Cuventul, iunie 1933 (Anul 9, nr. 2908-2937)
1933-06-01 / nr. 2908
ANUL AL IX-lea — No. 2908, Redacţa S' Administraţia bucureşti, calea Victoriei 48, etajul l (Intrarea prin Paragiul Imobiliara) 312/45 Directia 378/10 Redacţia 378/09 Administraţia Fondator : Director : TITUS ENACOVIC! NAE IONESCU ANUNTURILE $1 PODLICAI11LE se trimeee la ADMINISTRAŢIA „CUVANTUIUI" o primesc la p..in toate agențiile de publicitate Taxa de francera plătită in numerar conform aprobira Dir. Sen. P. T. T* Ho. 69.196/932 . tactul celor patru Ştirile pe care ni le aduce telegraful, în legătură cu evenimentele din jurul pactului celor patru, sunt, dacă nu neliniştitoare, apoi desigur cel puţin stranii; şi merită ca atare o analiză mai amănunţită. Ceea ce ştiam noi era că, după iniţiativa d-lui Mussolini, trebuia să se înfiinţeze un fel de directoriu al afacerilor europene, compus din reprezentanţii Angliei, Franţei, Germaniei şi Italiei, cu funcţiunea de a hotărî în chestiunile continentului, lucrând după un plan în care revizuirea tratatelor era principial admisă. Mai ştim că «Mica înţelegere», prin glasul şi acţiunea d-lui Titulescu, a protestat împotriva unor asemenea intenţiuni, urmărind : a) acceptarea Micii înţelegeri ca un al cincilea membru în directoriu, b) scoaterea problemei revizuirii de la ordinea zilei. Aceste două obiective nu au fost atinse; dar, aşa am aflat în acea vreme, am obţinut mai mult : torpilarea întregului plan al d-lui Mussolini. La începutul săptămânii trecute însă, veniau ştiri noui; tratativele pentru încheierea pactului au fost reluate, şi ele sunt aproape de sfârşit. Mortul înviase. Numai pentru două zile însă. Căci a treia zi, noi înşine aveam bucuria să putem anunţa că o intervenţie a d-lui Titulescu pusese iarăş «knock-out» pe cei cari trataseră din nou peste capul Micii înţelegeri. Se pare totuş că bucuria noastră fusese prematură. Pentru că telegramele sosite Duminecă seara anunţau, de data aceasta, cu caracter definitiv, încheierea pactului celor patru. Cum dară ? înfrângerea d-lui Titulescu î înfrângerea noastră ? Nu. Căci, nu se asigură în chip formal, «1. acordul de la Roma nu afectează întru nimic tratatele care leagă pe Franţa de aliaţii săi; «2. Franţa nu va admite să se ridice nici o problemă de revizuire teritorială; «3. totuş, dacă se vor ivi unele chestuni de procedură, Franţa va cere ca ele să fie aduse înaintea Societăţii Naţiunilor; «4. la Societatea Naţiunilor, Franţa va menţine principiul unanimităţii, cerându-se şi voturile puterilor interesate». Asta ar însemna oarecum, dacă noi ne dăm bine seama, că interesele noastre sunt, în fond, puse la adăpost — revizuirile teritoriale fiind excluse. Şi cu toate acestea, comentariile ziarului «Le Matin» sunt neliniştitoare. Cu atât mai mult, cu cât sunt ale lui «Le Matin», ziar în excelente relaţiuni cu cancelariile statelor din Mica înţelegere. Căci iată ce spune confratele nostru parizian : «Adevărul este că astă-seară Mica înţelegere s’a resemnat. A făcut-o după o rezistenţă îndârjită şi după ce a obţinut, din partea d-lui Paul Boncour, un fel de protocol-garanţie (cel reprodus de noi mai sus, N. Rd.), care, în cazul semnării pactului s’ar transforma îndată în notă diplomatică pentru România, Cehoslovacia, Iugoslavia, Italia, Germania şi Marea Britanie». «Mica înţelegere s’a resemnat ? Asta însemnează că a fost înfrântă. (Şi anume «după o rezistenţă îndârjită»). «Rezistenţa îndârjită» i-a îngăduit să obţină «un fel de protocol-garanţie», de sigur; dar de îndată ce, după obţinerea acestui protocol-garanţie, Mica înţelegere «s’a resemnat», — asta însemnează că protocolul-garanţie nu satisfăcea suficient pretenţiunile noastre. Unde să fie pricina nemulţumirii noastre ? Este adevărat 1. că protocolul-garanţie nu e semnat de toţi cei patru, ci numai de Franţa; 2. că, deşi «Franţa nu va permite să se ridice nici o problemă de revizuire teritorială», ...totuş e posibil să se ivească unele chestiuni... de procedură; şi 3. că punctul 4 al protocolului e aşa de pleonastic, încât poate ridica grave aprehensiuni. Dar oricum, noi avem la Geneva Pe d. Titulescu, — şi de îndată ce d. Titulescu până în momentul de faţă nu şi-a dat demisia, însemnează că interesele noastre au fost cu succes apărate. Aşa ne spune logica lucrurilor. Dar atunci, de ce îngrijorarea lui «Le Matin», şi de ce «resemnare» din partea Micii înţelegeri ? Nu înţelegem. După cum nu înţe-legem nici comunicatul ce urmează a se da la Praga de către consiliul Micii înţelegeri în care se va spune că «Ţările Micii înţelegeri obţinând asigurări că chestiunea revizuirii nu se va pune, deci că n’au de întreprins nici o acţiune diplomatică într’o chestiune care nu le priveşte ţările Micii înţelegeri nu se vor amesteca într’o iniţiativă în care se vor discuta chestiuni care nu privesc decât pe statele participante». — text care ascunde rău, sau mai degrabă nu ascunde deloc o acreală de paraponisiţi. Se anunţă că, după conferinţa de la Praga, d. Titulescu va veni pentru o zi două în Bucureşti. Şi atunci ne va lămuri d-sa, desigur, cum stau lucrurile. Nu doară că ne-ar fi frică de ceva. Atâta vreme cât d Titulescu ne reprezintă, putem fi siguri că totul merge bine. Dar opinia publică e nedumerită. Şi lămuririle d-lui Titulescu vor cădea cum nu se poate mai bine. Căci oricum, dar tot mai liniştitor e... să ştim şi noi de ce nu ne e frică ! Nae Ionescu TELEGRAFUL ARE HUMOR Telegramele de eri anunţau un incident serios în desfăşurarea conferinţei dezarmării la Geneva. Este vorba anume de o gravă divergenţă asupra definiţiei agresorului. Diplomaţi, care se ocupă pe malurile lacului Leman, mai puţin cu dezarmarea şi mai mult cu alcătuirea unui dicţionar pacifist, nu se înţeleg asupra termenului ăstuia şi nau ajuns deocamdată să ştie cu precizie ce e aia un agresor. De azi discursuri, replici, argumente, contra-argumente... Până una alta s'a numit o subcomisiune a ceea ce este soluţia cea mai cuminte. In curând populaţia Elveţiei va fi alcătuită exclusiv din subcomisiuni. Există însă o ironie a telegrafului, care este un instrument obiectiv, dar cu simţul humorului foarte dezvolat. Căci odată cu sus-zisa telegramă geneveză, ni s’a transmis de mai departe — dela Washington — o altă ştire la fel de importantă. Ea merită citată integral. «După terminarea conversaţiilor dintre d-nii Roosevelt şi Ishi, trimisul special al Japoniei, s’a dat un comunicat comun, care declară între altele: Suntem de acord asupra ideii că stabilitatea economică şi liniştea politică sunt complimente esenţiale ale unei păci sănătoase. Comunicatul exprimă speranţa că prin colaborarea ţărilor interesate, se va ajunge la stabilirea unei păci solide, care să asigure prosperitatea mondială» Declaraţia, după cum vedeţi, nu e rea. Ba e chiar drăguţă. Stabilitate economică, linişte economică, pace sănătoasă — nici că se poate mai gentil. Dar cine face aceste propuneri serafice? D-l Ishi- Şi cine este domnul Ishi? Reprezentantul Japoniei Reprezentantul aceleiaşi Japonii, care întâmplător organizează actualmente câteva excursii prin vecinii săi semănând ici colo, puţin foc, puţine gaze asfixiante, puţină moarte. De acolo, din Mandoluria şi Jehol, aceşti turişti ne trimit şi nouă europenilor, în chip de cărţi poştale ilustrate, actualităţi sonore de cinematograf în care se pot vedea uneori mâini sburătoare şi capete retezate, o întreagă anatomie descompusă sub focul mitralierelor, mai sistematic decât în planşele medicale din cărţile de şcoală. Asta nu-i împiedică însă pe japonezi să ceară la Washington «stabilirea unei păci solide». Şi Ioan bine fac. Căci la ce ar mai servi formulele diplomatice, dacă nici pentru un comunicat oficial nu a fi bune? Declaraţiile d-lui Ishi ar trebui să slujească de exemplu confraţilor săi de la Geneva, atât de scrupuloşi şi fixarea unei definiţii nuanţate. La ce se trudesc ei de atât timp să găsească termenii ăi mai buni şi mai delicaţi pentru o definiţie la urma urmelor atât de indiferentă ? Definească nu importă cum, semneze nu importă ce —asta nu va împiedica pe nimeni să-şi vadă de treburi când i-o veni bine. Suntem doar înţeleşi din capul locului că toţii, absolut toţii dorim o ..pace solidă». Numai că fiecare doreşte mită» pace solidă. Mihail Sebastian Ce se întâmplă la Geneva? 3&C --------ooXoo------- VEDERI RIN TARA Balcicul văzut din largul mării Autobuzele muncitorilor Ministrul muncii este un prieten încercat al muncitorimei. Nădăjduiesc de aceia că lucrurile despre care voi scrie aici îi vor reţine atenţia. Am scris adesea, cu prilejul examinării cifrelor comerţului nostru exterior, despre umilele condiţii în care munca românească este plătită faţă de cea străină. Am exemplificat lucrul mai de aproape cercetând schimburile de mărfuri dintre noi şi Cehoslovacia, constatând o depreciere a valorii muncei noastre la mai puţin de o treime, numai în decurs de 2 ani. Acestea sunt lucruri globale, statistice, generalităţi care impresiionează pe omul obicinuit să le încadreze în realitate, dar puţin sensibile pentru cel obicinuit să judece în concret, asupra a ceia ce vede cu ochii lui şi aude cu urechile lui. Iată şi un exemplu mai concret. De câţiva ani de zile capitala este străbătută dealungul unor artere din cele mai frecventate de nenumăratele taximetre roşii care fac groaza pietonilor. Rău echilibrate, prea largi şi prea lungi pentru chassi-ul lor, puţin îngrijite, cu geamuri aproximative, mergând în ritmul cel mai capricios ,în zigzaguri surprinzătoare pentru dexteritatea conductorului, ele fac totuş servicii apreciabile în circulaţia Bucureştilor sau a locuitorilor noroioaselor suburbane ale sale. Insă nu rare ori vezi pe o margine de stradă, trântită într’un cot o harabaie din acestea roşii, în aşa stare, că te întrebi cum a putut s-o ducă până ce moartea i-a întrerupt chinuita existenţă. Te întrebi atunci cu groaza câte victime a adăugat la miile pe care circulaţia acestor autobuze are să le înregistreze, te întrebi câte boli molipsitoare a propagat, şi cu ce eficacitate, fiecare dintre aceşti monştri, în care îngrămădesc fără alegere, femei bine îmbrăcate, ofiţeri, şi domni pretenţioşi alături cu oamenii cei mai desculţi şi mai murdari de neîngrijire pe care îi putem imagina. întotdeauna m-am întrebat la priveliştea curselor desperate pe care astfel de maşini le fac pe străzile îngrozitor de sparte ale cheiului Dâmboviţei, cum de nu se întâmplă mai multe accidente, şi cum totuş numărul mare al celor întâmplate nu atrage atenţia autorităţilor. Şoferii acestor maşine stau la volan şi 20 ore. Pierduţi de oboseală şi adesea sfârşiţi de mâncare volanul e în mâna lor de automat în stăpânirea pură a reflexelor, şi nu trebue mult pentru ca greşala să se producă. Şi lucrul nu se potriveşte numai la trtfeurii de fjftr -'-x. Şi pentru cei de pe taximetre e în genere la fel. Dintr’o mică anchetă personală am constatat că mulţi stau peste 20 ore la volan, că iau o alimentaţie insuficientă şi cu toate acestea nu reuşesc să-şi asigure o existenţă la care munca lor face să se socoată îndreptăţit. Toată această situaţie vine, după impresia noastră, din pricina felului numai în aparenţă democratic — dar atunci excesiv de democratic — în care a fost lăsată să se rezolve chestiunea transporturilor. Cu câteva mii de lei devine omul posesorul unei bărăbaie roşii, angajează un şofeur cum dă Dumnezeu, cu o plată corespunzătoare şi aşteaptă, rentier, să-i vie acasă câştigul, care vine o săptămână două până trebuie să-şi părăsească bărăbaia într’un şanţ. Iată capitalismul nostru, admirabil potrivit bordeelor care populează toate marginile Bucureştiului, gropilor şi bălţilor cu care această populaţie de margine trăeşte foarte bine. De cât capitalismul acesta invadează Bucureştiul şi, cine ştie, până la urmă îl va cuceri, odată cu puterea politică. Şi asta nu e bine. Nu trebuie să ne lăsăm. Puţină ordine putem sa introducem. Ar fi locul unui exerciţiu de economie dirijată faţă de primejdiile acestui capitalism minor, primejdios pentru capitalismul cel adevărat. Autorizaţii pentru orice fel de taximetre şi autobuze nu trebuiesc să se mai deacând îmi amintesc de starea extraordinară a unora dintre maşinele ce aşteaptă în dealul mitropoliei ieşirea deputaţilor disper de reuşita acestei propuneri adresată Primăriei sau Prefecturei de Poliţie). In felul acesta se va ajuta la formarea unor Societăţi serioase de transporturi cu automobilele, care ar fi o garanţie şi de soliditate şi de curăţenie, care ar avea o responsabilitate şi faţă de autorităţi şi faţă de călători, care ar face un regim de salarii omeneşti pentru şoleuri şi pentru taxatori sau Personalul de control, cu un orar convenabil şi un număr de ore de muncă controlabil. Am pus această problemă ca o problemă a muncei în rândul întâi şi pentru că ea e legată de condiţiile de muncă aie personalului, dar şi pentru că marea majoritate a călătorilor sunt muncitori. Şi, pentru toţi cei care s au ocupat de îmbunătăţirea condiţiilor muncii în marile aglomeraţii de persoane este prea cunoscută însemnătatea care se acordă transporturilor lesnicioase, ieftine şi higienice şi sigure. Ele fac posibil ca muncitorimea de toate categoriile să locuiască la margine, sau chiar la distanţe importante de centrele de muncă, fără ca drumul să epuizeze energia şi să-i răpească timpul. Tramvaiele împlinesc în condiţii netăgăduit excelente aceste deziderate, dar tramvaiele sânt puţine şi nu merg departe. Extinderea lor cere mari investiţii. Automobilele bine organizate ar putea satisface toate dezideratele. Dar nu trebuie lăsată rezolvarea problemelor, pe care ele le ridică, la voia întâmplării. Octav Onicescu n nat., VIIDai Conferinţa de la Praga Au fost date garanţii formale Statelor Micii înţelegeri împotriva încercărilor de revizuire dela trimisul nostru , special A fost firicit un om.• • de PETRU MANOLIU apolooo-L-au găsit cu trupul pe jumătate gol, în cămaşă de noapte, cu pântecul îngheţat, şi vânăt sub unghii, zgârcit şi umflat vioriu sub ochii holbaţi şi fără pleoape, aşa cum s’a zbătut o noapte, şi atâtea altele înainte şi uitate, dar ştiute într’o singură clipă de aspru sfârşit şi’n spasme necurate, — aşa, cum i-au încremenit încheieturile, treptat, treptat, — scârţâind potolit, din ce în ce mai potolit, când amantul i-a înodat, cu două degete făcute cleşte, beregata şi viaţa şi găfâiala. A rămas în odaie, viu să umble prin liniştea mobilelor, ceasul. Atât ! Timpul a curs mai departe, neştiutor să deosibească frigul de piatră grea a picioarelor cari atârnau pe marginea patului, de frigul lucrurilor... Au trecut eşarfe de voaluri nevăzute; s’ar fi zis de funigei, până când soarele a intrat în tăcerea care începuse să miroase a mort, şi-a pipăit, cu aur şi auroră, limba puhavă de la colţul gurii cu buzele albe şi întinse ca nişte gume, şi balele prelinse de pe bărbie pe piept. Apoi, au venit, după o linişte în care, amiaza, îşi aprinsese, la mijloc, sus, în zenit, floarea, oamenii... Au venit să ştie, să judece, să bârfească. Au venit să şi scuipe... Şi să şi înjure... Ce, însă ? Un scaun, un baston, o pălărie? Nu, ci vina pe care fiecare din ei o au, pe lângă care laşitatea trece orgolioasă iar curajul timid, vina care ne îngăduie să condamnăm, pentru a ne apăra de-a fi cumva părtaşi cu viaţa ei, crescută în paraginile şi bălăriile altor trupuri, vina noastră, soră cu toate vinele, cu toate mocirlele, cu toate păcatele, cu toate iadurile!.. Căci, dacă sântem neîndureraţi şi osânditori, aceasta nu o facem datorită faptului că am fi convinşi de existenţa unui Bine absolut şi etern după normele căruia trebuie să ne îndreptăm faptele. Dumnezeu nu este, şi nici n’a fost vreodată, prezent în activitatea noastră de miniaturişti ai ţărânii. Gestul se consumă numai pe sine şi nici nu aminteşte şi nici nu păstrează ascuns, pe undeva, fiinţa Celui dedeasupra şi veşnic. Deaceia judecata noastră morală nu-şi are rădăcinile decât numai şi numai în teama ce-o avem de-a nu fi cumva socotiţi complicii unui fapt neîngăduit, chiar numai ignorându-l. Morala spune, în faţa unui act rău: N’am făcut Eu aceasta. Ea nu condamnă pentrucă lucrul ar fi infamant prin sine, ci datorită necesităţii de-a nu fi responsabilă pentru ceiace cuprinde şi ea, deoarece morala s’a născut dintr’o frică de responsabilitate. Căci toată morala se reduce la aceasta: Tu eşti făptuitorul, nu eu! Dar de ce această ipocrizie ? Fiindcă omul care condamnă, are conştiinţa unor vicii care-i constituie viaţa şi pe care nu vrea să le mai REVADA, nici chiar înţelegându-le sau ertându-le la alţii măcar. Aşa au venit oamenii, vecinii şi autorităţile din amurgul evantaia lor de primăvară şi răcoare, curioşi în camera unde mortul stătea ca într’o morgă sau ca într’un coşciug de uitare cum i se potriveşte atât da bine. S’a reconstituit crima, s’au căutat amprentele digitale, urmele. In jur, lucrurile erau nemişcate..Era aşa ca şi cum, cineva ar fi plecat numai, undeva departe.. Da, obiectele din odăi păstrează — nu ştiţ? — ceva din hotărârile oamenilor şi sensibilitatea lor discretă, — atât de discretă încât nimeni nu remarcă ce ştiu lucrurile, — suferă atunci când tovarăşul lor viu a murit sau se pregăteşte de călătorie sau e trist. Ele tac şi simt şi iarăşi tac. Aşa tăceau şi în clipa aceia, când, procurorul a constatat că, întreg corpul delict — singu (Citiţi continuarea în pag. 11-a) Auson! Astfel, cu străvechiul nume italic, se numeşte tânăra publicaţiune pe care o tipăreşte, pentru propăşirea relaţiilor culturale italo-române, un tânăr dascăl, originar din Putna şi profesând la Sibiu, d. Pimen Constantinescu. Este, în hotarea d-sale, o publicaţiune trimestrială de poezie italiană, din cari au şi apărut până astăzi două caete întâiul închinat lui Giovanni Pascoli, cel de al doilea poetei Ada Negri. Redactate în întregime de d-sa ele aduc dimpreună cu tălmăcirea unui poem cât mai reprezentativ, bogate note, introduceri substanţiale, critice şi bibliografice. De la numărul doi, un buletin bibliografic general, urmăreşte tipăriturile cele mai de seamă de pe frontul literar italian. Avem sub ochi acest al doilea eoet, cu ordonata lui alcătuire, cu paginile lui albe şi înflorite de versuri, chipuri şi note şi nu ne putem ascunde, îndeajuns, bucuria. Ea vine de altminteri, la puţină vreme, după cealaltă bucurie de-a fi văzut ieşind de sub teascuri, la mai puţin de un an, după «Infernul» cel de-al doilea poem dantesc, «Purgatoriul», în aceiaşi triplă şi fecundă colaborare, a d-lui Alexandru Marcu, excelentul tălmăcitor, a d-lui Mac Constantinescu, impresionantul ilustrator şi a «Scrisului Românesc», editura craioveană de tinere şi multiple merite. Ea vine nu mult după apariţia compactului volum de studii, ce d-l Ramiro Ortiz reuni sub titlul «Varia romanica». Şi numind pe d. Ramiro Ortiz, am numit de fapt pe cel care a însufleţit în ultimul sfert de veac asimilarea, tot mai activă, a culturei italiene, în speţă a literaturei italiene, prin părţile noastre. Tot ceea ce -- cu excepţia minunatelor iniţieri în lirica italiană contemporană, datorate d-lui Ovid Densuşianu — era înainte, nu numai sporadic, dar de multe improvizat şi fără de strălucire, a prins contur, s’a integrat într’un sistem şi a dus la înflorirea de astăzi. D. Ramiro Ortiz a fost profesorul care a dat prestigiu şi iradiaţie catedrei de italiană de la Universitate şi dacă astăzi cultura noastră se poate mândri cu numeroşi italienizanţi, apoi aceasta se datoreşte eruditului exeget al lui Dante, istoriografului de reputaţie europeană şi literatului deopotrivă de personal, liricului animator, întruniţi, printr’o fericită predestinare, în d-sa. Cunoscător adânc al culturii şi literaturii româneşti, d. Ramiro Ortiz a publicat despre noi şi despre contactul italo-roman, în literatură, numeroase contribuţiuni, graţie cărora cunoaşterea noastră în peninsulă s’a făcut sub cele mai favorabile auspicii. Şi ca o dovadă a spiritului acestuia militant stă area publicaţiune a institutului de cultură italo-română, «Roma», revista care a întrunit între copertele ei, numele cele mai autorizate, de pe cele două fronturi ale Adriaticei. Şi iată cum, vorbind de «Ausonia», eram aduşi în chip firesc să vorbim de d. Ramiro Ortiz şi de generosul exemplu al bogatei sale activităţi- D. Pimen Constantinescu, este unul din discipolii săi, şi anume dintre acei care au înţeles să ducă mai departe lecţia profesorului, să sporească şi nu să îngroape în pământ, talantul. Iată, nu mai departe, acest al doilea coet din opera poetică a Adei Negri. Scriitoarea quasi-milaneză, nu era o necunoscută pentru cetitorul de la noi. Tălmăcirile în metru alb, de acum trei decenii, datorite lui Alexandru Vlahuţă, ne transmisese însă o Ada Negri, poetă a suferinţii, puţin «feornară roşie», cum era consideraţi în regiunile industriale ale Italiei şi în lumea proletarilor de pretutindeni. Evoluţia Adei Negri e însă ca mult mai complexă şi introducerile, dar mai ales «Cartea Marei» pe care d. Pimen Constantinescu o tălmăceşte în metru original şi fără de omisiuni, dau despre poeta astăzi sexagenară o imagină cu mult mai tânără, mai vie, mai pasionată decât aceia din juneţea ei umanitaristă. «Cartea Marei» este poemul de înaltă tensiune dramatică în care Sapho şi Leopardi se îngână în distihuri din nou turnate. Perpessicius O COMEMORARE LA PARIS Duminică s’au comemorat, la Paris, 25 de ani de la moartea lui Francois Copée. Amicii au făcut un perlerinaj la statuia lui din piaţa Saint Francois Xavier, s’au adunat apoi la un banchet prezidat de Louis Barthou, iar presa a vorbit de autorul care fusese împins, de mult, la periferia literaturei, încercând să smulgă din vetustul poet, un precursor al şcoalei populiste. Francois Copée era un om răsărit din popor. Şi avea, în tot ce scria, accentul popular, dragostea pentru melodramatic, pentru justiţie socială şi ordinea care nivelează şi echilibrează nedreptăţile. Mai presus de gloria literară el punea dorul de popularitate. Şi acest dor de popularitate, l-a dus în tabăra protivnică revizuitorilor procesului Dreyfus, Ceiace l-a «curăţat» faţă de cercurile de stânga şi faţă de aproape unanimitatea presei franceze republicane. In timpul vieţei sale încă, Francois Copée fusese evacuat din republica libertară a literelor. Este adevărat că apelau la bunătatea lui scriitori tineri cari aveau să işte revoluţii în lirica franceză, dar nu apelau la scriitor, ci la omul de bine. Francois Copée a fost, în anumită măsură, protectorul lui Stephane Mallarmé; graţie trecerei lui pe lângă ministrul de instrucţie, Mallarmé îşi avea catedra lui de englezeşte, la un liceu. Mai există situaţii de aceste paradoxale, în viaţa literară a Franţei. Paul Bourget l-a încurajat pe tânărul şi halucinatul Jules Laforgue, nu ca băiat pe care îl ajuţi să-şi croiască drum, ci preţuindu-l ca poet... Francois Copée a fost uitat de cronicari literari, înşirat alături de Georges Ohnet, care nu merită să stea alături de Anatole France şi alţii. Dar poporul nu l-a uitat. El a fost şi este cetit. Croitoresele cari visează un ofiţer frumos care să le fure, lumea obscură, robotitoare şi deloc idealistă după reţetele scornite de intelectuali, l-a cetit şi n’a contenit nici o clipă să-l cetească. Poate, că în marile metropole, unde abundă cinematografele care rulează filme cu temele lui Francois Copée, lumea preferă imaginea lecturei, dar în provincie, faima lui şi nu atât faima lui ca personalitate, cât faima cărţilor lui, omenia lor, este şi astăzi în mare cinste. Temele pe care o desvoltă el în romanele «Poveste tristă» sau «Vinovatul» sunt şi astăzi actuale, posibile. Cetitorul de acum patru decenii al lui Francois Copée, n’a evoluat. El crede şi astăzi că injustiţia socială poate fi remediată pe cale individuală, graţie unei limpeziri de conştiinţă sau ale unor impulsuri individuale. Fata simplă, sentimentală care ceteşte povestea tristă a croitoresei Perinets din «Poveste tristă», retrăieşte pe socoteala ei drama parizienei şi se simte urmărită, în tristeţa ei, de ochiul binevoitor şi răsplătitor al bătrânului scriitor. Francois Copée a plămădit din obscurităţi şi mici sentimente, eroi, acordând lumei de periferie, — de la periferia vieţei şi spirituale şi sociale — satisfacţia de a se şti existentă, meritând ca epopeea ei să fie înscrisă în cărţi Deaceia, popularitatea lui. Deaceia, accentul demagogic, de întrunire, al cărţilor lui. Comemorarea celor 25 de ani dela moartea lui s’a desfăşurat la Paris, în indiferenţa lumii care stăpâneşte piaţa literară actuală, a intelectualităţii şi a lumii de stânga cari nu-i iartă, nici după moarte, anii■ dreyfusismul. Ion Călugări IN PAGINA II l-a: Drama de la Palatul Justiţiei Tischler şi căpitan Stancu convorbiseră înainte de crimă destul amical