Cuventul, februarie 1933 (Anul 9, nr. 2792-2819)
1933-02-23 / nr. 2814
ANUL AL IX-lea. — No. 2814, Redacţia şi Administraţia bucureşti, Calea Victoriei 4», etajul I (Intrarea prin Paragiul Imobiliara) 312/45 Direcţia 378/10 Redacfia 378/09 Administraţia Fondator: Director BNACOVICI__________________NAEJCINGSCU W2 ANIINClVItlLE $1 PUBLICAţiiLE Se primesc la ADP11MS1RATU „dJVAlMTlLH" şi prin toate agenţiile de publicitate Tana de francare plătită în numerar conform aprobărei Dir. Gen. P. I. î. No. 69.196/332 . „Ca vormassele Planul înclinat al politicei se dovedeşte a fi din ce în ce mai primejdios pentru oamenii vieţii noastre publice. Gândiţi-vă, numai, la câţi alunecară pe el în ultimele zile. E adevărat că şi împrejurările au fost tari. Dar oricum, eu o mărturisesc, tot ar fi fost de aşteptat par’că mai mult echilibru, şi mai multă stăpânire de sine. E oveche convingere a mea, că oamenii politici gândesc surprinzător de puţin. Convingerea asta s’a verificat încă odată acum. Căci toată lăbărţătura demagogică expusă la tribuna Camerei nu e de fapt, decât lipsă de înţelegere a unor situaţii, relativ simple totuşi oamenii noştri doresc cu orice preţ să facă «carieră», şi cred ca drumul cel mai scurt e cel indicat de aplauzele«masselor». Iată unde ei se înşală, încă fundamental. In adevăr, viaţa noastră publică este dominată, în chip constant, de foarte multăvreme, de o nefericită confuzie care se face între voinţa masselor şi aplauzele masselor. Oamenii politici, chiar sincer şi perfect intenţionaţi unii din ei, se cred îndatoraţi a vorbi şi lucra pe placul mulţimii, închipuindu-şi că urmează prin aceasta indicaţiile masselor. Asta e însă categoric fals. Pentru că nu e nici o legătură între mulţimile cari aplaudă şi masse;mulţimile cari aplaudă sunt strada; massele, sunt altceva- Strada poate să fie uneori şi muncitoare: ea nu e constituită în chip necesar din ceea ce obicinuit se numeşte scursura mahalalelor, publicul flotant al oricărei întruniri, ceata de gură-cască întotdeauna gata a lua parte la un scandal şi la o protestare. Strada însă, este, în orice împrejurare, o mulţime sugestionată, cu o existenţă spirituală care nu e nici normală nici proprie. Iar resorturile ei, pasiunile cele mai tulburi, stările sufleteşti cari cele dintâiu şi cele mai uşor scapă de sub controlul judecăţii şi al voinţei. Spre deosebire de stradă, adunare incoherentă, fără viaţă organică statornică, trăind agăţată de o formulă pasională impusă pe cale de sugestiune, — massa este însuş suportul vieţii colective, visul întreg al naţiunii. Massa trăieşte deci, îşi are legile ei, necesităţile ei precise, liniile ei de mişcare, însă nu formulează. Vei afla, deci, întotdeauna, din chiar gura străzii, ce vrea această stradă, când în adevăr vrea ceva, nu vei afla însă niciodată direct din gura masselor ce vor ele. «Ce vrea massa», — asta e o problemă. Cea mai de seamă problemă a vieţii politice; şi cea mai grea. Căci «ce vrea massa» însemnează de fapt «ce trebue massei», iar ceea ce îi trebue e prea adesea deosebit de ceea ce ea cere în chip expres. Iar pe atitudinea care se ia faţă de această problemă se măsoară omul de stat. Demagogul ieftin, plevuşcă vieţii politice, deschide fereastra ca să audă ce se strigă în stradă, atunci când de cele mai multe ori el însuş şi-a trimis oamenii să strige. Omul de stat se concentrează se adună, tocmai pentru a se deschide mai complect intuiţiei realitaţii, pentru a trăi, înţelege şi formula ceea ce constitue fondul adevărat al necesităţilor massei. Aşa fiind, demagogul e întotdeauna în acord cu dorinţele strigate ale străzii, dar tocmai de aceea în dezacord cu adevăratele nevoi ale colectivităţii pe când omul de stat, de cele mai multe ori în dezacord cu strada, se găseşte aproape întotdeauna în acord firesc cu ritmul vieţii naţionale, pe care îl promovează. E, fără îndoială, comod a merge cu mulţimea; omul de stat însă preferă calea cealaltă, a adevărului, interesându se numai mediocru de ceeace cere strada. Nu trebue, desigur, să împingem lucrurile prea departe în definitiv, o părere personalăe. Va trebui totuş să subliniăm faptul destul de ciudat că toţi marii aşezători de ţară au fost lipsiţi de dragostea şi aplauzele mulţimii. Aşa Bismarck şi Richelieu, aşa Petru cel Mare şi Ludovic al XI, aşa Cronwel şi Stalin. E firesc. Căci toţi aceşti oameni nu au căutat aplauzele mulţimii, ci binele acesteia. A fost deci în toată atitudinea lor un efort care mereu implicaţii mult mai adânci, dar asemenea păreri şi sfaturi personale nu au de ce să ne supere. Urmează capitole asupra «Monarhiei şi partidelor», «Reformei agrare şi condiţiilor economice» (foarte interesant şi bine documentat), «Literaturei române» (începând de la «doină» şi sfârşit cu liebreanu şi Cesar Petrescu), «Muzicei, artelor frumoase, culturii», — cari fac din agea către fiinţa întreagă acole aceasta carte un breviar viu şi sustivităţii, şi care tocmai pentru aceasta călca prea des în picioare necazurile şi poftele individuale cari de fapt nici nu se suprapun cu marile nevoi ale naţiunii. Asta au fost întotdeauna oamenii de stat, şi asta nu sunt oamenii noştri politici de azi. Lăsându-se conduşi de mulţime în loc de a le pătrunde, înţelege şi conduce, sau — mai rău încă — încurajând pofte iresponsabile în mulţumie pentru a le câştiga, ei nu fac decât să-şi mărturisească slăbiciunea. De când Mircea Eliade ni există omenirea, a face politică însemnează a stăpâni. Nu a stăpâni, desigur, ca un tiran, adică punând mulţimile sub jugul inspiraţiei tale fanteziste şi sub nevoile ambiţiilor tale uscate de stăpânire. A te da sarcinii şi naţiei tale, a arde tot în slujba căreia te-ai plecat, — dar totuş a stăpâni. A stăpâni nu pentru tine, ci pentru alţii, pentru chiar cei stăpâniţi, — dar totuş a stăpâni. Dar, cu severitate de cele mai multe ori, înfruntând duşmănia şi ura care nu face bine nimănui pentru că se suportă foarte greu, dar pe care dacă nu o cauţi, nici nu ai dreptul să o ocoleşti atunci când ea încolţeşte pe drumurile aspre ale sarcinei tale. ...Şi ar mai fi atâtea de spus. Toate lucruri tari şi stranii, — de cari toţi oamenii noştri politici fug. Dar dacă fug, nu dă asta şi măsura valorii lor? E o plăcută surpriză să citeşti cărţi asupra ţării noastre scrise de streinii cari ne-au vizitat şi s’au documentat oarecum pe teren. Căci există şi altfel de cărţi, improvizate, optime, aşa numitele «lucrări de propagandă», pe cari nu le cercetează nimeni şi cari se tipăresc pe spezele Ministerelor noastre. E ciudat cât de mult timp trebuie să piardă autorităţile noastre culturale ca să înţeleagă că cel mai bun mijloc de propagandă este o desăvârşită sinceritate, o cunoaştere nemăsluită a realităţilor noastre de astăzi, care nu se poate îndeplini decât prin vizite îndelungi aici la noi, prin documentare curajoasă şi complectă, printr'un permanent schimb intelectual. Am cetit de curând o carte, de d. Paolo Terruzzi tipărită luxos şi totuşi cu un preţ accesibil de către casa de editură «Alpes» din Milano. Cartea se numeşte La Grande Romania (300 pp, 15 lire) şi e scrisă de un om care a călătorit pe aici, a cunoscut câţiva dintre oamenii cari îl puteau informa sigur, a privit ţara şi locuitorii cu un ochiu simpatic dar şi critic, s’a documentat asupra istoriei, politicei şi vieţii artistice româneşti. In afară de aceasta, d. Terruzzi a adăogat o sumă de reproduceri fotografice cari facilitează şi lectura şi distribuţia cărţii. Căci ceiace oboseşte de obiceiu la asemenea lucrări este aspectul lor compact şi compoziţia lor tipografică egală, monotonă, uscată. Cartea d-lui Terruzzi se răsfoieşte cu plăcere şi se citeşte cu interes, căci are ult plan, are o orientare şi, mai ales, impune prin atitudinea ei obiectivă Sunt atâtea chestiuni în care un apărător prea pătimaş şi o argumentaţie prea sigură ne face mai mul rău decât bine. Să ne ferească Dumnezeu de prietenii cari laudă de la început până la sfârşit ţara noastră şi, pe ţăranii noştri, cari găsesc că tot ce se întâmplă cu noi e bine şi corect, că «viitor de aur» etcetera. Ne-ar trebui prieteni cari să ne sprijă pe faţă ceiace unii dintre noi ştim de mult; căci poate spuse de alţii, adevărurile acestea vor fi ctibruite mai serios de aceia cari le-ar putea îndrepta. Cartea d-lui Terruzzi începe printr'un lung şi clar capitol asupra «Românilor în istorie». Ceiace ne interesează mai mult sunt ultimele paragrafe ale acestui capitol istoric, în care autorul încearcă să vadă viitorul politic al statului vostru şi critică sistemul nostru actual de alianţe. Apropierea de Ungaria şi ieşirea din Mica Înţelegere constituie o veche teză a politicei italiene, şi nu ne mirăm s’o găsim şi la d. Terruzzi, ţinut asupra condiţiunilor României moderne. Ceiace ne interesează, ne place şi ne convine mai mult decât eternele refrenuri asupra «latinităţii fraţilor noştri dela Dunăre», asupra lui Traian şi Lupoaicu. D. Terruzzi a înţeles că ţara noastră contează nu numai prin trecutul şi tradiţia ei, ci mai ales prin ceiace este astăzi şi ceiace poate ajunge mâine. Asemenea oameni dorim să avem cât mai mulţi printre prietenii noştri. Nae Ionescu ( * 8 PAGINI 3 LEI România pitorească Vederea generală a Balcicului. Atributele autorităţii Oamenii sunt mult mai buni decât par dacă-i judecăm după vorbele pe care le schimbă între dânşii în piaţa vieţii publice. Statul acesta românesc este şi el mult mai solid de cum pare din nesfârşita tânguire a celor care îşi asumă reprezentarea lui. Dacă viaţa statului s’ar sprijini în primul rând pe linierii care se tângue de greutatea cu care el îi apasă, ar fi de mult făcut bucăţi; istoria ar fi sfărâmat aşezarea noastră cum sfărâmă taifunul vasele imprudente care plutesc în calea-i încrezătoare doar în iscusinţa piloţilor lor şi în rezistenţa materialului lorin alte ţări de aşezare mai veche organizarea statului se sprijină pe o întreagă clasă socială care dă ea pe oamenii poliţiei, care îi deleagă şi îi susţine, care îi recheamă adesea. Acolo exerciţiul autorităţii este mai organizat şi în aceiaş vreme mai conştient. La noi ea se împarte fără linie de demarcaţie, după împrejurări şi greutăţi adesea sub poritica irezistibilă a momentului între marea massa a naţiunei şi rege — peste capul metenilor politicei. Şi autoritatea ia fiinţă prin formarea unei «stări de spirit». Aşa s’a întâmplat printr’un chimism obscur, care scapă observaţiei noastre directe, atunci când împrejurările au impus manifestarea autorităţii. Starea de asediu s'a votat deşi oamenii politici au repudiat-o, ca streină preocupărilor şi necesităţilor lor interioare, ca o invenţie neaşteptată, ridicată din adâncimi pe care ei nu le cunosc. Câteva zile pe urmă o adoptaseră cu toţii sincer: i-au înţeles atunci şi adevărata origine şi adevăratul nume, care este autoritatea Statului. In timp ce se forma această «stare de spirit» ei au continuat, şi unii continuă încă, disputele lor eterne şi inutile. Iată dar conducerea ţării chiemată la datorie şi înzestrată cu atributele autorităţii. Pe care trebuie să o exercite. Frâul conducere! să fie strâns pentru ca prezenţa Statului să se simtă pentru toată lumea . Pentru ca acest Stat să nu mai fie confundat cu armata funcţionarilor, nici cu aceia a oamenilor politici. Evident situaţia de azi nu poate dura prea mult. Autoritatea şi pentru unii şi pentru alţii nu se poate traduce în frică sau în capriciu. Funcţionarii deţin o parte din autoritatea Statului, pentru că o exercită. Ei trebuie să aibă sentimentul acestei rhuiţii eroarea sub care trăim acum nu e favorabilă unei liniştite exercitări a atribuţiilor. Iar oamenii politici să înţeleagă din ce substanţă e făcuta autoritatea pe care o ţin trecător în mâinile lor. Mişcările de optiiune care s’au făcut în ultima vreme şi care, naiv şi desorganizat au intenţionat să organizeze naţiunea zguduindu-i amorţeala cu lapte rocamboleşti, ca şi mişcările demonstrative ale diferitelor organizaţii profesionale nu pot realiza nelămuritul lor deziderat, pentru că fatal este ca naţiunea întreagă să nm poată participa la viaţa activă a statului decât în momente excepţionale prin reacţiuni sau hotărâri care se concretizează în forme originale, cu o autoritate indiscutabilă, fără concursul generos al nici unui politician. Organizarea naţiunei prin conspiraţii ? Corporatismul are şi el rostul său economic întâi, politic în al doilea rând, însă nu esenţial şi de prim plan. Organizarea naţiunei ca Stat este un fapt de caracter istoric care se întinde peste lungi perioade. Corporatismul ca şi democraţia sunt mecanisme care pot mai bine sau mai rău, suplini adevărata organizaţie naţională până când ea o formează complect Nici prin democraţie, cu atât mai mult prin corporatismul care e o reţetă mai ales economică nu se poate suplini naţiunea însăşi şi autoritatea. Toate aceste nu înseamnă că dezordinea vieţei noastre publice, monadismul ei, nu prejudiciază interesele ţării, dacă îndelung vor continua fără împiedicare. Frâul trebuie să se simtă şi aici. Statul nu este un câmp liber de experienţe nici economice, nici politice ale oamenilor care aleargă cu limba scoasă de la o noutate la alta, de la o inovaţie la alta, crezând să găsească în fiecare din ele adevărul. Departe de mine gândul unei împiedicări a libertăţii de cugetare şi de discuţie. Una sunt însă reuniunile academice, institutele politice sau economice, asociaţiile de studii, publicaţiile de această natură şi alta înseamnă trilurii parlamentului, sau banca ministerială. Acolo nu poate domni nici improvizarea de la o zi la alta, nici spiritul de liberă experimentare fie el pozitiv creator, fie negator. Una este experimentarea adesea genială, uneori nebunească care se face în laboratorul unei mari industrii de technicieni îndrăzneţi, alta este fabrica ţinută să dea pieţei fabricatele care sunt absorbite de ea şi pentru care inovaţiunile mut doar în profitul unui şurub sau compoziţia unei văpsele. Oamenii poliţiei vor trebui să înţeleagă aceste situaţii, care nu înseamnă decât afirmarea necesităţii unui progres temeinic al instituţiilor şi nu prin anarhia capabilă să nimicească tot, ca să înceapă o zidărie începând din norii mohici ai imaginaţiei şi capriciului. Organizaţiile profesionale care s-au supraorganizat zilele trecute, ar putea avea rostul de frână necesară vieţii publice, dacă şi-ar circumscrie activitatea la rosturile profesionale, a căror organizare este de făcut de acum înainte, nu pentru ambiţii politice imediate, ci pentru acele interese directe profesionale pe care naţiunea are o aşa de adâncă nevoie în vremurile tulburi. Octav Onicescu in pag. Vii las INTERVIEW Crl 11. $. REGELE fiitieşii] şi Veronica Hide a puţin timp de când s’a mai aniversat ceva de la moartea lui Mihail Eminescu. Cu această ocazie, ca de obicei, s’a scormonit tot trecutul marelui poet din generaţia trecută. Un lucru a rămas necunoscut însă, legătura lui cu poeta ieşană Veronica Miele. Din vorbe se ştia chiar despre o proiectată căsătorie, şi mai ales de mâna lui Eminescu printre rândurile Veronicăi. Dar atât! Şi multă lunie regretă faptul, că această înburghezire a bohemului poet, nu permisese Literilor să-l conserve mai mult timp, prezervându-l de tragicul şi prematurul sfârşit. Ocazia a făcut, cercetând corespondenţa lui B. P. Hâjdeu, să dau peste scrisoarea Veronicăi. Scrisoarea aceasta este un document al timpului extrem de important. Ea ne redă în câteva rânduri, viaţa intimă cu cancanurile cercurilor literare de atunci. Mai ales, viaţa dela Convorbiri, despre care s’a vorbit atât. Novela, de care este vorba, cu alegoria ei, va permite generaţiilor de azi să afle despre toate aceste cancanuri de cenacluri artistice. Scrisoarea ne spune ceva şi despre căsătoria proiectată. Emanată de la însăşi Veronica, ea are importanţa ei. Nu şi-ar fi permis Veronica să inventeze faţă de B. P. Hâjdeu poveşti de mahala. Mai ales dacă ţinem socoteală, că Chiţu, ministru de Instrucţie în acel an, era prieten la toartă cu Eminescu, (acesta redactor la Timpul) şi petreceau mai în fiecare seară, după moda moldovenească a Bolţii Reci, la Năiţă Lăncierul, în tunelul de sub Fasagiul Român. De altfel, probabil pentru acest motiv de prietenie, Chitu întârzia să-şi ţie promisiunea dată. Cine ştie, ce inventase lago (Maiorescu) pentru a despărţi pe cei doi poeţi. Un roman pe această temă, chiar romanţat, ar fi ceva mai interesant decât, pe ce visari se prezintă un Eminescu bohemizat dincolo de adevăr şi realitate. Asemenea aioane au fost exploatate în toate fild din Apus. Pentru ieşenii, puţini, cât au mai rămas din acea epocă, legăturile Veronica-Eminescu sunt lucruri archicunoscute. Ce nu s’a brodat pe ele! Veronica, braşoveancă, cu reputaţia braşovencelor, şi înamoratul poet moldovean. Ironia din scrisoare, o vor pricepe perfect acei, ce inventaseră atâtea glume pe această situaţie. Probabil că sfârşitul tot diferenţe aceasta de temperament a făcut’o. Deşir. . ră Veror ca nu putea să o spuie, ea însăşi, şi ea pozează pentru necesităţi de reclamă in victima lui Maiorescu. Dar nu este exclus, ca Maiorescu, duipă cum s’a spus, pentru a conserva pe Emine seu Literaturei, să fi intriga* rontr* amorului extat ’r. Iată scrisoarea : Domnule şi Doamnă Hăjdeu, De mult voiam să vă scriu, dar atât sunt de desnădăjduită, încât nu am curajul. Domnul Maiorescu a tretuit până şi în privinţa căsătoriei mele cu Eminescu să-şi ilustreze fiinţa, căci după numeroase expediente a decis pe Domnul Eminescu, să renunţe la clianţa proiectată d e nici locul nici timpul aci pentru a face comentarii şi asupra «Liricului Poet», destul că s’a purtat faţă de mine, aşa cum numai persoane din cercul literar al d-lui Maiorescu puteau să se poarte, cerc, căruia, de altmintrelea însuşi Eminescu îi dă graţiosul nume de Haremul lui Maiorescu şi în care ilustrisima M-me Kremnitz e Sultana favorită. Dar cevreţi, scopul scuză mijloacele! Acolo se face «de l’art pour art», adică innaltă Literatură, într una din Novelele M-mei Kremnitz publicată sub numele de George Alan, veţi găsi foarte bine zugrăviţi şi pe profesor şi pe cumnata d-sale, iar bărbatul un pedant, dacă nu un nătărău. Dar să revin la mine. Ştiu că sunteţi foarte bine cu D-l Chiţu, vă rog D-le şi D-nă Hăjdeu, vă rog de mii de ori stăruiţi la D-l Chiţu, să-şi ţie promisiunea, care cu atâta bunăvoinţă mi-a fost acordat-o încă de anul trecut, relativă la pensiunea mea. Vă rog, căci în viaţa mea vă voi fi recunoscătoare şi mă voi ruga lui D-zeu pentru fericirea Lilicăi, pe care din suflet o sărut, precum şi pe D-na, pe care o rog să mă ierte. Iar Dv„ Domnul meu, primiţi cordialele mele salutări. Veronica Miere 8 Dec. 1880. Iaşi. Cunoscând vechea inimiciţie dintre Maiorescu şi Hăjdeu, cât şi iubirea ecesivă a Magului de la Câmpina pentru fiica sa Iulia, Veronica nu scapă ocazia să şi-o puie pe balanţa ei. Această iubire va răpi mai târziu cu moartea Iuliei şi pe Hăjdeu ştiinţei şi-l va deda spiritismului. Pentru a complecta importanţa curioasă a acestei scrisori, trebuie să amintim, că din cancanurile ieşene (Citiţi continuarea în pagina 11 a) JOI 23 FEBRUARIE 1933 Divorţul de aur Ieri, Institutul de Conjunctură a început o serie de conferinţe cu caracter documentar privitor la problemele monetare. Primul raport, înfăţişat de inginerul Mavrocordato, a cercetat nouile experienţe monetare ale Angliei şi sateliţilor britanici. Informaţia oferită de raportorul chestiune a fost variată şi utilă. Insă, liniile fundamentale ale fenomenului monetar ce stă la baza devalorizării lirei sterline nu au putut fi prea bine distinse din expunerea simplă a materialului informativ. Căci, de obiceiu, se confundă experienţa britanică şi suedeză cu situaţii monetare din trecut. Se ignoră caracterul cu totul nou al politicei monetare inaugurate de englezi în Septembrie 1931. Vom oferi, aci, câteva din principiile care animă politica «divorţului lirei de etalonul aur», cum o numeşte d. Mc. Kenna, în raportul său către comitetul lui «Midland Bank». (In cele de mai jos vom rezuma câteva articole scrise de economiștii englezi, în ultima vreme, asupra chestiunii; vom utiliza mai ales acest raport al lui Mc.Kenna, precum și studiul lui Joseph Kitchin, economistul de curând decedat, publicat în «The Economist») Divorţul s-a produs nu din va monedei, ci din vina aurului. Aurul nu mai e un etalon stabil. Nu moneda fuge de aur, ci aurul de monedă Cauza acestui fenomen trebuie căutată în distribuţia mondială a aurului, care a ajuns anormală. Cinei ţări, în ultimii ani, au acaparat cea mai mare parte a rezervei mondiale de aur. Statele Unite, Franţa, Belgia, Olanda, Elveţia deţin, la finele lui 1931, din 2.294 milioane de lire sterline, 1.626 milioane, adică nu mai puţin de 71 la sută! Pe măsură ce aurul fuge din restul lumii, în aceiaş măsură se scurupeşte în aceste ţări, celelalte mărfuri, prin raport la aur, fiind supraabundente. Kitchin demonstrează aceasta prin alăturarea curbei preţurilor, de curba evaziunii aurului din restul lumii în cele 5 ţări pomenite. Sărăcirea de aur şi căderea preţurilor coincide perfect pe diagramă. Acest rezultat dezastruos pentru economia mondială, este menţinut de cele 5 state prin supravegherea schimbului celorlalte ţări. Singurul mijloc de remediere a acestei situaţii este divorţarea de etalonul aur. In sensul că, prin aceasta, ţările care devalorizează, scapă de supravegherea tarilor bogate în aur. Şi, în loc de a mai sprijini moneda pe aur, se adoptă politica sprijinirii monezii pe mărfurile produse de ţara respectivă. In loc de a face eforturi pentru menţinerea schimbului, Anglia, Suedia şi celelalte ţări care au suspendat convertibilitatea aur, fac o politică de menţinerea preţurilor. Nu valoarea de schimb cată să fie menţinută ori chiar crescută, ci puterea de cumpărare interioară a monezii. «Să renunţăm de a ne gândi să ne întoarcem la aur, spune d. Mc. Kenna, să nu ne referim la aur de loc». «Nu e nici un motiv sa ne sugestionăm că moneda trebuie să fie mai scumpă ori mai ieftină din pricina că aurul a fost trimis în America, ca plată a datoriilor de răsboiu». In concluzie, deci, Anglia și Suedia, Australia, etc., au adoptat în locul monetei ca etalon aur, moneda dirijată. Etalonul nu mai este extern, comparativ cu alte monede, ci interior» întemeiat pe puterea intrinsecă şi autarhică a monezii naţionale. Cum se poate aceasta, vom vadea-o în alt articol. Paul Sfterian UNUL ŞI ALTUL Intr'un hebdomadar a apărut o conferiţă a fostului prim-ministru francez d. Andre Tardieu, în care analizează criza actuală. D. André Tardieu începe prin a se pune de acord — fără să vrea — cu oamenii de dreapta din Germania recunoscând că criza actuală nu este una recentă ci «criza lucrurilor și criza spiritelor a început ei,iar a doua zi după armistiţiu şi a dus la maximum, în mai puţin de cincisprezece ani desordinea mondială». Numai că, spre deosebire de Germani, cari cred că tratatul «rapace» dela Versailles este vinovat, a. Andre Tardieu crede, dimpotrivă, că tratatul dela Versailles a fost prea îndulcit în condiţii şi apoi prea puţin respectat în aplicaţiile lui de către aliaţii Franţei şi chiar de guvernele de stânga ale Franţei.' Conferinţa d-lui André Tardieu continua apoi în atmosfera de înalte preocupări menţinând tonul de gravă îngrijorare şi tendinţa de a fi obiectiv. D. André Tardieu este în opoziție «din pricina deplasării unei masse de 300.000 sufragii» precum sparte d-sa in favoarea partidelor de stânga. In cele 27 de guverne care au stat in fruntea republicei franceze, d. André Tardieu a fost de nenumărate an ministru sau prim ministru. Şi este lesne de înţeles de ce ar mai vrea să fie. Dar, nu pentru intervale scurte precum a fost. Ci, în frunt na unui guvern tare, de lungă durată, având mână liberă. Dar d- André Tardieu nu este numai un bărbat care ştie gândi clar, exprima frumos ceea ce gândeşte şi nutreşte ambiţii mari, ci este exponentul acelor interese franceze care au conceput tratatul de la Versailles şi alianţele politice cari decurg din acest tratat. In consecinţă, d. Tardieu va gândi pe măsura, va argumenta şi pleda în favoarea acestor interese... Dar în ziua hi care am cetit conferinţa d-lui André Tardieu, ne-a căzut în mână, oficiosul partidului liberal cu o întrerupere a şefului său: «Când noi ştim de indignarea pe care unii miniştri şi au manifestat-o faţă de noi pentru asemenea procedee, fă-mi voie să faci bine să nu mai fii aşa de îndrăsneţ». Aşa vorbi şeful partidului liberal. «De ce va fi cerând voie adversarului său, să-i facă bine, nu înţelegem. Ceea ce ştim însă că şi d. Duca are o asemănare cu Tardieu; amândoi au făcut gazetărie, în tinereţă. Şi au şi la maturitate o asemănare; sunt amăndoi în opoziţie. 1. Tardieu de mai puţină vreme, d. Duca de mai multă vreme. Deaceia d. Tardieu, dacă se încurcă, se încurcă în păinjenişul politic ţesut peste un continent, iar d- Duca, se încurcă în gramatică. Şeful partidului liberal are totuşi o superioritate neţinănd conferinţe analitice ca d. Tardieu, inventă totuşi formule. Dacă se poate spune aşa de politeţă furioasă: «Dă-mi voie să faci aşa bine să nu fii aşa de îndrăzneţ» este o formulă care ar putea fi adoptată. i. cg.