Cuventul, februarie 1933 (Anul 9, nr. 2792-2819)

1933-02-01 / nr. 2792

■ ... •­­ Franţa şi Germania gustă, în sfâr­­şit, un moment de armonie a griji­lor. Dincolo şi dincoace de Rin s-a luat, în acelaş timp, repaus în tabe­­rile oficiale de pândă reciprocă. Cri­ză de guvern, deodată, aproape în a­­ceiaaşi oră, la Paris şi la Berlin. Şi incontestabil, pentru aceleaşi moti­ve : nepotrivirea dintre ceea ce se simte îndatorată guvernarea răspun­zătoare şi cee ce este obligată să afir­me reprezentanţa populară. Intre parlament şi guvern nu se mai poa­te găsi azi acea corespondenţă mu­tual rectificatoare ce-a fiicat, până ieri, dacă nu frumuseţea, cel puţin eficacitatea regimului libertăţilor. Corpul electoral al Franţei ca şi cel al Germaniei s’au pronunţat pen­tru programe politice cari nu isbu­­tesc să se cunune cu fatalitatea cea­sului. E un adevăr ce nu-i poate tă­gădui nici un cronicar cinstit, din orice regiune principială ar fi el. Franţa s’a pronunţat pentru par­tidele Stângii. Partidele Stângii, însă, nu sunt în stare să dea gu­vernul pe care mandatul primit de la ţară îl impune bunei lor credin­ţe. Nici d. Herr­iot, nici d. Paul Bon­­cour, a căror ortodoxie democratică e în afară de orice bănuială, n’au mai putut simţi, odată puşi în con­tact cu poruncile nevoii publice, a­­ceiaşi omogenitate de judecată cu grupurile de credinţă cari, totuş, îi selectaseră tocmai pentru câtă hotă­­rîre şi realitate reprezenta fiecare din ei... E aproape deajuns, pentru un democrat să primească guvernul spre a-şi asigura în Franţa —­ certificatul trădării doctrinei.. Ce concluzie am fi mânaţi să tra­gem din această dramatică experien­ţă1? O încheiere ce doare cumplit pe un democrat cu nădejdi nebiruite în­că... Anume, că nu e cu putinţă o guvernare de stânga, nici măcar în Franţa puternică, bogată şi sigură. Aşa ar trebui să zicem dacă simul­tana pildă a Germaniei nu ne-ar în­credinţa că, în aceiaşi măsură, nu e viabilă nici guvernarea la modă,­cea a «autorităţii». Franţa şi-a cerut o conducere de reînsufleţire a revoluţionarismului său clasic, — şi, evident, n’o are. Germania a vrut o dirigentă politică după vechiul ei instinct de brutali­zare mistică a circumstanţelor,—şi, e demonstrat că n’o poate aşeza. Şi aşa: Stânga are majoritatea în Ca­mera franceză şi nu e posibil, acolo, un guvern de stânga; rassismul are de două ani dominanţi în Reichstag şi un guvern Hitler e mereu o fante­zie la care, chiar dacă preşedintele Hindeburg va consimţi în cele din urmă, nu va trăi mai mult decât tră­iesc, de câţiva ani încoace, fără o­­sebire, guvernele germane. Deci, nu e vorba, considerând cele două crize din cele două ţări de lec­ţie istorică şi socială aşa de diversă, nu e vorba de promovarea uneia sau celeilalte din direcţiile simpliste pe care naivitatea simetrismului de om­ le indica vieţii cetăţii: «stânga» sau «dreapta». Viaţa cetăţii e mult mai plină de infinit şi de neprevăzut, de neant şi de imposibil decât o învăţasem noi de la fericiţii noştri părinţi... Nu a un pendul între «dreapta» şi «stânga». E o vârtelniţă ameţitoare la un răs­cruci al furtunilor. Nepotrivirea dintre ce vrea popo­rul şi ce trebuie să facă guvernul im­pus de popor, vine tocmai din nein­­digenarea partidelor în realitatea prezentă. Partidele au rămas pur «po­litice»; realitatea nu mai e de loc «po­litică». In Franţa tradiţiei democratice, partidele învaţă prin încercarea gu­vernării cât de străină de istoria în curs le e esenţa şi putinţa; în Ger­mania experienţei democratice, par­tidele se luptă deocamdată cu gu­vernarea devenit un duşman comun. Dar, şi într-o parte şi alta se va cu­lege în curând, pentru luminile tu­­turor noroadelor, adevărul aşteptat care va fi mai întâi o rectificare de terminologie («stânga», «dreapta»), şi apoi o definire nouă: democra­ţia fără politică. O democraţie a datoriilor în locul celei a dreptu­rilor. Dem. Theodorescu I vii A fost odată Duminica zi de odih­nă şi reculegere, când omul dedat lenei, uita de zilele trudnice, de marşul zilelor. A mai fost Dumineca, pe la ma­halale, zi de zaiafet, de chef, bal pentru rândaşi şi jupânese şi zi sor­tită să fie însemnată cu oarecari şuviţe de sânge. Dar toate încăeră­­rile, bătăile, scandalurile şi înjun­ghierile nu isbutiau să-i smulgă zi­lei cununa de glorie, să-i clin­tească solemnitatea. Duminica era mai înaltă decât celelalte zile, mai aleasă prin tihna ei, mai scumpă, prin făgăduinţa ei. Ziua de odihnă s-a schimbat, în ultimul an, în noapte de coşmar. Turbinele retorice, megafoanele, a­­paratele vorbitoare sistem trancu funcţionează fără întrerupere. Eroii abundă şi se înmulţesc prin scizi­­paritate, prin toate localurile de palavre. Se arată, pe o scenă im­provizată, un grăsun creţ cu tâm­plele cărunte, se rupe în doi, în trei şi fiecare bucăţică vorbeşte în felul ei, după o lege a ei şi o logică a ei. Ascultătorul este silit să se distribuie în particule, pentru ca să poată prinde sbârnâitul glasurilor multiplicate la nesfârşit. O felie trancu îi vorbeşte minţii lumi­nate, — foarte puţin — altă felie vorbeşte bestialităţii, alta, misti­cismului. Dintr'un singur şi cu­minte vns, domnii retori, care se folosesc de o retorică explozivă, cre­ează o făptură apocaliptică, obliga­tă să cugete cu braţele, să simtă cu umerii şi să asculte cu gura căs­cată. Fiecare local de pălăvrăgeală — sau sală de întrunire precum se spune în limbaj comun — este o uzină în care se fabrică cetăţeni a­­meţiţi. Nu interesează materialul prim folosit: funcţionari de stat, studenţi, meşteri de tot felul sau oameni desinteresaţi cari au timp de pierdut. Te aştepţi să întâlneşti la toată răspântia oameni cu ure­chi lungite de asculare şi cu feţe încremenite de marea spaimă a ca­tastrofelor ce vor să vină. Dumineca nu mai este zi, ci o ce­tate industrială unde se produc a­urişti, aşa zişi ideologi. Fericitorii de umanitate răscolesc mahalalele şi casele oamenilor mai cu dare de mână, ca să spoiască nesiguranţa zilei în acei cari se credeau pentru veşnicie asiguraţi. Coşmarul duminical a devenit a­­proape obligatoriu, ca învăţămân­tul primar, ca legea recrutării şi ca moartea. Iar oameni, până mai ori cuminţi, de bună voie se simt îmboldiţi să satisfacă această obli­gaţie a străzii răscolite... Ion Călugăru­ Unitatea crizelor ANUL AL IX-lea. — No 2792. Fredacţ­a şi Administraţia BUCUREŞTI, Calea Victoriei 48, efam­i­i (Intrarea prin Pasagiul Imobiliara)­­ 312/45 Dir­ec, ia TELEFON 1­­ 378/10 Redacta­­ 378/09 Administratia Fondator: Director : 3 ENACOVICI NAE IONESCU INIINCIURN­E $1 PUBLICATIUE Se primesc la ADMINISTRAŢIA „Cil TANTI­­LII" şi prin toate agenţiile de publicitate taxa de franca­ platită în numerar conform aprobare. Dir. Gen. P. T. T. No. 69.196/932 Poziţia actuală a problemei apărării aerochimice In România Nu e greu, pentru nici un om dotat cu bun simţ, să descopere de pe acum, pe simpla cale a raţio­namentului şi a examinării cursu­lui real al lucrurilor, care va fi­­viitoarea configuraţie a conflagra­ţiei mo­idiale. In adevăr, întreaga atenţie a glo­bului se concentrează asupra unei unităţi politice şi economice gigan­tice, născută din durerile atroce ale războiului trecut şi predestinată să ia poziţie agresivă faţă de toate vechile forme de viaţă. Rusia So­vietică. Coliziunea violentă între imperialismul comunist revoluţio­nar şi tradiţionalismul liberal al restului lumei, e de neinlăturat. Iar noi, românii, ne aflăm situaţi toc­mai la graniţele acestor două lumi ca se înfuntă duşmănos şi o viitoa­re ciocnire se va face în mod fa­tal peste trupurile noastre. Puţin importă că astăzi Rusia are intere­sul să-şi acopere spatele către Eu­ropa cu alianţe secrete şi cu pacte , de garanţie, pentru a putea avea mâinile libere în Extremul Orient. Mâine, când opera sa de industria­lizare va fi suficient de avansată, când echilibrul său lăuntric va fi considerat suficient, când Europa se va sbate în spasmele ultime ale unei crize catastrofice, hoardele sla­ve se vor abate din nou asupra su­dului şi asupra Occidentului. Şi nu se vor abate, aşa cum ne­am obişnuit să le vedem până a­­cum, indisciplinate şi haotice, lip­site de armament şi de muniţii în cantitate suficientă, neştiind ce vor şi încotro se duc. Ci însufleţite de o disciplină implacabilă, în valuri strânse de fier, şi de foc, înarmate cu tancuri în mare număr, cu ar­tilerie grea, cu avioane şi cu gaze. Războiul chimic prin surprindere şi terorizarea populaţiilor din dosul frontului, răsbate ca o obsesie din toate preocupările ruseşti de mai bine de zece ani încoace Atât ata­cul cât şi apărarea cu şi împotriva armelor chimice, au fost studiate şi experimentate îndelung şi pe o sca­ră vastă, sau făcut pregătiri şi cheltueli uriaşe în această privin­ţă, iar rezultatele nu prea sunt de natură să ne bucure, nici să ne ri­sipească îngrijorările. Astfel că, oricum vom pune pro­blema, un lucru apare ca absolut cert: războiul viitor va fi în pri­mul rând un război­ chimic, diri­guit în special împotriva popula­ţiei civile din dosul frontului pen­tru a slei rapid şi, dacă se poate, aproape instantaneu, prin surprin­dere capacitatea de rezistenţă a ina­micului. Reuşita, chiar şi aproxi­mativă, a unui atac sau a unor se­rii de atacuri asupra centrelor po­pulate din spatele frontului, poate influenţa în mod dezastruos arma­tele luptătoare atât din punct de vedere moral, cât şi material. Cu ce curaj să se mai lupte un soldat, când bănueşte că ai săi, acasă, sunt ucişi sau terorizaţi de avioanele ina­mice, şi cum să reziste eforturilor combinate ale technicei militare duşmane, lipsit el însuşi de hrană şi de muniţiuni suficiente, în urma acţiunii aceloraşi avioane! Am fost adesea neplăcut surprins auzind din gura unor personagii autorizate, reflexiile următoare: «Nu vă îngrijoraţi şi nici nu vă a­­larmaţi peste măsură. Căci şi îm­potriva armei chimice, ori­cât ar fi ea de redutabilă şi de eficace, exis­tă mijloace apropiate de apărare. Omul a născocit gazele asfixiante, dar tot el a născocit şi masca»... Lucrul e perfect adevărat în teo­rie, dar în conflict direct cu reali­tăţile practice. Pentru că, în vreme ce inamicii noştri prezumaţi se pre­pară intensiv, fabricând necontenit noui gaze şi construindu-şi noui es­cadrile de bombardament, noi nu numai că nu ne pregătim cele mai elementare mijloace de apărare, — vorbesc de populaţia civilă numai, — dar nici măcar nu ne gândim în mod serios la eventualitatea aces­tei primejdii. Până şi cei mai con­ştienţi dintre noi, o consideră în fo­rul lor lăuntric de domeniul pro­babilităţii pure. Ori tocmai în a­­ceastă excesivă încredere în ha­zard, în această vinovată eclipsare a instinctului de conservare naţio­nală, vedem cel mai grav şi mai îngrijorător aspect al problemei. Pentru că în felul acesta ne pu­nem din capul locului într o poziţie de zdrobitoare inferioritate şi înles­nim agresorilor noi înşine, prin in­conştienta noastră neseriozitate, prima etapă a izbânzii: surprinde­­rea. In această ordine de idei, pentru a dovedi cât de întemeiate sunt a­­ceste aprehensiuni, n’avem de­cât să ne consultăm propriile amintiri, propria noastră experienţă. Ştim că în 1916, în chiar noaptea de mobi­lizare, un zeppelin a sburat pe de­asupra Bucureştilor, în scopul de a intimida populaţia civilă. Iar câ­teva zile mai apoi, când deasupra Capitalei veni să sboare o escadri­lă de avioane duşmane, toată lu­mea a ieşit afară din casă să se amuze la privirea interesantului spectacol . Megatlele aparate cu cruce neagră ce sburau în lumina de aur a unei după amieze de toam­nă de neuitat, încadrate în mici şi nevinovaţi norişori de fum alb, şrapnelele artileriei noastre. Şi in timp ce unii priveau nepăsători şi distraţi, alţii, la câţiva paşi mai de­parte, cădeau seceraţi de schijele ucigaşe ale bombelor, în timp ce unele cartiere erau cuprinse de pa­nică, altele se desfătau­.. O oră mai târziu, cadavrele culese numai de la capătul străzii Şerban Vodă, nu mai încăpeau la morgă... Să ne gândim apoi, că aviaţia era tocmai abia în primele faze ale existenţii şi ex­perienţelor sale în arta uciderii de oameni. Uşor ne putem închipui ce se va întâmpla mâine, când deasu­pra Capitalei noastre vor trece în (Continuare în pag. II-a). Actualităţi Cu ski-urile, la Predeal, pe Susai Stăpâni, arhierei­­).... pezevenghi Părintele patriarh a vorbit, alal­­tăieri, studenţimii. Le-a vorbit des­­pre dragostea de neam, despre da­toriile lor faţă de biserică şi pa­trie, despre ordine şi despre peze­venghii cari «se adaog şi sporesc gâlceava» născută din nemulţumi­rea celor curaţi şi buni. Şi după ce i-a binecuvântat pe tineri, părintele Miron a primit din manile lor cru­cea, aşezând­u-o în palatul patriar­­hicesc, — la loc ferit de profanare... Şi cu asta s’a socotit achitat de ori­ce obligaţii, faţă de tinerii pe cari îi aţâţase, faţă de guvernul cu care, cinstit, se sfătuise şi faţă de sufle­tul său cu care se presupune că stă­tuse de vorbă. In palatul patriarhicesc, crucea stropită cu sânge, la porţile Parcu­lui Carol, va sta ferită de orice pro­­fanare. Fiindcă nu-i împodobită cu pietre scumpe, care se pot scobi cu vârful cuţitului. Nu e nici obiect de argint şi de vreun fel de utili­tate. Nu Lăsând în pace crucea din pala­tul părintelui Miron, să revenim la cuvântarea rostită studenţilor, na­ţionalişti şi creştini. I-a îndemnat, prea fericitul, pe aceşti tineri zi­­cându-le: «Sufletul vostru tineresc şi curat să se frământe pentru înfăptuirea idealurilor româneşti şi creştineşti ale acestei ţări». A dat acest îndemn, nici vorbă, amintindu-şi de vremi în care Şi Prea fericirea lui se fră­mânta pentru slujirea idealurilor... ţării în care l-a prins hora morţii pen­tru desrobirea şi a pământului care trebuia să facă un trup cu vechiul regat. Episcop de Caransebeş era pe a­­tunci prea fericitul de astăzi. Sol­daţii noştrii, cei cunoscuţi, păşeau peste Carpaţi, avântându-se fără ogoi în­spre inima Ardealului, un­­de nu erau «frătuiți». Şi s’a întâmplat atunci un fapt, pe care nu-1 cunosc tinerii cari ascultau, alaltăori, sm­e­­riti, lectiunea de dragoste pentru neam şi pentru lege, tinută lor de părintele Miron Cristea, fostul e­­piscop de Caransebeş. In vremea aceia, a bucuriei si a durerii sufletului rom­ânesc, parin­­tele Miron Cristea semna o carte pastorală, către clerul şi poporul românesc din Ardeal. Cartea asta zicea aşa: «România — spre marea noastră durere — a călcat făgăduiala de credinţă, a rupt peceţiiL» contractului în chip­ peric şi a ridicat arma asupra Patriei noas­tre (Ungaria), asupra înăl­ţatului nostru împărat Şi Rege, asupra acelor fraţi cari de doi ani de zile lup­tă pe viaţă şi pe moarte cu o vitejie nemai­pomeni­tă contra duşmanilor Mo­narhiei ■ ■■ României i-a dat fiinţă Pa­tria noastră Ungaria, căci Radu Negru de la Făgăraş a întemeiat Principatul Ţării Româneşti, Dragoş din Maramureş a întemeiat Principatul Moldovei şi cu sprijinul Monarhiei hab­­sburgice s'a ridicat Româ­nia Modernă, liberă şi in­dependentă, care de bună voe s’a legat de monarhia noastră cu credincioşie... Dar ei, Românii din Re­gat, n’au ascultat porunca sângelui, n’au auzit che­marea tainică a fraţilor de o limbă şi sânge... Nu ci ei... vin acum să ne calce şi să ne fure moşia agoni­sită de moşii şi părinţii noştri, cu sudori de sânge. Unde vă este şi în ce se arată patriotismul vostru, Români ucigători de fraţi? Acela care cu vorbele vi­cleniei pe buze, cu dorul de jaf în suflet, vine în hotarele noastre, nu-i fra­te ci cel mai păgân duş­man, care pentru a-şi îm­plini pofta sălbatică îşi o­­moară fraţii şi părinţii. Da, fraţii de omi astăzi prin voinţa şi faptele lor păcă­toase şi nelegiuite s’au fă­cut pentru noi în cei mai mari şi mai urgisiţi duş­mani, asupra cărora glasul sângelui şi legea firii po­runceşte să-ţi ridici braţul fără milă. ...Faţă cu noul duşman care râvneşte în chip atât de păcătos la ştirbirea şi la stricarea hotarelor Pa­­friei noastre, veţi şti să luptaţi cu... îndârjire, vite­­jie şi credinţă» ■■■ Aşa a fost scriind pe-atunci pă­rintele Miron, feciorul rumânului Gheorghe Cristea din Topliţa­ Ro­­mână. Aşa înțeles-a să lupte vlădi­­citul rumân, «pentru înfăptuirea idealurilor rumâneşti». Comentarii la cartea asta pasto­rală ? Sunt inutile. Cetiţi-o, înco o dată, voi cetitori cinstiţi, şi rostiţi voi, cu sete, ceia ce nu pot scrie eu aci. In ţara asta, cu memoria scurtă, au mai semnat unii oameni un ma­nifest către soldaţii români fugă­riţi până’n Moldova. Un manifest, care din punct de vedere creştinesc, nu poate fi socotit crimă. El nu con­­ţinea insulte şi nu îndemna la omo­­rul, «fără milă», al tâlharilor ce pă­şeau peste Carpaţi, ca «să fure» a­verile părintelui Miron Cristea de­la Caransebeş... Şi, totuşi, oamenii cari l-au sem­nat (printre dânşii unele în­alte fe­ţe bisericeşti) au fost, pur şi simplu, scoşi din circulaţie... Părintele Miron, astăzi patriarh al bisericii ortodoxe româneşti este păstrătorul crucii destinate mor­mântului... Aceluia care în 1918, «ne­­ascultând glasul sângelui», se a­­vânta, cu gândul de a «fura», în­spre Ardealul prins sub tocul cişmii ungureşti... Studenţi! Voi sunteti tineri şi su­fletul vi­i curat. Dar puteţi fi, u­şor, amăgiţi. De aceia trebuie să as­­cultaţi sfaturile celor bătrâni, cari au văzut, în viaţa lor multe. Ascul­taţi sfatul, părintesc al patriarhu­lui ţării: feriţi-vă de pezevenghi! G. Racoveanui SCRISORI DIN FRAGA Când trenul îşi schimbă locomotiva! Nu mai încape nici o îndoială că Cehoslovacia se poate număra prin­tre ţările animate de cel mai curat pacifism european. E o atitudine care ţine direct de sufletul acestei ,­atii slave, cu credinţe politice şi sociale corectate după sistemul fir­masarykist şi mai ales impusă de situaţia geografică a graniţelor ac­tuale. De aceea, oridecâte ori ministrul Ed. Beneş trimite Europei mesagii de pace, (ultimul a fost săptămâna trecută) cu incorigibilitatea răposa­tului Briand, de atâtea ori pot fi socotite că reprezintă dorinţa sin­ceră pentru pace a poporului ceh. Neavând prea mulţi prieteni împre­jurul frontierelor, cehoslovacii pun în politica lor un fel de teamă a inevitabilului, deşi au siguranţa în izbânda păcii, justificată prin drep­tul ce-1 au de a trăi ca oricare altă naţie. In acest scop, nimic din cele ce se petrec la vecini, nu scapă pre­sei, care le înregistrează cu o pre­cizie seismografică. Aşa, corespondentul din Buda­pesta al ziarului «Lidové Noviny» publică în numărul din 19.1.933 un articol de fond intitulat: «Maghiarii şi România», în care se ocupă de declaraţiile făcute ziariştilor un­guri de către d. Titulescu în gara Budapesta. Şi în timp ce trenul îşi schimba locomotiva, «abilul diplomat şi om politic, format la şcoala din Apus,­­ a refuzat cererea reporterilor, căci oricând unui om politic îi pla­ce să-şi vadă numele în gazetă»,­­ scrie oarecum maliţios gazetarul ceh. Cele ce a spus ministrul de ex­terne în capitala Ungariei au fost cunoscute la timp din presa româ­nească, deşi n’au fost nimic altceva decât simple «politeţi obligatorii» cum le spune ziaristul-corespondent, totuşi faptul a fost comentat pe larg de presa şi cluburile politice din Budapesta. Li s’a părut maghia­rilor că aud «glasul plăcut al unei noui perioade din politica externă a Micei înţelegeri», — subliniază cu convingere autorul articolului. Printre altele, el mai descopere în comentariile presei maghiare o­­rientarea politică a Ungariei, care intenţionează «să se alieze» mai în­tâi cu România, ca mai apoi să se îndrepte către cele două state ale Micei înţelegeri sau către alt scop politic. Şi de ce această orientare, poate irealizabilă în fapt? Pentru­­că ungurii fiind duşmanii panslavis­mului, caută cu orice chip priete­nia popoarelor neslave din jurul lor. Ideea coaliţiei pentru apărarea statelor neslave din bazinul Dună­rii este argumentaţia de care se serveşte totdeauna Ungaria, chiar atunci când pretenţiile de revizuire sunt formulate altfel pentru Ro­mânia şi altfel pentru celelalte sta­­te­ vecine. In afară de astea, ziaristul ceh găseşte chiar unele afinităţi între nobilimea maghiară şi boerii ro­mâni, (or mai fi şi de­ aceştia?), cari concep la fel lupta economică şi socială pentru supremaţia lor. Un punct câştigat deci pentru o vii­toare coaliţie, mai ales că «Ungaria doreşte şi-a dorit totdeauna o bună amiciţie cu România — însă acum e datoria vecinului să-şi manifeste buna voinţă, după cum scrie un oficios budapestan. Faptul însă de care se teme şi asupra căruia cetă­ţeanul Micei înţelegeri dă alarma, e glasul presei opoziţioniste ma­ghiare. Ce pretinde această presă! Nimic altceva decât autonomia Ar­dealului după model elveţian. S’ar realiza astfel una din formu­lele politicii maghiare faţă de unul şi cel mai important dintre statele noslave, — în speţă România. A­­ceasta cu atât mai mult, cu cât da fapt Transilvania formează o pro­vincie separată din toate punctele de vedere. De la început şi până azi — cu toate etapele istorice prin cari a trecut — ea a rămas spiritual, po­litic şi social o provincie cu indi­vidualitate şi fiinţă proprie. Sub a­­cest aspect, Ardealul n’a aparţinut nici Ungariei şi nici României, lu­cru care o îndreptăţeşte la o situa­ţie de independenţă, chiar sub pro­tectoratul celor două ţări. «Cetăţenii ardeleni — spune ziaris­tul — n’ar fi contra acestei forma­ţiuni, iar maghiarii s’ar bucura că au realizat primul pas către scopul revizuirii graniţelor». In acest caz Ardealul ar avea aspectul unui pod de legătură între Bucureşti şi Budapesta şi ar uşura realizarea tuturor posibilităţilor e­­conomice dintre aceste trei state. Cu toate că gazetarul ceh pare ca ea speriat de noua combinaţie a ire­­denţei maghiare şi în acelaş timp convins că la un moment dat s’ar putea realiza, totuşi până la urmă strecoară îndoiala că românii «ar admite» (prin urmare şi-a închipuit această posibilitate chiar cu accep­tarea românilor!!) să li se ia ceva pentru clădirea nouei Europe». Şi iată aşa se întâmplă când ga­zetarul e prea zelos şi trenul cu Ex­celente îşi schimbă locomotiva. Tr. I. N. Negocierile româno-iugoslave cu privire la construirea unui pod pes­te Dunăre între ţara noastră şi re­gatul aliat, au îmboldit câţiva con­fraţi să ridice şi chestiunea unui alt pod care să lege malul româ­nesc de cel bulgăresc. E de altfel destul de veche povestea acestui din urmă proect, a cării realizare s’ar dori foarte mult la Sofia. Ne adu­cem aminte chiar că la un moment dat s'a invocat şi sprijinul guver­nului polon în această problemă. Căci graţie podului România—Bul­­garia s’ar putea anvisaja creiarea unei linii de trafic comercial legând Marea Baltică cu Marea Egee. Pe de altă parte sunt la noi o serie de publicişti şi oameni politici cari pun o deosebită râvnă în opera de apropiere româno-bulgară, râvnă atât de entusiastă încât în fervoa­rea ei calcă în picioare realităţile şi câteodată chiar interesele cele­r mai evidente ale ţării. In ce priveşte podul dintre Româ­nia şi Iugoslavia, în afară de un real interes politic, el prezintă şi serioase avantagii economice. Căci pe de o parte ar înlesni găsirea unor, debuşeuri în Iugoslavia pentru pro­dusele industriale ale Banatului şi Ardealului, iar pe de altă parte ar scurta enorm drumul pentru expor­­taţiunile noastre către Italia, în spe­cial şi către pieţele mediteraneene în general. Iar în cazul unei even­tuale închideri a Strâmt­orilor ar asigura legătura noastră cu Apusul şi pe calea mării. In ce priveşte, însă, podul spre Bulgaria, lucrurile se prezintă cu cotul altfel. Căci volumul şi impor­tanţa schimbului comercial româno­­bulgar nu sunt atât de considera­bile încât să-l justifice. Podul ar satisface de partea noastră cel mult interese locale. El ar înfăţişa în schimb o seamă de dezavantaje. Şi lăsând la o parte pe cele de ordin militar şi politic atât de abhorate de către pacif­iştii şi bulgarofilii noş­tri, să ne oprim la cele de natură strict economică. Mă rog, interesul nostru este să încurajăm traficul în transit al Bulgariei sau dimpo­trivă să drenăm spre porturile Brăila, Galaţi şi Constanţa, mai ales, circulaţia nu numai a bunurilor noastre ci şi ale altor ţări de la nord şi vest? Bulgaria este desigur inte­resată foarte puternic la construi­rea acestui pod care ar face din ea un teritoriu de transit. Chiar şi Sa­lonicul ar fi doritor de o atare le­gătură. Dar noi, hotărât nu. Şi a­­tunci de ce să ne înhămăm la o operă care numai altora le-ar folosi şi care n’ar fi decât spre paguba principalelor noastre porturi flu­viale şi maritime unde s’au învestit uriaşe fonduri şi un serios efort de muncă românească. Vladimir Ionescu

Next