Cuventul, aprilie 1933 (Anul 9, nr. 2851-2877)

1933-04-01 / nr. 2851

ANUL AL IX-lea. — No­ hredacţia şi Administraţia bucureşti, calea victoriei 40, etajat­­ (Intrarea prin Pasagiu) Imobiliara) 312/45 Direct­ia 378/10 Redacţia 378/09 Administraţia Fondator: Director : TITUS ENACOVICI NAE IONESCU ANUM­UStlLC Şl POSUCA1I1LE , ABM1N1SIRAÎ1Ă „CUVÂNTULUI" Se primesc ia­r prin toate agențiile de publicitate taxa da francare plătită in numerar conform aprobare! Dir. Gen. P. I. T. ifo. GS.196/932 ! După lovitura de revolver de la Craiova Miercuri la prânz, vechiul meu prieten Costin Sturdza făcea să a­­pară un articol prin care denunţa lumii pe cel dintâiu mare vinovat în afacerea’Skoda, — generalul Si­că Popescu. Miercuri dimineaţa se putuse deja ceti un apel la senti-, mentele nobleţei de spadă, prin ca­re ostaşii vinovaţi erau îndemnaţi să se sinucidă. Şi în după amiaza aceleeaşi zile se împuşca la Craio­va generalul Sică Popescu, coman­dant al corpului I de armată, fost secretar general al Ministerului Apărării Naţionale în vremea în­cheierii contractului Skoda. Mărturisesc că nu am înţeles nici­odată sistemul acesta al selecţiunii prin glonte. Generalul Sică Popes­­cu s’a judecat singur ? Nu avea dreptul să o facă! Dacă era vino­vat, trebuia să ispăşească. Iar moartea nu e o ispaşă. Ci, mai ales atunci când ţi-o dai singur, mai de­grabă o eliberare. Vinovat şi pocă­it, aşa cum l-ar arăta gestul lui tragic, generalul Popescu Sică ar fi fost dator să rămână mai de­parte în viaţă. Pentru a înlesni descoperirea tuturor vinovaţilor. Şi pentru — apoi — a ispăşi. Dar dacă nu era vinovaţi Dacă contractul Skoda e opera altora, mai mari, mai puternici şi mai ales, mai dibaci decât el? Dacă ge­neralul Sică Popescu nu va fi fost decât o victimă a bunei lui cre­dinţe? Dacă — aşa cum se spune — hotărârea lui în chestia contractu­lui a fost impusă de incapacitatea celor nu ştiu câţi referenţi de a se uni asupra unei păreri? Dacă gene­ralul Sică Popescu nu a fost plătit? Şi dacă — prin urmare — gestul lui de Miercuri nu e decât rezulta­­tul prăbuşirii lui nervoase, aşa su­pus cum era de atâta vreme unei grozave presiuni morale ? Atunci — ce ? ...Şi ori­cum ar fi, vinovat sau nu, care e valoarea soluţionării prin, sinucidere a unor asemenea cazuri? Să se sinucidă cei vino­­­­vaţi? Foarte bine. Dacă se sinucid toţi. Dar dacă nu? Dacă nu, selec­­ţiunea este «â rebours». Căci veţi recunoaşte ca mine că nu se sinu­cide decât vinovatul care mai păs­trează încă în el o urmă de reac­­ţiune morală. Adică — DINTRE TOŢI VINOVAŢII, numai cel. TOCMAI CEL MAI BUN. îşi ridi­că, deci, viaţa cel mai bun, contri­buind prin aceasta — adică prin îngreuiarea cercetărilor — a se asi­gura celorlalţi, cei or mai răi, o e­­ventuală impunitate. Iată rezultatul apelurilor la sen­sibilitatea morală a vechei nobleţe de spadă! Nu! Ceea ce trebue acum, mai ales acum, după tragica jertfă de la Craiova, este adevărul întreg. Să se descopere vinovaţii, — toţi vino­vaţii, cei de sub uniformă — şi ceilalţi. Este adevărat că Seletzski tace. Seletzski este, deocamdată un om bine crescut, care se pricepe minu­nat în a bagateliza cercetările: — De unde ai aceste documente? — Mi se trimiteau de la Minister Toată lumea le primia! — Cine ţi le trimetea ?­­ — Parcă mai ştiu? Celor mai mulţi dintre ei nu le cunosc nici numele. Erau oamenii bucuroşi să mă servească, atunci când mă ve­deau în ce relaţii sunt cu cei mari. — Unde e cifrul? — Degeaba mă mai întrebaţi. Ştiţi bine că CIFRUL E IN MA­NILE Dvs­!­­ Şi aşa mai departe. Cui a dat bani? A, vă rog să-l iertaţi! Asta face parte din secre­tele meseriei lui. A dat. In dreapta şi în stânga. De ce ar spune că nu a dat? Asta făcea parte din mese­rie. Că doară nu era să lase sa-i scape o afacere de peste cinci mi­liarde lei, pentru niște pârlite (jum­pige) de zeci sau chiar sute de mi­­lioane! Dar cui a dat, — d. Seletz­ski se roagă încă odată de ierta­re, dar asta nu o poate spune. Ar fi să trădeze interesele firmei pe care o reprezintă. Şi asta nu o poa­te face. Se poate ca, din punctul lui de vedere, Seletzski să aibă dreptate. Din nefericire pentru el însă, punc­tul lui de vedere nu poate fi şi al nostru. Va fi fost de datoria lui să facă orice pentru a şi servi firma. Numai că atunci când acest «orice» însemnează pentru noi operă de corupţie, noi suntem datori să re­acţionăm. Mic­robul care atacă un organism nu e nici el vinovat, pentru că şi el nu-şi face decât... meseria lui. Ne impune însă nouă asta menajamente faţă de el? Aşa fiind, pentru noi situaţia d-lui .Seletzski e clară. A făcut la ’*•= noi operă de­ corupție. Incontesta­bil. Datoria lui va fi fiind să tacă. Se poate. Datoria noastră însă e a-1 face să vorbească. Să vorbească, pentru a spune tot. A-1 face să vor­bească — Cu orice preț. Aci și acum nu mai încap nici scrupule, nici menajamente- E în manile noastre şi va vorbi. Va trebui să vorbească. Iar dacă nu se poate altfel, — du­pă sinuciderea generalului Popes­cu Sică, noi cerem pentru Seletzski cel care vrea să păstreze secretele meseriei lui — instituirea camerii de tortură. Fără nici o jenă. In ştiinţa tutu­ror. Căci, încă odată, avem nevoe de ADEVĂRUL ÎNTREG. Mac­­onescu Puni risipiţi Pentru a ameliora culturile de grâu şi de porumb — necesitate de ordin esenţial pentru recâştigarea pieţelor străine de către exportatorii de ce­reale româneşti — s’a hotărît în 1929 să se cumpere seminţe selecţionate de grâu şi porumb de către stat prin Camerile de agricultură şi să se dis­tribuie cultivatorilor, cu deosebire ţăranilor. Măsura aceasta excelentă, menită să ducă printr’o aplicaţiune conştiincioasă, inteligentă şi de du­rată la îmbunătăţirea principalelor noastre produse agricole exportabi­le, a necesitat, evident, cheltueli mari pe cari statul însă a înţeles să le su­porte chiar în vremurile de crânce­nă mizerie prin care trece. Se pare că în patru ani s-au cheltuit mai mult de 1 miliard şease sute milioa­ne pentru scopul arătat. Nimic de zis, dacă aceste jertfe băneşti ar fi fost răscumpărate prin rodnice re­zultate în ce priveşte ameliorarea culturilor de cereale. Dar ca tot­deauna la noi o iniţiativă cât de u­­tilă şi de bine intenţionată se pră­pădeşte când e vorba să fie practic realizată. De aceia şi rezultatele mă­surii de care vorbim, sunt, după con­statările de până acum, quasi-nule. Evident, cu sumele întrebuinţate nu se putea înfăptui o ameliorare ge­nerală şi de proporţii mari a culturi­lor noastre de grâu şi porumb. To­tuşi era posibil o îmbunătăţire sen­sibilă. Iar pricinile cari au determinat zădărnicirea aproape totală a acestei campanii se datoresc incapacităţii Camerilor de agricultură de a-şi îm­plini pe lângă celelalte rosturi pen­tru cari au fost creiate şi obliga­ţiunile lor în această direcţie. Mi­nisterul de agricultură le-a pus la dispoziţie normele şi fondurile. Ca­­merile agricole trebuiau să le apli­ce pe cele dintâi şi să le folosească bine pe cele din urmă. Ele însă au făcut cumpărăturile de sămânţă du­pă metode pe cari nu voim să le ca­lificăm. N’au luat sămânţa de unde trebuia şi de calitatea necesară. Ci cum se întâmpla şi mai ales cum dictau interese lăturalnice. In loc ca în fiecare judeţ să se cumpere se­minţele de grâu şi porumb cele mai calif­icate din punct de vedere al so­iului, s’au cumpărat grâne ameste­cate şi de proastă calitate. Pe de altă parte distribuţia seminţelor s’a făcut alandala. Trebuia, de pildă, să se întrebuinţeze procedeul înlocuirii totale a seminţelor pe grup de co­mune, astfe ca într’o anumită regiu­ne să se ajungă la culturi standar­dizate. In fiecare an, realizându-se această operaţiune cu o regiune nouă, s’ar putea în cursul unei pe­rioade mai lungi ori mai scurte, du­pă posibilităţile de finanţare, ame­liora şi uniformiza producţia agri­colă a întregului judeţ. Dar seminţele s’au împărţit după criterii electorale, în cantităţi prea mici, deci insuficiente pentru înlo­cuirea totală a seminţelor dintr’o co­mună sau regiune, s’au distribuit în­­tr'un spirit de eftină demagogie, a­­cela de a da tuturora câte ceva şi nimănui în cantitea necesară pentru o efectivă ameliorare a culturii. Iată numai câteva din cauzele cari au împiedicat, cari au sabotat, s’ar putea spune, o acţiune de cea mai mare însemnătate şi de cea mai in­discutabilă utilitate pentru îmbună­tăţirea producţiei agricole naţiona­le şi pentru desfacerea excedentelor ei peste hotare. Vina o poartă întreagă Camerile de agricultură. Ministerul de resol ar trebui să se seziseze de aceste descurajatoare rezultate şi să ia mă­suri în consecinţă. Căci altfel o chel­tuială care este necesară și folosi­toare, devine o scandaloasă risipă. Vladimir Ionescu ■ „áSücf­ ) *1­ 8 PAGINI 3 LEI Actualităţi invalizii­ de război au man­ifestat eri la Cameră Prin bugetul cultelor Credeam că în aceste vremi de lipsă, de tăieri, fără milă, în salarii şi indemnizaţii, bugetul cultelor — şi al cultului ortodox în special — ne va fi înfăţişat în haină cuviin­cioasă şi cu faţă lipsită de neruşi­nare. Cel puţin aşa ni se spusese că va fi prezentat. Ştim că la ministe­rul instrucţiunii sunt şi oameni cari aveau grijă şi puneau suflet pentru alcătuirea unui buget cinstit, pen­tru culte. Iată însă că — în ciuda tuturor observaţiunilor făcute, la timp, de oameni cari cunoşteau bine unele situaţii şi unele încercări de a se da lovituri hoţeşti — bugetul cultelor ni se înfăţişează astăzi... cu picioa­rele desculţe, cu sumanul rupt in coate, nespălat, dar înmănuşat şi cu obraz pudrat înainte de a păşi la examinarea bugetului pentru biserica ortodoxă, spre a evidenţia o nedreptate vom înfăţişa, comparativ, totalul pe ca­­re-1 însumează bugetele diferitelor culte pe anul 1933, fată cu totalul pe care-1 prevedea bugetul anului 1932. Pentru cultele minoritare: catolic, reformat, luteran, unitar, mahome­dan, mozaic, este prevăzută în bu­getul anului 1933 suma totală de lei 69.788.857. In bugetul anului 1932 totalul era de lei 83.197.135. Bugetul cultelor minoritare, pe a­­nul în curs, se prezintă, deci, cu o diferență, în minus, de lei 13408­ 285 fată de bugetul anului trecut Bugetul bisericii ortodoxe pe 1933 însumează un total de lei 352.060.547. Pe anul trecut bugetul acestei bise­rici însuma un total de lei 402.949.557 Pe anul în curs se prezintă, deci, cu o diferenţă în minus de lei 50 mi­lioane 889.010. Bugetul cultului unit pe 1933 ni se înfăţişează cu un total de lei 62.422.616, faţă de bugetul pe anul trecut, care însuma un total de lei 42.771.196. Ne lovim, prin urmare, de o diferență IN PLUS de lei 19 milioane 651420. Diferență absolut nejustificată. Fiindcă dacă e vorba de dreptate, dacă bugetul cultelor s-ar alcătui în conformitate cu pre­vederile legii pentru regimul gene­ral al cultelor, apoi nu biserică u­­nită ar avea de primit reparaţiuni. Ci biserica ortodoxă. Şi unele culte minoritare. Trecând acum la cercetarea bu­getului bisericii ortodoxe, de la an la an, tot mai i­­alt micşorat, obser­văm, din capul locului, o grijă deo­sebită pentru soarta consilierilor bi­sericeşti, — pe lru‘ I tide acelor ne’săh­ i - i-ain­ei-i ’te «crapi bisericeşti». Aceştia, foarte numeroşi, sunt slugile episcopilor. De muncă n’au mai nimic. Se ţin numai de cancanuri, de glume proas­te şi de haiducii. Lefuri grase au, slavă Domnului.­ 8.700 lei pe lună, nu sunt de ici, de colo, astăzi. Mai ales când ai putinţa de a tăia şi a spânzura în întreaga eparhie. Dar lăcomia lor e fără margini. Şi aşa, iată că, în bugetul cultelor, stat nr. 346 (art. 50), găsim trecuta suma de lei 2.202.200, cu lămurirea: «fond pentru plata gradaţiilor con­silierilor referenţi». Banii aceştia sunt rupţi din salariile, mizerabile, ale clerului de mir-Gradaţii pentru consilierii refe­renţi ! Chestiunea acestor gradaţii a mai fost adusă în discuţie publi­că, pe vremea guvernării (i­ lui Io­r­­ga. Crapii bisericeşti cari, după le­­gea de organizare din 1925, alcătu­iesc «pentru întreaga biserică» bu­getul, comiseseră o mică ticăloşie: la salariul funcţiei lor administra­tive işi trecuseră gradaţiile de la sa­lariul lor de profesori. Şi aşa ia« vremea în care toate salariile sluj­başilor statului fuseseră reduse sim­ţitor, ale crapilor bisericeşti spori­seră cu sume variind între 5 şi 8.090 lunar, de căciulă. Am dat noi atunci alarma. D- Ior­­ga, indignat, a ordonat ca să fie imediat tăiate sporurile, furate din suma acordată de stat pentru sala­riile clerului de mir Dar măsuri nu s’au luat. Nu ştim nici acum de ce. Şi crapii au vib­­­licat sumele. Jocul se repetă şi cu bugetul cestui an. Ne aşteptam, apoi, ca numărul a­cestor vietăţi bisericeşti să fie îm­puţinat. Fiindcă sunt vremi de lip­să. Şi crapii sunt inutili. S’a făcut dovada. Toţi au rămas la locurile lor. (Pare-se. In urma u­nei intervenţii mieroase a părinte­lui Miron I la d. ministru al instruc­ţiunii). La consiliul central biseri­cesc au rămas toţi: 4 consilieri, 1 efoi, 3 avocaţi, 2 arhitecţi, 1 ingi­ner hotaric, 1 desenator. Toţi alț­ii, 1 fs, sunt plădiţi, bine între 9000 şi 6000 lei lunar. La patriarhie au rămas: 3 consi­lieri şi un secretar particular al pă­rintelui Miron I, cu leafă de la stat de 8.700 lunar, fiecare. Şi aşa, la toate arhiepiscopiile şi episcopiile. Toţi preoţii de mir, la un loc, pri­mesc, prin buget suma totală de lei 285.899.600. Iar administraţia centrală şi episcopiile primesc, pentru Per­sonal, lei 42.475.040. O ŞESIUNE,deci, din buget merge la crapi. Biserica a ajuns, pur şi simplu, bi­rocratie. Dar în bugetul ministerului mai sunt trecute şi sume aruncate în vânt Aşa: 85.000 lei pentru «mănăsti­rea Topliţa», unde sunt îngropaţi părinţii părintelui Miron I (art. 21, stat nr. 14, subvenţiuni). Tot aşa: 209.000 lei pentru «academia de mu­zică bisericească». (Bani din cari se pot cumpăra piane pentru nepoate). La cheltueli materiale (art 73, stat nr. 403) este trecută, suma de lei 205.384 pentru «arhiepiscopia Bu­cureştilor». Apoi suma de lei 208980 pentru «Patriarhie» (ca şi cum n’ar fi tot un drac !). Suma de lei 208.980 este însoţită de explicaţia că ea cu­prinde : «3.700 lei ajutorul «Savol Manu», 200 lei ajutorul «Maria Ha­­giachi» şi lei 1.142 anual, pentru po­menirea răposatelor stareţe şi schi­­monohia Safta Brâncoveanu şi vor­nicul Rosetti». In total: lei 5.042. Restul ? Pentru «mile». La acelaş articol mai e trecut un «fond glo­bal» de lei 274.869. Toate aceste sume înseamnă, în vremea de astăzi, risipă. Bugetul cultelor, pe 1933, închide şi risipă şi nedreptate. G. Racoveanu Există oameni cari se impresio­nează de un boicot economic. Şi încă, de unul pornit pe motive sen­­timentalo-filantropice- Boicotul e­­xercitat împotriva Reichului ger­man, pornit în primul rând din mo­­tive umanitare, impresionează lu­mea cetitoare de gazete. Care se şi lasă convinsă că boicotul va da re­zultate practice. Ce va fi nu se poa­te şti dinainte. Fiindcă nu se poate prevedea ce întorsătură vor lua lu­crurile şi fiindcă nici ce interese re­ale economice stau îndărătul ideei. Nu credem — de pildă — în solida­ritatea trainică a evreimei de pre­tutindeni şi a tuturor claselor so­ciale. Şi nu credem, mai ales, că în boicotul evreilor să nu existe inte­rese industriale cam­ întâmplător, coincid cu sentimentalitatea ofen­sată, cu omenia biciuită. Factorul sentimental are un rol, dar fără o bază serioasă economică, n’ar putea fi vorba măcar de el. Ceeace știm însă cu precizie este că filantropia, organizată este deapu-­­ ruri suspectă. Să dăm o pildă. Fos­tul președinnte ale Statelor-Unite, d. Herbert Hoover trecea drept mare filantrop. In timpul războiului, îna­inte de intrarea Americei în răz­­boiu, a organizat uriaşa operă de asistenţă socială în Belgia. Nu s'a limpezit însă bine chestiunea. Şi nu se ştie dacă nu cumva ocupanţii «Belgiei martire» — precum se spu­nea pe atunci — n’au folosit de pe urma filantropiei hooveriene, nu numai populaţia ţinută sub călcâi. De bună seamă că «Intelligence Service» mai conservă în arhivele sale o bună parte din secretele a­­cestei afaceri şi n’a venit încă tim­pul să fîe date în vileag... Acum vre-o doi ani, când au fost marile inundaţii din China, când şasezeci de milioane de oameni, au rămas pe drumuri, d. Hoover a or­ganizat şi acolo o mare operă de a­­sistenţă socială. Cu ajutorul filan­tropului de meserie care este d. D Brown,a murit­­proprietar de gazete, de posturi de emisiune de radio şi fost preşedinte al consiliului la «Trust Brodway Company». Acela» domn Brown care, în schimbul u­­nei sume de nu ştiu câte zeci de mii de dolari, oferite pentru opere de asistenţă socială, a mijlocit o împăcare între d. Henri Ford şi bancherii evrei din Statele­ Unite. D. Brown a pus la contribuţie, în favoarea chinezilor şi faima avia­torului Lindberg, ca să dea şi mai multă strălucire operei. Opera filantropică începută în China avea dedesubturi precise : a­­mericanii încercau în acest fel să-şi scurgă nu numai stocurile de măr­furi în China, ci să-şi creeze şi de­­buşeuri pe pieţele chineze. D. Hoover încuraja opera de a­­sistenţă financiară din China, toc­mai acolo unde în cariera sa de In­giner, se manifestase într’un chip care nu-i face prea multă cinste. După căderea sa dela putere, au început să curgă destăinuirile. Sa dat în vileag și marea afacere a minelor de cărbuni din Jehol, pre­cum și procesul care a avut loc la Londra. D. Herbert Hoover a debu­tat, precum se ştie, ca inginer, în Australia. De acolo a fost trimis în China. Unde, în timpul războiu­lui boteurilor de la 1900, a încercat să pună mâna pe minele de cărbuni din Jehol. A fost arestat mandari­nul director general al minelor şi ameninţat cu moartea. In celula sa de osândit la moarte, mandarinul a primit vizita d-lui inginer Herbert Hoover şi al unui aventurier ger­man, care furniza arme ministeru­lui din Peking. I-au făgăduit aceştia mandarinu­lui că-i scapă de la moarte, cu con­diţia să semneze contractul de con­­cesiune al minelor. Directorul ge­neral chinez fu silit să se conforme, deşi minele nu erau proprietatea lui, ci aparţineau coroanei chineze. La procesul care a avut loc doi­ ani, mai târziu, la Londra s-a des­­văluit întreaga maşinaţie a d-lui Herbert Hoover şi a complicilor­ săi. Totuşi, treizeci de ani mai târziu, inginerul care avea curajul să pre­seze pe un om condamnat la moarte, încurajează — din motive filantro­pice!— o vastă­­operă de asistență... De aceia, boicotul filantropic exer­citat împotriva Germaniei este încă nelămurit. Nu numai motive filan­tropice sunt la mijloc­ Căci, de ar fi numai atât, cu puţină strângere de inimă, ar fi părăsite cele 600.000 de suflete cari fac obiectivul certei universale. Ilicit, filantropia în nmic, se ştie, ia atresea forme desgustătoare, a­­poi cea mare, este deapururi sus­pectă. Ion Gălugăru FILANTROPIE Metafizica Upanishadeior de MIRCEA ELIADE III Rishit upanishadiei exprimă a­­ceastă experienţă a existenţii abso­lute (parabhava) prin identificarea lui Brahman cu atman. «Lămureş­te-mi acel Brahman care e martor (sakshin) şi prezent*), acel suflet care e interior oricărei existenţe»­­(Yajnavalkya răspunde:) «E suf­letul tău cel care e interior orică­rei existenţe». — «Ce suflet e interior oricărei existenţe, Yajnavalkya?» — «Tu nu poţi privi pe privitorul privirii, tu nu poţi auzi pe ascultătorul auzi­­rii, tu nu poţi gândi pe gânditorul gândirii, tu nu poţi cunoaşte pe *) Sandr­ra interpretează astfel aceşti doi termeni ; martor» înseamnă că «nu­­e împiedicat de nimic»; «prezent» în­seamnă că e «fără atribute», cunoscătorul cunoaşterii. Acesta e sufletul tău, care se află înlăuntrul oricărei existenţe; orice e diferit de el, e transitoriu». (Brhadaranyaka III, IV, 1—2). Când discipolii întreabă mai mult asupra acestui atman, răspunsurile sunt întotdeauna negative, ca şi în cazul lui Brahman. «Forma lui nu se află în orizontul viziunii. Ni­meni nu-l vede cu ochiul. Numai prin intelectual controlând mintea şi prin constantă meditaţie se re­velează el. Cine îl cunoaşte astfel, ajunge nemuritor». (Katha Up. VI, 9). Cei cari participă la o viaţă ce­rebrală contaminată de raporturi factice, datorii etice şi sociale, via­ţă familiară, etc.,­­ nu pot împlini revelaţia aceasta. Álmán nu poate fi atins fără o prealabilă renunţa­re, fără puritate, controlul simţu­rilor şi mintea fixată în meditaţie (Katha Up. II, 24), pentru că nu e un obiect aprehensibil nici o valoa­re condiţionată, ci o inexpugnabilă imanenţă care nu cedează niciunui exerciţiu logic sau ritual, ci se re­velează sintetic şi nemijlocit prin simpla adâncire a acelei indeducti­­bile actualităţi, prezentă nudă şi terifiantă, sufletul. Atman nu poa­te fi aflat pe nici o altă cale, ei prin atman. E­bhava, e experienţă nediferenţiată prin conţinut şi ne­mutilată dialectic. Atman e Brahman pentru că par­ticipă la existenţa absolută şi uni­că, deoarece sat nu poate fi nimic altceva decât el însuşi. Dar această participare nu implică un raport nici-o diviziune a lui Brahman în­tr’o infinitate de atman. Atman e Brahman revelat într’o individua­litate umană. Mai exact, Brah­man e accesibil metafiziceşte prin atman, prin revelaţia universa­lului în individualitatea umană. De aceia, omul e identic lui Dum­nezeu nuinai când trăirea şi cunoaş­terea lui depăşesc particularul, li­mitatul, definitul. Un principiu universal, cum e Brahman, nu poate fi alterat de categoriile sensoriale cari consti­­tuesc o viaţă mentală inferioară, neiluminată metafiziceşte. De aceia, «absenţa» lui într’o conştiinţă nei­­luminată nu e propriu zis o absen­ţă, pentru că el nu poate fi limitat de o negaţie. El este, chiar când nu se revelează. Revelaţia, fiind un act de gândire metafizică, univer­sală, nu face decât să actualizeze principiul; e o luare de cunoştinţă de o realitate etern prezentă şi imu­­tabilă.. Atât timp cât conştiinţa nu participă la acest principiu univer­sal. — Brahman e absent, dar ab­senţa lui fiind o relaţie e validă nu­mai pentru conştiinţa umană (fun­dată pe relaţii), nu şi pentru Brahman. Upanishadele exprimă această situaţie spunând că Brah­man «e şi nu e» în acelaş timp. E necesar de amintit că, în acest gen de metafizică orientală numai (Citiţi continuarea în pagina II a) SA^FATA I APRILIE 1933 Nu ştiu ce serviciu municipal al Parisidul a băgat de seamă un fapt foarte grav: castanilor parizieni le merge prost cu sănătatea. Castanii aceia foşnitori şi festivi, care măr­ginesc căile largi ce duc spre arcul de triumf şi al căror verde viu îl imită cu succes văpseaua autobu­zelor şi rochiile fetelor tinere, cas­tanii aceia, împotriva vigoarei lor aparente, de câţiva ani, lăncezi au. Edilii Luteţiei care nu se ocupă numai cu finanţe, probleme techni­­ce şi economice, ci şi cu viaţa ex­trabugetară a vegetalelor, au des­coperit cauza maladiei. Atmosfera Parisului (eternul «beau temps va­riable» al buletinelor meteorologi­ei­’) încărcată de fumul *abricilor *i_ otrăvită lent de fumul albas­tru expirat de carburatoarele auto­mobilelor, atmosfera aceia citadină, în care oamenii se simt atât de bine, este prea complicată pentru orga­nismul delicat al castanului. Deşi puternic pe cât îl ştim fi stăpâni­­tor, castanul ăsta este o persoană suavă, cu exigenţe nuanţate şi mai ales, ca o femeie foarte sensibil la arome şi mirosuri. Deci, primarii parizieni au hotă­rât să intervină la timp, asemeni unor chirurgi în botanică. S’a ordo­nat astfel desrădăcinarea castanilor, orăşeni şi înlocuirea lor cu platani, o speţă de arbori, mai rezistenţi şi mai puţin melancolici. Va fi o schimbare de peisagiu, care va avea ceva din graţia capricioasă a unei schimbări de modă în culorile sto­felor şi tăietura rochiilor. Iar intre timp castanii, ca nişte bătrâni trecuţi la pensie, sunt tri­mişi la ţară sau în provincie în locuri mai calme, unde plămânii lor imaginari să-şi găsească aerul care le trebue. Poate exagerez şi spun o enormi­tate, dar mi se pare că faptul ăsta divers este de o importanţă capita­lă pentru destinul Franţei în lume. O ţară care, în timp ce continentele se încadră în diverse lupte război­nice, economice sau numai diplo­matice, se ocupă cu gospodărirea arborilor, este o ţară care va fi în­vinsă cu greu. Poziţia politică a Franţei este probabil din multe puncte de vedere vulnerabilă , iar structura ei spirituală se află poate în contrazicere cu toate vânturile ce bat înspre un timp nou■ Totuşi.... Numai un simţ înăscut al eternită­ţii, numai o linişte ce trece deasu­pra veacurilor, numai o înţelegere complectă şi armonioasă a existen­ţii, poate să ducă la un asemenea gest, futil dacă vreţi, mărunt şi banal, care exprimă însă emoţio­nante resurse sufleteşti după cum o singură floare — tot măruntă şi tot banală — exprimă prin mica ei prezenţă, un nesfârşit şir de miste­re vitale, care şi-au dat toate, în­tâlnire în petalele ei moi şi în se­­palele ei aspre. Ca un neam să-şi trimeată în vi­legiatură castanii bolnavi, trebue să poarte în inima lui atâta poezie, cât ajunge să birui toate armatele pământului. Fiindcă până la urmă, tot poezia e mai tare decât ecra­­zita. Mihail Sebastian ------OOXOO------ IN PAGINA III-a Textul scrisorilor lisase de gene­rala­ Sică Popescu

Next