Cuventul, octombrie 1933 (Anul 9, nr. 3030-3060)

1933-10-01 / nr. 3030

ANUL AL IX-lea. — No. 3030. Redacţa şi Administraţia Buciheş ti, calea Victoriei 48, etajul I (Intrarea prin Pasagiul Imobiliara) TELEFON­­ Fondator: TITUS ENACOVICI 1 312/45 Direcţia 378/10 378/09 Redacţia Administraţia Director: NAE IONESCU AMIINCIU­RILE $1­91IBLICA111LE , , ADMINISTRAȚIA „CU­VANTU­UII“ se primesc la / pr­in toate agenţiile de publicitate Taxa de francare plătită în numerar conform aproab­ei Dir. Gen. P. T. T Ro. 69.195/932 lin Don leat universal: Corporatismul Un confrate se bucura mai zilele trecute pe trei coloane de dificultă­­ţile pe cari le întâmpină d. Musso­lini în instituirea regimului corpo­­ratist; dificultăţi de cari confrate­le nostru lua cunoştinţă din relată­rile unui alt confrate — parizian a­­cesta. Nu ştiu dacă ziarele parizie­ne mai sunt un isvor de informa­ţie. In lume se petrece peste tot astăzi lucruri noui, şi cei mai în­chişi pentru lucrurile noui sunt de­ocamdată francezii, cari, rigizi în armura lor de aur, sunt bucuroşi să constate faptul, oride câte ori o în­cercare nouă d­ă faliment. Aşa fiind însă, indicaţiile­ — fie chiar şi nu­mai reportericeşti — cari ni vin de la Paris nu ne pot fi de nici un folos; căci pornite dintr’o atitudine lipsită de receptivitate, ele nu ne ajută să înţelegem evenimentele. Ceeace în împrejurările ,de faţă e totuş cea dintâiu nevoe.­­ . Problema corporatismului însă nu există pentru aceasta mai puţin. Ea există dacă nu altfel, cel puţin prin aceea că e agitată în chip sta­tornic în presa noastră, şi prezen­tată ca una din marile soluţii ale viitorului. Iată motive pentru cari ea merită deci, să reţie şi atenţia noastră. Să începem prin a aminti că for­mula corporatistă a fost aruncată pentru prima oară în discuţia lumii politice de la noi prin şi de «Cuvân­­tul». De mult, de acum cinci-şase ani. «Corporatiştii» de astăzi nu e­­xistau pe acea vreme; sau dacă voiţi, existau în altă formă decât cea de­­«cugetători politici». Astăzi formula a trecut asupra lor. Şi o a­­gită cu atâta stăruinţă, încât mai că ţi-ar veni să crezi că ei au inven­­tat-o; nu că au introdus-o la noi, ci că au inventat-o pur şi simplu. Pentru asta, sincer nu există su­părare. Suntem de mult deprinşi cu funcţiunea noastră de a furniza idei şi îndreptări nu numai pentru Cugetătorii noştri, dar chiar pen­tru oamenii noştri politici, fără a avea pretenţia de patenţă. In spe­­­ţă însă, treaba e şi mai simplă; nu avem nici o pretenţie, pentru că... ne am lăsat de corporatism. In ade­văr, în toată zarva corporatistă, noi ne-am ţinut liniştiţi, deoparte. Am urmărit, desigur, ceea ce con­fraţii noştri întru cugetare politi­că aduceau pentru lămurirea ches­tiunii. Dar pe măsură ce literatura problemei creştea, creştea şi nedu­merirea noastră, nu există în tot ce s’a scris şi s’a spus în ţara româ­­nească despre corporatism, nici o idee clară, care să ne ajute să înţe­legem despre ce e vorba. Nu zic că nu ar fi, în doctrina corporatistă în genere, nici un ele­ment de întrebuinţat, sau nici un e­­lement care să se înrudească cu noile forme ce se nasc astăzi în chip firesc în colectivităţile omeneşti. Dar vorba asta «corporaţie» e pen­tru noi cu mult prea puţin precisă. Noi ştim un lucru­ de care ne-am condus întotdeauna în încercările noastre de a înţelege evenimentele şi de a schiţa curba lor probabilă : că nu se poate construi o teorie de interpretare a mersului politicei şi istoriei decât pe fapte. Este astăzi însă corporaţia un fapt ? Un fapt existent deja, precis definit, sau măcar în devenire ? Există, în adevăr­ o tendinţă de di­ferenţiere funcţională, şi deci cali­tativă, în colectivităţile umane; şi mai există, în afară de aceasta, o tendinţă de solidarizare pe aseme­nea categorii, astfel diferenţiate, so­lidarizare care, iarăş­i recunoaştem, nu se face numai în ordinea reven­dicărilor materiale, ci merge înspre constituirea unui tip social distinct. Dar sunt grupele acestea corpora­ţii ? Nu trebue să confundăm gazeta cu o revistă sau cu o carte, şi nu trebue să abuzăm discutând aci chestiuni a căror desbatere cere alte dimensiuni şi o altă orientare sau atitudine. Cred însă că măcar atât se poate spune: Corporaţii au existat pe lume. Ele s’au născut pe vremuri, în chip firesc, din condi­ţiile de viaţă respective, cari toa­te porneau dela un cadru­­ esenţial desvoltărilor de pe atunci: viaţa cetăţii închise. Cine nu înţelege ce însemnează asta- oraş, cetate­a nu poate înţelege nici ce însemnează o corporaţie. Se repetă astăzi feno­menele, fie şi pe un alt plan, ana­logie deci, — pentru ca să fim noi îndreptăţiţi a crede că se vor naşte iarăşi bresle, corporaţii1! Nu. Prin urmare nu de corporaţii poate fi vorba, ci de altceva — de ce, nu ştiu; dar de ceva care e altceva decât o corporaţie şi pe care dacă totuş o numim corporaţie nu înţe­leg de ce nu am numi-o şi... galoş. Şi pe urmă, ce însemnează asta «regim corporatist»! E vorba, după câte ştim noi — aşa ni s’a spus — de un regim în care politica să fie desfiinţată. Chiar aşa? Chiar aşa de grav ? Chiar aşa de însemnată şi de bogată în urmări să fie insti­tuirea unui regim al corporaţiilor ? Iată, noi nu credem. Am spus-o şi de ce. A spus-o aci profesorul Dul­­cescu. Corporaţiile nu sunt chiar aşa o rădăcină, un isvor de forme politice. Ci din potrivă, mai degra­bă un rezultat, formă derivată din­tr’o anumită aşezare, o structură definită a colectivităţilor omeneşti. Dar­ atunci cum vreţi dv. să refa­­ceţi statul,­­ începând cu realiza­rea consecinţelor unui nou sistem­­sau cu înşişi principiile, lui crea­toare ? ...Amatori de revoluţie sunt mulţi astăzi în ţara românească. Mai a­­­es între cei cari au încercat de toate. In definitiv, dacă nu mai poţi fi ministru într’un cabinet ori­care, — nu ai dreptul să vrei revo­luţie? Numai că, vedeţi, revoluţia nu se vrea, ci se face. Şi revoluţia nu se face decât când ai nu numai instrumentul pentru a o face — ceea ce şi asta e destul de greu—,dar când există şi condiţiile obiective. Condiţii obiective sunt, slavă Dom­nului; după impresia noastră însă ele nu se numesc corporaţii. Ci alt­fel. Nae Ionescu if CW ORGANIZAREA COLPORTAJULUI S’au adunat la Ministerul Instruc­­tiunei, reprezentanţii editorilor şi librarilor ca să discute un plan de organizare al colportajului; s’a ales o comisune care să pune la punct şi să realizeze planul, iar directo­rul general al poştelor a dat unele indicaţii asupra felului cum ar tre­­bui organizată desfacerea publica­ţiilor prin poşta rurală, aşa se a­­nunţă. „ Ştirea interesează in cel mai înalt grad cultur­a românească şi impor­tanţa ei ,nădăjduim, nu va scăpa nimănui. Dacă autorităţile se vor ţine de cuvânt, dacă editorii se vor bucura de concursul neîntrerupt al autorităţilor, se deschide o eră de prosperitate pentru comerţul de li­brărie românesc, o eră de prospe­ritate încă necunoscută. Intr’ade­­vâr, debuşeuri pentru cartea şi pu­blicaţia românească nu se găsesc decât la oraşe. Marea massă a na­­ţiunei nu citeşte. Pe de o parte, fi­indcă nu­ i se pune la dispoziţie o lectură ieftină, bună, potrivită cu înţelegerea ei, iar pe de altă parte, fiindcă nu s’a pus încă niciodată problema unui colportaj serios. Cărţi pentru săteni, atâtea câte s’au scris, n’au pătruns mai niciodată, în massa rurală. Cultura românea­scă sa developat în măsura în care s'au developat şi alte instituţii, a­­dică, ţinând seama numai de cerin­ţele cercurilor restrânse, imitând, adaptând modele de aiurea, potrivi­te sau nu cu firea şi nevoile de mo­ment ale norodului românesc, i s’a creiat o editură care, abia în ulti­mii ani, isbuteşte să stimuleze con­sumul intern■ Editura românească, ca şi industria naţională a cunoscut multă vreme paradoxul suprapro­ducţiei, când puterea ei de produc­ţie, nici nu fusese pusă măcar, la încercare- Construcţia a fost înce­pută de sus în jos. Ţărănimea nici n’a intrat şi calculele editoriale. Se încearcă, în ceasul de faţă, să se organizeze colportajul. Ca să fie stimulat, mai cu seamă la ţară, con­sumul cărţii româneşti. Ceiace era o datorie a autorităţii culturale, în­dată după unire, se încearcă acum. Adică a se creia mijloacele de locoe­moţiune, cari să-i dea putinţa căr­ţii româneşti să circule. Un drum nou se deschide. Depinde numai în ce fel vor şti să-l utilizeze editorii. Să nu se expedieze la ţară macula­tura otrăvită a romanelor senzaţio­­nale şi să nu se aplice mijloacele poliţieneşti ale abonamentelor ofi­ciale. Să se trimită la ţară, clasicii români cari sunt pe înţelesul po­porului şi în­deobşte orice fel de lectură instructivă, care aţâţă buna curiozitate sau gustul pentru cetii. Fiindcă numai dacă se va ţine seama de marea massă rurală, de nevoile ei culturale reale, planul de colportaj întocmit de editori şi li­brari, în colaborare cu Ministerul Instrucţiunei, va avea succes.Altfel, va rămâne unul din mul­­tiplele planuri care nu s’au realizat niciodată. Editorii trebuie să facă comerţ, nu idealism. Iar autorita­tea are dreptul să controleze şi să trieze publicaţiile, ca să nu avem surpriza unui Sherlok Holmes, ca­re inundă piaţa rurală. Ian Câlugăru Alte aspecte dela serbările din Sinaia Sutele de automobile pe platoul dela Stâna regală în timpul prânzului de Mărfi 26 cor. INCA UN PROGRAM LIBERAL ? Comitetul executiv al partidului liberal de sub conducerea d-lui Du­ca anunţase în ultima sa şedinţă — convocată dealtfel după o serie de tu­bulaţiuni cari au făcut amuza­mentul cafenelei politice — nu ştiu ce măsuri şi hotărîri grave capabi­le să răstoarne actualul guvern pentru a pune în loc­ui atât de râv­nit pe partizanii şefului de la Măr­dăreşti. Evident, lumea a cetit comunica­tul de atunci al «Viitorului», libe­ralii s’au simţit încălziţi sufleteşte de asemenea rezoluţii războinice şi curajoase, menite să le aducă amin­te de timpurile de splendoare de al­tă dată, dar nici omul de pe stradă nici chiar membrii clubului din Ca­­lea Victoriei nu leau atribuit un­ui caracter decât acela al obişnui­telor manifestaţii de opoziţie. Poate nieăeri violenţa prozei opoziţioniste nu e în mai vădită contrazicere cu acţiunea opoziţionistă ca la noi. Ci­­tind manifestele partidelor mari râvnesc guvernarea — a tuturor partidelor de altfel — un străin ne­­cunoscător al treburilor noastre po­litice ar putea crede că în fiece zi se pregăteşte în blânda noastră ţa­ră cel puţin o revoluţie. In reali­tate lucrurile sunt mult mai blaji­ne, politicienii noştri fiind mari a­­vuatori de vorbe tari, dar foarte pu­ţin dispuşi să le traducă în fapt. Iată de ce unele informaţii pe cari Ie publică gazetele despre hotăriri­­le pe cari ar urma să le ia delega­ţia permanentă a partidului liberal într-o şedinţă anunţată pentru as­tăzi, au darul să surprindă. Nu nu­mai fiindcă aşa cum arătam mai sus politica noastră e numai vorbă şi prea puţin acţiune, ci şi pentru­că aceste deciziuni sunt luate de un partid socotit prin excelenţă de or­dine şi cu o structură atât de cate­gorie anti-revoluţionară. Astfel în ce priveşte lupta împo­triva guvernului se vesteşte că frun­taşii liberali preconizează declanşa­rea unei opere de propagandă în ţa­ră ca nimeni să nu mai plătească impozitele către Stat. Desigur­ un asemenea îndemn care în vremurile de criză de azi ar putea să zăpăcea­scă minţile, e foarte grav. Ne a­mintim ce indignare a stârnit în presa liberalilor când sa vânturat pe vremea guvernării lor o inten­ţie similară atribuită opoziţiei na­ţional ţărăniste. Dar pentru o orga­nizaţie politică pretinzându-se moş­­tenitoare a actualei guvernări, a fa­ce o propagandă pentru neplata dă­rilor, este de neînţeles. Căci, admi­ţând succesul unei atari acţiuni, se creiază o stare d­e snirit care s’ar întoarce şi împotriva viitorului ca­binet. Lumea deprinsă să nu-şi mai împlinească obligaţiile faţă de Stat, n’o să se grăbească, de dragul par­tidului liberal venit la putere, să dea buzna la ghişetele percepţiilor. Lăsând la o parte caracterul anar­chic şi anti-patriotic al unei aseme­nea propagande, însuşi interesul partidului liberal care se vrea la răspunderile guvernării, ar fi peri­clitat în chipul cel mai grav. Iată de ce refuzăm să admitem că prietenii politiei ai d-lui Duca ar putea nu să ia această hotărîre, dar măcar s’o aibe în vedere. In afară, însă, de rezoluţiile cu privire la campania de răsturnare a actualului regim, se anunţă din cercuri liberale că d. Duca ar fi în­tocmit și un nou program, cuprin­zând soluțiuni radicale. Printre a­­cestea ar figura o reformă socială care ar prevedea participarea lu­crătorilor la beneficiile patronului- Reformă socializantă, luată din pro­gramele partidelor de stânga, ea ar veni în conflict cu întreaga doctri­nă liberală, cu structura şi spiritul liberalismului. Căci de esenţa aces­­tuia este libertatea de acţiune şi de iniţiativă pentru toţi factorii vieţii sociale şi economice. Mergând ast­fel spre stânga socialistă, noul pro­gram al partidului liberal ar cu­prinde totodată și măsuri suscepti­bile să întărească principiul de au­toritate prin reducerea rolului si puterii parlamentului, ale cărui se­siuni ar fi scurtate, ale cărui dezba­teri ar fi simplificate. In acest punct programul atribuit d­lui Du­ca pare să se inspire din doctrinele așa numite de dreapta, ale regimu­rilor anti-democrate, anti-liberale, ale regimurilor de autoritate. Acest mers în zig-zag, aceste împrumu­turi dela dreapta şi dela stânga, a­­ceste contradicţii flagrante între punctele aceluiaşi program agrava­te de faptul că ele sunt deadreptul incompatibile cu tot ceia ce consti­­tue esenţa liberalismului reprezen­tat de un partid care se intitulează liberal, ar da elaboratului d-lui Du­ca un caracter hibrid şi artificial. Ar putea vreodată d. Dinu Bră­­tianu ca şi toţi liberalii câţi se gă­sesc pe aceiaşi linie de cugetare po­litică, au aceeaşi formaţiune spiri­tuală şi aceleaşi interese să se îm­pace cu un program socializant ? Iar pe de altă parte vor admite li­beralii cari se simt democraţi o re­formă de natură să desfiinţeze a­­proape parlamentarismul, forma po­­litică cea mai proprie societăţilor b­urghezo-capitaliste şi liberale . Pentru oricine gândeşte organic­­ este imposibil să admită că parti­dul liberal s’ar putea ralia unui a- I tare program, chiar dacă el n'ar fi ! atât de confuz şi de contradictoriu­­ precât ni­­ prezintă informatorii din I jurul d-lui Duca. Iar dacă totuşi faptul s’ar petrece, ar însemna abdicare totală a partidului liberal dela fiinţa, dela doctrina şi dela tradiţia sa. E adevărat că în adânca criză în care se găsesc partidele noastre, totul pare­ cu putinţă. Vladimir lonescu D. I. G. DUCA Vaticanul nostru de PR. I. D. PETRESCU Judecata pur omenească justifică instituţiile, ce se desvoltă în sânul societăţii, prin utilitatea lor. De îndată ce o instituţie, indiferent care, nu-şi mai poate menţine pres­tigiul, rezultantă indiscutabilă a cuantumului de bine şi influenţă a­­dus în societate, ea se dărâmă cu mai mare sau mai mică grabă, cu mai mult sau mai mic zgomot. Nu voi privi, eu, instituţia «Biserică» din acest punct de vedere, strict o­­menesc, pentru mine ca fiind o in­stituţie divino-umană prin origina şi scopul ei; dar mă voi servi de judecata, pur omenească, pentru a justifica rostul ei şi încă ce rost printre noi­­ împrejurările postbelice în diver­se ţări luminate au evidenţiat ro­lul bisericii în desfăşurarea acti­vităţii sociale, ca factor de pene­traţie, de echilibru, de cohesiune, promovând şi înfrânând acţiunile omeneşti, întru­cât rolul său era de a turna idealism în vâltoarea vieţii humano-materialiste şi a scu­tura aceiaş biată viaţă omenească de nespusa şi insuportabila greuta­te ce şi-a pus pe umeri, cu gândul şi voinţa dârză de­ a o purta In faza actuală în care noi ne găsim, biserica reprezintă o imensă necesitate pentru întărirea şi con­solidarea societăţii noastre, cu con­diţia ca ea să fie, să vrea să fie, o instituţie culturală în cea mai largă Ce se întâmplă la Geneva, de când s’a deschis noua sesiune a Societăţii Naţiunilor, este de o monotonie care întrece toate resursele de plictiseală ale acestui oraş profund plictisit. • Cm doi ani în urmă, luna Sep­tembrie însemna pentr­u placida ce­­tate elveţiană o strălucitoare des­chidere de stagiune. Nu era un eve­niment politic. N'a fost niciodată un eveniment politic. Dar era un fel accepţie a cuvântului. Deci pe a-1 de Salzburg al diplomaţiei, un fel ceastă latură şi în această direcţie de Beyreuth al politicii externe, nn ea trebue să-şi justifice necesitatea fel de oraş muzical, reşedinţă de sa, într’o societate, când agnostică, * premia e europene, la care era de când superstiţioasă, o societate d­ă-" «bonton» să-ţi faci apariţia. dită pe contraste foarte periculoase.* Probleme n’au fost niciodată ace­­a societate ce nu are de cât forme 1°. Aţi băgat de seamă că ori de vagi de concepţii culturale şi nici câte ori s’a ridicat o chestiune cu o aşăzare metodică sau continuă, adevărat serioasă, ea a fost trans­­eare să se afirme, cu hotărîre, în- Pontată aiurea, departe de Geneva tr’un fel sau altul. Așa că, pentru statul politic, biserica dacă nu îm­plinește o misiune culturală — care singură priviiazu — ea nu-și poate justifica utilitatea şi impu­ne paşnica dăinuire-­O biserică mi­luită prin budget pentru considera­ţii cu totul străine de rosturile ei, în contradicţie flagrantă cu reali­tatea, o biserică socotită — în afa­ră de discursurile oficiale — ca o instituţie anahronică, ce trebue menţinută pentru popor, adică pen­tru prostime, îşi are zilele quasi-nu­­mărate. Când o mână tare s’ar ivi la orizont, care să impună superstiţiei bolnave, sau captând-o să creieze o mistică de ocazie, care să înlocuiască elementul preot — instrument politic ocazional — cu elementul: misionar-naţional, pre­dicator, gardist, republican, revolu­ţionar, etc­., atunci instituţia «Bi­serică» pentru statul politic agnos­tic, ce mai poate reprezenta ? ! Dar, pentru că este un adevăr, a cărui evidenţă oricine o poate veri­fica, că în faza de cultură în care ne găsim, biserica este elementul cel mai de seamă, care poate ajuta o serioasă consolidare, este de dato­ria oamenilor politici, în afară de concepţiile lor politico-filosofice, — dacă cumva există — ca şi a inte­lectualilor, să îndemne biserica şi s’o constrângă în graniţele ei cul­turale. Să creieze un Vatican cultu­ral, în afară de sfera politică, — care pentru cei mai mulţi devine ţigănie politică, — să creieze o ce­tate de muncă, de dârză acţiune, care să radieze o binefăcătoare şi simţită lumină în bezna minţii şi în dezvoltarea vieţii celor mulţi. Biserica însăşi din această latură, zace, mulţumită de rolul pe care i l-a încredinţat statul politic, — de­zorientat el însuş de multă vreme încă — zace în afara graniţelor cu­l­turale propriu zise. E un adevăr văzut şi simţit de oricine vrea să mărturisească sincer ceea ce reda şi ceea ce simte. Crâmpeie de pre­supusă, tolerată, manifestar­e cultu­rală nu pot încheia un cerc de multă maleabilitate dar şi de hotărîtă du­ritate. Căci faptul de a preda reli­gia în şcoala secundară sau prima­ră nu reprezintă nici­de­cum un mo­ment veritabil cultural, nici în viaţa bisericii noastre, nici în viaţa socie­tăţii noastre. Altul este momentul, pe care noi nu-l avem, cu toată re­clama vinovată şi lumească ce se face. Şi acest moment trebue căutat dincolo de manualele didactice pen­tru uzul şcolilor mărunte sau în­­nalte şi dincolo de cursurile teolo­gice înnalte sau mai puţin în­­nalte. Dealtfel şi în acestea nu se (Citiţi continuarea în pag. 11-a) Pe lacul Leman... şi de Societatea Naţiunilor1­ La Lau­sanne, la Londra, la Paris, la Stres­­sa, la Roma—oriunde în sfârşit, nu«u­mai la Geneva nu? Lacul Leman era păstrat exclusiv pentru viligiatură şi pentru şedinţe inocente.­­ Dar şi aşa, cu această neseriozi­tate ironică, ce i-a fost dedicată din capul locului, Geneva a fost până prin 1931 un punct apreciabil pa harta politică europeană. Se ridicau acolo parole de succes, erau puse în circulaţie formule, se aşteptau dez­legări, Geneva era în Europa un fer­ment uşor, fără pătrundere adâncă, fără priză asupra marilor decizii, fără valoare în ordine practică, dar­ care aducea an cu an o incontesta­bilă înviorare în viața politică ex­ternă a continentului. Luna Septembrie era anul nou al Europei. Era revelionul ei politic, —și vorba asta nu are nimic pejora­tiv, căci era acolo vaga emoţie pe care o au oamenii totdeauna pe pragul începuturilor — fie că e un început de an, un început de amor, un început de afacere. La Geneva, aveam odată la 12 luni putinţa de a face socoteli me­lancolice pentru tr­ecut şi socoteli înviorate pentru viitor. — ceea ce era naiv dar sănătos. ...Astăzi, telegramele care ne vin de acolo sunt de o platitudine su­premă. Un exemplu: «Raportul propune ca preşedintele consiliului Societăţei Naţiunilor să fie autorizat a fixa, de acord cu raportorii şi cu secretarul general, data convo­­cărei unei conferinţe diplomatice, che­­mată să examineze proectul de conven­ţie elaborat de comitetul economic asu­pra unor chestiuni veterinare». Pacea lumii poate dormi liniştit, de vreme ce Societatea Naţiunilor, veghează «asupra unor chestiuni veterinare».­­ Mihail Sebastian fCititi continuarea in parfina­li­a) Meniuni Critice de PERPESSICIUS CLAUDIO ISOPESGtl: II musicista romeno Ciprian Porum­­bescu a Roma (conlettere inedite), iip. R. Giusti, Livorno, 1951.—CLAUDIO ISOPESCU : Un artista romeno deli’ 800 a Roma (Gh. Asachi), ed. Leonardo da Vinci, Roma 1932.— CLAUDIO ISOPESCU : II viaggiatore Dinicu Golescu in Italia, Istituto per l’Europa Orientale, Roma, 1932. —CLAU­DIO ISOPESCU: II poéta Duilio Zamfirescu a Napoli, iip. d. R. Universitâ, Napoli, 1933. — CLAUDIO ISOPESCU: II vescovo Amfilohie Hotiniul e l’Italia, Istituto p. l’E. Orien­tale, Roma, 1933. In opera de reciprocă cunoaştere italo-română, despre care, cu prile­jul plecării d-lui Ramiro Ortiz vor­­biam­ în foiletonul nostru trecut, d. Claudiu Isopescu îşi are capitolul său, de militant asiduu şi de cerce­tător cu mâna fericită. Două sunt direcţiile activităţii sale şi pe a­­mândouă d.­Claudiu Isopescu le slu­jeşte cu râvnă şi competenţă: tra­ducerile de autori români în italie­neşte şi studiile de istoriografie lite­rară. Numeroasele opere din clasicii şi contemporanii noştri, pentru a căror tălmăciră d-sa şi-a asociat e­­levi, recrutaţi dintre italieni, dove­desc din parte-i o constantă drago­ste pentru această literatură româ­nească şi o înaltă înţelegere a im­perativelor propagandei moderne. Intr’adevăr, în nici o altă limbă n’au apărut, traduse, atâtea opere din literatura noastră şi nici o altă literatură străină nu are prilejul să fie mai exact informată, în ce ne priveşte, ca aceia italiană. Şi acea­sta graţie d-lui Claudiu Isopescu. Dar d-sa este totodată şi un isto­ric literar, dublat de un publicist activ, care foloseşte atâtea din pe­riodicele italiene pentru tipărirea contribuţiilor sale istoriografice. De­spre aceste contribuţii am mai avut prilejul să scrim la apariţia studii­lor sale despre Asachi şi Ion Codru Drăguşanu. Extrasele de astăzi, din­tre cari unele veritabile studii cu­prinzătoare, le continuă pe acelea, atât în metodă cât şi în spirit. D-l Claudiu Isopescu şi-a rezervat din ogorul aproprierilor italo-române, totul, demonstrativ am spune, al a­­celor români cari au vizitat, în felu­rite epoci Italia, şi au lăsat despre şederea lor în peninsulă, mărturii când lirice, când informate, întot­deauna revelatoare. Şi este, trebue să recunoaştem, una din coardele cele mai sensibile. Cu cât mai scum­pe ne sunt acele nume de diplomaţi, de ofiţeri şi scriitori, ai neamuri­lor, câre se cuprind în «Istoria Ro­mânilor prin călătorii» a d-lui N. Iorga, atâţia din ei cuceriţi de un pitoresc cu care nu se mai întâlni­seră; cu cât mai drag Puşkin, pen­tru că, exilat ca un alt Ovidiu, în sudul Basarabiei, şi-a murmurat versurile peste Buceagul nostru moldovenesc; cu cât mai impresio­nant patriarhul venerabil de la Yas­­naia Poliana, pentru că pe vremea războiului Crimeei, când era mai mult ofiţerul de cazaci Tolstoi, a străbătut plaiurile noastre şi a lă­sat în jurnalul său impresii vala­­hice, şi, cu toate că încă nu ne năs­­cuserăm­ ca popor, acum două mile­nii, cu cât mai emoţionante sunt pentru noi «Ponticele» şi «Tristele» lui Ovidiu, numai pentru că i-au fost confidente, Dobrogea şi Dună­rea şi Marea. Sau, pentru a veni la ziua de azi, cu cât nesaţ am fi cetit o pagină de Georgs Duhamel­ sau de Leon Pierre Quint, aceşti doi călători de rasă care ne-au vizitat în timpul din urmă. Există un or­goliu etnic veşnic prezent, căruia nu te poţi smulge şi el se satisface şi numai din simpla întâlnire a u­­nui nume familiar sub condeiul străin. Aşa, de pildă, aţi auzit până astăzi de contele d’Entraigues, că­lător la Poartă şi prin Egipt la sfârşitul veacului al XVIII-lea ? Scriitorul din el fusese necunoscut chiar francezilor­ Şi iată că în «scri­sorile galante şi pitoreşti asupra E­­giptului» pe cari le tipăreşte ulti­mul nr. din «La Nouvelle Revue Franţa­ise» se face menţiune despre o prinţesă valahă, Alexandrina Ghi­­ca, favorita Sultanei, care fiind în curent cu toate misterele galante ale seraiului, povestea o mie de isto­rioare lascive. «Lesbos şi Sapho», a­­daogă editorul scrisorilor, d. Au­­biant, valoros şoarece de bibliotecă, cunoscut pare-mi-se, prin rechizito­riile de acum câţiva ani, din «Mer­­cure de France», împotriva lui An­dré Mauro­is, «Lesbos şi Sapho» fi­sură pe d. d’Entraigues să-și uite de Lycurg și Lacedemonia. Neîntre­rupt strecurat la prințesă, îl întâl­

Next