Cuventul, februarie 1933 (Anul 9, nr. 2792-2819)

1933-02-23 / nr. 2814

ANUL AL IX-lea. — No. 2814, Redacţia şi Administraţia bucureşti, Calea Victoriei 4», etajul I (Intrarea prin Paragiul Imobiliara) 312/45 Direcţia 378/10 Redacfia 378/09 Administraţia Fondator: Director­­ B­NACOVICI__________________NAEJCINGSCU W2 ANIINClVItlLE $1 PUBLIC­AţiiLE Se primesc la ADP11MS1RATU „dJVAlMTlLH" şi prin toate agenţiile de publicitate Tana de francare plătită în numerar conform aprobărei Dir. Gen. P. I. î. No. 69.196/332 . „Ca vormassele Planul înclinat al politicei se do­vedeşte a fi din ce în ce mai pri­mejdios pentru oamenii vieţii noas­tre publice. Gândiţi-vă, numai, la câţi alunecară pe el în ultimele zile. E adevărat că şi împrejurările au fost tari. Dar oricum, eu o măr­turisesc, tot ar fi fost de aşteptat par’că mai mult echilibru, şi mai multă stăpânire de sine. E o­­veche convingere a mea, că oamenii politici gândesc surprinză­tor de puţin. Convingerea asta s’a verificat încă odată acum. Căci toa­tă lăbărţătura demagogică expusă la tribuna Camerei nu e de fapt, decât lipsă de înţelegere a unor si­tuaţii, relativ simple totuşi oamenii noştri doresc cu orice preţ să facă «carieră», şi cred ca drumul cel mai scurt e cel indicat de aplauzele­­«masselor». Iată unde ei se înşală, încă fundamental. In adevăr, viaţa noastră publică este dominată, în chip constant, de foarte multă­­vreme, de o nefericită confuzie care se face între voinţa masselor şi aplauzele masselor. Oa­menii politici, chiar sincer şi per­fect intenţionaţi unii din ei, se cred îndatoraţi a vorbi şi lucra pe pla­cul mulţimii, închipuindu-şi că ur­mează prin aceasta indicaţiile mas­selor. Asta e însă categoric fals. Pentru că nu e nici o legătură între mulţimile cari aplaudă şi masse;mul­­ţimile cari aplaudă sunt strada; mas­­sele, sunt altceva- Strada poate să fie uneori şi muncitoare: ea nu e consti­tuită în chip necesar din ceea ce o­­bicinuit se numeşte scursura maha­lalelor, publicul flotant al oricărei întruniri, ceata de gură-cască în­totdeauna gata a lua parte la un scandal şi la o protestare. Strada însă, este, în orice împrejurare, o mulţime sugestionată, cu o existen­ţă spirituală care nu e nici normală nici proprie. Iar resorturile ei,­­ pasiunile cele mai tulburi, stările sufleteşti cari cele dintâiu şi cele mai uşor scapă de sub controlul ju­decăţii şi al voinţei. Spre deosebire de stradă, adunare incoherentă, fără viaţă organică statornică, trăind agăţată de o for­mulă pasională impusă pe cale de sugestiune, — massa este însuş su­portul vieţii colective, visul întreg al naţiunii. Massa trăieşte deci, îşi are legile ei, necesităţile ei precise, liniile ei de mişcare, însă nu for­mulează. Vei afla, deci, întotdeauna, din chiar gura străzii, ce vrea aceas­tă stradă, când în adevăr vrea ceva, nu vei afla însă nici­odată direct din gura masselor ce vor ele. «Ce vrea massa», — asta e o problemă. Cea mai de seamă problemă a vie­ţii politice; şi cea mai grea. Căci «ce vrea massa» însemnează de fapt «ce trebue massei», iar ceea ce îi trebue e prea adesea deosebit de ceea ce ea cere în chip expres. Iar pe atitudinea care se ia faţă de această problemă se măsoară o­­mul de stat. Demagogul ieftin, ple­vuşcă vieţii politice, deschide ferea­stra ca să audă ce se strigă în stra­dă,­­ atunci când de cele mai mul­te ori el însuş şi-a trimis oamenii să strige. Omul de stat se concentrează se adună, tocmai pentru a se des­chide mai complect intuiţiei reali­taţii, pentru a trăi, înţelege şi for­mula ceea ce constitue fondul ade­vărat al necesităţilor massei. Aşa fiind, demagogul e întotdeauna în acord cu dorinţele strigate ale stră­zii, dar tocmai de aceea în dezacord cu adevăratele nevoi ale colectivită­ţii pe când omul de stat, de cele mai multe ori în dezacord cu strada, se găseşte aproape întotdeauna în a­­cord firesc cu ritmul vieţii naţiona­le, pe care îl promovează. E, fără îndoială, comod a merge cu mulţimea; omul de stat însă prefe­ră calea cealaltă, a adevărului, inte­resându se numai mediocru de ceea­ce cere strada. Nu trebue, de­sigur, să împingem lucrurile prea depart­e în definitiv, o părere personală­­e. Va trebui totuş să subliniăm­ faptul destul de ciudat că toţi marii aşezători de ţară au fost lipsiţi de dragostea şi aplauzele mulţimii. Aşa Bismarck şi Riche­lieu, aşa Petru cel Mare şi Ludovic al XI, aşa Cronwel şi Stalin. E fi­resc. Căci toţi aceşti oameni nu au căutat aplauzele mulţimii, ci bi­nele acesteia. A fost deci în toată atitudinea lor un efort care mer­eu implicaţii mult mai adânci, dar asemenea păreri şi sfaturi persona­le nu au de ce să ne supere. Urmează capitole asupra «Monar­hiei şi partidelor», «Reformei agra­re şi condiţiilor economice» (foarte interesant şi bine documentat), «Li­­teraturei române» (începând de la «doină» şi sfârşit cu liebreanu şi Ce­sar Petrescu), «Muzicei, artelor fru­moase, culturii», — cari fac din a­gea către fiinţa întreagă a­cole a­­ceasta carte un breviar viu şi sus­tivităţii, şi care tocmai pentru a­ceasta călca prea des în picioare necazurile şi poftele individuale cari de fapt nici nu se suprapun cu marile nevoi ale naţiunii. Asta au fost­ întotdeauna oamenii de stat, şi asta nu sunt oamenii noştri politici de azi. Lăsându-se conduşi de mulţime în loc de a le pătrunde, înţelege şi conduce, sau — mai rău încă — încurajând pof­te iresponsabile în mulţu­mie pentru a le câştiga, ei nu fac decât să-şi mărturisească slăbiciunea. De când Mircea Eliade ni există omenirea, a face politică în­semnează a stăpâni. Nu a stăpâni, de­sigur, ca un tiran, adică pu­nând mulţimile sub jugul inspira­ţiei tale fanteziste şi sub nevoile ambiţiilor tale uscate de stăpânire. A te da sarcinii şi naţiei tale, a arde tot în slujba căreia te-ai plecat, — dar totuş a stăpâni. A stăpâni nu pentru tine, ci pentru alţii, pen­tru chiar cei stăpâniţi, — dar totuş a stăpâni. Dar, cu severitate de cele mai multe ori, înfruntând duş­mănia şi ura care nu face bine ni­mănui pentru că se suportă foarte greu, dar pe care dacă nu o cauţi, nici nu ai dreptul să o ocoleşti a­­tunci când ea încolţeşte pe drumu­rile aspre ale sarcinei tale. ...Şi ar mai fi atâtea de spus. Toate lucruri tari şi stranii, — de cari toţi oamenii noştri politici fug. Dar dacă fug, nu dă asta şi măsura valorii lor? E o plăcută surpriză să citeşti cărţi asupra ţării noastre scrise de streinii cari ne-au vizitat şi s’au do­cumentat oarecum pe teren. Căci e­­xistă şi altfel de cărţi, improvizate, optime, aşa numitele «lucrări de propagandă», pe cari nu le cercetea­ză nimeni şi cari se tipăresc pe spe­zele Ministerelor noastre. E ciudat cât de mult timp trebuie să piardă autorităţile noastre culturale ca să înţeleagă că cel mai bun mijloc de propagandă este o desăvârşită sin­ceritate, o cunoaştere nemăsluită a realităţilor noastre de astăzi, care nu se poate îndeplini decât prin vi­zite îndelungi aici la noi, prin do­cumentare curajoasă şi complectă, printr'un permanent schimb intelec­tual. Am cetit de curând o carte, de d. Paolo Terruzzi tipărită luxos şi to­­tuşi cu un preţ accesibil de către casa de editură «­Alpes» din Milano. Cartea se numeşte La Grande Roma­nia (300 pp­, 15 lire) şi e scrisă de un om care a călătorit pe aici, a cunoscut câţiva dintre oamenii cari îl puteau informa sigur, a privit ţa­ra şi locuitorii cu un ochiu simpa­tic dar şi critic, s’a documentat asu­pra istoriei, politicei şi vieţii artis­tice româneşti. In afară de aceasta, d. Terruzzi a adăogat o sumă de re­produceri fotografice cari facilitea­ză şi lectura şi distribuţia cărţii. Căci ceiace oboseşte de obiceiu la a­sem­enea lucrări este aspectul lor compact şi compoziţia lor tipogra­fică egală, monotonă, uscată. Cartea d-lui Terruzzi se răsfoieşte cu­ plă­cere şi se citeşte cu interes, căci are ult plan, are o orientare şi, mai ales, impune prin atitudinea ei obiectivă Sunt atâtea chestiuni în care un apărător prea pătimaş şi o argu­mentaţie prea sigură ne face mai mul rău decât bine. Să ne ferească Dumnezeu de prietenii cari laudă de la început până la sfârşit ţara noa­stră şi, pe ţăranii noştri, cari găsesc­­ că tot ce se întâmplă cu noi e bine­­ şi corect, că «viitor de aur» etcetera.­­ Ne-ar trebui prieteni cari să ne spri­­j­­ă pe faţă ceiace unii dintre noi ştim de mult; căci poate spuse de alţii, adevărurile acestea vor fi c­tib­­ruite mai serios de aceia cari le-ar putea îndrepta. Cartea d-lui Terruzzi începe prin­­tr'u­n lung şi clar capitol asupra «Românilor în istorie». Ceiace ne in­teresează mai mult sunt ultimele pa­ragrafe ale acestui capitol istoric, în care autorul încearcă să vadă viito­rul politic al statului vostru şi criti­că sistemul nostru actual de alian­ţe. Apropierea de Ungaria şi ieşirea din Mica Înţelegere constituie o ve­che teză a politicei italiene, şi nu ne mirăm s’o găsim şi la d. Terruzzi, ţinut asupra condiţiunilor României moderne. Ceiace ne interesează, ne place şi ne convine mai mult decât eternele refrenuri asupra «latinităţii fraţilor noştri dela Dunăre», asu­pra lui Traian şi Lupoaicu­. D. Ter­ruzzi a înţeles că ţara noastră con­tează nu numai prin trecutul şi tra­diţia ei, ci mai ales prin ceiace este astăzi şi ceiace poate ajunge mâine. Asemenea oameni dorim să avem cât mai mulţi printre prietenii noştri. Nae Ionescu­ ­( * 8 PAGINI 3 LEI România pitorească Vederea generală a Balcicului. Atributele autorităţii Oamenii sunt mult mai buni de­cât par dacă-i judecăm după vor­bele pe care le schimbă între dân­­şii în piaţa vieţii publice. Statul a­­cesta românesc este şi el mult mai solid de cum pare din nesfârşita tânguire a celor care îşi asumă re­prezentarea lui. Dacă viaţa statului s’ar sprijini în primul rând pe li­nierii care se tângue de greutatea cu care el îi apasă, ar fi de mult făcut bucăţi; istoria ar fi sfărâmat aşezarea noastră cum sfărâmă tai­­funul vasele imprudente care plu­tesc în calea-i­ încrezătoare doar în iscusinţa piloţilor lor şi în rezis­tenţa materialului lor­in alte ţări de aşezare mai veche organizarea statului se sprijină pe o întreagă clasă socială care dă ea pe oamenii poliţiei, care îi deleagă şi îi susţine, care îi recheamă ade­sea. Acolo exerciţiul autorităţii este mai organizat şi în aceiaş vreme mai conştient. La noi ea se împarte fără linie de demarcaţie, după îm­prejurări şi greutăţi adesea sub poritica irezistibilă a momentului între marea massa a naţiunei şi rege — peste capul metenilor politicei. Şi autoritatea ia fiinţă prin for­marea unei «stări de spirit». Aşa s’a întâmplat printr’un chimism obscur, care scapă observaţiei noastre di­recte, atunci când împrejurările au impus manifestarea autorităţii. Sta­rea de asediu s'a votat deşi oame­nii politici au repudiat-o, ca streină preocupărilor şi necesităţilor lor in­terioare, ca o invenţie neaşteptată, ridicată din adâncimi pe care ei nu le cunosc. Câteva zile pe urmă o a­­doptaseră cu toţii sincer: i-au înţe­les atunci şi adevărata origine şi adevăratul nume, care este autori­tatea Statului. In timp ce se forma această «stare de spirit» ei au con­tinuat, şi unii continuă încă, dispu­tele lor eterne şi inutile. Iată dar conducerea ţării chiem­a­­tă la datorie şi înzestrată cu atribu­tele autorităţii. Pe care trebuie să o exercite. Frâul conducere! să fie strâns pentru ca prezenţa Statului să se simtă pentru toată lumea . Pentru ca acest Stat să nu mai fie confundat cu armata funcţionarilor, nici cu aceia a oamenilor politici. Evident situaţia de azi nu poate du­ra prea mult. Autoritatea şi pentru unii şi pentru alţii nu se poate tra­duce în frică sau în capriciu. Func­ţionarii deţin o parte din autorita­tea Statului, pentru că o exercită. Ei trebuie să aibă sentimentul a­­cestei r­­huiţii eroarea sub care trăim acum nu e favorabilă unei li­niştite exercitări a atribuţiilor. Iar oamenii politici să înţeleagă din ce substanţă e făcuta autoritatea pe care o ţin trecător în mâinile lor. Mişcările de opti­iune care s’au făcut în ultima vreme şi care, naiv şi desorganizat au intenţionat să organizeze naţiunea zguduindu-i a­­morţeala cu lapte rocamboleşti, ca şi mişcările demonstrative ale diferi­telor organizaţii profesionale nu pot realiza nelămuritul lor deziderat, pentru­ că fatal este ca naţiunea în­treagă să nm poată participa la via­ţa activă a statului de­cât în mo­mente excepţionale prin reacţiuni sau hotărâri care se concretizează în forme originale, cu o autoritate indiscutabilă, fără concursul gene­­ros al nici unui politician. Organizarea naţiunei prin cons­piraţii ? Corporatismul are şi el ros­tul său economic întâi, politic în al doilea rând, însă nu esenţial şi de prim plan. Organizarea naţiunei ca Stat este un fapt de caracter istoric care se întinde peste lungi perioade. Corporatismul ca şi democraţia sunt mecanisme care pot mai bine sau mai rău, suplini adevărata organi­zaţie naţională până când ea o for­mează complect Nici prin democra­ţie, cu atât mai mult prin corpora­tismul care e o reţetă mai ales eco­nomică nu se poate suplini naţiunea însă­şi şi autoritatea. Toate aceste nu înseamnă că dezordinea vieţei noastre publice, monadismul ei, nu prejudiciază interesele ţării, dacă îndelung vor continua fără împie­dicare. Frâul trebuie să se simtă şi aici. Statul nu este un câmp liber de experienţe nici economice, nici politice ale oamenilor care aleargă cu limba scoasă de la o noutate la alta, de la o inovaţie la alta, crezând să găsească în fiecare din ele ade­vărul. Departe de mine gândul unei împiedicări a libertăţii de cugetare şi de discuţie. Una sunt însă reuniu­nile academice, institutele politice sau economice, asociaţiile de studii, publicaţiile de această natură şi al­ta înseamnă trilurii parlamentului, sau banca ministerială. Acolo nu poate domni nici improvizarea de la o zi la alta, nici spiritul de liberă experimentare fie el pozitiv creator, fie negator. Una este experimentarea adesea genială, uneori nebunească care se face în laboratorul unei mari indus­trii de technicieni îndrăzneţi, alta este fabrica ţinută să dea pieţei fa­bricatele care sunt absorbite de ea şi pentru care in­ovaţiunile mut doar în profitul unui şurub sau compoziţia unei văpsele. Oamenii poliţiei vor trebui să în­ţeleagă aceste situaţii, care nu în­seamnă de­cât afirmarea necesită­ţii unui progres temeinic al institu­ţiilor şi nu prin anarhia capabilă să nimicească tot, ca să înceapă o zidărie începând din norii m­ohici ai imaginaţiei şi capriciului. Organizaţiile profesionale care s-au supraorganizat zilele trecute, ar putea avea rostul de frână nece­sară vieţii publice, dacă şi-ar cir­cumscrie activitatea la rosturile profesionale, a căror organizare este de făcut de acum înainte, nu pentru ambiţii politice imediate, ci pentru acele interese directe profe­sionale pe care naţiunea are o aşa de adâncă nevoie în vremurile tul­buri. Octav Onicescu in pag. Vii l­as INTERVIEW Crl 11. $. REGELE fiiti­­eşii] şi Veronica Hide­ a puţin timp de când s’a mai ani­versat ceva de la moartea lui Mihail Eminescu. Cu această ocazie, ca de obicei, s’a scormonit tot trecutul ma­relui poet din generaţia trecută. Un lucru a rămas necunoscut însă, legă­tura lui cu poeta ieşană Veronica Miele. Din vorbe se ştia chiar despre o proiectată căsătorie, şi mai ales de mâna lui Eminescu printre rân­durile Veronicăi. Dar atât! Şi multă lunie regretă faptul, că această în­­burghezire a bohemului poet, nu per­misese Literilor să-l conserve mai mult timp, prezervându-l de tragicul şi prematurul sfârşit. Ocazia a făcut, cercetând corespon­denţa lui B. P. Hâjd­eu, să dau peste scrisoare­a Veronicăi. Scrisoarea aceasta este un document al timpu­lui extrem de important. Ea ne re­dă în câteva rânduri, viaţa intimă cu cancanurile cercurilor literare de atunci. Mai ales, viaţa dela Convor­biri, despre care s’a vorbit atât. No­vela, de care este vorba, cu alegoria ei, va permite generaţiilor de azi să afle despre toate aceste cancanuri de cenacluri artistice. Scrisoarea ne spune ceva şi despre căsătoria pro­iectată. Emanată de la însăşi Vero­nica, ea are importanţa ei. Nu şi-ar fi permis Veronica să inventeze faţă de B. P. Hâjdeu poveşti de mahala. Mai ales dacă ţinem socoteală, că Chiţu­­, ministru de Instrucţie în acel an, era prieten la toartă cu Emine­­scu, (acesta redactor la Timpul) şi petreceau mai în fiecare seară, după moda moldovenească a Bolţii Reci, la Năiţă Lăncierul, în tunelul de sub Fasagiul Român. De altfel, probabil pentru acest motiv de prietenie, Chi­tu­ întârzia să-şi ţie promisiunea dată. Cine ştie, ce inventase lago (Maio­­rescu) pentru a despărţi pe cei doi poeţi. Un roman pe această temă, chiar romanţat, ar fi ceva mai inte­resant decât, pe ce vi­sari se prezintă un Eminescu bohemizat dincolo de a­­devăr şi realitate. Asemenea aioane au fost exploatate în toate fil­d din Apus. Pentru ieşenii, puţini, cât au mai rămas din acea epocă, legăturile Ve­­ronica-Eminescu sunt lucruri archi­­cunoscute. Ce nu s’a brodat pe ele! Veronica, braşoveancă, cu reputaţia braşovencelor, şi înamoratul poet moldovean. Ironia din scrisoare, o vor pricepe perfect acei, ce inven­taseră atâtea glume pe această situa­ţie. Probabil că sfârşitul tot dife­renţe aceasta de temperament a fă­­cut’o. Deşir. . ră Veror ca nu putea să o spuie, ea însăşi, şi ea pozează pentru necesităţi de reclamă in vic­tima lui Maiorescu. Dar nu este ex­clus, ca Maiorescu, duipă cum s’a­­ spus, pentru a conserva pe Emine seu Literaturei, să fi intriga* rontr* amorului extat ’r. Iată scrisoarea : Domnule şi Doamnă Hăjdeu, De mult voiam să vă scriu, dar a­­tât sunt de desnădăjduită, încât nu am curajul. Domnul Maiorescu a tre­­tuit până şi în privinţa căsătoriei mele cu Eminescu să-şi ilustreze fiinţa, căci după numeroase expe­diente a decis pe Domnul Eminescu, să renunţe la c­lianţa proiectată d e nici locul nici timpul aci pentru a face comentarii şi asupra «Liricului Poet», destul că s’a purtat faţă de mine, aşa cum numai persoane din cercul literar al d-lui Maiorescu puteau să se poarte, cerc, căruia, de altmintrelea însuşi Eminescu îi dă graţiosul nume de Haremul lui Ma­iorescu şi în care ilustrisima M-me Kremnitz e Sultana favorită. Dar ce­­vreţi, scopul scuză mijloacele! Acolo se face «de l’art pour­­ art», adică in­­naltă Literatură, într una din Nove­lele M-mei Kremnitz publicată sub numele de George Alan, veţi găsi foarte bine zugrăviţi şi pe profesor şi pe cumnata d-sale, iar bărbatul un pedant, dacă nu un nătărău. Dar să revin la mine. Ştiu că sunteţi foarte bine cu D-l Chiţu, vă rog D-le şi D-nă Hăjdeu, vă rog de mii de ori stăruiţi la D-l Chiţu, să-şi ţie promisiunea, care cu atâta bunăvoinţă mi-a fost acordat-o încă de anul trecut, relati­vă la pensiunea mea. Vă rog, căci în viaţa mea vă voi fi recunoscătoare şi mă voi ruga lui D-zeu pentru fe­ricirea Lilicăi, pe care din suflet o sărut, precum şi pe D-na, pe care o rog să mă ierte. Iar Dv„ Domnul meu, primiţi cordialele mele salu­tări. Veronica Miere 8 Dec. 1880. Iaşi. Cunoscând vechea inimiciţie din­tre Maiorescu şi Hăjdeu, cât şi iu­birea ecesivă a Magului de la Câm­­pina pentru fiica sa Iulia, Veronica nu scapă ocazia să şi-o puie pe ba­lanţa ei. Această iubire va răpi mai târziu cu moartea Iuliei şi pe Hăj­deu ştiinţei şi-l va deda spiritis­mului. Pentru a complecta importanţa cu­rioasă a acestei scrisori, trebuie să amintim, că din cancanurile ieşene (Citiţi continuarea în pagina 11 a) JOI 23 FEBRUARIE 1933 Divorţul de aur Ieri, Institutul de Conjunctură a început o serie de conferinţe cu ca­racter documentar privitor la pro­blemele monetare. Primul raport, înfăţişat de inginerul Mavrocorda­to, a cercetat nouile experienţe mo­netare ale Angliei şi sateliţilor bri­tanici. Informaţia oferită de rapor­torul chestiune­ a fost variată şi utilă. Insă, liniile fundamentale ale fenomenului monetar ce stă la baza devalorizării lirei sterline nu au putut fi prea bine distinse din ex­punerea simplă a materialului in­formativ. Căci, de obiceiu, se confundă expe­rienţa britanică şi suedeză cu situa­ţii monetare din trecut. Se ignoră caracterul cu totul nou al politicei monetare inaugurate de englezi în Septembrie 1931. Vom oferi, aci, câteva din princi­piile care animă politica «divorţu­lui lirei de etalonul aur», cum o nu­meşte d. Mc. Kenna, în raportul său către comitetul lui «Midland Bank». (In cele de mai jos vom re­zuma câteva articole scrise de eco­nomiștii englezi, în ultima vreme, asupra chestiunii; vom utiliza mai ales acest raport al lui Mc.­Kenna, precum și studiul lui Joseph Kit­­chin, economistul de curând dece­dat, publicat în «The Economist») Divorţul s-a produs nu din v­a monedei, ci din vina aurului. Aurul nu mai e un etalon stabil. Nu mo­neda fuge de aur, ci aurul de mo­nedă­ Cauza acestui fenomen trebuie căutată în distribuţia mondială a aurului, care a ajuns anormală. Cinei ţări, în ultimii ani, au acapa­rat cea mai mare parte a rezervei mondiale de aur. Statele Unite, Franţa, Belgia, Olanda, Elveţia de­ţin, la finele lui 1931, din 2.294 mi­lioane de lire sterline, 1.626 milioa­ne, adică nu mai puţin de 71 la sută! Pe măsură ce aurul fuge din res­tul lumii, în aceiaş măsură se scuru­­peşte în aceste ţări, celelalte măr­furi, prin raport la aur, fiind su­praabundente. Kitchin demonstrează aceasta prin alăturarea curbei preţurilor, de curba evaziunii aurului din restul lumii în cele 5 ţări pomenite. Sără­cirea de aur şi căderea preţurilor coincide perfect pe diagramă. Acest rezultat dezastruos pentru economia mondială, este menţinut de cele 5 state prin supravegherea schimbului celorlalte ţări. Singurul mijloc de remediere a acestei situaţii este divorţarea de e­­talonul aur. In sensul că, prin a­­ceasta, ţările care devalorizează, scapă de supravegherea tarilor bo­­gate în aur. Şi, în loc de a mai sprijini mone­da pe aur, se adoptă politica spri­jinirii monezii pe mărfurile produ­se de ţara respectivă. In loc de a face eforturi pentru menţinerea schimbului, Anglia, Su­edia şi celelalte ţări care au sus­pendat convertibilitatea aur, fac o politică de menţinerea preţurilor. Nu valoarea de schimb cată să fie menţinută ori chiar crescută, ci puterea de cumpărare interioară a monezii. «Să renunţăm de a ne gândi să ne întoarcem la aur, spune d. Mc. Kenna, să nu ne referim la aur de loc». «Nu e nici un motiv sa ne suges­tionăm că moneda trebuie să fie mai scumpă ori mai ieftină din pri­cina că aurul a fost trimis în A­­merica, ca plată a datoriilor de răsboiu». In concluzie, deci, Anglia și Sue­dia, Australia, etc., au adoptat în locul monetei ca etalon aur, mo­neda dirijată. Etalonul nu mai este extern, com­­parativ cu alte monede, ci interior» întemeiat pe puterea intrinsecă şi autarhică a monezii naţionale. Cum se poate aceasta, vom va­­dea-o în alt articol. Paul Sfterian UNUL ŞI ALTUL Intr'un hebdomadar a apărut o conferiţă a fostului prim-ministru francez d. Andre Tardieu, în care analizează criza actuală. D. André Tardieu începe prin a se pune de acord — fără să vrea — cu oamenii de dreapta din Germania recunos­când că criza actuală nu este una recentă ci «criza lucrurilor și criza spiritelor a început ei,iar a doua zi după armistiţiu şi a dus la maxi­mum, în mai puţin de cincisprezece ani desordinea mondială». Numai că, spre deosebire de Germani, cari cred că tratatul «rapace» dela Ver­sailles este vinovat, a. Andre Tar­dieu crede, dimpotrivă, că tratatul dela Versailles a fost prea îndulcit în condiţii şi apoi prea puţin res­pectat în aplicaţiile lui de către aliaţii Franţei şi chiar de guver­nele de stânga ale Franţei.­­' Conferinţa d-lui André Tardieu continua apoi în atmosfera de înal­te preocupări menţinând tonul de gravă îngrijorare şi tendinţa de a fi obiectiv. D. André Tardieu este în opoziție «din pricina deplasării unei masse de 300.000 sufragii» pre­cum sparte d-sa in favoarea parti­delor de stânga. In cele 27 de gu­verne care au stat in fruntea repu­­blicei franceze, d. André Tardieu a fost de nenumărate an ministru sau prim ministru. Şi este lesne de în­ţeles de ce ar mai vr­ea să fie. Dar, nu pentru intervale scurte precum a fost. Ci, în frunt­ na unui guvern tare, de lungă durată, având mână liberă. Dar d- André Tardieu nu este numai un bărbat care ştie gândi clar, exprima frumos ceea ce gândeşte şi nutreşte ambiţii mari, ci este exponentul acelor interese franceze care au conceput tratatul de la Versailles şi alianţele politice cari decurg din acest tratat. In con­secinţă, d. Tardieu va gândi pe mă­sura, va argumenta şi pleda în fa­voarea acestor interese... Dar în ziua hi care am cetit con­ferinţa d-lui André Tardieu, ne-a căzut în mână, oficiosul partidului liberal cu o întrerupere a şefului său: «Când noi ştim de indignarea pe care unii miniştri şi au manifes­tat-o faţă de noi pentru asemenea procedee, fă-mi voie să faci bine să nu mai fii aşa de îndrăsneţ». Aşa vorbi şeful partidului liberal. «De ce va fi cerând voie adversarului său, să-i facă bine, nu înţelegem. Ceea ce ştim însă că şi d. Duca are o ase­mănare cu Tardieu; amândoi au făcut gazetărie, în tinereţă. Şi au şi la maturitate o asemănare; sunt a­­măndoi în opoziţie. 1­. Tardieu de mai puţină vreme, d. Duca de mai multă vreme. Deaceia d. Tardieu, dacă se încurcă, se încurcă în pă­­injenişul politic ţesut peste un con­tinent, iar d- Duca, se încurcă în gramatică. Şeful partidului liberal are totuşi o superioritate neţinănd conferinţe analitice ca d. Tardieu, inventă totuşi formule. Dacă se poate spune aşa de politeţă furioasă: «Dă-mi voie să faci aşa bine să nu fii aşa de îndrăzneţ» este o for­mulă care ar putea fi adoptată. i. cg.

Next