Cuventul, septembrie 1933 (Anul 9, nr. 3000-3029)

1933-09-01 / nr. 3000

103 ANUL AL IX-lea. — 3000. nedacja şi AummlffKia BUCDlîfSîl, Cfilea Vscîoriei 48, etajul l (Intrarea prin Pasagiul Imobiliara) 312/45 Direcjia 378/10 Redacţia 378/09 Administraţia­­ - Fondator: Director: TITUS ENACOVICI NAE IONESCU AMUMCItli&IlE Şl P4IBL1CAIIUE 6etrimese la ADMINISTRAŢIA „CUVÂNTULUI" *• şi prin toate agenţiile de publicitate Taxa de francare plătită în numarar confor­­ aplan­tai Dir. Gen P. T. T. Ro. 69.196/932 . Skoda ne mustră şi ne iartă... Ceea ce prevedeam noi într’un ar­ticol scris a doua zi după sentinţa răcoritoare, se întâmplă cu o indis­creţie şi cu o lipsă de eleganţă cari, d­acă nu surprind, desgustă: uzine­le Skoda se leapădă azi de omul lor­in inserţii aninate ieri admini­strativ de coloanele ziarelor, Sko­da elimină din grijite-i morale is­păşirile grele pe cari le îndură Se­letzski în numele ei şi pentru ea, afirmând că n’o preocupă decât «bu­nele raporturi cu România». Sentin­ţa consiliului de răsboiu al corpu­lui II de ar­mată e nulă şi neaveni­tă pentru Skoda. Din dispreţ pentru Seletzski sau şi pentru justiţia noa­stră , — nu ne lămureşte. Ceia ce vor generoasele uzine de la Pilsen e doar să salveze «bunul nume al Ro­mâniei în străinătate». Am citat exact cuvintele Skodei. Ele sunt, desigur, o capodoperă sau de ironie bestială sau de neruşina­re neintimidată. Skoda se propune, deci, pavăză, pentru «bunul nume al României în străinătate», în urma sentinţei care le-a compromis. Sunt, evident, în direcţia acestor întreprinderi de jecmăneală şi de conrupţie nu nu­mai cei mai îndrăsneţi scamatori de armament dar şi cei mai nebănuiţi humorişti. In definitiv, au dreptate: proce­sul Skoda Seletzski, denunţând în­tregii lumi mijloacele tătăreşti ale celei mai infame neguster­ii deslăn­­ţuite în vr’o ţară, a compromis de­odată şi demnitatea, foarte fragilă, « acestui Stat al nostru,o marfă ieftină în bâlciul ascuns al haidu­ciei financiare internationale. A su­ferit «bunul nume» al României A fost monstruos terfelit de scormoni­rea publică a dosarelor lui Seletz­­iski. Fiindcă sa văzut deacolo, din / • n ■‡. 1 ¦ ■* • › • - -ar unlU cxiix r Lii Palaelibus, Romiman, Cauciuc, etc­­cu ce... material prim, cumpărat pe piaţa patr­iotismului românesc, fău­rea Skoda aliajul şubred al turnă­rii tunurilor ei aşa de scumpe şi ca­­ delicate. Compromis «bunul nu­me» al României mai ales prin în­­spă­imântătoarea defilare de gene­rali români, chemaţi de necesităţile procesului şi de «patriotismul» fra­telui lor, Seletzski, să spună ceia ce au spus... Rănit, ca niciodată, «bu­nul nume» al României prin sentin­ţa care nu condamna numai Uzine­le din Pilsen şi pe omul lor, dar — printr’un feroce corolar juridic şi moral — pe toţi «fraţii» de patriotism românesc al osânditului. Skoda are, prin urmare, dreptate. Niciodată această nefericită Româ­nie n’a părut mai putredă şi mai dezonorată «în străinătate» ca după urma procesului care a demonstrat necinstea negustorească şi crima politică a unor întreprinderi pre­tinse cehoslovace şi prietene. Tre­buia pentru a ne salva obrazul, să tăcem şi să cocoloşim murdăria­.. Era între România şi Skoda o soli­daritate de ticăloşie pe care trebuia s’o respectăm, — pentru «bunul nu­me» al ţării... Cam acesta e înţelesul subtilului comunicat publicat ieri în ziare de direcţia Uzinelor condam­nate. Justiţia militară însă, a vrut să se dedea la o ispravă de Samson , cu riscul de a dărâma tot templul de băligar al «prestigiului» autori­tăţii ucigaşe, justiţia aceasta a în­­gropat, sub scârboasele ruine, şi pe arendaşii de Palaelibuşi, Romimani şi Cauciuci, autorizaţi cu veneraţie publică şi ierarhică, să asigure sin­uciderea «înarmată» a României şi onoarea soldaţilor noştri de a se mai bate, încă odată, fără arme. Pentru pigmentarea atmosferei cu un surâs, se cade să nu lăsăm nere­­lerată şi ur­mătoarea copioasă frază din comunicatul înfioratelor Uzine: «Din aceste declaraţii a reeşit clar pentru fiecare om imparţial, că pentru obţinerea de comenzi în România întreprinderile Skoda n’au avut necesitatea de a uza de mijloace extraordinare». Patronii lui Seletzski găsesc că mijloacele întrebuinţate n’au fost «extraordinare». Adică n’au depăşit cheltuielile normale ale unor aseme­nea afaceri- Se pare că bietele uzi­ne erau pornite pe sacrificii şi mai mari... Ne-am speriat doar noi, profanii, de moftul acela de 300 milioane, înscrise — cu o discreţie, foarte in­discretă prin obstinaţia ei — în catalogul cu pseudonime al fortu­lui din str. Batiştei, singurul fort bine­ apărat de armele Skodek 300 de milioane nu sunt, în pre­ţuirea risipitoarelor întreprinderi, «mijloace extraordinare»... Spre ştiinţă celor în drept! Mai ales că Skoda ne încunoştiin­­ţează cu seninătate despre dispozi­­ţia ei de a continua «bunele rapor­turi» cu România. Pe care o mustră dar o iartă. Dem. Th­eodorescu 0­03 Economiştii ca şi filantropii eco­nomici vorbesc — cam de multă vreme — despre o dramă a gospo­dăriei rurale. Nu interesează cauze­le cari au deslănţuit criza şi au a­­dus ruina, precum nu interesează nici discursurile pesimiste cari nu pot remedia nimic. Interesează însă începuturile de reorganizare ale gos­podăriei rurale• De la masa de scris, de la biroul din Bucureşti, aceste în­ceputuri nu se văd■ Se exagerează în bine sau în rău, niciodată, nu se fac juste constatări. D. prof. Onice­­■icu a arătat, în coloanele noastre câte iluzii îşi fac acei cari cred că puterea de cumpărare a ţărănimii a crescut. Ţăranii nu-şi plătesc dato­riile şi, de bine de rău, le rămâne ceva bani. Cu care, caută să se îm­brace şi să se aprovizioneze cu mar­fa de la târg. Din clipa însă, când e­­conomia generală ar funcţiona iar normal, după clasicele ei legi, ţără­nimea ar fi obligată să onoreze po­liţele Ia, scadenţă, să-şi achite impo­zitele şi câştigurile s’ar spulbera. Se petrece totuşi un fenomen, mai cu seamă, în marile gospodării ru­­rale, care merită remarcat. Agricul­torul mijlociu — fiindcă de un ma­re agricultor nu se mai poate vor­bi astăzi — îşi caută altă ieşire de­cât acea a producţiei agricole pro­­p­riu zise. Întâi, încearcă să-şi co­mercializeze el însuşi produsele fă­ră a mai face apel la intermediar; apoi, încearcă să-şi organizeze în aşa fel gospodăria, ca să nu se mai facă risipă. La multe gospodării ru­rale, din apropierea Capitalei, s’a intensificat creşterea păsărilor pre­­cum­ şi creşterea gândacilor de mă­tase. Este adevărat că aceste cul­turi extrem de delicate cer răbdare, atenţie. Dar, ne explică o gospodi­nă, la creşterea gândacilor de mă­tase, ea a realizat un câştig de 7000 lei, în şase săptămâni, crescând, nu mai mult ca douăzeci şi cinci de mii de gândaci! La creşterea păsărilor,­­ câştigul este mult mai mare. Sunt crescăto­rii şi îngrăşătorii pe lângă Arad, ei ne au îmbogăţit pe crescători. Pil­da aceasta este urmată, deocamda­tă, de agricultorii mijlocii, cari în­cearcă să comercial­izeze păsările lor ca şi cele colectate prin judeţ. Sunt crescătorii de aceste, în judeţul Dâmboviţa, care aduc la Bucureşti, cam 200 capete de pasări pe zi... Micul agricultor r.­are posibilita­tea să urmeze pe cel mijlociu■ Nici nu este educat în acest sens, nici ientabilitatea n'ar fi prea mare pen­tr­u dânsul- Dar, preţul produsului tău va spori pe măsură ce se vor înmulţi crescătoriile de păsări. Gospodăria rurală mijlocie caută precum se vede, a se orienta pe ur­mele latifundiei antebelice. De­pinde de reuşita câtorva proprie­tari, ca alţii să imite pilda. Un înce­put se face totuşi, pentru reorgani­zarea gospodăriei­­rurale. Şi acest început, oricât de modest, merită subliniat şi dat ca pildă. i. Cg. Vremea reintroiflrii marelui, polemicului, istoricului partid D. I. G. Duca luând, alaltăieri, cuvântul în adunarea de la Hurezi a spus că e perfect încredinţat că «ceasul» istoricului partid se apro­pie «Orice ar face naţional-ţărăniştic — a spus d. Duca — nu pot pre­lungi agonia lor. ia- m-b1­-« reclamă, cu hotărâre tot mai evi­dentă, venirea la putere a partidu­lui naţional-liberal. Ţara are con­ştiinţa că, precum în trecut parti­dul naţional liberal a salvat-o, în toate împrejurările grele, tot astfel şi acum scăparea nu poate veni de­cât tot de la acest mare, puternice și istoric partid». In vremea în care d. I. G. Duca vorbea astfel la Hurezi, la Bucure­ști d. G. Brătianu primea pe d- Va­­sile Sassu care, în numele d-lui Duca venea să propună fiului lui Ion Brătianu reintrarea, împreună cu toti prietenii săi, în partidul li­beral de sub șefia d-lui Duca, asi­­gurându-l pe d. G. Brătianu că va fi reprimit cu toate onorurile şi va avea act locul de cinste pe care-l merită. Intervenţia aceasta a d lui Duca era motivată prin faptul că «atmosfera din partidul condus de d Duca este foarte prielnică unei reîntregiri». Răspunsul dat de d. G. Brătianu, în ciuda aparenţelor, dovedeşte că şefa­­, ş­i partid liberal - rea cu tot dinadinsul, reîntregirea. D. Brătianu,­ se ’nţelege, şi-a mărturisit nemulţumirea faţă de invitaţia de a intra în partid,­­ ca un conducător, oarecare, de dizi­­dentă. D. Brătianu pretinde că, in două alegeri generale, a făcut, stră­­lucit dovada că este șeful unui partid destul de puternic. A răs­puns, apoi, că deși nu are cu d. Duca nici o socoteală personală de încheiat, nu poate să nu observe că reîntregirea partidului liberal nu se poate face sub «actuala condu­cere», care a dovedit că misiunea încredinţată e prea grea pentru li­nierii ei slabi. Fii ui condus de d- DuCa, partidul v •­­u orice pri­lej, dovada lipse IA e otărâre în actele sale. ___ încolo, credo fată este peun mare răspânti; ceasta narUdn sj» facă mărturia forţei sale, D. Brătianu crede că «partidul liberal trebue să dea ţării un guvern unitar, puter­nic şi în măsură a reprezenta ideia de autoritate. Şi crede «că momen­tul este oportun pentru reîntregi­­rea partidului». La Hurezi, d. I. G. Duca a pome­nit de «marele, puternicul, istoricul partid». Dar care-i, astăzi, acest mare şi puternic partid? Partidul de sub şefia d-lui Duca? După ma­rea spărtură şi după împoncişările, de astăzi din lăuntrul lui? Partidul liberal, atâta vreme cât va rămână rupt în doua, nu va pu­tt­a­­fi nici puternic şi nici mare. Istorie? Dar ce însemnează asta astăzi? Istoric, într’un fel, este şi «parti­­dul» d-lui Grigură N. Filipescu. Partidul liberal nu se va putea mândri cu tăria şi cu măreţia lui, atâta vreme cât va sta neîntregit. Iar vremea acestei reîntregiri a treţ­uit. Ţara are nevoe de instrumente serioase, de guvernare. Un partid liberal reîntregit, da, ar putea fi un instrument de guvernare. Țara nu poate decât să dorească această­­ reîntregire. Pe ea n’o interesează­­ persoanele sub care se va face re­­reîntregire. Pe ea n’o interesează faptul reîntregirii.­­Aleagă-și istori­cul partid orice șef, sau oprească­­şi pe cel de astăzi, — treaba lui. Numai unirea să se facă. Odată reîntregit şi neînţelegerile lăuntrice stinse, partidul liberal va putea pretinde conducerea ţării. Fiindcă va fi un partid mare, pu­ternic. Se înţelege că astăzi chemarea la conducere este în funcţie şi de so­luţiile precise pe care partidul ie are pentru relele ce pătimeşte ţara. Soluţii pe care nu noi Ie vom cân­tări. Dar mai întâi este nevoe ca partidul ce prezintă soluţii să fie puternic, stăpân pe sine. Iată de ce ţara — dezinteresându- se de persoane — nu va putea de­cât să aplaude isbânda încercărilor de reîntregire a partidului natio­nal liberal,­­ a marelui, puterni­cului istoricului partid national li­beral, G. Racoveanu de o a­ Misterul Piramidei Kheops de ION MARGINEANU îndată ce s’a ajuns la concluzia că pământul e rotund şi izolat în spa­ţiu, ca ori care din planetele cunos­cute până atunci, savanţilor li s’a impus atât prin curiozitate, cât şi prin forţa împrejurărilor ştiinţifice, să-i determine dimeniunile- Cum se determină aceste dimensiuni ? Prin călătorii în jurul pământu­lui ? Nu. Dacă pământul e rotund, e su­ficient să calculăm lungimea unui arc de meridian de un grad. Fiind­că cercul are 360 de grade, o simplă înmulţire cu 360 ne va da lungimea meridianului, deci raza pământeas­că cu toate corolarele ei. Adică, su­prafaţa, volumul şi greutatea lui. Cum să se măsoare lungimea u­­nui arc de un grad, şi de unde ştie cineva că a parcurs exact un grad pe unul oarecare din meridianele pământeşti ? S’a observat încă de mult timp, că cu cât ne apropiem de polul pă­mântesc, cu atât steaua polară se ridică deasupra orizontului, şi s’a stabilit că dacă cineva parcurge pe un meridian un număr oarecare de grade, dela equator către pol, steaua polară se ridică şi ea deasupra ori­zontului cu acelaş număr de grade. Voiu merge deci pe meridian, dela equator către pol, atâta timp, până voia observa că steaua polară sa ridicat deasupra orizontului cu un grad. Lungimea arcului de meridian de un grad, va soluţiona prin urma­re chestia dimensiunilor pământu­lui. Acest lucru e extrem de uşor în teorie, dar tot pe atât de greu din punct de vedere practic, încă înainte de era creştină, Era­­tostone prin o metodă simplă, şi mă­reaţă cu toate acestea a încercat să determine lungimea meridianului pământesc, ajungând la un rezultat destul de apropiat, ce face cinste me­moriei sale (40.500 km.). Cu un mi­leniu mai târziu, măsurările făcute în câmpiile Mesopotamiei au dat un rezultat mult mai aproximativ decât a lui Eratostone (42-500). Târziu de tot ,în secolul al 16-lea, Fernel — un medic francez — preocupat de a­­ceaşi chestiune, află, măsurând dis­tanţa de la Paris la Amiens prin nu­­mărul de învârtiri a roţilor trăsurei sale, că lungimea unui arc de me­ridian de un grad d­e 57.070 toaze, ce­ea ce echivalează cu 111532,43 metri. Un rezultat destul de apropiat. Problema a început să devină de­ja o adevărată obsesie pentru lumea ştiinţifică. Măsurări multiple de toată linia. Rezultatele însă, erau cu atât mai decepţionante, cu cât erau departe de a coincide. însuşi marele geometru francez, abatele Picard, nu află un rezultat de­cât cu 10 teaze diferenţă faţă de a lui Fernal. Mai târziu însă, geodezienii au obsevat un fapt curios, că numă­rul de oscilaţii pe unitate de timp, al unui pendul oarecare, diferă de la equator la pol. Şi, cum gravitatea este acea care cauzează oscilaţiile pendulare, înseamnă că dacă numă­rul oscilaţiilor depinde de faptul că suntem mai epx­oape de equator sau de pol, gravitatea nu este aceeaşi ca intensitate, pentru ori­care loc depe suprafaţa globului, ci variază şi ea. S’a constatat că e mai mare la pol şi mai mică la equator. Dar de aici rezultă consecinţa extraordi­nar de importantă, că polul pămân­tesc e mai aproape de centrul pă­mântului decât un punct oarecare de pe equator. Deci pământul e tur­tit. Prin urmare, încă o dificultate în calea determinării dimerisiunilor pământului, aceea a cunoaşterii gra­­dului său de turtire. Prin multe dificultăţi şi peripe­ţii au trecut savanţii, până s’a sta­bilit, abia în secolul al 20-lea că tur­­tirea pământului e cuprinsă între 1/2 97 şi 1/2 98. Revoluţia franceză, a impus între altele, schimbarea unităţii de mă­sură, pretinzând Academiei de ştiin­ţe din Paris, să­ stabilească o uni­tate de măsură care să se bazeze pe ceva invariabil. Academia după la­borioase cercetări şi eforturi, a sta­bilit ca unitatea de măsură, a zecea milioana parte din sfertul meridia­nului pământesc, numit metru. Prin urmare, să se ţină în minte, că la sfârşitul secolului al 18-lea se cre­dea că meridianul e invariabil. Cea mai mare decepţie. Nu după mult timp s’a constatat că metrul e cu 2 zecimi de milime­­tru mai mic, şi că fiecare meridian are forma sa specială, nici chiar equatorul neavând o formă regula­tă. Şi fiindcă toate meridianele di­feră unul de altul (după teoriile re­cente a lui Wegener chiar acelaş meridian e variabil, ceea ce e veri­(Citiţi continuare în pag. 11­ a). In pagina VII l-a: Unitatea liberale se poate reface numai cu sacrificarea şefiei d-lui Duca Premiile inflaţiei In America VEDEM DIN JAM Pe marginea unui lac d­­n judeţul Dorohoi DISCUŢII In Cuvântul de la 26 August, Pă­rintele Al. N. Constantinescu de­nunţă asociaţia creştină ortodoxă «Oastea Domnului» ca o mare pri­mejdie pentru Biserica noastră, că­reia i-ar fi «schimbând învăţătura şi aşezămintele», întrebuinţând me­tode sectare şi ducând, natural, că­tre secte. O largă argumentare face Sf. Sa împotriva «ştirbirii autorităţii epis­copale», prin «infiltrarea într’o pa­rohie a unei asociaţii religioase... ortodoxe... condusă de alt ierarh», întrebându-se îngrijorat: «cum mai păzeşte preotul turma încredinţată lui, când peste capul episcopului său,trebuie să asculte de oastea (!) organizată în satul lui, fără voia lui, de un alt episcop­­!» Subliniind că «religia creştină nu cuprinde numai morală ci şi dreap­tă credinţă». Sf. Sa atacă de front «Oastea Domnului» în tot ce arată ea ca legitimare (adică faptele), a­­cuzând-o că «pustieşte satele, des­­binându-le sufleteşte şi trupeşte» şi cerând chiar Statului să ia «măsu­rile impuse de gravitatea situaţiei». Ca unul ce cunosc bine asociaţia incriminată, fiind de cinci ani un asiduu membru al ei, să mi se în­găduie a da cetitorilor câteva lă­­muriri întru apărarea acestei asocia­ţii, atât de nedreptăţită tocmai de cei cari ar trebui să se bucure şi să se folosească mai mult de ea, în îndeplinirea sfintei lor chemări. Oastea Domnului Isus s’a născut acum 10 ani, din mila de oameni a unui preot cucernic, care conducea buna foaie pentru popor Lumina Sa­telor, din Sibiu, întristat de felul cum creştinii noştri prăznuesc cele mai mari sărbători prin beţii tur­bate, sudalme şi orgii, Părintele Io­sif Tri­fa a pus întrebarea: oare nu bt­­tUf ~Xj-aAl.{Jfl XJ. L»i auitLirCÎci cu hotărâri de vrednici creştini, cu prilejul înnoirii anului ? Şi a în­demnat pe cetitori să ia,­­în numele lui Hristos şi sub puterea Lui, ho­tărârea să se lase de beţie şi su­­dălmi. Acest îndemn a prins. Noi vedem în aceasta puterea Duhului Sfânt. Curând au început a curge scri­sori de mulţumire către redacţie pentru bunul sfat. Scrisorile s’au publicat şi astfel în scurt timp ce­titorii, întărindu-se unii prin hotă­rârea altora, au început a îngroşa numărul aderenţilor. Apoi s’a adău­gat şi hotărârea lăsatului de fumat. Iar în anul următor aderenţii au vrut sa se întâlnească într-o aduna­re pentru a întări asociaţia hotă­­rându-i scopul precis: de a lupta împotriva tuturor patimilor din ei înşişi (ce le strică Si botez primit) şi a urzitorului de păcate, a vrăj­maşului diavol,­­ ţinându-se lipiţi de Biserica creştină ortodoxă, îndru­mătoare pe căile lui Hristos. Aceasta este origina şi aceasta este şi până azi, neabătută şi nedes­minţită, atitudinea Oastei Domnulu Isus, crescută şi întărită prin pre­dica şi jertfa sănătăţii Pr. Iosif Tri­fa, ocrotită şi supravegheată, din­tru început şi până astăzi, de I. P S. Sa Mitropolitul Nicolae al Ar­dealului. Asociaţia are azi, în fruntea sa, încă pe PP. SS. Episcopi ai Ora­diei şi Aradului, pe PP. CD. Arhim. Scriban şi Monisca şi un covârşitor număr de preoţi teologi şi semina­rişti de pe tot cuprinsul României Mari. Cei vre­o 70.000 membri reprezintă cea mai puter­nică temelie a unirii de DR. CONST. S. SAMSON aceia întru credinţa vie în Biserica creştină ortodoxă, a fraţilor din toate ţinuturile româneşti, — unire pe care­ n’o pot ataca nici «regiona­lismele», nici furia partidelor poli­tice, aici încercările celor cari vor să puie noi hotare între fraţi: des­­părţămintele eparhiale şi parohia- Ie.„­­ Cum, deci ? Când aceşti «ostaşi» se ţiu nedeslipiţi de Biserica noas­tră, când o frecventează regulat, când îi caută sfintele Taine, (câţi «creştini» se mai mărturisesc şi se mai împărtăşesc azi?), când vădesc credinţa în faptele lor, curăţindu-şi inima de toate păcatele disolvante şi ucigătoare, când preoţii îi au în Biserica lor, sub ascultarea sfinte­lor învăţături, gata pentru orice bu­­nă ispravă creştină, plini de râvnă creştinilor primari, ■i poate să se plângă vreun preot de această nă­vală a sufletelor către Dumnezeu ? Cum ? «Preoţi bruscaţi şi jign­ii» de «ostaşii Domnului Is­us» ? Să mi se aducă o singură dovadă autenti­că.­ Dar se simt desigur bruscaţi şi -00-------­ (Citiţi continuarea în pagina II a) Se spune că actualul Director al Teatrului Naţional, acceptând felu­rite sugestii dinafară, a hotărât traducerea complectă a lui Shakes­peare, după textul original. S'a şi chibzuit formarea unui comitet care va alege traducătorii. E vorba de un comitet de scriitori şi critici; e vorba, de asemenea, ca traducerile să fie încredinţate unor oameni ca­re ştiu bine englezeşte. Fireşte. 1 reh ..«•fr • •n­glezeşte. Dar mai treb.iie să ştie şi româneşte. Asta e, cinat, esenţial. Nu vă amintiţi traducerile, atât de bicrate, ale d-lui Adolphe Stern? Tot din Shakespeare er au şi acelea. Dar nu se puteau înţelege decât cu textul englezesc în faţă. Trebuia să ştii foarte bine englezeşte, să cu­noşti adânc limba lui Shakespeare — ca să poţi urmări traducerea d-lui Stern.­­ Problema traducerilor din Shakes­peare, se dezbate la noi de multă vreme. A intervenit odată şi d. Ior­­ga, scriind un v­ticol în «Flacăra», şi arătând ce departe de original este tălmăcirea d-lui Topărceanu din «Visul unei nopţi de vară». Cât a durat, apoi, polemica Botez-Stern- Barbu-Lăzăreanu, pe marginea a­­celuiaş text Stern, Dumnezeu ştie; noi n’am mai putut-o urmări. Mi se pare că şi cineva din fa­milia d-lui Mihail Dragomirescu a tradus şi publicat câteva piese sha­kespeariene. Am răsfoit una din ele, detestabilă. Şi parcă văd că Laura sau Mihail Dragomirescu vor fi che­maţi să traducă pe Shakespeare, D-le Director al Teatrului Naţional, dacă e adevărat ce se aude cu tra­ducerile acestea, cercetaţi întâi bi­ne ca traducătorii să ştie româneşte, să ştie scrie şi vorbi româneşte. Nu ne interesează un text exact, dar sec, tradus ca la un seminar de limba engleză. Trebuie să fie turnat din nou in româneşte, să violenteze ca­drele limbii române aşa cum Sha­kespeare a violentat cadrele limbii engleze a timpului său. E inutil să mai repetăm aici truismele asupra traducerilor din clasici. Dar, când se găseşte un Tudor Arghezi pentru a recreta pe Moliére în româneşte, trebuie să se găsească şi pentru Shakespeare bărbaţi potriviţi sta­­turei lui.­­ Din fragmentele publicate în Is­toria Literaturilor Romanice, d. Iorga ne-a obişnuit cu gândul că ar putea traduce de minune o piesă din Shakespeare. Limba d-sale are putere, savoare, curaj. Mai ştim, de asemenea, că d. Ion Marin Sa­­doveanu are gata versiunea româ­nească a lui «Richard al IlI-lea». Dacă mai adăugăm şi pe d. Dragoş Protopopescu, erudit şi scriitor de limbă românească, aproape că am terminat lista acelora care ne-ar putea da un Shakespeare viu. Căci pentru unul mort, uscat, presat şi comentat — se găsesc destui har­­ nici.­­ N­ci nu ne dăm seama ce impor­tanţă e hotărârea Teatrului Naţio­nal. Este o verificare a pliabilităţii şi valenţelor limbii româneşti. De acum vom şti şi noi până la ce al­titudine de pasiune şi gând ne pu­tem înălţa cu graiul nostru, păs­­trându-l viu şi nealterat. Să vedem! Mircea Eliade

Next