Cuventul, decembrie 1933 (Anul 9, nr. 3090-3118)

1933-12-01 / nr. 3090

a &* ANUL AL X-lea.­­ No. 3.090. n’ed­acpa $i Administraţia bucureşti, calea Victoriei 48, etajul I (Intrarea prin Pasapiul Imobiliara ) 3.1245 Direclia d­ .1244 Redacţia :l convorbiri cu provincia 3.1243 4aminiiira/iu Fondator s Director : TITUS ENACOVICI NAE IONESCU ANDNCI091LE $1 PUBLICAŢIILE te primesc. ADMINISTRAŢIA „CUVÂNTULUI“ şi­ prin toate agenţiile de publicitate taxa da bancara plătiti in numarar con­fam airaiire Dir. Gen. P. î. T. Ho. 63.196/332 Statui pentru Iosif şi Ghendi - pe când şi lui Eminescu? Societatea Scriitorilor Români este, pare-se, în serie bună. Ieri ob­­ţinea, cu graţiosul concurs al pri­marului reintegrat, un loc de la pri­mărie, ca mâine va ridica, din pro­pr­ii fonduri, zidurile palatului său, iar, astăzi, pregăteşte sărbătorirea a doi dintre fruntaşii ei, de la a că­ror săvârşire din viaţă se împlinesc tocmai bine două decenii. Sărbăto­rire, ce dimpreună cu listele de sub­scripţie, deschise binevoitoarelor o­­boluri, ţinteşte să ridice câte o ste­lă funerară pe mormintele de la Be­­llu, ale nefericiilor Şt. O. Iosif şi Ilarie Chendi. Pietatea societăţii scriitorilor se cuvine, în mod special, glosată. Io­sif şi Chendi sunt în analele lite­raturii noastre, doi dintre ardele­nii veniţi de timpuriu în ţară, cu ale cărei destine literare sau con­fundat, fără ca dorul lor după via­ţa de tihnă sau după vatra de obâr­şie a Ardealului să li se fi stins, decât odată cu viaţa. Dovadă, la u­­nul, acele cântece de nostalgie din zilele de înfrângere, dovadă la ces­­tălalt continua legătură cu viaţa culturală ardeleneacă, în ale cărei foi nu pregeta să tipărească şi de unde îşi lua subiectele atâtor con­tr­ibuţi­uni literare. Desrădăcinaţi din locurile de origină, şi Iosif şi Chendi şi-au aflat, totuşi, în viaţa literară a regatului, mediul cel mai prielnic desvoltării talentelor lor, în aşa măsură că dacă Pentru un cărturar ca Lazăr şi pentru un poet ca George Coşbuc, nimeni nu stă la îndoială să-i integreze contribuţiei Ardealului, Iosif şi Chendi sunt, deşi ardeleni de baştină, mai mult ai ţării de dincoace, de­cât de din­colo. Dacă între motivele peisagii­­lor lui Iosif sunt şi câteva ardele­neşti, în schimb nici «Patriarhale», nici «Credinţe» şi mai puţin «Cân­tece» nu traduc, aşa cum se poa­te spune pentru baladele şi idilele înaintaşului său, sufletul şi atmo­sfera de dincolo de Carpaţi. Şi da­că i-a fost scris, căci un destin orb l a mânat pe un drum care nu era al său, să treacă drept rapsodul şi trâmbiţa acelui marş, ce şi astăzi se cântă, să nu se uite că mai îna­inte slăvise pe Ştefan cel Mare, cu egală neutralitate lirică, dealtmin­­teri, pe Ştefan dela a cărui moarte se împliniau patru sute de ani, pe Ştefan glorificat cu tot entuziasmul celor douăzeci de ani ai săi, de tâ­nărul student Mihai Eminescu pro­motorul serbării de la Putna, din 1871. Ştefan O. Iosif rămâne pentru lirica acestui început de veac, poe­tul de graţie al cântecelor de lea­găn, baladistul câtorva frumoase fragmente de cântec bătrânesc, liri­cul îndurerat al propriilor sale ne­fericiri, fantezistul necunoscut din Kaleidoscorpul gemenului său întru nefericire, Dimitrie Angliei şi, mai cu seamă tălmăcitorul avizat şi abil al atâtor tomuri de poezie străină. Ilarie Chendi a făcut parte îm­preună cu Iosif din garda ce a în­soţit o vreme pe d. N. Iorga, la «Se­m­ă­nătorul». Funcţionar la Acade­mie, ale cărei arhive manuscripti­­ce, deprinsese să le cunoască bine, lui se datoreşte o bună ediţie a pos­tumelor lui Eminescu, a colecţiei sale de literatură populară şi un prim volum din preţioasa co­respondenţă a lui Vasile Alec­­sandri. Dar Ilarie Chendi a fost mai cu seamă criticul şi pole­mistul, subiectiv de cele mai multe ori, întotdeauna pasionant, al vre­mii lui. Muşchetar al criticei într o epocă în care Maiorescu amurgise şi urmaşul său, d. Mihail Dragomi­­rescu, preluda numai sistemul său de sentinţe fără de apel, Ilarie Chendi a adus, cu toate injustiţiile inerente, un ritm accelerat şi o trâmbă de voe bună la republica, amatoare de cancanuri şi harte, a literelor. Pentru amatorul de anec­dotică şi pitoresc, bogata activitate critică a lui Ilarie Chendi va ră­mâne oricând unul din cele mai sa­vuroase isvoare, fără a tăgădui, cu aceasta, cultura serioasă şi ascuţi­mea tăioasă a spiritului său. Iosif însuş, pentru care arătase o atât de categorică afecţiune, a avut să su­fere de pe urma acestui jongleur al contradicţiilor. Moartea însă, ca­re, după vorba străbunului Hora­­ţiu, izbeşte cu un egal picior coli­ba săracului ca şi turnul împăratu­lui, i-a înfrăţit, în acel­aş an, într’un sfârşit la fel de dureros, în aceiaşi cetate de sub pământ, dela margi­nea Bucureştilor. Infrăţindu-i în a­­celaş omagiu, de piatră şi bronz, al statuilor, Societatea Scriitorilor Ro­­mâni a interpretat nu se poate mai fericit, destinul, în viaţă şi moarte, al acestor doi cărturari ardeleni de dinainte de Unire. Dar, pentru că Societatea, spuneam, s’a decis să urmeze seria marilor ei realizări, ce-ar fi dacă tot ea ar lua şi iniţiativa ridicării, în acest Bucureşti al tuturor monumente­lor, unei statui lui Eminescu. De­sigur, autorul «Luceafărului» n’a fost membru al societăţii scriitori­lor, ale cărei atenţii, în conformi­tate chiar cu litera statutelor ei, merg de preferinţă către scriitorii cari au fost sau îi sunt membri. Dar dacă societatea prenumără atâţi membri de onoare, de o autentici­tate mai mult sau mai puţin îndo­ielnică, cine mai mult ca Eminescu îi poate fi patronul şi cui sar da­tora întâia cinstire, dacă nu lui ! Ce credea autorul «Sărmanului Dionis» despre statuile ridicate căr­turarilor, se poate vedea din arti­colul său de la 1877, unde vorbia de statua închinată lui Eliade, de a­­ceia ce se proecta lui Lazăr şi de semnul de pietate ce se aşeza pe mormântul lui Bolintineanu. Cu credea Eminescu despre sine şi des­pre valoarea sa iarăşi se ştie, dar mai ales o ştim cu toţii, astăzi, ce datoreşte poezia, şi cu ea noi toţi, cu toate societăţile noastre scriito­riceşti, genialului deschizător de drumuri. Societatea Scriitorilor Români va reflecta de bună seamă şi la acea­stă sugestie. Astăzi, mai cu seamă, când în fruntea primăriei stă omul care s’a dovedit prietenul artelor şi urbanistul pentru care statua celui mai mare al nostru liric nu poate lipsi dintre podoabele oraşului ce se preface, Perpessicius Pârlea la Înţelegând adânca vremii chema­re, părintele Miron I, patriarh şi membru de onoare al Academiei, a lansat, alaltăieri, o pastorală, prin care oferă iubiţilor săi fii sufleteşti leacuri împotriva... «pârtelii sau pe­lagrei». Proprietar a 400 de pogoa­ne de pământ arabil, dat fiilor săi sufleteşti în dijmă (pe îndoială şi cu «ruşfet»), şeful bisericii era cel mai în măsură să vină cu soluţii pentru stăvilirea răului• Lumea va fi înţe­les că doctorul sufletelor poate în­locui şi pe doctorul trupurilor—ca unul ce de sus a primit putere. Du­pă ce arată manifestările cumplitu­lui flagel, părintele patriarh spune: «Noi — cunoscând urmările fără asemănare da primejdioase pentru iubită noştri fii întru Hristos de pe întinsul scumpei noastre ţări, şi ţi­nând seama de apostolicescul cu­­vânt din scrisoarea Sfântului şi Ma­relui Apostol Pavel către creştinii din Efes, prin care le spunea: «Dom­nul este pentru trup şi trupul este pentru Domnul»^ — ne-am luat de­­i ci îndemnul de a sfătui deja mic la mare — pe toţi iubită noştri cre­dincioşi, încredinţaţi smeritei noa­stre Arhipăstorii — ca să-şi apere trupurile lor, — «căci sunt pentru Domnul», — de otrăvirea cu hrana producătoare de boala ucigaşă de trup şi de suflet, cum am zis mai sus că este pelagra». Şi după ce arată datoria, impe­rioasă, a hinult prea sfinţiei sali, de a veghia ca trupurile atâtor fii şi fraţi ai noştri să ajungă, printr'o boala ca pârleala, «nişte hârburi purtătoare de fum», bătrânul ciuban al arhiepiscopiei Bucureştilor, pre­zintă şi oareşcare leac: ■ «îndemnăm clerul nostru, să sfă­tuiască pe credincioşii lor ţărani ca: Peste tot, adică şi în anii când porumbul e copt, să nu se hrănească exclusiv numai cu mămăligă, căci trupul sănătos are lipsă şi de alte substanţe, cari nu se află în făina de porumb»... «In acest scop este absolută ne­­voe ca să se construiască cuptoare sistematice de copt în ele pâine de grâu precum au alte popoare chiar în ţara noastră, precum au şi ro­mânii din unele provincii, cuptoare de care se vor folosi apoi mereu în gospodărie lor sătenii noştri». Acum, când ţara e învrăjbită pâ­nă î n măduva oaselor, când tinerii cad, împuşcaţi, sau ucişi cu parul, când desmăţul şi ticăloşia a între­cut orice măsură; când preoţii bise­ricii, pe care o tunde şi o mulge pă­rintele Mir­on­­, înscrişi fiind în partide politice, contribue la rupe­rea în bucăţi a bisericii de la care mănâncă ei pâinea este foarte bine­venită pastorala — lunga pastora­lă, a şefului bisericii, credem că pârleala este cel mai grav dintre relele clipei, prin care trecem­ G. Racoveanu Reintegrarea primarului general al Capitalei, acest act de penitenţă liberală n’a pus capăt s-candalului politic al primăriilor. După cum vedeţi, agitaţiile continuă. Intre mu­­nipiul Bucureşti şi clubul naţional­­ducist urmează tratative febrile, pe care din când în când, din umbră d. Costinescu le decorează cu un mic intermezzo de entuziasm popular. Exclus din guvern, d. Costinescu, mandatar al continuităţii brătie­­niste din ianuarie 1926 până astăzi, este pe cale să fie exclus şi de la municipiu. Panica îi este legitimă. Asta explică multe: şi indignarea opiniei publice, care arde de nerăb­dare să-l vadă pe d. Costinescu tată al Bucureştilor, şi demonstraţiile zilnice de entuziasm, în mijocul drumului, şi combinaţiile înveni­nate din culise. Totuşi, dezolarea intimă a d-lui Costinescu ni se pare insuficientă pentru a înţelege acest proces po­litic, desfăşurat în jurul primăriei. Sunt aici fapte şi cauze mult mai interesante, mult mai adânci. In fond, nu disputa Dem. Dobres­­cu—Costinescu—Donescu este cheia celor ce se întâmplă. Şi în niciun caz, triumful unuia sau altuia nu va fi decisiv. Chiar dacă d. Do­­brescu rămâne până la urmă, ia numele unei munci, în faţa căreia ori din ce partid ai face parte, tre­­bue să te descoperi, chiar dacă d-sa rămâne, procesul acesta rămâne şi el, la fel de acut, la fel de deplora­bil. Că ei nu sunt în joc aici oameni, nume şi personalităţi, ci este în joc un sistem. Un sistem atât de vechiu, de inert şi de tenace în forţele lui înţepenite, încât nimic nu-l va zgudui, decât poate o revoluţie. Nu v-aţi întrebat niciodată de ce se schimbă la noi cu atâta uşurinţă, autorităţile de administraţie loca­lă? Nu vi se pare curios că o sim­plă semnătură poate revoca, la schimbarea guvernului, consiliile comunale, consiliile judeţene, ca­merele de muncă, de agricultură şi de comerţ? Ce lucru anume poate explica această generală şi expedi­tivă răsturnare ale tuturor orga­nelor nepolitice din ţară? Aviditatea pă­rilor partidu­lui venit la gu^^Y Desigur. A­­ceasta este o explicaţie. Dar numai superficială. Căci ea ne spune de ce guvernul poate dori înlocuirea factorilor locali, dar nu ne spune de ce guvernul izbuteşte să o şi facă — ba chiar să o facă atât de simplu. In fond partide şi partizani exis­tă în toate ţările şi am fi naivi dacă am crede că sunt mai puţin avide decât partidele noastre. Vă închipuiţi că radical-socialiştii fran­cezi bunăoară nu au şi ei o clien­telă politică exigentă şi pofticioa­să? Totuşi, veniţi la guvern în Mai 1931, au lăsat intacte absolut toate posturile şi autorităţile nepolitice, întrebarea se pune deci din nou: de ce, cu aceleaşi obligaţii clientelare, un Partid politic nu poate face în streinătate, ceea ce poate face cu multă uşurinţă la noi? Răspunsul trece de capul guver­nului. El trece în genere dincolo de capul vieţii noastre publice, aşa cum o ştim. Căci e un răspuns care angajează o problemă de structură politică — structura politică a sta­tului românesc. Adevărul este că noi nu avem o viaţă locală reală. Sau că, în orice caz, această viaţă locală nu ajunge să fie încadrată în economia noas­tră de stat. Descentralizaţi biro­cratic, noi nu suntem, în chiar cele mai îndrăzneţe legi şi reforme, des­centralizaţi efectiv. Noi nu cunoaş­tem probleme regionale, nu cunoaş­tem necesităţi specifice, nu înţele­gem realităţi distincte. Politicii şi administraţiei româneşti îi lipseşte complect simţul geografic. Delta Dunării sau ţinutul Maramureşu­lui, pentru ele sunt tot una. Asupra uneia şi asupra alteia, politica şi administraţia noastră acţionează la fel, prin dispoziţia generală, abs­tracte, uniforme. Tot ce se face în­­tr-o parte sau alta, se face din afară, prin suprapunere. Sat, oraş, judeţ — nu sunt în conştiinţa poli­tică românească realităţi vii, orga­nice, necesare — ci doar simple ierarhii administrative. Politica noastră este de aceea profund des­părţită de indicaţiile instinctive ale Pământului pe care trăim. Nu le ascultă aceste indicaţii, nu le în­treabă, nu li se supune. Veţi spune că această atitudine abstractă se datoreşte democraţiei. O veţi spune, dar nu veţi avea de­cât teoretic dreptate. Căci mi se pare că şi Franţa este un stat de­mocrat, nu chiar cât România, dar oricum suficient de democrat. Acest lucru nu o impiedică totuşi să aibe o viaţă locală, atât de net caracteri­zată şi atât de întreg încadrată în aparatul de stat. De ce? Pentru că valorile locale, valorile organic lo­cale se impun peste toate birocra­ţiile politice şi trăesc viu în ciuda tuturor deformărilor administrati­ve. Municipalitatea generală a Pa­risului, compusă din câteva con­silii de arondisment Pestriţe poli­ticeşte — unele socialiste, altele de centru, altele de dreapta pur şi simplu — această inegală munici­palitate nu este mai puţin o forţă gospodărească armonioasă şi uni­tară. Fiindcă ea este din instinct, peste capul cluburilor politice, în legătură directă cu cetatea şi co­mandamentele ei. E o prăpastie între politica ro­mânească şi viaţa românească. Li­beralii n’au vină. Ei procedează aşa cum ar proceda, fără excepţie, toate partidele noastre. Şi grav nu este că o fac, ci că o pot face. Asta măsoară mai puţin cupidi­tatea lor, cât tragedia structurală a statului. Mihail Sebastian Scandalul primăriilor LIBERALII N­AU VINA Rubrica plastică Plastica fatalista de MAC CONSTANT INESCU —------00--------­ Despre pictură «...Declarăm că nu poate exista pic­tură modernă fără punctul de plecare al unei concepţii absolut moderne şi ni­meni nu ne poate contrazice când afir­măm că pictura noastră este făcută din concepţie şi senzaţie în sfârşit împreu­nate. Dacă tablourile noastre sunt futuriste, e pentru că acestea reprezintă rezultatul concepţiilor etice, estetice, politice şi so­ciale absolut futuriste. A picta, fixând, un model într’o atitudine este o absur­ditate şi o laşitate mintală, chiar dacă *) Cu ocazia actualei Expoziţii Na­ţionala Futuriste din Berna, modelul e tratat pe tablou la forme li­neare, sferice sau cubice. Simultaneitatea stărilor sufleteşti in opera de artă, iată mijlocul îmbătător al artei noastre. Pentru a face să tră­iască spectatorul în centrul tabloului, după expresia manifestului nostru, tre­­bue ca tabloul să fie sinteza de cea ce se aduce aminte şi de ceea ce se vede.Trebue redat invizibilul care se agită şi care trăeşte dincolo de substanţă, adică ceea ce avem la dreapta, la stân­ga şi înapoia noastră şi nicidecum micul tablou de viaţă, închisă artificial ca între decorurile unui teatru». Continuând răscolirea arhivei fu­turiste (după ce am avut norocul să urmăresc ultimele manifestaţii ale grupului Marinetti, în diferite împrejurări, înlăuntrul Italiei), a­­ducând citate din manifeste, cata­loage şi publicaţii prea speciale ca să poată fi lesne la îndemâna pu­blicului doritor de orientare artis­tică, cred să-mi îndeplinesc o dublă datorie faţă de cititorii acestei cro­nici şi faţă de mişcarea atât de su­perficial cunoscută şi pentru aceas­ta atât de mult hulită. Reacţia acidă a mişcării marinet­­tiste împotriva antebelicei inerţii de dulceaţa şi temperatura cafelei cu lapte s’a produs concomitent cu marile prefaceri sociale la a căror efervescenţă încă asistăm Schimbarea de viteză de pe un angrenaj tocit pe altul plin de nou­tatea ritmului trepidant nu se poate produce fără un clipe puternic dat carcasei mentalităţii de toate zi­lele, şovăitoare în propteala sa pe pilonii celor două lumi. Nu vom discuta aci, calitatea plastică a sutelor de pânze cari se oferă pe panourile boxelor expoziţiei de la Roma. Vom lua însă criteriu an­samblul pictural expus pentru a degaja o impresie generală de pri­vitor asiduu. Plastica futuristă italiană formu­lată într’un «anume fel» într’o vre­me de opacă fosili­tate artistică, afa­ră de mici concesii, s’a menţinut eroic în cadrul trasat dintru înce­puturile sale cu elemente de luptă (atunci când se prezintă ca tablou de şevalet sau sculptură de inte­rior), cari ne par astăzi după 25 de ani de evoluţie, puţin cam aride în repetata lor manifestare în com­paraţie cu câteva producţii din a­­fară a fanaticilor purtători de forţă futuristă. O pulsaţie purtă­toare de sevă nouă o aflăm în aero­­pictură, un alt punct important al esteticei plasticei futuriste, care în aceiaş măsură cu înaintarea tehni­­cei aparatelor de sbor se conturează din ce în ce mai interesant. Ce este aeropictura? Iată manifestul care o deslu­șește : (Continuare în pag. 11­ a). Note pe margine de catalog *) Actualitafi D. Chautemps stând de vorbă cu ziariștii, după ce a acceptat însărcinarea să formeze cabinetul. Ce debitează In conferinţele sale din Anglia contele Bethlen Nu mi-am făcut niciodată o idee prea bună despre probitatea fostu­lui prim-ministru ungur Bethlen, a­­cel care în prefaţa discursurilor sale a regretat că Ungaria ante-belică nu şi-a desfiinţat popoarele de altă le­ge, acel care a tolerat binevoitor masacrele vestite n lumea întreagă ale bandelor horthiste, acel care a patronat şi-a muşamalizat mon­struoasa afacere a falsificărilor de franci, acel care a gâtuit toate as­piraţiile la viaţă ale lumii maghia­re productive şi a robit-o unui neo-feudalism cu nimic mai bun de pa satrapia castei nemeşești a Un­gariei din vremea iobăgiei. Igno­minia la care s’a angajat însă a­­cum fostul premier unguresc, între­ce marginile oricărui cinism. Con­tele Bethlen e acum în turneu de propagandă revizionistă în Anglia. Fapt desigur apreciabil din punc­tul de vedere al ungurilor, în com­paraţie cu faptele altor oameni de stat, cari, fiind în opoziţie, se duc în străinătate ca să-şi calomnieze ţara. Fostul prim-ministru ma­ghiar, candidat — se pare — să ia locul lui Apponyi ca apărător al Ungariei în faţa străinătăţii, îşi exercită insă această sarcină pa­triotică într’un chip ce nu poate a­­ve.i calificativ. Cunoaştem în amănunţime con­ferinţa ce-a ţinut-o la universita­tea dela Cambridge, prin care a căutat să răspundă la următoarele întrebări ce şi le-a pus singur: «dacă a fost într’adevăr o nedrepta­te existența Ungariei­ Mari, dacă e adevărat că în vechea Ungarie nu ungurii erau autohtoni ci popoare­le acum eliberate, dacă e adevărat că din pricina aceasta aceste po­poare s’au desfăcut de Ungaria de bunăvoie la 1918, că tratatul de pa­ce n’a făcut decât să ratifice un fapt împlinit, că şi actualele­ hota­re de popoarele eliberate au fost fixate, tratatul de pace însuşindu­­şi-le cu mici modificări, şi dacă e adevărat că tratatul de pace dela Trianon n’a făcut decât să desfiin­ţeze o nedreptate milenară». La întrebările acestea, despre cari sa crezut că nu vor mai fi puse niciodată după ce răspunsese la ele acum 15 ani dreptatea ima­nentă, fostul preşedinte de consi­liu a răspuns astfel: Ungurii sunt singurii autohtoni între Alpi şi Carpaţi, exceptând­ui pe croaţi, cari pe­ atunci erau însă numai pe litoralul adriatic, şi poa­te pe foarte puţini slovaci din Ni­­tra. «Alte naţiuni, în folosul că­rora s’au rupt la Trianon teritorii din corpul Ungariei, n’au fost aici; anume, n’au locuit aici nici ruteni, nic­i români, nici sârbi, nici ger­mani, şi e absolut sigur că nici slovaci în nouă din zece părţi din Slovacia». Slovacii, rutenii şi româ­nii «s’au strecurat» în Ungaria du­pă năvălirea tătarilor, şi nu numai că n’au fost oprimaţi, dar au fost privilegiaţi în dauna ungurilor, ca unelte ce erau, ale Habsburgilor, în contra poporului maghiar împilat de dinastia vitregă, ostul prim-ministru ungur nu s’a aventurat, fireşte, în dovedirea imigraţiei noastre după tătari. Pri­vilegierea noastră şi «împilarea ungurilor autohtoni» a dovedit-o cu minciuna imigraţiei noastre; că ei — spunea — nu s’ar fi strecu­rat românii, rutenii, slovacii în Ungaria, dacă nu-i aştepta aici o soartă mai bună. De la «dovada» a­­ceasta a ajuns apoi la afirmaţia: că nu poate deci sa fie trasă Unga­ria la­­răspundere decât pentru e­­poca 1868—1918, când îşi era stăpâ­nă. In epoca aceasta, însă a afir­mat, probabil fără să roşească, fos­tul prim-ministru Bethlen — sta­tul maghiar n’a recurs niciodată la mijloace ca acelea de azi din sta­­tele succesoare, unde, începând cu reforma agrară, continuând cu na­ţionalizarea întreprinderilor, impu­nerea contribuabililor depinde de naţionalitatea lor, brevetele de in­dustrie, concesiunile se dau după acest visteriu, şi însăşi examenele la şcoală şi procesele la judecăto­rie izbutesc sau se restring după consideraţia aceasta. «Poliţia mino­ritară a catului maghiar — a con­ţin­iat contele Bethlen — a putut fi neştiutoare, uneori poate nemări­­nimoasă, dar a fost politica unui stat de dreptate, unui stat de cul­tură, unde fiecine sa putut ferici şi fiecine era egal în faţa legii. Ci­ne spune contrarul, pur şi simplu nu spune adevărul.» De ce, dar, s’au desfăcut de bună­voie de Ungaria naţionalităţile Un­gariei ! «La întrebarea aceasta —« spune contele Betlen — trebue răs­puns că şi în această privinţă lu­mea a fost în bună parte victima unei mari mistificări. Dintre po­poarele noastre nemaghiare, sin­gu­­gure două s’au dosii pit de noi de bunăvoia lor, şi aceasta trebue s’o spunem deschis: croaţii, cari însă şi-au regretat deja de mult fapta, şi românii, unde însă românii din Ardeal şi cei din regat încep să se­ r " ■ de ISAIA TOLAN (Continuare în pagina 11-a) . SEMI­FICAŢIA TRATATULUI TURCO-IUGOSLAV Deunăzi s-a semnat la Belgrad tratatul de amiciţie, neagresiune şi arbitraj dintre republica turcă şi delegatul iugoslav. Este al treilea at internaţional pe care Turcia îl semnează în ultimele luni, după pactul cu Grecia şi după tratatul cu România, încheiat cu prilejul vizi­tei d-lui Titulescu la Ankara. Fără îndoială, din punct de vede­re al intereselor strict turceşti şi greceşti, pactul greco-turc se înfăţi­şează mai greu de posibilităţi şi de consecinţe decât celelalte două tra­tate. Prin toate realităţile geografi­ce, economice, politice legăturile din­tre Turcia şi Grecia sunt mult mai vaste şi mai importante decât, spre pildă cel turco-iugoslave şi chiar decât cele româno-turce. Cu toate a­­cestea atât tratatul care s’a senzat la Belgrad zilele trecute cât şi cel intervenit la Ankara între ţara noa­­stră şi republica kemalistă au o în­semnătate politică deosebită. Căci ele accentuează evoluţia petrecută în poziţiunea Turciei faţă de uina din problemele cele mai importante ale politicei internaţionale post-be­­lice, într adevăr, nu atât prin litera acestor documente — deşi pactul greco-turc cuprinde o stipulaţie pre­cisă în sensul garanţiei mutuale a celor două puteri pentru păstrarea integrităţii lor teritoriale — cât prin declaraţiile şi manifestaţiile cari le- am însoţit, apare destul de Umpedi hotărîrea Turciei de a se rândui de partea puterilor apărătoare ale sta­tutului isvorât din opera tratatelor, de pace. Republica­tur că , deşi nu făcea parte din grupul statelor cari — agită ideia revizionistă, nu-şi fi­xase până în ultima vreme o atitu­dine limpede şi categorică faţă de a­­ceastă acţiune. Ea rămânea ca şi a­­trata ei Rusia în afara celor două grupări de forţe anti-revizioniste şi pro-revizioniste. Dar modificările intervenite în situaţiunea politică generală le-au determinat şi pe una şi pe cealaltă să schiţeze o mişcare de alăturare către grupul de pu­teri care-şi întemeiază politica pe necesitatea conservării operii tra­tatelor de pace. Astfel se explică diferitele convenţii şi pacte înche­iate de Soviete cu Franţa şi cu ve­cinii lor imediaţi şi tot astfel se ex­plică tratatele semnate de Turcia cu Grecia, România şi Iugoslavia- In Balcani, cu deosebire, nu mai e­­xistă astăzi decât o singură ţară care nu s’a integrat blocului anti­­revizionist, Bulgaria. Toate celelal­te, chiar şi Albania s’au declarat gata pentru orice colaborare şi pen­tru orice înţelegere, dispuse să par­ticipe­­ orice acţiune susceptibilă să asigure pacea, dar numai pe ba­za respectării dobândirilor teritoria­le ale tratatelor. Pactul turco-iugoslav aduce o nouă contribuţie acestei politici. De­sigur el face să apară şi mai preg­nant izolarea Bulgariei. Este, însă, de nădăjduit că faptul nu va rămâ­ne fără învăţăminte pentru condu­cătorii poporului bulgar- Vladimir Ionescu

Next