Cuventul, ianuarie 1933 (Anul 9, nr. 2763-2791)

1933-01-02 / nr. 2763

şi cu CUVÂNTUL apare mâine, la orele obicinuite, cu un număr sporit de pagini cu o bogată materie redacţională şi literară Hidterease ilustram In­­Miori.____ S­fârşit de an — ------ore Preocupările sintetice sunt din ce în ce mai rare în politica româ­nească. Oamenii cari cer pentru ei roluri de mâna întâi în viaţa publi­că fac, în generalitatea cazurilor, o politică de combinaţiuni; cam­ când nu sunt personale sunt numai de c­­m trii de ore.—iar când nu sunt de douăzeci şi patru de ore sunt numai personale. Poate că e mai bine aşa. Căci in­tervenţia unei voinţi în cursul eve­nimentelor, intervenţie care carac­terizează în primul rând acţiunea politică, nu poate fi cu adevărat fe­cunda decât atunci când aceasta­­voinţă nu are pretenţia să creeze istorie, ei numai să o înlesnească, subordonându-se în chip inteligent desfăşurării fireşti a lucrurilor. U­­militatea asta este însă aşa de rară la oamenii poliţiei, încât mai că nu am cunoscut de la răsboiu încoace o acţiune care să fie determinată de altceva decât de resorturi subiecti­ve şi personale. Aşa că, trebue să considerăm ca un adevărat noroc faptul că lipseşte spiritul de gene­ralizare şi de sinteză. Viaţa noas­tră publică nu ar fi decât mai fal­sificată încă. Aşa, putem să nădăj­duim că peste eforturile efemere ale micilor ambiţii, istoria se face singur­ă. Cu alte cuvinte, dacă ne-­ norocul nostru e că nu a apărut­­încă în viaţa politică de după răs­boiu o mare personalitate înţelegă­toare şi eficace în gest, — apoi no­rocul nostru e că nu a apărut nici o mare ii puternică ambiţie inteli­gentă şi ca atare primejdioasă. Am­biţii sunt destule. Ambiţii puterni­ci,­ însă, nici ima­gnul politic pe care îl încheiam as­tăzi este o tristă ilustrare a a­­cestor cor­sideraţiuni. E anul ac­ţiunii confuze prin excelenţă. Con­fuză, această acţiune nu în integra­litatea ei, ci în resorturile subiecti­ve, ale oamenilor politici cari au fost la lucru. Anul acesta se poate caracteriza ca cel al reacţiunii. In adevăr, doua erau problemele cari dominau viaţa noastră publică: al în ordinea militant politică, crearea unor organisme vii și eficace, cari să se ÎQStăpân'»«*că în chip firesc la conducerea, treburilor publice; b) în ordinea de guvernare, orienta­rea din ce în ce mai precisă și mai hotărâtă în­spre o politică radicală de realităţi. Ce sa obţinut? ad a): procesul de destrămare al actualelor partide politice şi pre­cizarea unor noui centre de polari­zare, sâmbure al viitoarelor parti­de — acelea în adevăr vii şi eficace — a fost oarecum oprit, prin intro­ducerea arbitrară a unui antifar­­ment. Fenomenul acesta s'a întâm­plat cam la începutul toamnei, şi pentru ca incapacitatea de înţele­gere a oamenilor noştri politici să fie pereritoriu dovedită, anume în­­tr’un moment în care fenomenul ♦ nouei­­polarizări era de domeniul celei imă apropiate înfăptuiri.­­Tre­bue sa recunoaştem că duşmanii nouei ordini politice, cei cari luptă împotriva­­unei reaşezări fireşti, au fost mai îndemânatici şi mai tari decât partizanii naturali ai regru­pării a­ căror categorică înfrângere se datoreşte în primul rând lipsei ele orizont politic a d-lui Mihala­­che). In momentul de faţă victoria e necontestat de partea vechilor a­­şezări politice. (Intervenţia d lui Titulescu în politica internă nu chimbă cu nimic această realitate) ad b). orientării înspre o politică radicală i s'a opus, după căderea guvernului Iorga­ Argetoianu, o vi­guroasă contraofensivă a spiritului, capitalist-burghez. Campania împo­triva bolşevismului economic, aşa de artificială, în contra firii şi fă­ră sens, nu a fost de fapt decât un fenomen anex şi lipsit de impor­tanţă politică, adevărata ofensivă fiind purtată de fostul ministru de finanţe d. Mironescu, sprijinit de Banca Naţională şi ajutat, întâm­plător, de faimoasa hotărâre a Ca­saţiei în chestiunea conversiunii, pusă iniţiativelor individuale, anul 1932 fost anul contraofensivei reacţionare, au e mai puţin adevă­rat că în ordinea istorică, a marilor întâmplări fireşti independente de biata noastră viaţă omenească, lu­crurile şi-au urmat cursul lor normal, tocmai acela pe care îl in- I. Ildilui noi conch­ini în această foaie de mai bine de trei ani. Victoria partidelor vechi nu a fost o victorie efectivă, aceste orga­­nizme neisbutind, de fapt, să oprea­scă înlăuntrul lor procesul de de­strămare astăzi mai înaintat ca ori­când, iar contraofensiva capitalist-bur­­gheză nu şi-a atins dur­ât în chip cu totul trecător ţelurile, fenomenul de orientare înspre o politică radicală fiind în acest moment într’o eviden­tă fază de generalizare. Prognosticuri pentru 1933? Nici unul. O dorinţa numai­ ca politica să se pună de acord cu istoria, pen­tru a asigura cu un ceas mai de­vreme refacerea noastră; sau pen­tru a se evita sguduiri prea mari. Ştiut fiind că nimic nu poate în­toarce istoria din curgerea ei. iîiae lonescu n •••• i Un prieten, enoriaş al bisericii Sf. S­piridon-Nou din Bucureşti, ne a­­duce la cunoştinţă un fapt trist şi ne roagă să-l facem cunoscut lumii, ca lumea să judece. s).. /.; cheme pe vinovaţi la ordine. Noi îl facem cunoscut, fără vre­un fel de nădejde: ştim că rumânul, om de bun simţ, se revoltă şi înjură; dar odată cu asta totul se uită, ca şi cum n'ar fi fost. Şi nemernicii şi tâlharii, cu obraz de tovăraş, îşi văd apoi, în tihnă, de operaţiile lor. Strâng a­­vere, — partea lor sub soare; sfâr­şesc, chiar, uneori în hipostasă de binefăcători. Noi, oamenii cu cerul gurii negru, suntem mulţumiţi, la răndu-ne, să săcăim, să dăm cu «huo!» celui prins... deasupra faptului şi să tra­gem, de pe lucrul de ruşine, acope­rământul, ca lumea să vadă cât mai mult şi mai drept, — cât mai în ini­ma lucrului. Fapta de la Spiridon-Nou pe noi nu ne surprinde. Şi veţi vedea de ce. Iată despre ce e vorba. De sărbătorile Crăciunului biseri­ca Sf. Spiridon-Nou a stat cu uşile zăvorite. Lanţuri grele, cu lacăte tari, ferecau şi ferecă şi acum por­ţile de fier ale parcului ce înconju­ră locaşul de rugă, ctitorie a voevo­­dului Alexandru Scarlat Ghilea. Biserica asta are preot. Are dia­con. Aceştia sunt în Bucureşti. Şi ar vrea să slujească. Dar — mi se spune — preotul nu e pe placul uno­ra din... chivernisitorii averii aces­tei biserici. Şi atunci... au încuiat bi­serica. La 9 Decembrie a fost­ slujbă in biserică. Şi de-atunci a rămas în­chisă. La 12 Decembrie era hramul. Biserica a rămas ferecată. In ziua Naşterii Domnului la fel. Mâine, pro­babil, tot aşa. Se întâmplă însă că mare efor, — prim efor al aşezământului Sf. Spi­­ridon­ Nou este chiar părintele Mi­ron I, patriarh. In această a prea fericirii sale calitate părintele Miron I primeşte leţşoară frumoasă. Fără aprobarea prea fericitului nu se mişcă nimic acolo. Şi cu toate că biserica are un buget de cheltueli de 8.000.000, pe unii ani, biserica Sf. Spiridon (cu avere frumuşică) nu-şi poate plăti cor şi nici lefuri la preoţi şi diaconi. Ba, dela răsboiu până în anul 1932 biserica asta or­todoxă, înzestrată de voevodul po­menit, N’A AVUT NICI CLOPOTE. (Prim­ejor tot părintele Miron­­). Am trecut într’o dimineaţă pe ca­lea Şerban-Voda. In grădina biseri­cii o haită de câini, înţoliţi, se jucau, în voe, în jurul unei părţi muereşti. _______ _ Pentru asta a fost lăsată biserica trebue să stabilim totuşi că odată voevodului­­ cu instalarea guvernului Maniu contraofensiva aceasta a slăbit în chip sensibil. Dacă nu în formă, ac­tualul ministru de finanţe conti­nuând a tuna împotriva «defetişti­­lor»,­­ cel puţin în fond, măsurile şi legiuirile ministrului de justiţie, devenit centrul marei poliţiei finan­care a guvernului, accentuând ne­cesitatea unei adaptări la realităţi. Dacă însă în ordinea politică, su-Clopote n’au fost fiindcă... nu ren­ta cheltuiala făcută cu ele. Din ave­rea bisericii s’a ridicat acum un imo­bil de milioane. Iar biserica s’a în­chis. (Fiindcă... nu rentează). Sau făcut astea toate prim­elor (bine plătit) fiind părintele Miron­­, pa­triarh... Prietene! Ne-ai rugat şi am scris. (Ei, şi ?). G. Racoveanu ❖ ANUL AL IX-lea, I­neoac­pa şi Administraţia i­UCUREŞTI, Cosea Victories 4», etajul I (Intrarea prin Pasagiul imobiliara) 312/45 Directia 378/10 Redacţia 378/09 Administraţia , Fondator: Director : TITUS ENACOVICI NAE IONESCU ANimCIURILE Şl PW BUCAI­HIE se primesc la AEHIMSIPAţIA „CUVÂNTULUI“ şi prin toate agenţiile de publicitate Ţara de francare plătită în numerar conform al­abira Uir. Gen P. T.T. Ro. 63.133/33. TELEFON ! \\\% înmormântarea lui Ionaş Grădişteanu. Delictul de la anteproectul codului penal, publicat alaltăeri, se află — între atâtea stupidităţi juridice şi stilis­tice — şi o inovaţie epocală. Anu­me, se creiază delictul de Ec-poli tp,ta- Diiîtî ari. îi44* Se fiice culpabil de de­lictul de insultă acel care, prin mijloacele arătate în art. 535, aduce cuiva o im­putare pentru, fapte sau în trebuinţează expresiuni jicnitoare referitoare la vre-un defect, nărav sau vi­ciu anume arătate, chiar când acestea sunt reale. Insulta se pedepseşte cu închisoare corecțională de 1 — 3 luni şi cu amendă de la 1.500 — 3.000 lei». Prin urmare, întrebuinţarea de «expresii jignitoare referitoare la vre­un defect, nărav sau viciu a­­nume arătate, chiar când acestea sunt reale» va constitui de azi în«., m­ie un delict. Şi ca să vă daţi seama de gravitatea penală a fap­­tului, e bine să vă spun înainte d prevederile art. 535 la care se ref­e­ră acest, de azi înainte faimos, a- 544. — citit*: ART. 535. — Acel care prin cuvinte rostite în pu­blic, prin strigări, prin scrieri, imprimate, ziare, prin desene, gravuri, em­bleme vândute sau expu­se spre vânzare distribuite sau aflpte în public, prin aparate radiofonice şi ori­ce alte mijloace de răs­pândire în public, pune în sarcina unei persoane fap­te precise și determinate cari, dacă ar fi adevărate, ar expune pe acea persoa­nă la pedepse, sau cel pu­țin la ura sau disprețul ce­tățenilor, se face culpabil de dovada verității faptu­lui imputat și de defăima­ •iaca p< n ihfxs "• a« lio» r*ei i * cnc ‘O imprudeDfţ, ; ci. -t ?eti tab j - îmbăiat u p . f; xa că d; jf de vis-a-visASre (pardon!) nasu' pem lung, ai căzut tn prescripțiile Jt. 544 și ai infon­­dat pușcăria, fii rtîcă te-ai legat de ‘ un viciu sau nnJ^efect, chiar dacă ie real. Ce să parti­spunem de viaţa Ide martir ce ad’ptă pe caricatu- trist, a cărui me­drie infamă se în- Itemeiază tocmai pe inspiraţia ce-o p­ai vasului cusururile fizice şi vătămăturile -râie ale omului ? Cred că, pentru simplificarea juri­­dică a chestiei, va fi nevoie să se adauge un nou articol cat să­ pre­vadă clar că «oricine va săvârşi cu bună ştiinţă sau din greşală o ca­ricatură va fi pedepsit cu închi­soare dela 1—3 ani şi cu amendă dela 5—1(MH*) lei». Dar, chiar rămânând numai ea cele două articole din anteproectul ce avem înainte, şi încă e destul pentru ca susceptibilitatea legitimă a actriţelor, actorilor, oamenilor Poli­ţiei şi acelor caue îi feţe i­aricaturabi­­le să fie păzite de nepoliteţele pam­fletarilor, azi încă răsfăţaţi, ai cre­ionului. Noul cod penal tinde, evident, să facă din impecabila noastră Româ­­nie un mare sa­n de cea mai pură eleganţă, un salon în care oamenii nu se vor trata între ei decât cu madrigale şi bineţuri. La ora de geografie, şcolarii vor trebui să în­veţe că «România are o populaţie de 1S milioane de locuitori fără de­fecte, nărav sau vicii» (conform art. 544 cod penal).­­ E de văzut, acum, dacă hoţia c­­ defect, nărav sau viciu. Această la* r murire nu va rămâne, desigur, în seama jurisprudent!!: un an.» uda­­nent o va aduce limped» în știința I judecătorilor Va trebui să ştiu, a­­j dică. f- eu,­­:«£* da- nând , fcitiK ..apun -.;. ’ .sSîsn - •/•■ ,lovit de noul delict dl nepoliteţîî. înţeleg că pe viitor nu mai am drept să colivia­ că d. Tancred întrebuinţea­ză pentru toaleta sa un «rouge» cam violent, fiindcă făcând o mă leg culpabil de un n­rav (art. 544 c. penal) dar păstrez, oare, putinţa să spun ceva despre frumuseţea e­­conomiilor agonisite de fudulul fost ministru de industrie ? Tata întrebarea! Ea se pune cu atât mai vârtos cu cât, — luaţi seama ! — în arh 535 se vorbeşte de un delict cu totul special: delict de defăimare, ch­iar «DACA FAPTELE ALEGATE SUNT ADEVARATE». După cum vedem, faptul că ai dovada celor ce afirmi împotriva cuiva, — bu­năoară a unui ministru traficant ordinar, — nu e destul ca să te pună la adăpostul sancţiunilor le­gii, însăşi supărarea pe care o pricinueşti unui suflet sensibil de pungaş dovedit, e pedepsibilă. Căci, cel năpăstuit de indiscreţia ta, n’a­­re decât să facă proba (testimonia­lă sau medicală) că fură din nărav sau viciu; aşa nu vei mai fi urmă­rit pentru calomnie ei pentru in­­sultă... (Acuzat de calomnie ai pu­tinţa să scapi dovedind că ai spus adevărul; învinuit însă de insultă nu mai ai nici o salvare). Şi, slavă Domnului, cine dintre cunoscuţii ori viitorii noştri bandiţi de Stat, nu poate aduce certificat că fură din viciu sau nărav (art 535 c. pe­nal) şi nu incidental (art. 445). Vom fi o ţară cu numeroşi vici­­oşi, dar, în schimb, o adevărată Arcadie a bunelor purtări şi a gen­tileţii penale. Să ne trăiască ! O 5? - Tλ««vr#o4*escu re, în cazul admite. ac acest din faptele al ■ ■X 1-3 luni pușcărie si '500-36­9 lei amendă * 4 * t w—1 d cJtmd­ re*t*. i nu ettsfM probă, în caz Iacă sunt ade­ I if.' Una din problemele cele mai im­portante, car şi din cele mai difici­le, pe care Statul nostru a avut să l înfăptuiască după răsboiu, a fost fără îndoială — şi problema coloni­­tu­rii terenurilor din regiunile lipsi­­,ralaţie, cât şi a celora­lte pe ir graniţe ale României între­ Pro ier­ă grea şi complicată —dar de o­ovârşitoare importanţă, atât­­Tu ’•••.nctul de vedere al afirmării îroastre naţionale, cât şi din punctul dere al propăşirii economice. Strămoşii noştri Romani — din­­tr­u prudent spirit de prevedere şi unii cu seamă dintr’un superior simţ politic — au dat cea mai mare in pw/antă problemei acesteia »»*— •a prcuT ajutorul cblaiuzarii își în­tăreau atât granițele vastului lor imperiu —■ cât mai cu seamă își asi­milau toată i’cstrițătura aceia de po­poare pe «ar* le cuceriseră în nenumăratele lor răsboaie. Romanizarea Italiei — spre pildă — s'a pregătit aproape numai prin înfan­ţarea de colonii, cari, la înce­put, au păstrat — precum se ştie — un cavaler militar, fiind mai mult avant-po­turi ale Romei în mijlocul unor ţinuturi cu populaţie neasimi­lată. Aceste colonii­ erau compuse din cetăţeni romani, cărora li se împărţea — de obice­i — o treime din pământul cucerit (assignatio). Ba de multe ori populaţia autohto­nă, supusă cu armele, era nimicită sau isgonită, iar în locurile libere se întemeiau colonii. Aşa încât se poa­­te spune, că graniţele imperiului ro­man erau apărate mai mult de a­­ceşti colonişti care îşi înjghebaseră aci la hotare, gospodării de care-i lega o viaţă întreagă de muncă, — decât de soldaţii legionari. Pilda aceasta — a strămoşilor noş­tri de pe malul Tibrului — trebuie să o urmăm şi noi întocmai. Cu atât mai mult cu cât noi nu distrugem nimic din ceea ce este al altora. Con­solidăm însă, numai ce este ni nos­tru. Pentru că în afară de ii^eresul ăcesu fie cTj.» naţional.••'7 -colonizare mai prezintă pentru ţara noastră, un altul cel puţin tot aşa de important ca şi primul. Este vor­ba de interesul economic şi social. Prin punerea în valoare a tuturor terenurilor din regiunile lipsite de populaţie atât din interiorul cât şi de pe hotarele ţării,, producţia noa­stră naţională va creşte simţitor, iar prin deplasarea unui număr de bra­ţe din centrele şi regiunile în care cererile de împroprietărire au fost cu prisosinţă satisfăcute — spre al­tele în care pământul stă nemuncit — se realizea­ză un echilibru social de pacinică convieţuire. Capitalul uman de colonizare nu-l cons­ti­tue deci — precum cred foar­te mult — numai românii din afa­ra graniţelor şi care vin la noi de foarte multe cai forţaţi de împilări­le dominaţiunilor străine, cât mai cu seamă locuitori din diferitele părţi ale ţării — de cele mai multe ori tineri cari pot şi vor să mun­cească — şi care aceştia din urmă trebue să fie atraşi prin ori­cât de mici avantagii spre ţinuturile de colonizare — ei constituind prin ex­celenţă, elementul de prim ordin pentru punerea în valoare a acestor ţinuturi nemuncite. Ori, statul până acum 3—4 ani n’a făcut nimic în această privinţă. Sunt regi­uni în care apa se ajlă la adâncimi aşa de mari încât nu poa­te fi scoasă la suprafaţă, decât prin ajutorul unor puţuri sistematice, pe care nu le poate săpa decât statul cu mijloace tehnice­ şi după planuri in­ginereşti, cari nu stau în putinţa bieţilor colonişti, care, din lipsă de apă, au fost nevoiţi să părăsească aceste locuri în care nu puteau trăi. Trebuie să recunoaştem însă, că în­ de­colonizare cepând de acum câţiva ani, a­ înce­put să se desfăşoare, mai cu seamă prin înfiinţarea Oficiului Naţional al Colonizării, o activitate­ retuar-­ cabilă în ceea ce priveşte politica noastră de colonizare. Numai în ju­deţele Caliacra şi Durostor , au­ con­struit în timpul acestor ultimi pa­tru ani peste patru mii ele case pen­tru colonişti şi s’au împroprietărit in mod defnitiv peste 10.000 de colet­­uişti, rămânând ca restul de peste 17.000 să fie­­împroprietăriţi mai târ­ziu. In felul acesta, politica noastră de colonizare a făcut un pas de în­ceput. Dar nu este suficient numai atât. Aristide Sărcăne««-» B0P1N1I DISECI 091 Un an după ce demisiona din via­ţă şi se retrase din fruntea uriaşe­lor sale întreprinderi. Ipar Krueger — cel mai fantast speculator de i­luzii, cel mai dibaci seam­atot al realităţilor — şi scandalul îneti ',n’a contenit. Şi nici nu va conteni atât, de curând. Până nu se ■v va liceida de­finitiv lumea care dădu naştere­­ fe­nomenului Krueger. Un număr­­de opt directori ai unei întreprinderi kruegeriste din America au HM implicaţi în fraud®. Abia acum s'a aflat că prea, cinstitele feţe direc- ■ toriale îşi ţineau subţirimea, obra­zului cu­ sume luate a­supra, unor di­vidende imaginare şi că făceau plăţi — dacă le făceau — acolo­ un­de nu trebuia. Lucrul­ nu este de mi­rare. Nici prea nou. De pe urma gi­­ganticilor carteţuri, se­­ştie doar, au folosit ca nimeni­ alţii, directorii. Şi aici la noi, să ştie, că directorii de bancă făceau mari speculaţi­ cu ba­nii clientelei. Când afacerea isbuţia, o trecea pe numele său,­­când afa­cerea rata, o trecea în seama­ bancii. Cât însă nu se faceau socotelile, cât timp bilanţurile nu se încheiau, directorii se puteau ascimde în do­­sy]-inareaAuu^lQj, alcătuite din colori­ne hine de Cifre, Amim, când un mci onisiri Of p­esiM, bana- -c d ,­ei­au devenit subit 'elocvente ş, p.i. te în faţa tribunalelor de experţi sunt obligate să-şi trădeze stăpânii, mulţimi de operaţii neclare ies la iveală­ Radiogramele anunţă că opt domni directori de la Crying Trust Compagny» vor fi traduşi în faţa curţii supreme de justiţie din Was­hington, ca să restituie 219.981.000 dolari din dividende imaginare şi una sută milioane dolari, pe ne­drept plătită, pentru operaţiuni de consolidare. Cifrele dansează în faţa ochilor. Ca şi cum n’ar fi vorba de banii cari pot face mulţumirea oameni­lor, ca şi cum nu e vorba de sume cari pot acoperi necesităţile unui stat mic. Krueger şi-a frânt gâtul, vrând să adune sub controlul său planeta. El a tras ultimele consecin­ţe ale sistemului de speculaţie de la bursă. De vreme ce i se oferă omu­lui, în schimbul trudei sau avuţiei sale o hârtie ştampilată, de ce n’ar fi oferit d. Krueger o hârtie con­fecţionată chiar de d-sa. Hârtia ră­mânea hârtie — fie că era conside­­rată veritabilă de domnii dela bur­să, fie că era considerată falsă. Directorii lui Krueger n’au a­­juns până la cutezanţa maestrului. In umbra lui au operat şi au cres­cut. Ca cel din anecdotă care lăsa tulul în dosul unei căruţe, când că­ruţa plecă brusc, a rămas să va­dă lumea, cam ce făcea. Se îm­potriveau — cum se spune pe româ­neşte — vântului. Poliţia bunelor moravuri care în­cepu să funcționeze în ultimii ani, și în alesul mediu financiar — îi identifică astăzi și ia măsurile de represiune, de rigoare. i.­rg. (Continuarea în pag. 1I a). Ca să în­cheiem ceea ce am avut de spus despre Poincare, vom vorbi as­tăzi despre opera sa filosofică. Re­­flexiunile sale filosofice, Poincare le-a strâns în trei volume, toate a­­părute, pe când era încă în viaţă, în Biblioteca de filosofie ştiinţifică condusă de Dr. Gustave Le Bon, de curând, decedat­ în 1912 după moar­tea lui Poincaré, a mai apărut un volum în aceeaşi colecțiune. Aceste patru volume sunt: La Science et l’hypothese, Science et méthode, La valeure de la science şi Dernières pensées. Cea mai importantă dintre aceste cărți, La valoare de la scien­ce, sintetizează, prin chiar titlul său, problema care l-a preocupat întot­deauna pe Poincaré — valoarea ştiinţei­ In întreaga sa­­operă filoso- ’ fică el se aplică constant în elucida­rea raporturilor dintre natură şi spirit, căutând să evidenţieze rolul pe care spiritul îl joacă în stabili­rea legilor; unde este suficientă nu­mai experienţa şi unde se impune intervenţia spiritului; şi în ce mă­sură spiritul cugetător se poate dis­pensa sau e silit să recurgă la aus­piciile experienţei — sub forma aju­torului efectiv, material, sau numai de îndrumare. După cum am avut ocazia să amintim în cronica prece­dentă,­­ în lucrările sale de fizică şi mecanică, Poincaré a răspândit multe din ideile sale filosofice. Deşi specialitatea sa erau matematicile, el a păşit dincolo de pragul acestui domeniu, studiind, cu deosebire, fundamentele ştiinţelor. O aluzie re­lativă la filosofia fizicei, la posibi­lităţile de constituire a unei noui fi­zici, ne-a fost prelejuită cu ocazia schiţării, în mod sumar, a operei sale ştiinţifice. Fiindcă expunerea întregei filosofii — oricât de sumar am încerca să o facem — ar nece­sita un spaţiu prea întins, vom lăsa deoparte toate chestiunile ce se re­feră la ştiinţele fizice şi mecanice şi vom analiza, pe scurt, numai păr­ţile privitoare la ştiinţele matema­tice. Poincaré n’a urmat niciodată cur­suri de litere şi filosofie în timpul, studiilor sale universitare; ba chiar, el manifesta o vădită neîncredere faţă de sistemele filosofice consti­tuite, preferind, atunci când căuta soluţia unei probleme noui, să facă tabula rasa de tot ceea ce auzise sau cetise dinainte, privind fiecare ches­tiune ca şi cum atunci s’ar fi ivit prima dată şi studiind-o în toată în­tinderea şi profunzimea ei cu meto­­de proprii. In ce priveşte filosofia, el a fost un autodidact şi, ca toţi autodidacţii cari mai au pe lângă acest atribut şi o scânteie de geniu, a impus operelor sale un spirit in­dependent, neîncrezător în părerile emise de alţii şi original în ale sale. Autodidactul are avantajul de a în­ţelege ceea ce citeşte, aşa cum îi dic­tează şi după indicaţiile spiritului său, de a modela părerile altora du­pă ale sale şi nu invers. Apoi, el vine în contact aproape întotdeauna şi de la început — ceea ce este foarte important — direct cu operele ma­rilor gânditori, nu cu sinteze, ana­lize critice sau expuneri schemati­ce, cari nu păstrează caracterul par­ticular al construcţiei autorului. Fiecare autor pune în opera sa ceva personal, şi acest imponderabil dis­pare oride câte ori această operă este rezumată de altcineva. Cursurile u­­niversitare pot fi bune sinteze, dar în majoritate sunt private de acel imponderabil ce constitue partea de contribuţie sufletească a autorului. Dealtfel, Poincaré a devenit filo­sof nu pentru că ar fi avut deja în­­sebite pentru această disciplină. El ceput o înclinaţie şi o simpatie deo­a simţit nevoia unor compleetări, pe marginea ştiinţei, cari compor­tau o discuţie filosofică. Primele reflexiuni filosofice au isvorât din nevoia de a face, într’un fel oare­care, lumină în chestiunea, care mai mult decât oricând era la or­dinea zilei, — a geometriilor neeu­­elidiane, și-a dat seama că lucră­rile sale de analiză matematică ii vor permite aceasta. Chestiunea ri­dicată de postulatul paralelelor (Euelide) este îndestul de cunoscu­tă. In urma lucrărilor lui Lobat­­ehewsky. Bolgiai, Riemann, toată lumea discuta — (și printre aceștia erau și mulți nechemați) — valabi­litatea acestor geometrii. Se căuta, anume, să se dea un sens geometri­­ilor neeuclidiane, cu ajutorul celei euclidiane. — Poincaré avea de rezolvat o problemă de geometrie obicinuită; el a învins dificultățile, părăsind metodele tradiționale, servindu-se" de geometria lobatschewskiană. Cronica științifică D. Poincaré, critic al geometriei de N. O. ZAHAR­IA I.

Next