Cuventul, iulie 1933 (Anul 9, nr. 2938-2968)

1933-07-01 / nr. 2938

ANUL AL IX-lea — No. 1938. Redact­a şi Adimnistraţia BUCUREŞTI, Calea Victoriei 4», etajul l (Intrarea prin Pasagiul Imobiliara) I 312/45 Directia TELEFON :­­ 378/10­­ 378/09 Fondator : TITUS ENACOVICI Redacta Administraţia Director : NAE IONESCU ANUNCIHIIlLE ŞI PUBLICAŢIILE .Hm., i. ADMINISTRAȚIA „CUVÂNTULUI" se primesc ia prin toate agențiile de publicitate taxa de trantare plătită in numerar conform apr­imei Cir. Gen. P. T. T* •0. 69.193/932 • ..\^:yțr+ " -V?: ...... . Preopinentul meu în discuţia din­tre noi şi «Dreptatea» pe tema ra­dicalismului «de dreapta sau de stânga», se cheamă Pavel Pavel. Ne-o spune el însuş, semnând cu acest nume ultima întâmpinare pe care ne-o adresează. Mărturisesc că nu o bănuiam­ Mai întâiu, pentru că articolele «Dreptăţii» afectau pe a­­locurea un ton de uşoară imperti­nenţă, peste care eu, găsindu-mă în ţara în care unii îşi îngădue a fi impertinenţi chiar cu un Neculai Iorga, am­ crezut că pot trece, dar care puteau pleca de la oricine afa­ră de d. Pavel Pavel, care aşa ti­nerel şi puţintel cum e, ar avea ca primă îndatorire respectarea unui ton de bunăcuviinţă — singu­rul început de înţelepciune pentru un tânăr ce încearcă să sboare. Al doilea, pentru că preopinentul meu avea anumite dificultăţi în mânui­rea «radicalelor», ceea ce eu nu pu­team bănui la un tânăr care, cât de cât, a fost şi prin şcoli înalte şi prin străinătăţi. N’aş fi crezut-o deci. Dar de îndată ce semneasă Pavel Pavel, constat şi eu, cu regret pentru d-sa, că e Pavel Pavel, — şi trec mai departe. Adică la chestie-Chestia asta eu aş vrea cu tot dinadinsul să o lămuresc- Numai că, să binevoiască a concede d. Pavel Pavel — de îndată ce d-sa e, pre­cum se vede, preopinentul meu — pentru lămurirea acestei chestiuni, d-sa nu a vrut până acum să-mi dea niciun fel de ajutor. D-sa nu vrea cu nici un preţ să consimtă a re­duce discuţia la momentele ei esen­ţiale, a căror precisă delimitare singură poate aduce lămurirea­ In schimb, d-sa introduce elemente noi, anexe, cam­ mai mult complică, şi complică cu atât mai supărător şi mai inutil, cu cât elementele a­­cestea de discuţiune sunt false. Aşa a fost, de pildă, afacerea aia, cu totul nefericită, în care eu trebuia să fiu — pentru că aşa vrea d. Pavel — idealist în filosofii; şi tot aşa e, acum în urmă, afirmaţia cu «ezită­rile» mele. Scrie, anume, d. Pavel Pavel: «D-sa (adică eu) este pri­zonierul spiritului secolului XIX... Directorul «Cuvântului» încearcă să scape de sub teroarea acestui spi­rit ce se prelungeşte din veacul tre­cut fără să reuşească — decât par­ţial şi intermitent...» Eu, ezitant, pentru că prizonier al spiritului vea­cului al XIX? Preopinentul meu se înşală fundamental. Nu mă ştiu e­­zitant. Cât despre spiritul veacului al XIX, — am impresia că d. Pavel Pavel nu cunoaşte nici a. b. c-ul a ceea ce constitue gândirea mea, multă-puţină câtă e; şi nu gândi­rea mea ca să zic aşa filozofică, ci nici măcar gândirea mea politică, aşa cum e înfăţişată ea în această foaie, zi de de zi, de şapte ani. Căci dacă ar cunoaşte-o, şi-ar da seama că nimic nu-mi e mai străin, struc­tural vorbind, decât tocmai spiritul veacului XIX­Se vede deci din toate astea, că în adevăr preopinentul meu cam­prin îndeletnicirea lor, să salveze plică inutil discuţia. Şi aşa fiind, eu măcar aparenţele morale, aş propune «să ne întoarcem la­­ Producătorul nu-şi poate plăti berbecii noştri»- pentru că chestiu- i datoriile. Fiindcă bunurile sale s­au nea tot trebue lămurită; şi, o spun eu, se poate lămuri. Deci dacă la cererea «Dreptăţii» de-a spune pre­cis ce fel de radicalism reprezint eu, de dreapta sau de stânga, eu am răspuns : 1. că este inutil a răspunde la a­­ceastă întrebare, ea fiind irevelan­­tă pentru discuţia noastră; 2. că este imposibil a răspunde la această întrebare. Este inutil, pentru că noi pur­tând o discuţie politică, şi încer­când a lămuri politic şi nu filoso­fie­ istoric o iitutaţie, nu avem a ne îngriji de etichetarea situaţiilor, afirmaţie cu atât mai adevărată, cu cât un om politic, fiind nu un cu­getător impersonal, ci un om de ac­ţiune, nu este ţinut a şti din ce categorie face parte. Este imposibil, pentru că «dreap­ta» şi «stânga» nu sunt — chiar, dacă ar fi să facem istorie politică sau filosofie istorică —, nu sunt termeni univoci, perfect definiţi, corespunzând unor situaţiuni per­fect diferenţiate. Eu lucrurile astea le-am spus cât se poate de lămurit. Şi cu exemple- Pentru că să poată judeca lumea sin­gură dacă am sau nu dreptate. D. Pavel Pavel nu a vrut să accepte discuţia aşa cum am încadrat-o eu. Nu a vrut nici să creeze d-sa un alt cadru al disucţiei. Ci a continuat să mă întrebe: eşti de dreapta sau de stânga? Dacă sunt de dreapta sau de stânga? Eu spun. Numai că, pentru ca să răspund, eu trebue să ştiu de ce e vorba. E un obiceiu mai vechiu al meu, de care nu mă pot desbăra. Aşadar, iată, declar aci, mă voiu supune bucuros somaţiei preopi­nentului meu, care e, precum se­ ştie astăzi, d. Pavel Pavel. Am însă o rugăminte, care nu e nici măcar aşa de mare, şi pe care, eu o soco­tesc justificată. Să mi se spună: 1- Ce e aia «dreaptă» şi «stângă», pentru că eu nu ştiu. (Şi asta nu e glumă, ci purul adevăr; nu ştiu, cu toate că m’am gândit adesea la treaba asta). 2. La ce e bună lămurirea ches­tiunii dacă eu sunt de dreapta sau de stânga. Când preopinentul meu — fie el chiar de Pavel Pavel — îmi va da aceste preciziuni, voiu continua discuția. Altfel, e inutil- Fie­care din noi având și altceva de făcut, — ca să ne mai pierdem vremea zadarnic. Nae lonescu --------0X0--------­ MICI FARSE COMERCIALE Un fapt mai mult decât divers a fost publicat de o gazetă ieşană. Un comerciant din Târgul Frumos a fost reclamat parchetului că, pri­mind în consignaţie nişte mărfuri, le-a vândut, dar a binevoit să o­­prească pentru sine contravaloare plus câştigul. Am mai scris noi, acum vreo doi ani, despre un ciudat caz comercial. Un negustor a cerut concordat pre­ventiv pe motiv că n'a îmbolnăvit de o boală venerică și nu se mai poate ocupa de afaceri. Arătăm a­­tunci că numai într’o epocă impu­dică, precum este a noastră se pot petrece astfel de neverosimile în­tâmplări. Era la urma urmei, un moment umoristic, într’un domeniu de activitate, unde farsa trebuie să fie gravă, solemnă. Negustorul ve­­nerizat din Roman — căci la Ro­man s’a petrecut faptul — depăşise regulile jocului. Renunţase la ipo­crizie şi mărturisia, în public, ceia­­ce alţii de seama lui, n’avuseseră curajul s’o facă. Isprava micului negustor din Tg. Frumos, n'are însă aspectul umo­ristic al romanului de dragoste, al romaşcanului. Are doar atâta în­rttodircr viX o*r:z ttOT Tn“t’ fTCtxyT­tOTT“ mite secrete care se ţin, deobicei, ascunse. Ca să se facă publicitate în jurul necinstei unui negustor, înseamnă ruina lui. Comerciantul detailist preferă să jupoaie pe con­sumator — mai cu seamă pe micul consumator — decât să-l atingă pe marele producător. Ca să-şi oprias­­scă însă sumele încasate de pe mar­fa în consignaţie, vândută şi să ad­mită ca să se facă şi publicitate în jurul cazului său, înseamnă că nu mai are ce pierde. Un mare ne­gustor, dintr-un oraş mare, să poa­tă îngădui acest lux. Dar ca un ne­gustor din Tg. Frumos — unde toată lumea îl cunoaşte, înrădăci­nat în mizeria măruntă, cotidiană, să-şi permită luxul de a nu plăti marfa dată în consignaţie şi vân­dută, înseamnă că s-a creiat o nouă mentalitate în comerţ. Ştim: comercianţii nu sunt, în­deobşte, sfinţi. Da? sunt datori, devalorat, în ultimii ani. De aceas­­­­tă stare neclară, sporită prin legis­laţiile recente, prin jumătăţile de măsură, din ultimii ani, cată să profite, ma ales, speculatorii. Şi negustorul, de la Tg. Frumos, a luat pildă de la mai marii săi însă înşelăciune, din oraşele mari. Dacă alţii, mai bine văzuţi, nu plătesc, de ce ar plăti dânsul! Prin această trăsătură cazul de la Tg. Frumos, devine semnifica­tiv. In alt timp, un negustor­­ar fi admis, pentru nimic în lume, ca obrazul său, să fie feștelit. Acum, are aerul că se bucură de publicitate... Ion Călugăru­ . ■ Actualitaţi. Am primit la redacţie un apel, către «fraţii români». II semnează părintele Ni Ionescu-Jilava, străne­potul lui Cloşca. Apelul conţine o spovedanie şi un îndemn. Spovedania: «Toată acţiunea mea patriotică, toate suferinţele, toate sacrificiile mele materiale şi sufleteşti, iubirea de neam, rege, ţară, armată şi cre­dinţă strămoşească, din cari mi-am făcut o religie, au fost considerate de cei mai mulţi, cu pretenţii de conducători ai ţării şi de oameni culţi, ca nişte prostii. «Deşi am făcut sacrificii cu pre­ţul vieţii, nedormit şi nemâncat zile întregi, căzând pe patul morţii la spital pentru patrie, fără a urmări vreo recompensă, cu toate acestea nu mă înfricoşez nici de moarte şi voesc să-mi dau viaţa pentru feri­cirea ţării şi a omenirii. Doresc din toată inima ca opera de patriotism, începută de mine, să se desăvârşea­scă şi să fie vie în veci de veci, în sufletul neamului românesc». * îndemnul: «Să murim mai bine în luptă sfân­tă ca şi până acum, decât să ni se răpească din ţara noastră îşi din ţarile aliaţilor noştri, măcar o pal­mă de pământ, pe care l-am scăpat de sub jugul strein, împreună cu moşii, strămoşii noştri şi cei 800.000 de eroi, cu atâtea suferinţe, lacrimi şi sânge... Pentru ca să dăm do­vezi duşmanilor şi lumii întregi, că ne iubim neamul, ţara şi eroii ei cu adevărat, să contribuim cu toţi ro­mânii, pentru ridicarea celui mai frumos monument din câte s’au fă­cut până acum în centrul Capitalei Bucureşti, celor mai mari eroi ai Ardealului: Horia, Cloşca, Crişan şi Avram Iancu, chinuiţi şi spânzu­raţi pe roată de Unguri şi va fi cel mai mare stimulent patriotic, pen­tru cei ce vor trece pe lângă el». Impresionantă spovedania omu­lui care «dar. rubrica de neam, rege, ţară şi armată şi-a făcut o religie». Şi foarte binevenit apelul pentru ridicarea unui monument eroilor noştri naţionali (chiar dacă nu toţi au murit pe roată). Vorba e: cine le spune toate as­tea? Un preot al bisericii lui Hris­­tos. Un preot care are... două reli­gii. In cel mai bun caz. Şi una sin­gură (neamul, tara, armata), în cel mai rău.... Atitudinea părintelui Ionescu-Ji­­lava este atitudinea, veche şi nedes­­minţită de veacuri, a preoţimii ro­­mâneşti de pretutindeni. Preotul nostru dacă a comis o greşală gra­vă faţă de chemarea lui de preot, apoi asta a fost greşala: a înţeles să fie mai întâi cetăţean, iubitor de strămoşeasca glie, şi după aceia (dacă mai rămânea loc pentru asta) să fie şi preot. Vorbesc aci pentru cei cari cunosc istoria noastră na­ţională şi cari ştiu, totodată, ce în­nu sânt ale religiei căreia se chia­­mă că-i slujeşti sfintia-ta! In tot cazul, mai domol cu această afişare a religiei celei noi, a sfintiei-tale. Că nu e bine, părinte! Nu e prostie, cum ti s’a spus. Dar uneori ar pu­tea să fie chiar inconştientă. G« Racoveanu Prea multă jertfă, părinte! ■ ■■ . Mica fraudă ce se zice că s’ar fi descoperit alaltăeri la ■ Academia Comercială şi care până la urmă s’a dovedit că nici nu a existat, a deşteptat indignări, ce ni se par nu numai exagerate, dar­ şi­­ nedrepte. La un examen, a fost găsit un stu­denţi ce se­ prezenta în nilmele al­tuia. Faptul nu este nici nou, nici rar. Substituiri de persoane se fac destul de frecvent, mai ales la lu­crările scrise, unde controlul este oarecum dificil. Cunosc studenţi bă­trâni, care şi au făcut o profesiune suficient de rentabilă, din diverse lucrări de seminar şi teze, pe care le vând candidaţilor fără timp, fără pregătire, sau eventual fără inteli-­­genţă. Asta nu se întâmplă numai la noi, ci şi în universităţi mai de prestigiu decât a noastră. La Paris, de exemplu, există o adevărată bur­să de teze, cu un tarif fix şi aproape legal: 1500 de franci o teză bună de medicină, 2500 o teză de drept sau economie politică. Se găsesc şi mai ieftine, dar cu bibliografia incom­pletă sau cu subiecte prea facile. Cine însă plăteşte bine, îşi poate aranja o teză onorabilă După cum vedeţi, întâmplarea de la Academia comercială, departe de a fi senzaţională, este conformă u­­nor uzuri străvechi şi generale. Ce a indignat, însă opinia puliică, a fost calitatea studentului substituit. Intr’adevăr, numitul Becheanu, prins la examen cu hârtii străine, pretindea că reprezintă nu un sim­plu şi oarecare student, ci că este mandatarul unei personalităţi pu­blice• Susţinea anume că voia să treacă examenul pentru... directo­rul financiar al Capitalei. Afirmaţia era mincinoasă­ Bene­ficiarul s-a dovedit a fi cu totul altă persoană. Până să se lămurească însă lucrurile, opinia publică a avut tot timpul să se revolte. Cum e posibil? Un director finan­ciar? Un funcţionar superior? Un om în care statul îşi pune toată încrederea? Un personagiu prin mâinile căruia trec banii noştri, a­­verea noastră, birurile noastre? E admisibili Să avem iertare, dar revolta a­­ceasta ne pare naivă. Nu numai că frauda directorului financiar am fi crezut-o admirabilă, dar susţinem semnează a fi preot creştin. In aşa că ar fi fost lăudabilă şi necesară, măsură şi-a iubit preotul român Foarte bine ar fi făcut omul­ Şi moşia, încât n’a ezitat, adesea, să lase din mâini Evanghelia şi Crucea şi să apuce, vârtos, securea. Sau ceia ce-i mai grav — să le păstreze, în acelaş timp, pe amândouă. Aşa a fost şi aşa este. N’a fost, oare, pri­mit d. A. C. Cuza— cel mai aprig duşman de astăzi, al bisericii creş­tine — în congres preoţesc şi ova­ţionat? Explicaţia? D. Cuza e na­ţionalist. Şi pentru popa nostru, asta e mai scump. Poţi spune foarte bine că biserica popilor e o... por­cărie jidovească, dar să declari că eşti gata să mori pentru neam şi pentru moşia strămoşească. Şi totul e în ordine. Popa te bine­cuvântă. Părinte Ionescule de la Jilava, prea multă jertfă pentru idealuri cami dacă un asemenea exemplu ar fî urmat de toţi marii dregători ai ţării, treburile publice ar merge ex­celent în România. Dacă fiecare ministru şi-ar lua pe lângă sine un om tânăr şi priceput, care să dea examene pentru el, să scrie pentru el, să vorbească, să pu­nă rezoluţii şi să facă legi pentru el, găndiţi-vă ce admirabil guvern am avea. Noi de multă vreme am recomandat de altfel, oamenilor noş­tri politici acest procedeu, care­­ ar face subit inteligenţi şi competenţi. Ar fi o substituire desigur şi o fraudă — dar fraudă creatoare■ Fie­care joben oficial din această țară, ar ascunde atunci o inteligență. Mihail Sebastian , 30X00 ;*(!?'! - r ! " M.­S. Regele, însoţit de d-nii dr. Al Vaida-Voevod, general Samsonovîci şi suita, vizitând uzinele de la Cugir Partidul maghiar în criză Se pare că nu numai partidele româneşti sunt intrate pe o cale de prefacere, ci şi cele minoritare. Şi dacă înăuntrul partidului ger­man disensiunile se fac mai puţin simţite, pe de o parte graţie pro­verbialei discipline săseşti, pe de alta din cauza quasi-uniformităţii de structură a societăţii germane din România, în sânul partidului maghiar curentele potrivnice se manifestă mult mai viu şi mai ca­tegoric. Orgolioasele desminţiri ale contelui Bethlen, care nu­­se poate o­­bişnui cu gândul că organizaţia în fruntea căreia se găseşte d-sa nu va mai fi multă vreme în stare să grupeze în jurul ei adeziunile to­tale al masselor maghiare din Ar­deal, nu izbutesc să acopere ade­vărul şi rămân prea plăpânde pen­tru a înfrunta victorios înaintarea fatală a unui proces spiritual, po­litic şi social mai de mult deschis. Căci şi d-sa şi acea numeroasă gentru dela conducerea partidului vor trebui să recunoască azi cât de absurdă, de nenaturală, de apoli­tică se dovedeşte a fi pretenţiunea ca organizaţia domniilor lor să în­­globeze şi să reprezinte toate rea­lităţile, toate clasele, toate interc­ede şi toate aspiraţiile societăţii ungureşti din Ardeal. Cum ar pu­tea îi strânşi în acelaş mănunchiu micul cultivator rural cu groful la­tifundiar, proletarul urban cu ro­tofeiul beneficiar al consiliilor de administraţie bancare ori indus­triale, ţăranul cu târgoveţul, când în chip firesc mentalităţile, intere­­sele şi tendinţele fiecăreia dintre aceste categorii sociale sunt în conflict făţiş uneori, în permanen­,­tă divergenţă totdeauna? De altfel, cel puţin în ce priveşte lumea mun­citoare, despărţirea s-a şi produs de mult. Căci majoritatea lucrători­lor maghiari activează fie în ca­­drele partidului socialist, fie în ale celui comunist. Vom recunoaşte, desigur, că as­­tăzi partidul maghiar îşi păstrea­­ză încă solid contactul şi aderenţa cu massele ungureşti şi că el înfă­­­­ţişează deocamdată cea mai pu­ternică organizaţie politică a mi­norităţii maghiare din Ardeal Faptul acesta se datoreşte în cea mai n­are măsură refuzului intim al mulţimilor ungureşti de a se in­tegra sufleteşte nouilor realităţi cari au rezultat din unirea Transil­vaniei cu­ România. Expresie a a­­cestei tăcute protestări împotriva nouei ordine de ^Liniri. . Partidul maghiar a izbuT*- tv a 'acum să a­­dune în juru-i peste atâtea inte­rese contradictorii,­­ peste /itâtea di lerenţieri de clasă socială şi de formaţiune morală, adeziunile po­porului unguresc din Ardeal. Dar pe măsură ce încadrarea masselor maghiare în fiinţa colec­tivităţii româneşti se îndeplineşte firesc şi inexorabil, pe măsură ce se alcătueşte convingerea în mul­ţimea minoritară că singura po­­sibilitate pentru ele de progres­­de desvoltare şi de validitate nu se poate împlini decât prin aceas­tă încadrare, opoziţiunea elemen­telor aşa de diverse şi de contra­dictorii din sânul partidului ma­ghiar se manifestă din ce în ce mai activă, mai forte şi mai h­otă­rîtă. Trecând peste unele dezerţiuni inerente oricărei organizaţii, tre­când peste mişcări izvorâte din în­­demnuri egoiste şi personale, să în­­semnăm aci cea dintâi acţiune care marchează neîndoelnic şi sem­­nificativ criza structurală a parti­dului maghiar. Este vorba de miş­carea pornită din Săcuime, cu deo­sebire, şi care rupându-se de orga­nizaţia d-lui Bethlen s’a constituit, subt numele de bloc economic, în grupare de sine stătătoare, cu un program propriu şi cu o linie de conduită profund deosebită de a­­ceia a partidului maghiar. Iar simpatia şi adeziunea pe care acea­stă proaspătă înjghebare a întâl­­nit-o în lumea rurală din Săcuime poartă dovadă despre importanţa şi despre firescul apariţiei sale. Dar ca o confirmare a frămân­tărilor cari încearcă până în stră­funduri fiinţa partidului maghiar, după alcătuirea blocului economic, iată-ne iarăşi în faţa unei alte ac­ţiuni şi mai caracteristice pentru starea de criză a organizaţiei d-lui Bethlen. Intr’adevăr, zilele trecute foarte numeroşi membri ai partidu­lui maghiar s’au întrunit la Cluj în dispreţul oprelişte! semnificată de conducerea oficială. Sub prezi­denţia d-lui Desbordes, om de vază şi de reală popularitate în opinia publică maghiară, adunarea de la Cluj a formulat cereri deosebit de interesante şi acuzaţiuni a căror temeinicie nu poate fi negată. Din discuţiunile cari au avut loc vom desprinde esenţialul şi anume: ne­cesitatea unei democratizări a par­tidului şi a unei acţiuni politice care, ţinând mai puţin seamă de interesele personale şi de clasă ale conducerii actuale, să se desfăşoa­re pe o linie aptă să asigure drep­turile şi nevoile masselor maghia­re în cadrul statului român. Pentru a înţelege şi mai bine în seninătatea mişcării căreia recent,o întrunire de la Cluj i-a dat expre­sie, să amintim că ea s’a manifes­tat în preajma congresului general al partidului fixat pentru primele zile al lunii iulie. Informată, însă, de cele ce se petrec şi temătoare de proporţiile pe cari mişcarea le­­ar putea lua cu ocazia congresu­lui, conducerea actuală a partidu­lui maghiar a încercat o contra manevră, alcătuind în aşa chip or­dinea de zi şi programul dezbate­rilor încât să saboteze posibilită­ţile de afirmare a exponenţilor mişcării de opoziţie. Să aşteptăm deci discuţiunile congresului. Dar chiar dacă d. Bethlen va izbuti să contracareze deo­camdată curentele divergente di­năuntrul organizaţiei sale, fapt este că o criză care-l afectează în esenţa şi în structura sa, încearcă partidul maghiar şi nu e temerar să afirmăm că din această criză vor rezulta prefaceri considerabile pentru viaţa politică a celei mai numeroase minorităţi din ţară. Vladimir Ionescu (Citiţi continuarea l, pag. ll-a) DANTE VIVO de MIRCEA ELIADE lipsită de greşeli, dar care dove­deşte pasiunea şi munca sinceră a tânărului polemist pentru cunoaş­terea concretă, vie, umană a divi­nului poet florentin. Cultul lui Papini pentru Dante — pe care l-a numit câteodată «vicin mio grande» — e mărturisit în în e Vino, intitulat «Preghiera a Dante treaga sa operă. Interesul lui pen­­nel sesto centenario della morte» tru «biografia concretă», pentru (1921) — Papini a vorbit, a scris şi a menţionat adesea pe marele lui concetăţean şi maestru în «vorbirea aspră». Cine nu cunoaşte paralela «om», pentru «carnea şi sângele» eroilor spirituali pe care îi admiră — este deasemenea cunoscut. Papini a folosit până la saturaţie această Dante—Petrarca din tinereţea pe-­­ metodă biografică, de a urmări lemică a lui Papini, opoziţia dintre­­viaţa pământească a artiştilor sau piatră» şi «miere», dintre virilitate ghizilor săi spirituali. Rareori in­şi feminitate? Mai puţin cunoscut stâlneşti un portret sau o analiză este opusculul compilat de Papini critică a celor peste optzeci de oa­ia 1911, La leggenda di Dante, morti, jmeni pe cari i-a demascat, i-a lău­­facezie e tradizioni dei secoli XIV— dar, i-a insultat sau i-a stigmati- XIX (Lanciano, Carabba, coli­­zat. — fără copioase referinti la Scriitori noștri») operă care nu e biografie, la viața lor intimă (in­Ultima carte a lui Giovanni Pa­­pini nu a surprins pe nici unul din cetitorii lui ordonaţi şi credin­cioşi. Din 1905, când a publicat acel prim articol Per Dante e Contro­­­dantisti (retipărit, după douăzeci şi şapte de ani în volumul Eresie let­­terarie) şi până la poemul din Pane­timă nu în sens de anecdotă, ci de umanitate ascunsă şi vie, neretu­­şată de tradiţia cromolitografică). După cum, rareori întâlneşti un portret în care să nu se vorbească şi de el, Giovanni Papini. Când a publicat L­ ucmo Carducci, mulţi recenzenţi şi critici i-au re­proşat o serie de lucruri pe care Papini nici nu se gândise să le facă. I-au reproşat, de pildă, insuficienţa analizei poeziei carducciene — când Papini nu cercetase poezia ,decât întrucât îi documenta «omul» Car­ducci, cu ambiţiile, viziunile, ta­lentele şi păcatele lui. Este foarte greu să analizezi o astfel de bio­grafie concretă a lui Papini, pen­tru că ceia ce primează în cărţile lui despre alţii este tocmai pasiunea, aderenţa aproape biologică pe care o mărturiseşte cu omul a cărui viaţă o scrie. In cartea despre Dante*) lucru­rile stau puţin atfel. Chiar de la *) Giovanni Papini, Dante vivo (Li­­breria edit. Florentina, Firenze. 1933, 415 pagini, 16 lire). a­ cele dintâi pagini, Papini afirmă că oricine poate încerca o înţele­gere a lui Dante, dar că numai un florentin, un poet şi un catolic reu­şeşte pe deplin să pătrundă şi să vivifieze conţinutul «Divinei Co­medii». Ori, Papini este astăzi sin­gurul florentin, poet şi catolic care îşi poate asuma o asemenea res­ponsabilitate. Dar nu un comenta­riu critic şi erudit îşi propune el în noua sa operă. Erudiţia este bună la treaba ei, dar un geniu ca al lui Dante necesită şi alte posi­bilităţi spirituale pentru a fi pă­truns şi explicat. Şi astfel Papini ne promite, chiar de la început, o carte cu desăvârşi­re nouă asupra lui Dante, o carte care să urmărească în viaţa şi su­fletul zbătut al autorului creşte­rea miraculoasă a acelei «Divine Comedii» pe care nimeni nu a ega­lat-o încă. Şi nu ştii ce să crezi des­pre această carte admirabil scrisă, cu o arhitectonică pe care numai Storia di Cristo şi Sant’ Agostino o mai au în vasta operă a lui Pa­pini, o carte, în sfârşit, care îţi pla­ce sincer şi tot atât de sincer te nemulţumeşte, pentru că în cele pa­tru sute patruzeci de pagini n’ai găsit încă nimic de geniu, nimic revelator şi luminos, nimic defini­tiv în înţelegerea supremă a auto­rului «Divinei Comedii». Nu-mi place să plictisesc un autor amintindu-i lucrurile pe cari nu le-a făcut, deşi le-ar fi putut face. Nu spun, deci, că această carte s’ar fi putut reduce la jumătate, câşti­gând astfel în siguranţa judecăţi­lor, în inciziunea perioadelor, re­­căpătând acel stil rectiliniu şi sobru pe care Papini l-a neglijat de la Storia di Cristo încoace (ultima sa carte nervoasă şi scheletică fiind L’uomo Carducci). Dar chiar pe cele ce şi-a propus, Papini nu a izbutit decât foarte aproximativ să le rea­lizeze. Jumătate din carte este li­teratură — o foarte bună literatu­ră — în jurul oamenilor pe care Dante i-a cunoscut, i-a iubit sau i-a urât, şi în jurul pasiunilor lui Dante. Dar în aceste pagini nu se întâlneşte încă geniul. Nu este un Dante viu şi nou, aşa cum ne-a asi­gurat Papini că vom găsi în cartea sa. Este un Dante animat fragmen­tar, disociat şi reconstituit, un Dante în care Papini descoperă rând pe rând pasiuni şi înălţimi — dar a cărui prezenţă nu o simţim. Desigur, autorul a încercat să rupă cu «tradiţia cromolitografică», dar nu ne-a creiat în locu-i un alt Dante întreg, ci ne-a luminat col­ţuri din sufletul lui, ne-a descifrat secrete din opera lui, ne-a cinema­tografiat un om la secţiuni, nici­odată întreg. Dacă ignorăm nemulţumirea a­­ceasta — că nici de astă dată Pa­pini nu ne-a dat acea carte de ge­niu, perfectă, pe care fiecare o aş­teaptă de douăzeci şi unu de ani — Danie vivo rămâne o carte admi­rabilă- Stilul e minunat, organic, cursiv, echilibrat; limba se simpli­fică iarăş; portretele secundare, ca şi în Storia di Cristo, sunt pe ace­laş plan cu eroul principal. Este adevărat că nu întotdeauna Papini

Next