Cuventul, ianuarie 1933 (Anul 9, nr. 2763-2791)
1933-01-02 / nr. 2763
şi cu CUVÂNTUL apare mâine, la orele obicinuite, cu un număr sporit de pagini cu o bogată materie redacţională şi literară Hidterease ilustram InMiori.____ Sfârşit de an — ------ore Preocupările sintetice sunt din ce în ce mai rare în politica românească. Oamenii cari cer pentru ei roluri de mâna întâi în viaţa publică fac, în generalitatea cazurilor, o politică de combinaţiuni; cam când nu sunt personale sunt numai de cm trii de ore.—iar când nu sunt de douăzeci şi patru de ore sunt numai personale. Poate că e mai bine aşa. Căci intervenţia unei voinţi în cursul evenimentelor, intervenţie care caracterizează în primul rând acţiunea politică, nu poate fi cu adevărat fecunda decât atunci când aceastavoinţă nu are pretenţia să creeze istorie, ei numai să o înlesnească, subordonându-se în chip inteligent desfăşurării fireşti a lucrurilor. Umilitatea asta este însă aşa de rară la oamenii poliţiei, încât mai că nu am cunoscut de la răsboiu încoace o acţiune care să fie determinată de altceva decât de resorturi subiective şi personale. Aşa că, trebue să considerăm ca un adevărat noroc faptul că lipseşte spiritul de generalizare şi de sinteză. Viaţa noastră publică nu ar fi decât mai falsificată încă. Aşa, putem să nădăjduim că peste eforturile efemere ale micilor ambiţii, istoria se face singură. Cu alte cuvinte, dacă ne- norocul nostru e că nu a apărutîncă în viaţa politică de după răsboiu o mare personalitate înţelegătoare şi eficace în gest, — apoi norocul nostru e că nu a apărut nici o mare ii puternică ambiţie inteligentă şi ca atare primejdioasă. Ambiţii sunt destule. Ambiţii puternici, însă, nici imagnul politic pe care îl încheiam astăzi este o tristă ilustrare a acestor corsideraţiuni. E anul acţiunii confuze prin excelenţă. Confuză, această acţiune nu în integralitatea ei, ci în resorturile subiective, ale oamenilor politici cari au fost la lucru. Anul acesta se poate caracteriza ca cel al reacţiunii. In adevăr, doua erau problemele cari dominau viaţa noastră publică: al în ordinea militant politică, crearea unor organisme vii și eficace, cari să se ÎQStăpân'»«*că în chip firesc la conducerea, treburilor publice; b) în ordinea de guvernare, orientarea din ce în ce mai precisă și mai hotărâtă înspre o politică radicală de realităţi. Ce sa obţinut? ad a): procesul de destrămare al actualelor partide politice şi precizarea unor noui centre de polarizare, sâmbure al viitoarelor partide — acelea în adevăr vii şi eficace — a fost oarecum oprit, prin introducerea arbitrară a unui antifarment. Fenomenul acesta s'a întâmplat cam la începutul toamnei, şi pentru ca incapacitatea de înţelegere a oamenilor noştri politici să fie pereritoriu dovedită, anume într’un moment în care fenomenul ♦ noueipolarizări era de domeniul celei imă apropiate înfăptuiri.Trebue sa recunoaştem că duşmanii nouei ordini politice, cei cari luptă împotrivaunei reaşezări fireşti, au fost mai îndemânatici şi mai tari decât partizanii naturali ai regrupării a căror categorică înfrângere se datoreşte în primul rând lipsei ele orizont politic a d-lui Mihalache). In momentul de faţă victoria e necontestat de partea vechilor aşezări politice. (Intervenţia d lui Titulescu în politica internă nu chimbă cu nimic această realitate) ad b). orientării înspre o politică radicală i s'a opus, după căderea guvernului Iorga Argetoianu, o viguroasă contraofensivă a spiritului, capitalist-burghez. Campania împotriva bolşevismului economic, aşa de artificială, în contra firii şi fără sens, nu a fost de fapt decât un fenomen anex şi lipsit de importanţă politică, adevărata ofensivă fiind purtată de fostul ministru de finanţe d. Mironescu, sprijinit de Banca Naţională şi ajutat, întâmplător, de faimoasa hotărâre a Casaţiei în chestiunea conversiunii, pusă iniţiativelor individuale, anul 1932 fost anul contraofensivei reacţionare, au e mai puţin adevărat că în ordinea istorică, a marilor întâmplări fireşti independente de biata noastră viaţă omenească, lucrurile şi-au urmat cursul lor normal, tocmai acela pe care îl in- I. Ildilui noi conchini în această foaie de mai bine de trei ani. Victoria partidelor vechi nu a fost o victorie efectivă, aceste organizme neisbutind, de fapt, să oprească înlăuntrul lor procesul de destrămare astăzi mai înaintat ca oricând, iar contraofensiva capitalist-burgheză nu şi-a atins durât în chip cu totul trecător ţelurile, fenomenul de orientare înspre o politică radicală fiind în acest moment într’o evidentă fază de generalizare. Prognosticuri pentru 1933? Nici unul. O dorinţa numai ca politica să se pună de acord cu istoria, pentru a asigura cu un ceas mai devreme refacerea noastră; sau pentru a se evita sguduiri prea mari. Ştiut fiind că nimic nu poate întoarce istoria din curgerea ei. iîiae lonescu n •••• i Un prieten, enoriaş al bisericii Sf. Spiridon-Nou din Bucureşti, ne aduce la cunoştinţă un fapt trist şi ne roagă să-l facem cunoscut lumii, ca lumea să judece. s).. /.; cheme pe vinovaţi la ordine. Noi îl facem cunoscut, fără vreun fel de nădejde: ştim că rumânul, om de bun simţ, se revoltă şi înjură; dar odată cu asta totul se uită, ca şi cum n'ar fi fost. Şi nemernicii şi tâlharii, cu obraz de tovăraş, îşi văd apoi, în tihnă, de operaţiile lor. Strâng avere, — partea lor sub soare; sfârşesc, chiar, uneori în hipostasă de binefăcători. Noi, oamenii cu cerul gurii negru, suntem mulţumiţi, la răndu-ne, să săcăim, să dăm cu «huo!» celui prins... deasupra faptului şi să tragem, de pe lucrul de ruşine, acoperământul, ca lumea să vadă cât mai mult şi mai drept, — cât mai în inima lucrului. Fapta de la Spiridon-Nou pe noi nu ne surprinde. Şi veţi vedea de ce. Iată despre ce e vorba. De sărbătorile Crăciunului biserica Sf. Spiridon-Nou a stat cu uşile zăvorite. Lanţuri grele, cu lacăte tari, ferecau şi ferecă şi acum porţile de fier ale parcului ce înconjură locaşul de rugă, ctitorie a voevodului Alexandru Scarlat Ghilea. Biserica asta are preot. Are diacon. Aceştia sunt în Bucureşti. Şi ar vrea să slujească. Dar — mi se spune — preotul nu e pe placul unora din... chivernisitorii averii acestei biserici. Şi atunci... au încuiat biserica. La 9 Decembrie a fost slujbă in biserică. Şi de-atunci a rămas închisă. La 12 Decembrie era hramul. Biserica a rămas ferecată. In ziua Naşterii Domnului la fel. Mâine, probabil, tot aşa. Se întâmplă însă că mare efor, — prim efor al aşezământului Sf. Spiridon Nou este chiar părintele Miron I, patriarh. In această a prea fericirii sale calitate părintele Miron I primeşte leţşoară frumoasă. Fără aprobarea prea fericitului nu se mişcă nimic acolo. Şi cu toate că biserica are un buget de cheltueli de 8.000.000, pe unii ani, biserica Sf. Spiridon (cu avere frumuşică) nu-şi poate plăti cor şi nici lefuri la preoţi şi diaconi. Ba, dela răsboiu până în anul 1932 biserica asta ortodoxă, înzestrată de voevodul pomenit, N’A AVUT NICI CLOPOTE. (Primejor tot părintele Miron). Am trecut într’o dimineaţă pe calea Şerban-Voda. In grădina bisericii o haită de câini, înţoliţi, se jucau, în voe, în jurul unei părţi muereşti. _______ _ Pentru asta a fost lăsată biserica trebue să stabilim totuşi că odată voevodului cu instalarea guvernului Maniu contraofensiva aceasta a slăbit în chip sensibil. Dacă nu în formă, actualul ministru de finanţe continuând a tuna împotriva «defetiştilor», cel puţin în fond, măsurile şi legiuirile ministrului de justiţie, devenit centrul marei poliţiei financare a guvernului, accentuând necesitatea unei adaptări la realităţi. Dacă însă în ordinea politică, su-Clopote n’au fost fiindcă... nu renta cheltuiala făcută cu ele. Din averea bisericii s’a ridicat acum un imobil de milioane. Iar biserica s’a închis. (Fiindcă... nu rentează). Sau făcut astea toate primelor (bine plătit) fiind părintele Miron, patriarh... Prietene! Ne-ai rugat şi am scris. (Ei, şi ?). G. Racoveanu ❖ ANUL AL IX-lea, Ineoacpa şi Administraţia iUCUREŞTI, Cosea Victories 4», etajul I (Intrarea prin Pasagiul imobiliara) 312/45 Directia 378/10 Redacţia 378/09 Administraţia , Fondator: Director : TITUS ENACOVICI NAE IONESCU ANimCIURILE Şl PW BUCAIHIE se primesc la AEHIMSIPAţIA „CUVÂNTULUI“ şi prin toate agenţiile de publicitate Ţara de francare plătită în numerar conform alabira Uir. Gen P. T.T. Ro. 63.133/33. TELEFON ! \\\% înmormântarea lui Ionaş Grădişteanu. Delictul de la anteproectul codului penal, publicat alaltăeri, se află — între atâtea stupidităţi juridice şi stilistice — şi o inovaţie epocală. Anume, se creiază delictul de Ec-poli tp,ta- Diiîtî ari. îi44* Se fiice culpabil de delictul de insultă acel care, prin mijloacele arătate în art. 535, aduce cuiva o imputare pentru, fapte sau în trebuinţează expresiuni jicnitoare referitoare la vre-un defect, nărav sau viciu anume arătate, chiar când acestea sunt reale. Insulta se pedepseşte cu închisoare corecțională de 1 — 3 luni şi cu amendă de la 1.500 — 3.000 lei». Prin urmare, întrebuinţarea de «expresii jignitoare referitoare la vreun defect, nărav sau viciu anume arătate, chiar când acestea sunt reale» va constitui de azi în«., mie un delict. Şi ca să vă daţi seama de gravitatea penală a faptului, e bine să vă spun înainte d prevederile art. 535 la care se referă acest, de azi înainte faimos, a- 544. — citit*: ART. 535. — Acel care prin cuvinte rostite în public, prin strigări, prin scrieri, imprimate, ziare, prin desene, gravuri, embleme vândute sau expuse spre vânzare distribuite sau aflpte în public, prin aparate radiofonice şi orice alte mijloace de răspândire în public, pune în sarcina unei persoane fapte precise și determinate cari, dacă ar fi adevărate, ar expune pe acea persoană la pedepse, sau cel puțin la ura sau disprețul cetățenilor, se face culpabil de dovada verității faptului imputat și de defăima •iaca p< n ihfxs "• a« lio» r*ei i * cnc ‘O imprudeDfţ, ; ci. -t ?eti tab j - îmbăiat u p . f; xa că d; jf de vis-a-visASre (pardon!) nasu' pem lung, ai căzut tn prescripțiile Jt. 544 și ai infondat pușcăria, fii rtîcă te-ai legat de ‘ un viciu sau nnJ^efect, chiar dacă ie real. Ce să partispunem de viaţa Ide martir ce ad’ptă pe caricatu- trist, a cărui medrie infamă se în- Itemeiază tocmai pe inspiraţia ce-o pai vasului cusururile fizice şi vătămăturile -râie ale omului ? Cred că, pentru simplificarea juridică a chestiei, va fi nevoie să se adauge un nou articol cat să prevadă clar că «oricine va săvârşi cu bună ştiinţă sau din greşală o caricatură va fi pedepsit cu închisoare dela 1—3 ani şi cu amendă dela 5—1(MH*) lei». Dar, chiar rămânând numai ea cele două articole din anteproectul ce avem înainte, şi încă e destul pentru ca susceptibilitatea legitimă a actriţelor, actorilor, oamenilor Poliţiei şi acelor caue îi feţe iaricaturabile să fie păzite de nepoliteţele pamfletarilor, azi încă răsfăţaţi, ai creionului. Noul cod penal tinde, evident, să facă din impecabila noastră Românie un mare san de cea mai pură eleganţă, un salon în care oamenii nu se vor trata între ei decât cu madrigale şi bineţuri. La ora de geografie, şcolarii vor trebui să înveţe că «România are o populaţie de 1S milioane de locuitori fără defecte, nărav sau vicii» (conform art. 544 cod penal). E de văzut, acum, dacă hoţia c defect, nărav sau viciu. Această la* r murire nu va rămâne, desigur, în seama jurisprudent!!: un an.» udanent o va aduce limped» în știința I judecătorilor Va trebui să ştiu, aj dică. f- eu,:«£* da- nând , fcitiK ..apun -.;. ’ .sSîsn - •/•■ ,lovit de noul delict dl nepoliteţîî. înţeleg că pe viitor nu mai am drept să colivia că d. Tancred întrebuinţează pentru toaleta sa un «rouge» cam violent, fiindcă făcând o mă leg culpabil de un nrav (art. 544 c. penal) dar păstrez, oare, putinţa să spun ceva despre frumuseţea economiilor agonisite de fudulul fost ministru de industrie ? Tata întrebarea! Ea se pune cu atât mai vârtos cu cât, — luaţi seama ! — în arh 535 se vorbeşte de un delict cu totul special: delict de defăimare, chiar «DACA FAPTELE ALEGATE SUNT ADEVARATE». După cum vedem, faptul că ai dovada celor ce afirmi împotriva cuiva, — bunăoară a unui ministru traficant ordinar, — nu e destul ca să te pună la adăpostul sancţiunilor legii, însăşi supărarea pe care o pricinueşti unui suflet sensibil de pungaş dovedit, e pedepsibilă. Căci, cel năpăstuit de indiscreţia ta, n’are decât să facă proba (testimonială sau medicală) că fură din nărav sau viciu; aşa nu vei mai fi urmărit pentru calomnie ei pentru insultă... (Acuzat de calomnie ai putinţa să scapi dovedind că ai spus adevărul; învinuit însă de insultă nu mai ai nici o salvare). Şi, slavă Domnului, cine dintre cunoscuţii ori viitorii noştri bandiţi de Stat, nu poate aduce certificat că fură din viciu sau nărav (art 535 c. penal) şi nu incidental (art. 445). Vom fi o ţară cu numeroşi vicioşi, dar, în schimb, o adevărată Arcadie a bunelor purtări şi a gentileţii penale. Să ne trăiască ! O 5? - Tλ««vr#o4*escu re, în cazul admite. ac acest din faptele al ■ ■X 1-3 luni pușcărie si '500-369 lei amendă * 4 * t w—1 d cJtmd re*t*. i nu ettsfM probă, în caz Iacă sunt ade I if.' Una din problemele cele mai importante, car şi din cele mai dificile, pe care Statul nostru a avut să l înfăptuiască după răsboiu, a fost fără îndoială — şi problema coloniturii terenurilor din regiunile lipsi,ralaţie, cât şi a celoralte pe ir graniţe ale României între Pro ieră grea şi complicată —dar de oovârşitoare importanţă, atâtTu ’•••.nctul de vedere al afirmării îroastre naţionale, cât şi din punctul dere al propăşirii economice. Strămoşii noştri Romani — dintru prudent spirit de prevedere şi unii cu seamă dintr’un superior simţ politic — au dat cea mai mare in pw/antă problemei acesteia »»*— •a prcuT ajutorul cblaiuzarii își întăreau atât granițele vastului lor imperiu —■ cât mai cu seamă își asimilau toată i’cstrițătura aceia de popoare pe «ar* le cuceriseră în nenumăratele lor răsboaie. Romanizarea Italiei — spre pildă — s'a pregătit aproape numai prin înfanţarea de colonii, cari, la început, au păstrat — precum se ştie — un cavaler militar, fiind mai mult avant-poturi ale Romei în mijlocul unor ţinuturi cu populaţie neasimilată. Aceste colonii erau compuse din cetăţeni romani, cărora li se împărţea — de obicei — o treime din pământul cucerit (assignatio). Ba de multe ori populaţia autohtonă, supusă cu armele, era nimicită sau isgonită, iar în locurile libere se întemeiau colonii. Aşa încât se poate spune, că graniţele imperiului roman erau apărate mai mult de aceşti colonişti care îşi înjghebaseră aci la hotare, gospodării de care-i lega o viaţă întreagă de muncă, — decât de soldaţii legionari. Pilda aceasta — a strămoşilor noştri de pe malul Tibrului — trebuie să o urmăm şi noi întocmai. Cu atât mai mult cu cât noi nu distrugem nimic din ceea ce este al altora. Consolidăm însă, numai ce este ni nostru. Pentru că în afară de ii^eresul ăcesu fie cTj.» naţional.••'7 -colonizare mai prezintă pentru ţara noastră, un altul cel puţin tot aşa de important ca şi primul. Este vorba de interesul economic şi social. Prin punerea în valoare a tuturor terenurilor din regiunile lipsite de populaţie atât din interiorul cât şi de pe hotarele ţării,, producţia noastră naţională va creşte simţitor, iar prin deplasarea unui număr de braţe din centrele şi regiunile în care cererile de împroprietărire au fost cu prisosinţă satisfăcute — spre altele în care pământul stă nemuncit — se realizează un echilibru social de pacinică convieţuire. Capitalul uman de colonizare nu-l constitue deci — precum cred foarte mult — numai românii din afara graniţelor şi care vin la noi de foarte multe cai forţaţi de împilările dominaţiunilor străine, cât mai cu seamă locuitori din diferitele părţi ale ţării — de cele mai multe ori tineri cari pot şi vor să muncească — şi care aceştia din urmă trebue să fie atraşi prin oricât de mici avantagii spre ţinuturile de colonizare — ei constituind prin excelenţă, elementul de prim ordin pentru punerea în valoare a acestor ţinuturi nemuncite. Ori, statul până acum 3—4 ani n’a făcut nimic în această privinţă. Sunt regiuni în care apa se ajlă la adâncimi aşa de mari încât nu poate fi scoasă la suprafaţă, decât prin ajutorul unor puţuri sistematice, pe care nu le poate săpa decât statul cu mijloace tehnice şi după planuri inginereşti, cari nu stau în putinţa bieţilor colonişti, care, din lipsă de apă, au fost nevoiţi să părăsească aceste locuri în care nu puteau trăi. Trebuie să recunoaştem însă, că în decolonizare cepând de acum câţiva ani, a început să se desfăşoare, mai cu seamă prin înfiinţarea Oficiului Naţional al Colonizării, o activitate retuar- cabilă în ceea ce priveşte politica noastră de colonizare. Numai în judeţele Caliacra şi Durostor , au construit în timpul acestor ultimi patru ani peste patru mii ele case pentru colonişti şi s’au împroprietărit in mod defnitiv peste 10.000 de coletuişti, rămânând ca restul de peste 17.000 să fieîmproprietăriţi mai târziu. In felul acesta, politica noastră de colonizare a făcut un pas de început. Dar nu este suficient numai atât. Aristide Sărcăne««-» B0P1N1I DISECI 091 Un an după ce demisiona din viaţă şi se retrase din fruntea uriaşelor sale întreprinderi. Ipar Krueger — cel mai fantast speculator de iluzii, cel mai dibaci seamatot al realităţilor — şi scandalul îneti ',n’a contenit. Şi nici nu va conteni atât, de curând. Până nu se ■v va liceida definitiv lumea care dădu naştere fenomenului Krueger. Un numărde opt directori ai unei întreprinderi kruegeriste din America au HM implicaţi în fraud®. Abia acum s'a aflat că prea, cinstitele feţe direc- ■ toriale îşi ţineau subţirimea, obrazului cu sume luate asupra, unor dividende imaginare şi că făceau plăţi — dacă le făceau — acolo unde nu trebuia. Lucrul nu este de mirare. Nici prea nou. De pe urma giganticilor carteţuri, seştie doar, au folosit ca nimeni alţii, directorii. Şi aici la noi, să ştie, că directorii de bancă făceau mari speculaţi cu banii clientelei. Când afacerea isbuţia, o trecea pe numele său,când afacerea rata, o trecea în seama bancii. Cât însă nu se faceau socotelile, cât timp bilanţurile nu se încheiau, directorii se puteau ascimde în dosy]-inareaAuu^lQj, alcătuite din colorine hine de Cifre, Amim, când un mci onisiri Of pesiM, bana- -c d ,eiau devenit subit 'elocvente ş, p.i. te în faţa tribunalelor de experţi sunt obligate să-şi trădeze stăpânii, mulţimi de operaţii neclare ies la iveală Radiogramele anunţă că opt domni directori de la Crying Trust Compagny» vor fi traduşi în faţa curţii supreme de justiţie din Washington, ca să restituie 219.981.000 dolari din dividende imaginare şi una sută milioane dolari, pe nedrept plătită, pentru operaţiuni de consolidare. Cifrele dansează în faţa ochilor. Ca şi cum n’ar fi vorba de banii cari pot face mulţumirea oamenilor, ca şi cum nu e vorba de sume cari pot acoperi necesităţile unui stat mic. Krueger şi-a frânt gâtul, vrând să adune sub controlul său planeta. El a tras ultimele consecinţe ale sistemului de speculaţie de la bursă. De vreme ce i se oferă omului, în schimbul trudei sau avuţiei sale o hârtie ştampilată, de ce n’ar fi oferit d. Krueger o hârtie confecţionată chiar de d-sa. Hârtia rămânea hârtie — fie că era considerată veritabilă de domnii dela bursă, fie că era considerată falsă. Directorii lui Krueger n’au ajuns până la cutezanţa maestrului. In umbra lui au operat şi au crescut. Ca cel din anecdotă care lăsa tulul în dosul unei căruţe, când căruţa plecă brusc, a rămas să vadă lumea, cam ce făcea. Se împotriveau — cum se spune pe româneşte — vântului. Poliţia bunelor moravuri care începu să funcționeze în ultimii ani, și în alesul mediu financiar — îi identifică astăzi și ia măsurile de represiune, de rigoare. i.rg. (Continuarea în pag. 1I a). Ca să încheiem ceea ce am avut de spus despre Poincare, vom vorbi astăzi despre opera sa filosofică. Reflexiunile sale filosofice, Poincare le-a strâns în trei volume, toate apărute, pe când era încă în viaţă, în Biblioteca de filosofie ştiinţifică condusă de Dr. Gustave Le Bon, de curând, decedat în 1912 după moartea lui Poincaré, a mai apărut un volum în aceeaşi colecțiune. Aceste patru volume sunt: La Science et l’hypothese, Science et méthode, La valeure de la science şi Dernières pensées. Cea mai importantă dintre aceste cărți, La valoare de la science, sintetizează, prin chiar titlul său, problema care l-a preocupat întotdeauna pe Poincaré — valoarea ştiinţei In întreaga saoperă filoso- ’ fică el se aplică constant în elucidarea raporturilor dintre natură şi spirit, căutând să evidenţieze rolul pe care spiritul îl joacă în stabilirea legilor; unde este suficientă numai experienţa şi unde se impune intervenţia spiritului; şi în ce măsură spiritul cugetător se poate dispensa sau e silit să recurgă la auspiciile experienţei — sub forma ajutorului efectiv, material, sau numai de îndrumare. După cum am avut ocazia să amintim în cronica precedentă, în lucrările sale de fizică şi mecanică, Poincaré a răspândit multe din ideile sale filosofice. Deşi specialitatea sa erau matematicile, el a păşit dincolo de pragul acestui domeniu, studiind, cu deosebire, fundamentele ştiinţelor. O aluzie relativă la filosofia fizicei, la posibilităţile de constituire a unei noui fizici, ne-a fost prelejuită cu ocazia schiţării, în mod sumar, a operei sale ştiinţifice. Fiindcă expunerea întregei filosofii — oricât de sumar am încerca să o facem — ar necesita un spaţiu prea întins, vom lăsa deoparte toate chestiunile ce se referă la ştiinţele fizice şi mecanice şi vom analiza, pe scurt, numai părţile privitoare la ştiinţele matematice. Poincaré n’a urmat niciodată cursuri de litere şi filosofie în timpul, studiilor sale universitare; ba chiar, el manifesta o vădită neîncredere faţă de sistemele filosofice constituite, preferind, atunci când căuta soluţia unei probleme noui, să facă tabula rasa de tot ceea ce auzise sau cetise dinainte, privind fiecare chestiune ca şi cum atunci s’ar fi ivit prima dată şi studiind-o în toată întinderea şi profunzimea ei cu metode proprii. In ce priveşte filosofia, el a fost un autodidact şi, ca toţi autodidacţii cari mai au pe lângă acest atribut şi o scânteie de geniu, a impus operelor sale un spirit independent, neîncrezător în părerile emise de alţii şi original în ale sale. Autodidactul are avantajul de a înţelege ceea ce citeşte, aşa cum îi dictează şi după indicaţiile spiritului său, de a modela părerile altora după ale sale şi nu invers. Apoi, el vine în contact aproape întotdeauna şi de la început — ceea ce este foarte important — direct cu operele marilor gânditori, nu cu sinteze, analize critice sau expuneri schematice, cari nu păstrează caracterul particular al construcţiei autorului. Fiecare autor pune în opera sa ceva personal, şi acest imponderabil dispare oride câte ori această operă este rezumată de altcineva. Cursurile universitare pot fi bune sinteze, dar în majoritate sunt private de acel imponderabil ce constitue partea de contribuţie sufletească a autorului. Dealtfel, Poincaré a devenit filosof nu pentru că ar fi avut deja însebite pentru această disciplină. El ceput o înclinaţie şi o simpatie deoa simţit nevoia unor compleetări, pe marginea ştiinţei, cari comportau o discuţie filosofică. Primele reflexiuni filosofice au isvorât din nevoia de a face, într’un fel oarecare, lumină în chestiunea, care mai mult decât oricând era la ordinea zilei, — a geometriilor neeuelidiane, și-a dat seama că lucrările sale de analiză matematică ii vor permite aceasta. Chestiunea ridicată de postulatul paralelelor (Euelide) este îndestul de cunoscută. In urma lucrărilor lui Lobatehewsky. Bolgiai, Riemann, toată lumea discuta — (și printre aceștia erau și mulți nechemați) — valabilitatea acestor geometrii. Se căuta, anume, să se dea un sens geometriilor neeuclidiane, cu ajutorul celei euclidiane. — Poincaré avea de rezolvat o problemă de geometrie obicinuită; el a învins dificultățile, părăsind metodele tradiționale, servindu-se" de geometria lobatschewskiană. Cronica științifică D. Poincaré, critic al geometriei de N. O. ZAHARIA I.