Cuventul, februarie 1933 (Anul 9, nr. 2792-2819)
1933-02-01 / nr. 2792
■ ... • Franţa şi Germania gustă, în sfârşit, un moment de armonie a grijilor. Dincolo şi dincoace de Rin s-a luat, în acelaş timp, repaus în taberile oficiale de pândă reciprocă. Criză de guvern, deodată, aproape în aceiaaşi oră, la Paris şi la Berlin. Şi incontestabil, pentru aceleaşi motive : nepotrivirea dintre ceea ce se simte îndatorată guvernarea răspunzătoare şi cee ce este obligată să afirme reprezentanţa populară. Intre parlament şi guvern nu se mai poate găsi azi acea corespondenţă mutual rectificatoare ce-a fiicat, până ieri, dacă nu frumuseţea, cel puţin eficacitatea regimului libertăţilor. Corpul electoral al Franţei ca şi cel al Germaniei s’au pronunţat pentru programe politice cari nu isbutesc să se cunune cu fatalitatea ceasului. E un adevăr ce nu-i poate tăgădui nici un cronicar cinstit, din orice regiune principială ar fi el. Franţa s’a pronunţat pentru partidele Stângii. Partidele Stângii, însă, nu sunt în stare să dea guvernul pe care mandatul primit de la ţară îl impune bunei lor credinţe. Nici d. Herriot, nici d. Paul Boncour, a căror ortodoxie democratică e în afară de orice bănuială, n’au mai putut simţi, odată puşi în contact cu poruncile nevoii publice, aceiaşi omogenitate de judecată cu grupurile de credinţă cari, totuş, îi selectaseră tocmai pentru câtă hotărîre şi realitate reprezenta fiecare din ei... E aproape deajuns, pentru un democrat să primească guvernul spre a-şi asigura în Franţa — certificatul trădării doctrinei.. Ce concluzie am fi mânaţi să tragem din această dramatică experienţă1? O încheiere ce doare cumplit pe un democrat cu nădejdi nebiruite încă... Anume, că nu e cu putinţă o guvernare de stânga, nici măcar în Franţa puternică, bogată şi sigură. Aşa ar trebui să zicem dacă simultana pildă a Germaniei nu ne-ar încredinţa că, în aceiaşi măsură, nu e viabilă nici guvernarea la modă,cea a «autorităţii». Franţa şi-a cerut o conducere de reînsufleţire a revoluţionarismului său clasic, — şi, evident, n’o are. Germania a vrut o dirigentă politică după vechiul ei instinct de brutalizare mistică a circumstanţelor,—şi, e demonstrat că n’o poate aşeza. Şi aşa: Stânga are majoritatea în Camera franceză şi nu e posibil, acolo, un guvern de stânga; rassismul are de două ani dominanţi în Reichstag şi un guvern Hitler e mereu o fantezie la care, chiar dacă preşedintele Hindeburg va consimţi în cele din urmă, nu va trăi mai mult decât trăiesc, de câţiva ani încoace, fără osebire, guvernele germane. Deci, nu e vorba, considerând cele două crize din cele două ţări de lecţie istorică şi socială aşa de diversă, nu e vorba de promovarea uneia sau celeilalte din direcţiile simpliste pe care naivitatea simetrismului de om le indica vieţii cetăţii: «stânga» sau «dreapta». Viaţa cetăţii e mult mai plină de infinit şi de neprevăzut, de neant şi de imposibil decât o învăţasem noi de la fericiţii noştri părinţi... Nu a un pendul între «dreapta» şi «stânga». E o vârtelniţă ameţitoare la un răscruci al furtunilor. Nepotrivirea dintre ce vrea poporul şi ce trebuie să facă guvernul impus de popor, vine tocmai din neindigenarea partidelor în realitatea prezentă. Partidele au rămas pur «politice»; realitatea nu mai e de loc «politică». In Franţa tradiţiei democratice, partidele învaţă prin încercarea guvernării cât de străină de istoria în curs le e esenţa şi putinţa; în Germania experienţei democratice, partidele se luptă deocamdată cu guvernarea devenit un duşman comun. Dar, şi într-o parte şi alta se va culege în curând, pentru luminile tuturor noroadelor, adevărul aşteptat care va fi mai întâi o rectificare de terminologie («stânga», «dreapta»), şi apoi o definire nouă: democraţia fără politică. O democraţie a datoriilor în locul celei a drepturilor. Dem. Theodorescu I vii A fost odată Duminica zi de odihnă şi reculegere, când omul dedat lenei, uita de zilele trudnice, de marşul zilelor. A mai fost Dumineca, pe la mahalale, zi de zaiafet, de chef, bal pentru rândaşi şi jupânese şi zi sortită să fie însemnată cu oarecari şuviţe de sânge. Dar toate încăerările, bătăile, scandalurile şi înjunghierile nu isbutiau să-i smulgă zilei cununa de glorie, să-i clintească solemnitatea. Duminica era mai înaltă decât celelalte zile, mai aleasă prin tihna ei, mai scumpă, prin făgăduinţa ei. Ziua de odihnă s-a schimbat, în ultimul an, în noapte de coşmar. Turbinele retorice, megafoanele, aparatele vorbitoare sistem trancu funcţionează fără întrerupere. Eroii abundă şi se înmulţesc prin sciziparitate, prin toate localurile de palavre. Se arată, pe o scenă improvizată, un grăsun creţ cu tâmplele cărunte, se rupe în doi, în trei şi fiecare bucăţică vorbeşte în felul ei, după o lege a ei şi o logică a ei. Ascultătorul este silit să se distribuie în particule, pentru ca să poată prinde sbârnâitul glasurilor multiplicate la nesfârşit. O felie trancu îi vorbeşte minţii luminate, — foarte puţin — altă felie vorbeşte bestialităţii, alta, misticismului. Dintr'un singur şi cuminte vns, domnii retori, care se folosesc de o retorică explozivă, creează o făptură apocaliptică, obligată să cugete cu braţele, să simtă cu umerii şi să asculte cu gura căscată. Fiecare local de pălăvrăgeală — sau sală de întrunire precum se spune în limbaj comun — este o uzină în care se fabrică cetăţeni ameţiţi. Nu interesează materialul prim folosit: funcţionari de stat, studenţi, meşteri de tot felul sau oameni desinteresaţi cari au timp de pierdut. Te aştepţi să întâlneşti la toată răspântia oameni cu urechi lungite de asculare şi cu feţe încremenite de marea spaimă a catastrofelor ce vor să vină. Dumineca nu mai este zi, ci o cetate industrială unde se produc aurişti, aşa zişi ideologi. Fericitorii de umanitate răscolesc mahalalele şi casele oamenilor mai cu dare de mână, ca să spoiască nesiguranţa zilei în acei cari se credeau pentru veşnicie asiguraţi. Coşmarul duminical a devenit aproape obligatoriu, ca învăţământul primar, ca legea recrutării şi ca moartea. Iar oameni, până mai ori cuminţi, de bună voie se simt îmboldiţi să satisfacă această obligaţie a străzii răscolite... Ion Călugăru Unitatea crizelor ANUL AL IX-lea. — No 2792. Fredacţa şi Administraţia BUCUREŞTI, Calea Victoriei 48, efamii (Intrarea prin Pasagiul Imobiliara) 312/45 Direc, ia TELEFON 1 378/10 Redacta 378/09 Administratia Fondator: Director : 3 ENACOVICI NAE IONESCU INIINCIURNE $1 PUBLICATIUE Se primesc la ADMINISTRAŢIA „Cil TANTILII" şi prin toate agenţiile de publicitate taxa de franca platită în numerar conform aprobare. Dir. Gen. P. T. T. No. 69.196/932 Poziţia actuală a problemei apărării aerochimice In România Nu e greu, pentru nici un om dotat cu bun simţ, să descopere de pe acum, pe simpla cale a raţionamentului şi a examinării cursului real al lucrurilor, care va fiviitoarea configuraţie a conflagraţiei moidiale. In adevăr, întreaga atenţie a globului se concentrează asupra unei unităţi politice şi economice gigantice, născută din durerile atroce ale războiului trecut şi predestinată să ia poziţie agresivă faţă de toate vechile forme de viaţă. Rusia Sovietică. Coliziunea violentă între imperialismul comunist revoluţionar şi tradiţionalismul liberal al restului lumei, e de neinlăturat. Iar noi, românii, ne aflăm situaţi tocmai la graniţele acestor două lumi ca se înfuntă duşmănos şi o viitoare ciocnire se va face în mod fatal peste trupurile noastre. Puţin importă că astăzi Rusia are interesul să-şi acopere spatele către Europa cu alianţe secrete şi cu pacte , de garanţie, pentru a putea avea mâinile libere în Extremul Orient. Mâine, când opera sa de industrializare va fi suficient de avansată, când echilibrul său lăuntric va fi considerat suficient, când Europa se va sbate în spasmele ultime ale unei crize catastrofice, hoardele slave se vor abate din nou asupra sudului şi asupra Occidentului. Şi nu se vor abate, aşa cum neam obişnuit să le vedem până acum, indisciplinate şi haotice, lipsite de armament şi de muniţii în cantitate suficientă, neştiind ce vor şi încotro se duc. Ci însufleţite de o disciplină implacabilă, în valuri strânse de fier, şi de foc, înarmate cu tancuri în mare număr, cu artilerie grea, cu avioane şi cu gaze. Războiul chimic prin surprindere şi terorizarea populaţiilor din dosul frontului, răsbate ca o obsesie din toate preocupările ruseşti de mai bine de zece ani încoace Atât atacul cât şi apărarea cu şi împotriva armelor chimice, au fost studiate şi experimentate îndelung şi pe o scară vastă, sau făcut pregătiri şi cheltueli uriaşe în această privinţă, iar rezultatele nu prea sunt de natură să ne bucure, nici să ne risipească îngrijorările. Astfel că, oricum vom pune problema, un lucru apare ca absolut cert: războiul viitor va fi în primul rând un război chimic, diriguit în special împotriva populaţiei civile din dosul frontului pentru a slei rapid şi, dacă se poate, aproape instantaneu, prin surprindere capacitatea de rezistenţă a inamicului. Reuşita, chiar şi aproximativă, a unui atac sau a unor serii de atacuri asupra centrelor populate din spatele frontului, poate influenţa în mod dezastruos armatele luptătoare atât din punct de vedere moral, cât şi material. Cu ce curaj să se mai lupte un soldat, când bănueşte că ai săi, acasă, sunt ucişi sau terorizaţi de avioanele inamice, şi cum să reziste eforturilor combinate ale technicei militare duşmane, lipsit el însuşi de hrană şi de muniţiuni suficiente, în urma acţiunii aceloraşi avioane! Am fost adesea neplăcut surprins auzind din gura unor personagii autorizate, reflexiile următoare: «Nu vă îngrijoraţi şi nici nu vă alarmaţi peste măsură. Căci şi împotriva armei chimice, oricât ar fi ea de redutabilă şi de eficace, există mijloace apropiate de apărare. Omul a născocit gazele asfixiante, dar tot el a născocit şi masca»... Lucrul e perfect adevărat în teorie, dar în conflict direct cu realităţile practice. Pentru că, în vreme ce inamicii noştri prezumaţi se prepară intensiv, fabricând necontenit noui gaze şi construindu-şi noui escadrile de bombardament, noi nu numai că nu ne pregătim cele mai elementare mijloace de apărare, — vorbesc de populaţia civilă numai, — dar nici măcar nu ne gândim în mod serios la eventualitatea acestei primejdii. Până şi cei mai conştienţi dintre noi, o consideră în forul lor lăuntric de domeniul probabilităţii pure. Ori tocmai în această excesivă încredere în hazard, în această vinovată eclipsare a instinctului de conservare naţională, vedem cel mai grav şi mai îngrijorător aspect al problemei. Pentru că în felul acesta ne punem din capul locului într o poziţie de zdrobitoare inferioritate şi înlesnim agresorilor noi înşine, prin inconştienta noastră neseriozitate, prima etapă a izbânzii: surprinderea. In această ordine de idei, pentru a dovedi cât de întemeiate sunt aceste aprehensiuni, n’avem decât să ne consultăm propriile amintiri, propria noastră experienţă. Ştim că în 1916, în chiar noaptea de mobilizare, un zeppelin a sburat pe deasupra Bucureştilor, în scopul de a intimida populaţia civilă. Iar câteva zile mai apoi, când deasupra Capitalei veni să sboare o escadrilă de avioane duşmane, toată lumea a ieşit afară din casă să se amuze la privirea interesantului spectacol . Megatlele aparate cu cruce neagră ce sburau în lumina de aur a unei după amieze de toamnă de neuitat, încadrate în mici şi nevinovaţi norişori de fum alb, şrapnelele artileriei noastre. Şi in timp ce unii priveau nepăsători şi distraţi, alţii, la câţiva paşi mai departe, cădeau seceraţi de schijele ucigaşe ale bombelor, în timp ce unele cartiere erau cuprinse de panică, altele se desfătau.. O oră mai târziu, cadavrele culese numai de la capătul străzii Şerban Vodă, nu mai încăpeau la morgă... Să ne gândim apoi, că aviaţia era tocmai abia în primele faze ale existenţii şi experienţelor sale în arta uciderii de oameni. Uşor ne putem închipui ce se va întâmpla mâine, când deasupra Capitalei noastre vor trece în (Continuare în pag. II-a). Actualităţi Cu ski-urile, la Predeal, pe Susai Stăpâni, arhierei).... pezevenghi Părintele patriarh a vorbit, alaltăieri, studenţimii. Le-a vorbit despre dragostea de neam, despre datoriile lor faţă de biserică şi patrie, despre ordine şi despre pezevenghii cari «se adaog şi sporesc gâlceava» născută din nemulţumirea celor curaţi şi buni. Şi după ce i-a binecuvântat pe tineri, părintele Miron a primit din manile lor crucea, aşezându-o în palatul patriarhicesc, — la loc ferit de profanare... Şi cu asta s’a socotit achitat de orice obligaţii, faţă de tinerii pe cari îi aţâţase, faţă de guvernul cu care, cinstit, se sfătuise şi faţă de sufletul său cu care se presupune că stătuse de vorbă. In palatul patriarhicesc, crucea stropită cu sânge, la porţile Parcului Carol, va sta ferită de orice profanare. Fiindcă nu-i împodobită cu pietre scumpe, care se pot scobi cu vârful cuţitului. Nu e nici obiect de argint şi de vreun fel de utilitate. Nu Lăsând în pace crucea din palatul părintelui Miron, să revenim la cuvântarea rostită studenţilor, naţionalişti şi creştini. I-a îndemnat, prea fericitul, pe aceşti tineri zicându-le: «Sufletul vostru tineresc şi curat să se frământe pentru înfăptuirea idealurilor româneşti şi creştineşti ale acestei ţări». A dat acest îndemn, nici vorbă, amintindu-şi de vremi în care Şi Prea fericirea lui se frământa pentru slujirea idealurilor... ţării în care l-a prins hora morţii pentru desrobirea şi a pământului care trebuia să facă un trup cu vechiul regat. Episcop de Caransebeş era pe atunci prea fericitul de astăzi. Soldaţii noştrii, cei cunoscuţi, păşeau peste Carpaţi, avântându-se fără ogoi înspre inima Ardealului, unde nu erau «frătuiți». Şi s’a întâmplat atunci un fapt, pe care nu-1 cunosc tinerii cari ascultau, alaltăori, smeriti, lectiunea de dragoste pentru neam şi pentru lege, tinută lor de părintele Miron Cristea, fostul episcop de Caransebeş. In vremea aceia, a bucuriei si a durerii sufletului românesc, parintele Miron Cristea semna o carte pastorală, către clerul şi poporul românesc din Ardeal. Cartea asta zicea aşa: «România — spre marea noastră durere — a călcat făgăduiala de credinţă, a rupt peceţiiL» contractului în chip peric şi a ridicat arma asupra Patriei noastre (Ungaria), asupra înălţatului nostru împărat Şi Rege, asupra acelor fraţi cari de doi ani de zile luptă pe viaţă şi pe moarte cu o vitejie nemaipomenită contra duşmanilor Monarhiei ■ ■■ României i-a dat fiinţă Patria noastră Ungaria, căci Radu Negru de la Făgăraş a întemeiat Principatul Ţării Româneşti, Dragoş din Maramureş a întemeiat Principatul Moldovei şi cu sprijinul Monarhiei habsburgice s'a ridicat România Modernă, liberă şi independentă, care de bună voe s’a legat de monarhia noastră cu credincioşie... Dar ei, Românii din Regat, n’au ascultat porunca sângelui, n’au auzit chemarea tainică a fraţilor de o limbă şi sânge... Nu ci ei... vin acum să ne calce şi să ne fure moşia agonisită de moşii şi părinţii noştri, cu sudori de sânge. Unde vă este şi în ce se arată patriotismul vostru, Români ucigători de fraţi? Acela care cu vorbele vicleniei pe buze, cu dorul de jaf în suflet, vine în hotarele noastre, nu-i frate ci cel mai păgân duşman, care pentru a-şi împlini pofta sălbatică îşi omoară fraţii şi părinţii. Da, fraţii de omi astăzi prin voinţa şi faptele lor păcătoase şi nelegiuite s’au făcut pentru noi în cei mai mari şi mai urgisiţi duşmani, asupra cărora glasul sângelui şi legea firii porunceşte să-ţi ridici braţul fără milă. ...Faţă cu noul duşman care râvneşte în chip atât de păcătos la ştirbirea şi la stricarea hotarelor Pafriei noastre, veţi şti să luptaţi cu... îndârjire, vitejie şi credinţă» ■■■ Aşa a fost scriind pe-atunci părintele Miron, feciorul rumânului Gheorghe Cristea din Topliţa Română. Aşa înțeles-a să lupte vlădicitul rumân, «pentru înfăptuirea idealurilor rumâneşti». Comentarii la cartea asta pastorală ? Sunt inutile. Cetiţi-o, înco o dată, voi cetitori cinstiţi, şi rostiţi voi, cu sete, ceia ce nu pot scrie eu aci. In ţara asta, cu memoria scurtă, au mai semnat unii oameni un manifest către soldaţii români fugăriţi până’n Moldova. Un manifest, care din punct de vedere creştinesc, nu poate fi socotit crimă. El nu conţinea insulte şi nu îndemna la omorul, «fără milă», al tâlharilor ce păşeau peste Carpaţi, ca «să fure» averile părintelui Miron Cristea dela Caransebeş... Şi, totuşi, oamenii cari l-au semnat (printre dânşii unele înalte feţe bisericeşti) au fost, pur şi simplu, scoşi din circulaţie... Părintele Miron, astăzi patriarh al bisericii ortodoxe româneşti este păstrătorul crucii destinate mormântului... Aceluia care în 1918, «neascultând glasul sângelui», se avânta, cu gândul de a «fura», înspre Ardealul prins sub tocul cişmii ungureşti... Studenţi! Voi sunteti tineri şi sufletul vii curat. Dar puteţi fi, uşor, amăgiţi. De aceia trebuie să ascultaţi sfaturile celor bătrâni, cari au văzut, în viaţa lor multe. Ascultaţi sfatul, părintesc al patriarhului ţării: feriţi-vă de pezevenghi! G. Racoveanui SCRISORI DIN FRAGA Când trenul îşi schimbă locomotiva! Nu mai încape nici o îndoială că Cehoslovacia se poate număra printre ţările animate de cel mai curat pacifism european. E o atitudine care ţine direct de sufletul acestei ,atii slave, cu credinţe politice şi sociale corectate după sistemul firmasarykist şi mai ales impusă de situaţia geografică a graniţelor actuale. De aceea, oridecâte ori ministrul Ed. Beneş trimite Europei mesagii de pace, (ultimul a fost săptămâna trecută) cu incorigibilitatea răposatului Briand, de atâtea ori pot fi socotite că reprezintă dorinţa sinceră pentru pace a poporului ceh. Neavând prea mulţi prieteni împrejurul frontierelor, cehoslovacii pun în politica lor un fel de teamă a inevitabilului, deşi au siguranţa în izbânda păcii, justificată prin dreptul ce-1 au de a trăi ca oricare altă naţie. In acest scop, nimic din cele ce se petrec la vecini, nu scapă presei, care le înregistrează cu o precizie seismografică. Aşa, corespondentul din Budapesta al ziarului «Lidové Noviny» publică în numărul din 19.1.933 un articol de fond intitulat: «Maghiarii şi România», în care se ocupă de declaraţiile făcute ziariştilor unguri de către d. Titulescu în gara Budapesta. Şi în timp ce trenul îşi schimba locomotiva, «abilul diplomat şi om politic, format la şcoala din Apus, a refuzat cererea reporterilor, căci oricând unui om politic îi place să-şi vadă numele în gazetă», scrie oarecum maliţios gazetarul ceh. Cele ce a spus ministrul de externe în capitala Ungariei au fost cunoscute la timp din presa românească, deşi n’au fost nimic altceva decât simple «politeţi obligatorii» cum le spune ziaristul-corespondent, totuşi faptul a fost comentat pe larg de presa şi cluburile politice din Budapesta. Li s’a părut maghiarilor că aud «glasul plăcut al unei noui perioade din politica externă a Micei înţelegeri», — subliniază cu convingere autorul articolului. Printre altele, el mai descopere în comentariile presei maghiare orientarea politică a Ungariei, care intenţionează «să se alieze» mai întâi cu România, ca mai apoi să se îndrepte către cele două state ale Micei înţelegeri sau către alt scop politic. Şi de ce această orientare, poate irealizabilă în fapt? Pentrucă ungurii fiind duşmanii panslavismului, caută cu orice chip prietenia popoarelor neslave din jurul lor. Ideea coaliţiei pentru apărarea statelor neslave din bazinul Dunării este argumentaţia de care se serveşte totdeauna Ungaria, chiar atunci când pretenţiile de revizuire sunt formulate altfel pentru România şi altfel pentru celelalte state vecine. In afară de astea, ziaristul ceh găseşte chiar unele afinităţi între nobilimea maghiară şi boerii români, (or mai fi şi de aceştia?), cari concep la fel lupta economică şi socială pentru supremaţia lor. Un punct câştigat deci pentru o viitoare coaliţie, mai ales că «Ungaria doreşte şi-a dorit totdeauna o bună amiciţie cu România — însă acum e datoria vecinului să-şi manifeste buna voinţă, după cum scrie un oficios budapestan. Faptul însă de care se teme şi asupra căruia cetăţeanul Micei înţelegeri dă alarma, e glasul presei opoziţioniste maghiare. Ce pretinde această presă! Nimic altceva decât autonomia Ardealului după model elveţian. S’ar realiza astfel una din formulele politicii maghiare faţă de unul şi cel mai important dintre statele noslave, — în speţă România. Aceasta cu atât mai mult, cu cât da fapt Transilvania formează o provincie separată din toate punctele de vedere. De la început şi până azi — cu toate etapele istorice prin cari a trecut — ea a rămas spiritual, politic şi social o provincie cu individualitate şi fiinţă proprie. Sub acest aspect, Ardealul n’a aparţinut nici Ungariei şi nici României, lucru care o îndreptăţeşte la o situaţie de independenţă, chiar sub protectoratul celor două ţări. «Cetăţenii ardeleni — spune ziaristul — n’ar fi contra acestei formaţiuni, iar maghiarii s’ar bucura că au realizat primul pas către scopul revizuirii graniţelor». In acest caz Ardealul ar avea aspectul unui pod de legătură între Bucureşti şi Budapesta şi ar uşura realizarea tuturor posibilităţilor economice dintre aceste trei state. Cu toate că gazetarul ceh pare ca ea speriat de noua combinaţie a iredenţei maghiare şi în acelaş timp convins că la un moment dat s’ar putea realiza, totuşi până la urmă strecoară îndoiala că românii «ar admite» (prin urmare şi-a închipuit această posibilitate chiar cu acceptarea românilor!!) să li se ia ceva pentru clădirea nouei Europe». Şi iată aşa se întâmplă când gazetarul e prea zelos şi trenul cu Excelente îşi schimbă locomotiva. Tr. I. N. Negocierile româno-iugoslave cu privire la construirea unui pod peste Dunăre între ţara noastră şi regatul aliat, au îmboldit câţiva confraţi să ridice şi chestiunea unui alt pod care să lege malul românesc de cel bulgăresc. E de altfel destul de veche povestea acestui din urmă proect, a cării realizare s’ar dori foarte mult la Sofia. Ne aducem aminte chiar că la un moment dat s'a invocat şi sprijinul guvernului polon în această problemă. Căci graţie podului România—Bulgaria s’ar putea anvisaja creiarea unei linii de trafic comercial legând Marea Baltică cu Marea Egee. Pe de altă parte sunt la noi o serie de publicişti şi oameni politici cari pun o deosebită râvnă în opera de apropiere româno-bulgară, râvnă atât de entusiastă încât în fervoarea ei calcă în picioare realităţile şi câteodată chiar interesele celer mai evidente ale ţării. In ce priveşte podul dintre România şi Iugoslavia, în afară de un real interes politic, el prezintă şi serioase avantagii economice. Căci pe de o parte ar înlesni găsirea unor, debuşeuri în Iugoslavia pentru produsele industriale ale Banatului şi Ardealului, iar pe de altă parte ar scurta enorm drumul pentru exportaţiunile noastre către Italia, în special şi către pieţele mediteraneene în general. Iar în cazul unei eventuale închideri a Strâmtorilor ar asigura legătura noastră cu Apusul şi pe calea mării. In ce priveşte, însă, podul spre Bulgaria, lucrurile se prezintă cu cotul altfel. Căci volumul şi importanţa schimbului comercial românobulgar nu sunt atât de considerabile încât să-l justifice. Podul ar satisface de partea noastră cel mult interese locale. El ar înfăţişa în schimb o seamă de dezavantaje. Şi lăsând la o parte pe cele de ordin militar şi politic atât de abhorate de către pacifiştii şi bulgarofilii noştri, să ne oprim la cele de natură strict economică. Mă rog, interesul nostru este să încurajăm traficul în transit al Bulgariei sau dimpotrivă să drenăm spre porturile Brăila, Galaţi şi Constanţa, mai ales, circulaţia nu numai a bunurilor noastre ci şi ale altor ţări de la nord şi vest? Bulgaria este desigur interesată foarte puternic la construirea acestui pod care ar face din ea un teritoriu de transit. Chiar şi Salonicul ar fi doritor de o atare legătură. Dar noi, hotărât nu. Şi atunci de ce să ne înhămăm la o operă care numai altora le-ar folosi şi care n’ar fi decât spre paguba principalelor noastre porturi fluviale şi maritime unde s’au învestit uriaşe fonduri şi un serios efort de muncă românească. Vladimir Ionescu