Cuventul, iunie 1933 (Anul 9, nr. 2908-2937)

1933-06-01 / nr. 2908

ANUL AL IX-lea — No. 2908, Redacţa S' Administraţia bucureşti, calea Victoriei 48, etajul l (Intrarea prin Paragiul Imobiliara) 312/45 Directia 378/10 Redacţia 378/09 Administraţia Fondator : Director :­­ TITUS ENACOVIC! NAE IONESCU ANUN­TU­RILE $1 PODLICAI11LE se trimeee la ADMINISTRAŢIA „CUVANTUIUI" o primesc la p..in toate agențiile de publicitate Taxa de francera plătită in numerar conform aprobira Dir. Sen. P. T. T* Ho. 69.196/932 . tactul celor patru Ştirile pe care ni le aduce telegra­ful, în legătură cu evenimentele din jurul pactului celor patru, sunt, dacă nu neliniştitoare, apoi de­si­gur cel puţin stranii; şi merită ca atare o analiză mai amănunţită. Ceea ce ştiam noi era că, după ini­ţiativa d-lui Mussolini, trebuia să se înfiinţeze un fel de directoriu al afacerilor europene, compus din reprezentanţii Angliei, Franţei, Ger­maniei şi Italiei, cu funcţiunea de a hotărî în chestiunile continentu­lui, lucrând după un plan în care revizuirea tratatelor era principial admisă. Mai ştim că «Mica înţelegere», prin glasul şi acţiunea d-lui Titu­­lescu, a protestat împotriva unor a­­semenea intenţiuni, urmărind : a) acceptarea Micii înţelegeri ca un al cincilea membru în directoriu, b) scoaterea problemei revizuirii de la ordinea zilei. Aceste două obiective nu au fost atinse; dar, aşa am aflat în acea vreme, am obţinut mai mult : tor­pilarea întregului plan al d-lui Mussolini. La începutul săptămânii trecute însă, veniau ştiri noui; tratativele pentru încheierea pactului au fost reluate, şi ele sunt aproape de sfâr­şit. Mortul înviase. Numai pentru două zile însă. Căci a treia zi, noi înşine aveam bucuria să putem a­­nunţa că o intervenţie a d-lui Titu­lescu pusese iarăş «knock-out» pe cei cari trataseră din nou peste capul Micii înţelegeri. Se pare totuş că bucuria noastră fusese prematură. Pentru că tele­gramele sosite Duminecă seara a­nunţau, de data aceasta, cu carac­ter definitiv, încheierea pactului celor patru. Cum dară ? înfrânge­rea d-lui Titulescu î înfrângerea noastră ? Nu. Căci, nu se asigură în chip formal, «1. acordul de la Roma nu afectea­ză întru nimic tratatele care leagă pe Franţa de aliaţii săi; «2. Franţa nu va admite să se ri­dice nici o problemă de revizuire teritorială; «3. totuş, dacă se vor ivi unele chestuni de procedură, Franţa va cere ca ele să fie aduse înaintea Societăţii Naţiunilor; «4. la Societatea Naţiunilor, Fran­ţa va menţine principiul unanimi­tăţii, cerându-se şi voturile puteri­lor interesate». Asta ar însemna oarecum, dacă noi ne dăm bine seama, că intere­sele noastre sunt, în fond, puse la adăpost — revizuirile teritoriale fiind excluse. Şi cu toate acestea, comentariile ziarului «Le Matin» sunt neliniştitoare. Cu atât mai mult, cu cât sunt ale lui «Le Ma­tin», ziar în excelente relaţiuni cu cancelariile statelor din Mica înţe­legere. Căci iată ce spune confra­­tele nostru parizian : «Adevărul este că astă-seară Mi­­­ca înţelegere s’a resemnat. A fă­cut-o după o rezistenţă îndârjită şi după ce a obţinut, din partea d-lui Paul Boncour, un fel de pro­tocol-garanţie (cel reprodus de noi mai sus, N. Rd.), care, în cazul sem­nării pactului s’ar transforma în­dată în notă diplomatică pentru România, Cehoslovacia, Iugoslavia, Italia, Germania şi Marea Brita­­nie». «Mica înţelegere s’a resemnat ? Asta însemnează că a fost înfrântă. (Şi anume «după o rezistenţă îndâr­jită»). «Rezistenţa îndârjită» i-a în­găduit să obţină «un fel de proto­­col-garanţie», de sigur; dar de în­dată ce, după obţinerea acestui pro­­tocol-garanţie, Mica înţelegere «s’a resemnat», — asta însemnează că protocolul-garanţie nu satisfăcea suficient pretenţiunile noastre. Unde să fie pricina nemulţumirii noastre ? Este adevărat 1. că protocolul-garanţie nu e sem­nat de toţi cei patru, ci numai de Franţa; 2. că, deşi «Franţa nu va permi­te să se ridice nici o problemă de revizuire teritorială», ...totuş e po­sibil să se ivească unele chestiuni... de procedură; şi 3. că punctul 4 al protocolului e aşa de pleonastic, încât poate ridi­ca grave aprehensiuni. Dar oricum, noi avem la Geneva Pe d. Titulescu, — şi de îndată ce d. Titulescu până în momentul de faţă nu şi-a dat demisia, însemnea­ză că interesele noastre au fost cu succes apărate. Aşa ne spune logica lucrurilor. Dar atunci, de ce îngri­jorarea lui «Le Matin», şi de ce «re­semnare» din partea Micii înţele­geri ? Nu înţelegem. După cum nu înţe-­­­legem nici comunicatul ce urmează a se da la Praga de către consiliul Micii înţelegeri în care se va spu­ne că «Ţările Micii înţelegeri obţinând asigurări că chestiunea revizuirii nu se va pune, deci că n’au de în­treprins nici o acţiune diplomatică într’o chestiune care nu le priveşte ţările Micii înţelegeri nu se vor a­­mesteca într’o iniţiativă în care se vor discuta chestiuni care nu pri­vesc de­cât pe statele participante». — text care ascunde rău, sau mai degrabă nu ascunde deloc o acreală de paraponisiţi. Se anunţă că, după conferinţa de la Praga, d. Titulescu va veni pen­tru o zi două în Bucureşti. Şi atunci ne va lămuri d-sa, de­sigur, cum stau lucrurile. Nu doară că ne-ar fi frică de ceva. Atâta vreme cât d Titulescu ne reprezintă, putem fi siguri că totul merge bine. Dar o­­pinia publică e nedumerită. Şi lă­muririle d-lui Titulescu vor cădea cum nu se poate mai bine. Căci oricum, dar tot mai linişti­tor e... să ştim şi noi de ce nu ne e frică ! Nae I­onescu TELEGRAFUL ARE HUMOR Telegramele de eri anunţau un in­cident serios în desfăşurarea con­ferinţei dezarmării la Geneva. Este vorba anume de o gravă divergen­ţă asupra definiţiei agresorului. Di­plomaţi, care se ocupă pe malurile lacului Leman, mai puţin cu dezar­marea şi mai mult cu alcătuirea u­­nui dicţionar pacifist, nu se înţeleg asupra termenului ăstuia şi nau ajuns deocamdată să ştie cu preci­zie ce e aia un agresor. De az­i discursuri, replici, argumente, con­­tra-argumente... Până una alta s'a numit o subcomisiune a ceea ce este soluţia cea mai cuminte. In curând populaţia Elveţiei va fi alcătuită exclusiv din subc­o­misiuni. Există însă o ironie a telegrafu­lui, care este un instrument obiec­tiv, dar cu simţul humorului foar­te dezvolat. Căci odată cu sus-zisa telegramă geneveză, ni s’a transmis de mai departe — dela Washington — o altă ştire la fel de importantă. Ea merită citată integral. «După terminarea conversaţiilor dintre d-nii Roosevelt şi Ishi, trimi­sul special al Japoniei, s’a dat un comunicat comun, care declară în­tre altele: Suntem de acord asupra ideii că stabilitatea economică şi liniştea politică sunt complimente esenţiale ale unei păci sănătoase. Comunicatul exprimă speranţa că prin colaborarea ţărilor interesate, se va ajunge la stabilirea unei păci solide, care să asigure prosperita­tea mondială» Declaraţia, după cum vedeţi, nu e rea. Ba e chiar drăguţă. Stabili­tate economică, linişte economică, pace sănătoasă — nici că se poate mai gentil. Dar cine face aceste propuneri serafice? D-l Ishi- Şi cine este dom­nul Ishi? Reprezentantul Japoniei Reprezentantul aceleiaşi Japonii, care întâmplător organizează ac­tualmente câteva excursii prin ve­cinii săi semănând ici colo, puţin foc, puţine gaze asfixiante, puţină moarte. De acolo, din Mandoluria şi Jehol, aceşti turişti ne trimit şi nouă europenilor, în chip de cărţi poş­tale ilustrate, actualităţi sonore de cinematograf în care se pot vedea uneori mâini sburătoare şi capete retezate, o întreagă anatomie des­compusă sub focul mitralierelor, mai sistematic decât în planşele me­dicale din cărţile de şcoală. Asta nu-i împiedică însă pe japo­nezi să ceară la Washington «sta­bilirea unei păci solide». Şi Ioan bine fac. Căci la ce ar mai servi formulele diplomatice, dacă nici pentru un comunicat oficial nu a fi bune? Declaraţiile d-lui Ishi ar trebui să slujească de exemplu confraţilor săi de la Geneva, atât de scrupuloşi şi fixarea unei definiţii nuanţate. La ce se trudesc ei de atât timp să găsească termenii ăi mai buni şi mai delicaţi pentru o definiţie la urma urmelor atât de indiferentă ? Definească nu importă cum, semne­ze nu importă ce —­asta nu va îm­piedica pe nimeni să-şi vadă de tre­buri când i-o veni bine. Suntem doar înţeleşi din capul lo­cului că toţii, absolut toţii dorim o ..pace solidă». Numai că fiecare do­reşte mită» pace solidă. Mihail Sebastian Ce se întâmplă la Geneva? 3&C --------ooXoo-------­ VEDERI RIN TARA Balcicul văzut din largul mării Autobuzele muncitorilor Ministrul muncii este un prieten încercat al muncitorimei. Nădăjdu­iesc de aceia că lucrurile despre care voi scrie aici îi vor reţine a­­tenţia. Am scris adesea, cu prilejul e­­xaminării cifrelor comerţului nos­tru exterior, despre umilele condi­ţii în care munca românească este plătită faţă de cea străină. Am e­­xemplificat lucrul mai de aproape cercetând schimburile de mărfuri dintre noi şi Cehoslovacia, consta­tând o depreciere a valorii muncei noastre la mai puţin de o treime, numai în decurs de 2 ani. Acestea sunt lucruri globale, sta­­tistice, generalităţi care impresii­o­nează pe omul obicinuit să le înca­dreze în realitate, dar puţin sensi­bile pentru cel obicinuit să judece în concret, asupra a ceia ce vede cu ochii lui şi aude cu urechile lui. Iată şi un exemplu mai concret. De câţi­va ani de zile capitala este străbătută dealungul unor artere din cele mai frecventate de nenu­măratele taximetre roşii care fac groaza pietonilor. Rău echilibrate, prea largi şi prea lungi pentru chassi-ul lor, puţin îngrijite, cu gea­­muri aproximative, mergând în rit­mul cel mai capricios ,în zigzaguri surprinzătoare pentru dexteritatea conductorului, ele fac totuş servicii apreciabile în circulaţia Bucureşti­lor sau a locuitorilor noroioaselor suburbane ale sale. Insă nu rare ori vezi pe o margi­ne de stradă, trântită într’un cot o harabaie din acestea roşii, în aşa stare, că te întrebi cum a putut s-o ducă până ce moartea i-a întrerupt chinuita existenţă. Te întrebi atunci cu groaza câte victime a adăugat la miile pe care circulaţia acestor autobuze are să le înregistreze, te întrebi câte boli molipsitoare a propagat, şi cu ce e­­ficacitate, fiecare dintre aceşti monştri, în care îngrămădesc fără alegere, femei bine îmbrăcate, ofi­ţeri, şi domni pretenţioşi alături cu oamenii cei mai desculţi şi mai murdari de neîngrijire pe care îi putem imagina. întotdeauna m-am întrebat la pri­veliştea curselor desperate pe care ast­fel de maşini le fac pe străzile îngrozitor de sparte ale cheiului Dâmboviţei, cum de nu se întâm­plă mai multe accidente, şi cum to­tuş numărul mare al celor întâm­plate nu atrage atenţia autorităţi­lor. Şofe­rii acestor maşine stau la volan şi 20 ore. Pierduţi de obosea­lă şi adesea sfârşiţi de mâncare volanul e în mâna lor de automat în stăpânirea pură a reflexelor, şi nu trebue mult pentru ca greşala să se producă. Şi lucrul nu se potriveşte numai la trtfeurii de f­jftr -'-x­. Şi pentru cei de pe taximetre e în genere la fel. Dintr’o mică anchetă personală am constatat că mulţi stau peste 20 ore la volan, că iau o alimenta­ţie insuficientă şi cu toate acestea nu reuşesc să-şi asigure o existen­ţă la care munca lor­­ face să se socoată îndreptăţit. Toată această situaţie vine, după impresia noastră, din pricina felu­lui numai în aparenţă democratic — dar atunci excesiv de democra­tic — în care a fost lăsată să se re­zolve chestiunea transporturilor. Cu câteva mii de lei devine omul posesorul unei bărăbaie roşii, anga­jează un şofeur cum dă Dumnezeu, cu o plată corespunzătoare şi aş­teaptă, rentier, să-i vie acasă câşti­gul, care vine o săptămână două până trebuie să-şi părăsească bă­răbaia într’un şanţ. Iată capi­talismul nostru, admirabil potrivit bordeelor care populează toate mar­gin­ile Bucureştiului, gropilor şi băl­ţilor cu care această populaţie de margine trăeşte foarte bine. De cât capitalismul acesta invadează Bu­­cureştiul şi, cine ştie, până la urmă îl va cuceri, odată cu puterea poli­tică. Şi asta nu e bine. Nu trebuie să ne lăsăm. Puţină ordine putem sa introducem. Ar fi locul unui e­­xerciţiu de economie dirijată faţă de primejdiile acestui capitalism minor, primejdios pentru capitalis­mul cel adevărat. Autorizaţii pentru ori­ce fel de taximetre şi autobuze nu trebuiesc să se mai dea­­când îmi amintesc de starea extraordinară a unora dintre maşinele ce aşteaptă în dea­lul mitropoliei ieşirea deputaţilor disper de reuşita acestei propuneri adresată Primăriei sau Prefecturei de Poliţie). In felul acesta se va ajuta la for­­marea unor Societăţi serioase de transporturi cu automobilele, care ar fi o garanţie şi de soliditate şi de curăţenie, care ar avea o respon­sabilitate şi faţă de autorităţi şi fa­ţă de călători, care ar face un re­gim­ de salarii omeneşti pentru şo­­leuri şi pentru taxatori sau Perso­nalul de control, cu un orar conve­nabil şi un număr de ore de muncă controlabil. Am pus această problemă ca o problemă a muncei în rândul întâi şi pentru­ că ea e legată de condi­ţiile de muncă aie personalului, dar şi pentru­ că marea majoritate a călătorilor sunt muncitori. Şi, pentru toţi cei care s au ocupat de îmbunătăţirea condiţiilor muncii în marile aglomeraţii de persoane es­te prea cunoscută însemnătatea ca­­re se acordă transporturilor lesni­cioase, ieftine şi higienice şi sigure. Ele fac posibil ca muncitorimea de toate categoriile să locuiască la margine, sau chiar la distanţe im­­portante de centrele de muncă, fără ca drumul să epuizeze energia şi să-i răpească timpul. Tramvaiele împlinesc în condiţii netăgăduit ex­celente aceste deziderate, dar tram­vaiele sânt puţine şi nu merg de­parte. Extinderea lor cere mari in­vestiţii. Automobilele bine organizate ar putea satisface toate dezideratele. Dar nu trebuie lăsată rezolvarea problemelor, pe care ele le ridică, la voia întâmplării. Octav Onicescu ­n nat., VIIDai Conferinţa de la Praga Au fost date garanţii formale Statelor Micii înţelegeri împotriva încercărilor de revizuire dela trimisul nostru , special A fost firicit un om.• • de PETRU MANOLIU apolooo-L-au găsit cu trupul pe jumătate gol, în cămaşă de noapte, cu pânte­­cul îngheţat, şi vânăt sub unghii, zgârcit şi umflat vioriu sub ochii holbaţi şi fără pleoape, aşa cum s’a zbătut o noapte, şi atâtea altele înainte şi uitate, dar ştiute într’o singură clipă de aspru sfârşit şi’n spasme necurate, — aşa, cum i-au încremenit încheieturile, treptat, treptat, — scârţâind potolit, din ce în ce mai potolit, când amantul i-a înodat, cu două degete făcute cleş­te, beregata şi viaţa şi găfâiala. A­ rămas în odaie, viu să umble prin liniştea mobilelor, ceasul. Atât ! Timpul a curs mai departe, neştiu­tor să deosibească frigul de piatră grea a picioarelor cari atârnau pe marginea patului, de frigul lucru­rilor... Au trecut eşarfe de voaluri nevăzute; s’ar fi zis de funigei, pâ­nă când soarele a intrat în tăcerea care începuse să miroase a mort, şi-a pipăit, cu aur şi auroră, limba puhavă de la colţul gurii cu buzele albe şi întinse ca nişte gume, şi balele prelinse de pe bărbie pe piept. Apoi, au venit, după o linişte în ca­re, amiaza, îşi aprinsese, la mijloc, sus, în zenit, floarea, oamenii... Au venit să ştie, să judece, să bârfeas­că. Au venit să şi scuipe... Şi să şi înjure... Ce, însă ? Un scaun, un baston, o pălărie? Nu, ci vina pe care fiecare din ei o au, pe lângă care laşitatea trece orgolioasă iar curajul timid, vina care ne îngă­duie să condamnăm, pentru a ne a­­păra de-a fi cumva părtaşi cu via­ţa ei, crescută în paraginile şi bă­lăriile altor trupuri, vina noastră, soră cu toate vinele, cu toate mo­cirlele, cu toate păcatele, cu toate iadurile!­.. Căci, dacă sântem neîn­dureraţi şi osânditori, aceasta nu o facem datorită faptului că am fi convinşi de existenţa unui Bine ab­solut şi etern după normele căruia trebuie să ne îndreptăm faptele. Dumnezeu nu este, şi nici n’a fost vreodată, prezent în activitatea noastră de miniaturişti ai ţărânii. Ge­stul se consumă numai pe­ sine şi nici nu aminteşte şi nici nu păs­trează ascuns, pe undeva, fiinţa Ce­lui dedeasupra şi veşnic. Deaceia judecata noastră morală nu-şi are rădăcinile decât numai şi numai în teama ce-o avem de-a nu fi cumva socotiţi complicii unui fapt neîngă­­duit, chiar numai ignorându-l. Mo­rala spune, în faţa unui act rău: N’am făcut Eu aceasta. Ea nu con­damnă pentrucă lucrul ar fi infa­mant prin sine, ci datorită necesită­ţii de-a nu fi responsabilă pentru ceiace cuprinde şi ea, deoarece mo­rala s’a născut dintr’o frică de res­­ponsabilitate. Căci toată morala se reduce la aceasta: Tu eşti făptui­­torul, nu eu! Dar de ce această ipo­crizie ? Fiindcă omul care condam­nă, are conştiinţa unor vicii care-i constituie viaţa şi pe care nu vrea să le mai REVADA, nici chiar în­ţelegându-le sau ertându-le la alţii măcar. Aşa au venit oamenii, vecinii şi autorităţile din amurgul evantaia lor de primăvară şi răcoare, curioşi în camera unde mortul stătea ca într’o morgă sau ca într’un coşciug de uitare cum i se potriveşte atât da bine. S’a reconstituit crima, s’au căutat amprentele digitale, urmele. In jur, lucrurile erau nemişcate..­­Era aşa ca şi cum, cineva ar fi ple­cat numai, undeva departe­.. Da, o­­biectele din odăi păstrează — nu ştiţ­? — ceva din hotărârile oame­nilor şi sensibilitatea lor discretă, — atât de discretă încât nimeni nu remarcă ce ştiu lucrurile, — suferă atunci când tovarăşul lor viu a mu­rit sau se pregăteşte de călătorie sau e trist. Ele tac şi simt şi ia­răşi tac. Aşa tăceau şi în clipa a­­ceia, când, procurorul a constatat că, întreg corpul delict — singu (Citiţi continuarea în pag. 11-a) A­uson! Astfel, cu străvechiul nume ita­lic, se numeşte tânăra publicaţiune pe care o tipăreşte, pentru propă­şirea relaţiilor culturale italo-ro­­mâne, un tânăr dascăl, originar din Putna şi profesând la Sibiu, d. Pi­m­en Constantinescu. Este, în ho­­tarea d-sale, o publicaţiune trimes­trială de poezie italiană, din cari au şi apărut până astăzi două ca­­ete întâiul închinat lui Giovanni Pascoli, cel de al doilea poetei A­­da Negri. Redactate în întregime de d-sa ele aduc dimpreună cu tăl­măcirea unui poem cât mai repre­zentativ, bogate note, introduceri substanţiale, critice şi bibliografice. De la numărul doi, un buletin bi­bliografic general, urmăreşte tipă­riturile cele mai de seamă de pe frontul literar italian. Avem sub ochi acest al doilea eoet, cu ordo­nata lui alcătuire, cu paginile lui albe şi înflorite de versuri, chipuri şi note şi nu ne putem ascunde, în­deajuns, bucuria. Ea vine de altminteri, la puţină vreme, după cealaltă bucurie de-a fi văzut ieşind de sub teascuri, la mai puţin de un an, după «Infer­nul» cel de-al doilea poem dantesc, «Purgatoriul», în aceiaşi triplă şi fecundă colaborare, a d-lui Alexan­dru Marcu, excelentul tălmăcitor, a d-lui Mac Constantinescu, impresio­nantul ilustrator şi a «Scrisului Românesc», editura craioveană de tinere şi multiple merite. Ea vine nu mult după apariţia compactului volum de studii, ce d-l Ramiro Or­tiz reuni sub titlul «Varia roma­nica». Şi numind pe d. Ramiro Ortiz, am numit de fapt pe cel care a însufle­ţit în ultimul sfert de veac asimi­larea, tot mai activă, a culturei ita­liene, în speţă a litera­turei italie­ne, prin părţile noastre. Tot ceea ce -- cu excepţia minunatelor iniţieri în lirica italiană contemporană, da­torate d-lui Ovid Densuşianu — era înainte, nu numai sporadic, dar de multe improvizat şi fără de strălucire, a prins contur, s’a inte­grat într’un sistem şi a dus la în­florirea de astăzi. D. Ramiro Ortiz a fost profesorul care a dat presti­giu şi iradiaţie catedrei de italia­nă de la Universitate şi dacă astăzi cultura noastră se poate mândri cu numeroşi italienizanţi, apoi aceasta se datoreşte eruditului exeget al lui Dante, istoriografului de reputaţie europeană şi literatului deopotrivă de personal, liricului animator, în­truniţi, printr’o fericită predestina­re, în d-sa. Cunoscător adânc al cul­turii şi literaturii româneşti, d. Ra­miro Ortiz a publicat despre noi şi despre contactul italo-roman, în li­teratură, numeroase contribuţiuni, graţie cărora cunoaşterea noastră în peninsulă s’a făcut sub cele mai favorabile auspicii. Şi ca o dovadă a spiritului acestuia militant stă a­­rea publicaţiune a institutului de cultură italo-română, «Roma», re­vista care a întrunit între copertele ei, numele cele mai autorizate, de pe cele două fronturi ale Adriaticei. Şi iată cum, vorbind de «Auso­­nia», eram aduşi în chip firesc să vorbim de d. Ramiro Ortiz şi de ge­nerosul exemplu al bogatei sale ac­tivităţi- D. Pimen Constantinescu, este unul din discipolii săi, şi anu­me dintre acei care au înţeles să ducă mai departe lecţia profesoru­lui, să sporească şi nu să îngroape în pământ, talantul. Iată, nu mai departe, acest al doilea coet din o­pera poetică a Adei Negri. Scriitoa­rea quasi-milaneză, nu era o necu­noscută pentru cetitorul de la noi. Tălmăcirile în metru alb, de acum trei decenii, datorite lui Alexandru Vlahuţă, ne transmisese însă o Ada Negri, poetă a suferinţii, puţin «fe­ornară roşie», cum era consideraţi în regiunile industriale ale Italiei şi în lumea proletarilor de pretu­tindeni. Evoluţia Adei Negri e însă ca mult mai complexă şi introduce­rile, dar mai ales «Cartea Marei» pe care d. Pimen Constantinescu o tăl­măceşte în metru original şi fără de omisiuni, dau despre poeta astăzi se­xagenară o imagină cu mult mai tânără, mai vie, mai pasionată de­cât aceia din juneţea ei umanita­ristă. «Cartea Marei» este poemul de înaltă tensiune dramatică în care Sapho şi Leopardi se îngână în di­stihuri din nou turnate. Perpessicius O COMEMORARE LA PARIS Duminică s’au comemorat, la Pa­ris, 25 de ani de la moartea lui Fran­cois Copée. Amicii au făcut un per­lerinaj la statuia lui din piaţa Saint Francois Xavier, s’au adunat apoi la un banchet prezidat de Louis Bar­thou, iar presa a vorbit de autorul care fusese împins, de mult, la periferia literat­urei, încer­când să smulgă din vetustul poet, un precursor al şcoalei populiste. Francois Copée era un om răsărit din popor. Şi avea, în tot ce scria, accentul popular, dragostea pentru melodramatic, pentru justiţie socia­lă şi ordinea care nivelează şi echi­librează nedreptăţile. Mai presus de gloria literară el punea dorul de po­pularitate. Şi acest dor de populari­tate, l-a dus în tabăra protivnică revizuitorilor procesului Dreyfus, Ceiace l-a «­curăţat» faţă de cercuri­le de stânga şi faţă de aproape u­­nanimitatea presei franceze repu­blicane.­­ In timpul vieţei sale încă, Fran­cois Copée fusese evacuat din re­publica libertară a literelor. Este a­­devărat că apelau la bunătatea lui scriitori tineri cari aveau să işte revoluţii în lirica franceză, dar nu apelau la scriitor, ci la omul de bi­ne. Francois Copée a fost, în anu­mită măsură, protectorul lui Ste­phane Mallarmé; graţie trecerei lui pe lângă ministrul de instrucţie, Mallarmé îşi avea catedra lui de englezeşte, la un liceu. Mai există situaţii de aceste pa­radoxale, în viaţa literară a Fran­ţei. Paul Bourget l-a încurajat pe tânărul şi halucinatul Jules Lafor­gue, nu ca băiat pe care îl ajuţi să-şi croiască drum, ci preţuindu-l ca poet... Francois Copée a fost uitat de cronicari literari, înşirat alături de Georges Ohnet, care nu merită să stea alături de Anatole France şi alţii. Dar poporul nu l-a uitat. El a fost şi este cetit. Croitoresele cari visează un ofiţer frumos care să le fure, lumea obscură, robotitoare şi deloc idealistă după reţetele scor­nite de intelectuali, l-a cetit şi n’a contenit nici o clipă să-l cetească. Poate, că în marile metropole, unde abundă cinematografele care rulea­ză filme cu temele lui Francois Co­pée, lumea preferă imaginea lectu­­rei, dar în provincie, faima lui şi nu atât faima lui ca personalitate, cât faima cărţilor lui, omenia lor, este şi astăzi în mare cinste. Teme­le pe care o desvoltă el în roma­nele «Poveste tristă» sau «Vinova­tul» sunt şi astăzi actuale, posibile. Cetitorul de acum patru decenii al lui Francois Copée, n’a evoluat. El crede şi astăzi că injustiţia so­cială poate fi remediată pe cale in­dividuală, graţie unei limpeziri de conştiinţă sau ale unor impulsuri individuale. Fata simplă, sentimen­tală care ceteşte povestea tristă a croitoresei Perinet­s din «Poveste­ tristă», retrăieşte pe socoteala ei drama parizienei şi se simte urmă­rită, în tristeţa ei, de ochiul bine­voitor şi răsplătitor­ al bătrânului scriitor. Francois Copée a plămădit din obscurităţi şi mici sentimente, eroi, acordând­ lumei de periferie, — de la periferia vieţei şi spirituale şi sociale — satisfacţia de a se şti e­­xistentă, meritând ca epopeea ei să fie înscrisă în cărţi Deaceia, popularitatea lui. Dea­ceia, accentul demagogic, de întru­nire, al cărţilor lui. Comemorarea celor 25 de ani dela moartea lui s’a desfăşurat la Paris, în indiferenţa lumii care stăpâneş­te piaţa literară actuală, a intelec­tualităţii şi a lumii de stânga cari nu-i iartă, nici după moarte, anii■ dreyfusismul. Ion Călugări­ IN PAGINA II l-a: Drama de la Palatul Justiţiei Tischler şi căpitan Stancu convor­biseră înainte de crimă destul amical

Next