. In carne şi oase, el poate fi văzut la biroul importantelor sale atribuţiuni sau, din când în când, prin cancelarii de şcoli, în verificarea actelor şi surprinderea, la sursă, a cancanurilor. Dacă are şi un nume ? Desigur căare. Dar pe numele când ormul nostru e pe punctul să devină, vorba lui Anatole France, o instituţie ? Isprăvile, atunci? Or aici, să-mi daţi voe să încep cu o mică rectificare. Ei bine, isprăvile — să mă ierte umbra lui Hercule şi a lui Ispirescu, în intenţia mea n’a stat să le bagatelizez vocabularul — isprăvile sunt, în realitate nişte fleacuri sau, dacă preferaţi, nişte biete şicane. Că ar putea fi mai grave sau că, şicane chiar, nu sunt mai puţin plictisitoare, se înţelege fără multe explicaţii. Tot insul ştie că şcoala secundară, fără să înceapă numaidecât la 1 Septembrie, ca pe vremea d-lui Nicolae Iorga, a ajuns de bine de rău să se apropie de încheierea întâiului trimestru. Ministerul însuş făcea să se ştie că nu mai admite detaşări şi prefaceri în repartiţii, dat fiind că şcoala a început de bună vreme şi că astfel perturbările n’au ce căuta în preajma Crăciunului. Singurul care nu e convins e inspectorul nostru. Cuprins da o subită generozitate umblă cu macareaua să strângă resturi de catedră, să rotunjească, să acorde şi mai ales să dezacorde. Ministerul dimpreună cu Asociaţia Profesorilor Secundari au dat un comunicat lămurind, cum era şi firesc, că şcolile particulare se conduc de un regim aparte şi că ele sunt suverane să-şi administreze averile, cum vor socoti mai bine. Singur inspectorul nostru se gândeşte la secularizare, pe care a şi anticipat-o, rezervându-şi o brumă de ore, la una din şcolile particulare, puse sub controlul său. Or prea multă prudenţă, nu-i o bună. Dar nu ca să despuiăm un dosar de inspector, scriem astăzi. Ce va trebui, o vom face. Cât să atragem binevoitoarea atenţie a d-lor miniştri de instrucţie, că în preajma reformei ce se proectează, inspectori de felul amintit, în loc să netezească ogorul şcoalei, îl infestează cu tot soiul de buruieni biurocratice. Fără inspectori, mai rămâne îndoială ?, şcoala nu piere. Cu dascăli hărţuiţi şi cu inspectori jandarmi, chiţibuşari şi străini de textele legii, nu numai de spiritul culturii, şcoala e dată înapoi oricâte jertfe ar face şi oricâte silinţe ar cheltui să reziste asalturilor unor dictatornnculi, în subordine. Perpessicius (Continuarea în pagina II-a) „Politicianismul“ In Biserică fruct al „autonomiei“ de PREOTUL PETRE CHIRICUŢA Urmare la «Orientări... în întunerec...» «Autonomia», sa zis oricum va elibera Biserica de orice imixtiune în viaţa Bisericii a unor interese şi influenţe lăturalnice, străine de sfera de interese şi acţiune proprii Bisericii. O va elibera întâiu de racila politicianismului, cu toate atributele lui peiorative. Iar noi vedem anume că prin «autonomie» politicianismul parcă mai rău s’a încuibat şi a pus stăpânire pe Biserică. De unde până acum, până la autonomie, Biserica avea oarecum prilej să se apere de politicianismul, să-i zicem, dinafară şi să-l neutralizeze printr’o veghere de aproape, prin însuşi liberul joc al forţelor politice la cârma Statului, când Biserica putea spera anume reparaţiuni de la «cei ce veneau» în pofida politică a «celor ce plecau», când Statul însuşi veghea oarecum ca Biserica să rămână la îndatoririle ei misionare — evident şi pentru a neutraliza puterea de influenţare a Bisericii în sfera de preocupări politice ale celor consacraţi anume pentru atari preocupări (partidele), şi politicianismul cât se amesteca el în rosturi Bisericeşti, rămânea totuşi departe, de chiver-,nisirea interioară a vieţii Bsericii, la clubul politic — se amesteca la cine ştie ce digere de episcop, ori numire de protopop, director de seminar etc. De când cu autonomia însă POLITICIANISMUL A INVADAT BISERICA! De când, prin «noua lege» creştinii laici sunt chemaţi, împuterniciţi şi obligaţi să conducă «părţile constitutive» ale Bisericii (parohiile—eparhiile) în toate nevoile şi preocupările lor—cum oamenii politici, în marea lor majoritate întâmplător sunt şi creştini, cu numele creştini, lupta, politică s’a transportat din clubul politic în cancelaria parohialăepiscopală şi nu atare... PANA... la treptele altarului! Lupta politică s’a amplificat astfel cu un temeiu în plus: interesul şi perspectiva bisericească a partidului — A PARTIDELOR, subliniem — căci toate partidele sunt mai active acum, ca niciodată, ca să primeze interesul lor politic într’un domeniu care, cum se vede, interesează exclusiv Biserica. Preotul şi episcopul au devenit astfel, în drept şi în fapt, prizonierii docili ai clubului politici In drept, fiindcă legea (NOUA lege — 1925!) acordă şi asigură elementului laic (care e şi politic) această catastrofală preponderenţă. In fapt — fiindcă aşa de triste sunt realităţile din Biserică, azi, sub regiul autonomiei! Incidentele electorale cu ocazia constituirii actualelor consilii parohiale şi eparhiale sunt cea mai eclatantă demonstraţiune a acestei tragedii pe Biserică! Niciodată ca până acum interesul politic pentru stăpânirea şi robirea Bisericii n’a fost mai cutezător valorificat de politicianismul fără culoare, întreb: ce altă explicaţie, — alta decât INVAZIA POLITICIANISTA IN BISERICA - s’ar da faptului că niciodată până acum, până la regimul «legii noui», oamenii politici, toţi fără deosebire, şi-au dat întâlnire în forurile reprezentative bisericeşti întru îndeletniciri care, în fond, n’au nimic comun cu rosturile şi cu chemarea Bisericii? la Stohlholm Premiul Nobel pentru pace nu se va decerna anul acesta. Telegrama e scurtă și nu spune nimic mai mult decât atâta. Ironiile cele mai crunte nu au nevoe de un text mai lung. Ele încap foarte bine în zece cuvinte. Premiul acesta destinat lucrătorilor pentru pace, șomează. Lipsă totală de concurenţi. Ar fi fost într’adevăr greu de găsit în acest an agitat şi sumbru un singur om politic, unul singur, care să fi meritat, măcar prin discursurile lui festive, o consacrare oficială în numele păcii. Toată Geneva a fost probabil răscolită pentru găsirea acestui erou dispus pentru premiere, dar la Geneva nu se mai găsesc decât experţi şi, în ultima vreme, poliţişti. Rassa pacifică, atât de prolifică pe malul lacului Leman, şi-a secat sămânţa şi apostoli antirăzboinici foarte greu se află astăzi, în aceste timpuri ce se înăbuşe sub avalanşa pactelor de dezarmare. Premiul Nobel, cel puţin în aspectele sale politice, n’a fost niciodată o afacere perfect serioasă. Şi n’a crezut nimeni că premiaţii academiei de la Stokholm îndepliniau o misiune de pacificare pe pământ. Diplomaţi crescuţi în disciplina declaraţiilor ambigue, miniştrii sentimentali, oameni politici pensionari, toţi cei care s-au jucat o viaţă întreagă cu discursurile şi cu semnăturile, au trecut pe la tribuna academiei scandinave şi au vărsat acolo, sub apăsarea laurilor pacifici, lacrimi înduioşate pentru odihna omenirii. Nu e trist că nici pentru această inofensivă comedie nu se mai găsesc actorii S’a făcut mult haz de Adagul de pelerini al lui Aristide Briand, bătrânul politician transformat la bătrâneţe în martir. Dar oricât de nesusţinută cerebral era atitudinea lui, oricât de uşor i-a fost sentimentalismul şi oricât de platonică ţinuta de predicator, nu era încurajatoare prezenţa lui, nu îndeplinia o funcţiune umană acest bătrân obsedat de ideia păcii — o ideie inconsistentă şi vagă —, dar tenace în afirmare şi neobosită în repetarea aceloraşi formule patetice. Nu făceau mare lucru aceste accese periodice de idealism. Desigur că nu. Dar nu strica pentru consolarea oamenilor simplii, pentru înșelarea temerilor noastre, pentru amăgirea tuturor socotelilor diplomatice, nu strica să fie undeva un om, care să repete monoton, plictisitor, absurd, gratuit, acelaş cuvânt de pace, în care nu credea nimeni, dar care trebuia să fie strigat, pentru ţinere de minte. Suntem mai obosiţi decât acum, câţiva ani, sau poate mai înţelepţi. Nu ne mai jucăm «de-a societatea naţiunilor» şi ne spunem în faţă, unul altuia, ce ne aşteaptă. Nu se mai găsesc diplomaţi pentru blânda academie de la Stokholm şi nimeni nu se mai pretează acestei glume. Dar cine ar avea curajul să se bucure? Căc, dacă premiul Nobel n’a avut nici o semnificaţie, pe vremea în care candidaţii abundau, astăzi, când nu mai există nici unul, premiul, devenit vacant, capătă în sfârșit un sens — și nu unul dintre cele mai vesele, in. sb. II PAG. VIII-as Proectul de lege pentru suspendarea execuţiilor silite imobiliare