Cuventul, ianuarie 1938 (Anul 15, nr. 3120-3130)
1938-01-23 / nr. 3122
» 1 români peste hotare Pentru a nu ştiu câta oară, se pune iarăş problema traducerilor autorilor români în limba franceză. „Se pune problema“, e foarte corect spus. Pentru că, de douăzeci de ani, de când există serviciile de propagandă pe lângă feluritele ministere, „problema“ aceasta „se pune“ mereu. Se dau interviewuri, se numesc comisii, se cere părerea experţilor. Şi, evident, nu se face nimic. Sau, mai precis, se fac anumite lucruri, dar prost. Se traduce „Pădurea Spânzuraţilor“ de către o româncă pariziană, care-şi propune să înveţe curând franţuzeşte. Se tipăreşte această minune a romanuli românesc într’o editură obscuă (Perrin) — evident, ca să n’o ci- tească nimeni. Sau, se traduce „Ion“ în limba polonă de către un profesor cu cele mai bune intenţii, iar — după câte mi-au mărturisit competenţii — lipsit de orie posibilitate literară. Ungurii au fost, de data aceasta, mult mai inteligenţi şi mai practici. Au izbutit să-şi cucerească un loc de onoare în librăria franceză (de ea engleză, italiană şi germană nu mai vorbim). Şi asistăm astăzi a următorul paradox : noi, românii, care consumăm aproape 10 la sută din producţia anuală a tiparului francez, şi care, se ştie, suntem aliaţi frenetici ai marei Republici, — noi nu avem nici un roman românesc publicat în celebra colecţie de traduceri „Feux Croisés“, de la Pion. In schimb, Ungurii, cu tot revizionismul lor, sunt editaţi in această colecţie. Laios de Zilagy, alături de nu ştiu ce mare romancier mongol, lavanez şi olandez — e publicat acolo unde nu-şi găseşte Ioc Liviu Rebreanu, Gib Mihăescu sau Hortensia Papadat Bengescu. E vina franţuzilor? Şi a lor, se înţelege. Dar partea cea mai mare din vină o purtăm noi, o poartă teribilele noastre servicii de propagandă. Care lasă în Bucureşti, neîntrebuinţată, pe o Miss Wise, cunoscătoare admirabilă a limbii şi literaturii româneşti, şi ea Însăşi o discretă scriitoare de limbă engleză. Iar când e vorba de găsit traducător pentru limba franceză, oamenii noştri apelează la cine ştie ce amator sau amatoare, bunăoară la d-ra B. Madeleine. Şi, in sfârşit, când se traduce, bine, rău, o carte românească — ea nu se publică intr’o editură de frunte, ci nn vreo tipografie de provincie, şi se Împarte gratuit, pentru „propagandă“ Mircea Eliade ! __Omnibus Povesteam maideunăzi o întâmplare ciudată din istoria retragerii corpului de voluntari români prin Siberia. De ce nu scrie nimeni dintre cei care au luat parte la această epică retragere, o carte cu aţintiri, cu foarte multe fapte şi tot mai puţine legende? Literatura tehă s'a îmbogăţit cu nu ştiu câte ‘duzini de volume, povestind toate— din văzute şi din auzite — marful eroic al celor zece mii de voluntari cehoslovaci dealungul Siberiei, şi traversarea glorioasă a Americei. Şi mă întreb atunci de ce nu se încearcă şi la noi acelaş lucru. Sunt atâtea întâmplări tragice prin pari au trecut soldaţii şi ofiţerii români în lupta lor siberană cu armatele roşii. Şi atâtea peisagii Viatica literaturii române... ’ir Unul din numeroşii mei Informatori mă anunţă că a descoperit cel mai frumos vers din Dante, iată-l: „Vergine madre figlla del tuo figlio**. 'Adică: „Maică facioară, fiică a fiului tău".„ Intr’adavttr, versul « magnific, ţi pare că e foarte iubit tn Italia. Îmi amintesc că s’a făcut de mai multe ori un soiu de „plebiscit“ asupra celui mai frumos vers din Dante. Și asta, nu numai tn Italia, unde pultul lui Dante a fost întotdeauna viu. Ci chiar in Anglia, ţară funtamental necatolică, şi in America, ’Americanii au avut de curând i ’deja să publice un volumaş întitulat: Versul meu favorit din Dante (Wy favourite passage from Dante), un mare dantolog, Luigi Valii, mort acum doi ani, a descoperit însă cel mai senin şi mai adânc vers din Divina Commedie. Este un vers puţin cunoscut: In la sua volontade a nostra pace. E prea frumos pentru a putea fi tradus: „in voinţa sa stă împăcarea noastră".Asta ne aminteşte o anchetă pe care voia s-o facă un neobosit redactor de reviste literare. Şi anume: care este cel mai frumos vers din Eminescu ? Să nu credeţi că e atâtde uşor de răspuns. Căci nu e vorba de versurile celebre, memorizate de generaţii întregi de şcolari şi îndrăgostiţi. Ci de versul perfect, 'diamantul fără pată 'din opera eminesciană. Mărturisesc că mi-ar fi greu să răspund la această întrebare: 'Aşi cita însă bucuros versurile care-mi plac mie cel mai mult, lată le: Căci unde la Junge nu-i hotar. Nici ochiu spre a cunoaşte, jar vremea 'ncearcă In zadar Din goluri a se naşte. * Fără îndoială, Luceafărul întreg sclipeşte de asemenea diamante pure. Dar pared nicăieri nu « atâta precizie a expresiei şi atâta inteligenţă poetică eminesciană, ca în versurile mai sus citate. Să fii oare numai o impresie a mea? Aştept bucuros să-mi comunice cititorii versurile lor favorite din Eminescu. Var fi surprinzător sădescoperim laolaltă vreun vers uitat de critici şi de manuale, transcris poate chiar din ciornele Inedite ale Iul Eminescu?..., Să nu vă faceţi flutii asupra popularităţii Iul Eminescu. Opera sa poetică este cunoscută imperfect şi apreciată parţial. Şi asta, nu numai in ceea ce se numeşte „marele public*. Ci chiar în lumea literaţilor şi competenţilor. Iată o dovadă. Redactorul nostru, d. Mircea Eliade, a citat într'unul din romanele sale o strofă din Strigoii, fără să menţioneze că autorul este Mihail Eminescu. După lectura romanului, ■un eminent critic literar bucureştean, îl felicită entuziast. Şi adaogă: „Dar nu ştiam că faci şi versuri...“ Întâmplarea e recentă şi strict autentică. Autolycus Baletul Românesc Prima formaţie a Baletului Românesc în frunte cu: Floria Capsali şi Clark Nichols va da un spectacol de dans Joi seara 3 Februarie, la Opera Română. Vor dansa şi: Marie Jeanne Livezeanu, Magdalena Rădulescu, Milica Marinescu, Veronica Teodosiade, Elisabeta Henfia, Sanda Dimitru-Bârlad, Oleg Dabewsky, Mitiţă Dumitrescu, Trixy Chehaescu. In program: Valsuri de Brahms, Preludii de Chopin, Tango de Milhaud, Vals de Chopin, ca pe va lea Jiului, de Paul Constantinescu, Apassionata de Beethoven şi întreg Carnavalul de Schumann. La 2 piane: Hilda Jerea şi Tasia Dumitrescu. Biletele la Librăria Fundaţiilor Regale (Piaţa Palatului) şi la Studioul Floria Capsali, str. Biserica Enei Nr. 10, Telefon 3-24-23. Ciclu nou în scrisul românesc La mijlocul veacului trecut Ion Brătianu a spus: îmbogăţiţi,văl Şi a Întemeiat, astfel, economia o fi politica --- românească. Tot atunci, Eliade Rădulescu ar fi spus: şerifi, băieţii . Şi a întemeiat, astfel, publicistica şi literele române. După aproape o sută de ani, putem spune că economia, politica, literele şi publicistica întemeiate atunci, sunt în plină agonie şi că, poate, au şi murit, începe un ciclu nou în viaţa românească. Şi dacă în economie şi în politică el poate fi indicat prin cuvintele: nu vă mai îmbogăţiţi românii exact contrariu decât a spus Brătianu — in litere şi publicistică, s'ar putea spune: nu mai scriţi, băieţi — exact contrariu decât a spus Eliade Rădulescu. Acesta nu e un îndemn spre incultură, spre barbarie, spre analfabetism. Ci e, foarte simplu şi serios, numai un îndemn spre disciplină. Scrisul e ceva foarte grav. E unul din actele cele mai importante — şi, ar trebui să fie, şi cele mai rituale __ ale vieţii . Aşa ceva nu a fost Înţeles In mentalitatea care a Început cu scriţi băieţii Scrisul românesc in mentalitatea de azi prea e la îndemâna oricui şi prea se face oricând şi oricum şi gata pentru orice. Cei care scriu au ieşit din orice ritualism, nu au conştiinţa oficiului pe care îl îndeplinesc scriind De aceea, presa românească de azi, luată în totul, nu reprezintă nimic. Dar absolut nimic. Fără supărări, acesta e adevărul. Nu există prostituare mai coprectă a calităţilor cerebrale, a calităţilor de talent şi a elementelor morale, mai definitivă şi mai înfiorătoare ca î n publicistica şi presa actuală. Şi acestea toate până la urmă, se trag din blestemul lui Eliade Rădulescu: scriţi băieţii Toată anarhia şi toată sterilitatea scrisului românesc de azi, de atunci pornesc, de la această obsesie a scrisului şi a valorificării „intelectuale" care a falsificat atâtea vieţi. Dacă ar fi numai rătăcirea nebuloaoasă a atâtor generaţii de adolescenţi şi tragedia stearpă, inutilă, a unui tineret care şi-a cheltuit degeaba energia spirituală — şi Eliade ar trebui condamnat. Nu e deajuns să fii deştept, ca să scrii. Şi nici talent nu e deajuns să ai ,ca să poţi scrie. Ba chiar şi frământările interioare nu-ţi dau încă dreptul să scrii. Pentru că nu este faptă de mai mare răspundere, de mai mare rezonanţă în solidaritatea noastră omenească, decât scrisul. In această privinţă, scrisul românesc, care se ridică acum, — publicistică, litere, presă românească, — va trebui să revalorizeze o veche atitudine^sromânescă: • cea dinaintea veacului al XIX-lea. Este o tradiţie de seriozitate, de atitudine gravă la toţi cei cari au ţinut o pană românească în mână, de la cronicarii şi călugării cărturari, până la diacii cancelariilor şi scriitorii anonimi cari au făcut cu mâna lor vre-o însemnare pe marginea sau pe tartajele unui ceaslov rătăcit Este o atitudine gravă a tuturor, o atitudine care merge până la sfiiciune în faţa cuvântului scris. In adânca lor omenie, toţi aceşti strămoşi îşi dădeau seama că a scrie, înseamnă un tict de importanţă capitală, un gest care schimbă deodată proporţiile şi perspectivele vieţii obişnuite, care îţi măreşte uriaş resonanţa atitudinii tale, — o poziţie care îţi dă răspunderea însutită a cuvântului tău. De acea, a scrie era pentru toţi un gest de mare răspundere morală, ca fiecare „să nu se afle scriitoriu de cuvinte deşarte, ce de dreptate". De aici şi modestia lor, toţi cei cari au scris în trecutul nostru, n'au vrut să strălucească prin scrisul lor, îşi dădeau seama oamenii aceia, că, a scrie, nu înseamnă decât a transmite mai departe după tine valorile sufleteşti care sunt aceleaşi, neschimbate în datină, şi care ele singure constitue chezăşia vieţii noastre, legea care ne depăşeşte, adevărul care ne valorifică, veşnic şi neschimbat. Şi e bine să ne lămurim asupra unor noui poziţii sufleteşti. Celor cari, mai au obsesia scrisului, trebue să li se spună, chiar dacă ar rămâne încremeniţi, nu mai scriţi, pentru că nu mai aveţi pentru cine scrie. Generaţia care vine imediat după voi, nu vă va citi. Pe ei nu-i va interesa scrisul şi toate realizările înţepenite. Pe ei îi va interesa mântuirea. Vedeţi, toate generaţiile de adolescenţi până la noi, au crezut că salvează viaţa însămânţată în inima lor prin scris, — singura realizare umană care îţi dă iluzia veşniciei. Crescuţi în ateism, fără vibraţia luminoasă a vieţii proprii axate pe credinţă, ei au rezolvat în acest fel înţepenit şi rece, nevoia lor de veşnicie. Pentru noi şi cei cari vor veni după noi, împlinirea veşniciei stă în mântuire, nu în creaţie. Rezolvarea vieţii fiecăruia din noi stă pe alt accent decât stătea până acum. Pentru noi „obsesia" nu mai e în a ne realiza — oricum, oricât şi în orice condiţii. Deci, a ne veşnici exterior, în veac. Ci a ne veşnici interior, fiecare din noi în faţa lui Dumnezeu. Adică a ne realiza numai după normele şi îndemnurile care ne pot duce la mântuire. Pentru noi, creaţia în genere — şi deci scrisul — nu sunt scopuri in sine, ci numai mijloace date în viaţa noastră pământeană, pentru a ajunge merituos la deslegarea de ea, adică la mântuire. Dacă generaţiile de până la noi au rezolvat nevoia de veşnicie a sufletului lor prin realizările prelungite pe plan terestru, — care vai, cât sunt de relative in universalismul şi veşnicia lor, — noi împlinim nevoia de veşnicie a sufletelor noastre prin avântul propriu şi real In veşnicie, adică prin căutarea propriu zisă a lui Dumnezeu. De aici o sumă de schimbări in poziţiile sufletului In mentalitatea ac-* tuală, un mare scriitor era un centru de atracţie şi de admiraţie. Un om moral n'avea nici o trecere. In mentalitatea care se structurează acum, un om care va trăi în desăvârşire morală, va fi un centru de mai multă atracţie şi admiraţie, decât un mare scrii-^ tor. Altele sunt axele şi legăturile după care cristalizează formele noui de viaţă.. Şi dacă scrisul e numai un mijloci pentru servirea unor scopuri care îl depăşesc, el va trebui să-şi reia ritualismul său vechi. A scrie, e ceva foarte grav. In România care începe, se va scrie mai puţin. Dar, în aceeaşi măsură, rodul scrisului va fi de o bogăţie fără seamăn, pentru că va fi încolţit -alte puteri sufleteşti. Victor P. C t Cuvântul■Duminică, 23 ian* 1938! bi, pe „WERTHER“ a fost dramatizat, de d-na Marietta Sadova şi d-ra Lucia Demetrius. Piesa a fost primită cu elogii de comitetul de lectură al Teatrului Naţional din Bucureşti. Şi a fost pusă imediat în repetiţie. Cineva a făcut insă o glumă proastă: a scris la ,Porunca Vremii“ că d-ra Lucia Demetrius ar fi „evreică şi comunistă". D. V.Demetrius, bătrânul şi cunoscutul autor, a publicat însă o admirabilă scrisoare, chiar în ,,Porunca Vremii” —prin care pune capăt odată pentru totdeauna, calomniilor. LES NOUVELLES LITTÉRAIRES cel mai bun săptămânal artistic din Franţa, aduce contribuţia admirabilă a lui Maurice Bedel. Nişte consideraţii pline de farmec asupra efluenţelor poetice ale istoriei. Aşa îşi începe consideraţiile. Am încercat într’o mică lucrare să exprim poezia geografiei, şi nu am întâlnit nici o greutate Terra are prea multă mişcare, prea mult zgomot, prea mult murmur, prea multe flori, prea multă muzică, destulă poezie. Dar istoria! Istoria este numai o serie uscată de evenimente! Nu are şi ea efluenţele ei poetice? Un tratat de pace în sine, o bătălie în sine, un masacru în sine, o abdicaţie sau altceva, un fapt oarecare istorie în sine, sunt de asemenea fapte care mişcă tot aşa cum mişcă o floare, sau un fluviu, sau o pădure. De ce oare tratatul de la Aix-la-Chapelle n‘ar putea să ne emoţioneze sufletul din moment ce un depozit calcaros înalţă în noi un fel de lirism geologic! Da. In istorie ca şi în epopee, şi în politică ca şi în pictură, se amestecă lirica, şi elegiacul şi epicul. Poemul. Oare secretul unei confidenţe istorice nu este element de poezie! Unii ar vrea să meargă în munţii Anatoliei să vadă, să contemple, stânca pe care s’a urcat Ludovic al VII-lea, regele Franţei, atacat de Turci în timpul Cruciadei a doua. Şi alţii ,ar vrea să vadă ţărmurile râului Selef în care s’a înnecat Frederic Barba-Roşie. Sunt unii istorici care nu judecă asupra ei, aceştia sunt istoricii care simt istoria, poezia istoriei, poezie. O poésie de tontes choses, univers lnfini dont nous ne connalssons ane qnelqnes étoiles. MIRON R. PARASCHIVESCU este un domnişor candid ca şi marile principii socialiste care-i conduc tentinţele dumisale estetico-literare „..Mateiu Ion Caragiale este cel mai întârziat şi strălucit reprezentant al ciocoimii româneşti. De aici şi tristeţea profundă care se desprinde din opera lui şi voita sa însingurare în viaţă’’.... Tot ce-a înţeles dumnealui citind Remember!... Există o singură scuză: constatarea asta. D-sa a făcut-o în oarecarea foaie Reporter”, DOBROGEA este partea din România cuprinsă între Marea Neagră şi Dunăre. In ea se cultivă grâne şi cartofi iar tinerii vor să faci şi literatură dar n’au bani şi fiecare număr de revistă nouă este primul şi ultim. Autorităţile sunt ca mai toate autorităţile din România, nu, ştiu ce este aia gazetă şi daci ea este necesară. De părerea asta însă, nu sunt 8* Bulgarii din Dobrogea sau cei mai jos de hotare, care se sbat şi între, ţin multe şcoli şi gazete. Una din acestea ,,Dobrujdanski Glas” n’ar mai trebui să apară pentru două motive. Intâiu că este răuvoitoare în ştirile pe care le debitează şi al doilea, pentru că este prost scrisă, asiatice inedite în cromatica literaautorităţile dobrogene, care ar mai trebui să şi încurajeze o gazetă românească şi curată. Nu mai vorbesc de reviste — deocamdată nu trebuie lux. In Dobrogea se cultivă grâne şi cartofi.* :: 3. • ■ *£ ■ ft 15P I ' STIL ŞI VIZIUNE ; • „Prin albele răspântii Din şesurile albe In şuier de şerpi vineţi se ’ncolăceşte vântul..." ŞERBAN BASCOVICI „Destăinuiri“ „POEIADAi* literară,artistico-so.ţială apare la Iaşi. Precis nu se ştie de câte ori pe săptămână, lună sau an. Are un director: Cezar Popa şi doi redactori: Petru Pescaru şi losif Ion Baiu. •■Toţi trei îşi iscălesc numele dura nealor şi al colaboratorilor cu litere mici. La „note* găsim un regret pentru laşul de altădată, laşul istoric. Nota minoră predomină revista Toată lumea plânge aici, chiar, şi aşa fără nici un rost: Vântul imi cutremură fereasta Dorurile inima mi-o *nfrâng Şi-s aşa de trist tn noaptea asta Că mă ‘neacă plânsetul şi plâng. d. florea , rarişte. Uite, la cetirea poeziei astea noi am comis un sacrilegiu pentru poet am râs; am rât cu hohote. ION VIRTOSU a publicat două broșuri — Extrase din revista „Biserica Ortodoxă" _ destul de importante. I. Date noui despre Dionisie Eclesiarhul, 23 p. * Despre autorul „Cronografului Țării Românești"*, tipărită în urma cu vreo trei ani de Gh. Nicolaescu, Ion Vîrtosu are ştiri noui asupra familiei lui. Interesante In lucraea dumisale sunt prezentările unor prefeţe ale lui Dionisie, care ne arată viaaţ monahală şi laică la sfârşitul veacului al lX-lea , începutul celai—dft al 19-lea. II. Pagini din autobiografia lui Eufrosina Poteca 30 p. Sunt scoase dintr’un nou manuscris al Academiei Române în care călugărul Efrosin dela Mănăstirea Gura Motrului pe ltrigă necazurile lui mai povesteşte evenimente din Muntenia între 1846 —1851. In special, revoluţia dela 48 Stilul călugăresc este savuros. GÂND ROMÂNESC este cea mai bună revistă din Ardeal. D. Ghinezu pune multă sârguinţă şi tot atât de multă pricepere. Nu ştiu însă dace apare cu atâtea întârzieri. Poate că sunt prea mari greutăţile materiale Ultimul număr pe care l-am cetit este numărul dublu de pe August şi Septembrie anul trecut. A fost un număr admirabil, plin. Eseuri bine gândite, mai ales bine scrise, poezii, recenzii, însemnări. Tot ce califică o revistă într’adevăr bună. 13 poeţi, 13 poezii de dragostea este titlul unui volum de versuri apărut de curând. Sunt nişte tineri, unii dintre ei vrând neapărat să frângă cerbicia anonimatului. Şi cu oarecare coeficient de dreptate, căci unii au chiar talent, lucru care in general, nu se mai cere în poezie. Dintre toţi, cel mai poet este Simion Stolnicu, este şi cel mai discret, şi cel mai sensibil. Altei luciri de iarnă se intitulează poezia lui. Rup din ea numai o strofă. Adevărată poezie) Intr'o zi va ninge afinat şi sfînt * Gând lemnul din sobă nu va mai tipa A vreme rea. Vor şti că eşti frumoasă bunii mei din pământ. Tot frumos şi discret mai este Ştefan Stănescu, inteligent, viu, rapid, cu versuri frumoase, dar numai cu versuri, Ştefan Baciu, clasic, armonios, suav, din când în când duios, Vintilă Horia. Stătea un plop în vreme ca un hotar în vis Şi cobora o seară de toamnă ca acum- Da*y »^informaţie: Nn ’peste mult vor apare tot într’un volum alţi treisprezece, şi volumul va fi închinat lui Dumnezeu. Bine băeţi, foarte bine. Merită şi Dumnezeu cel puţin atât! PANOPTICUM 9* & „Coborârea de pe Cruce“. Scenă pe sticlă din Transilvania. Colecţia sculptorului Borgo Prund (rew -• • \îî “.*■ ■ producere din S. Oprescu, L’art du papan roumain) POZIŢIA ARTISTULUI Nu ştiu dacă ideile vin de la om sau dacă vin de la circumstanţe. Şi altceva. Nu ştiu precis ce sunt ideile. Unii oameni au dorinţi, şi totuşi ei cred că au idei. Care este deosebirea dintre idee şi dorinţă ? » Dar să ne întoarcem la prima problemă. Şi în legătură cu ea, un caz. F. C. Ramuz, un scriitor contemporan nu dintre cei mai teribili, în ultima lui carte, spune într’un joc, că Germania în toamna lui 1918 era trei sferturi comunistă, şi aceiaşi Germanie numai câţiva ani după, era nouăzeci de procente „nazi”. Oare au gândit oamenii altfel, sau doar circumstanţele s’au schimbat? Un lucru mi se pare aci absolut cert că ideile se nasc foarte încet, şi că istoria, fie chiar istoria culturii sau istoria filosofiei, nu se confundă niciodată cu istoria ideilor. Un exemplu. Dela Platon încoace, până la Kant şi dela Kant până la noi, istoria culturii şi istoria filosofiei au crescut enorm. Şi totuşi ideile au rămas cam aceleaşi. Platon şi Kant au spus aproape tot. De aceia unii îi consideră adevărate priorităţi. Circumstanţele au lucrat însă maî departe, şi au schimbat anumite configuraţii. Oare s’ar putea spune că istoria culturii este identică cu istoria schimbărilor produse de circumstanţe? Intr’un fel, da. Mai ales acum, am impresia că domină circumstanţele. Acum câţiva ani oamenii nu erau obligaţi la atitudine. Cel puţin unii dintre ei. Acum însă lucrurile stau altfel. Toţi trebue să participe la structura epocii. Dar absolut toţi. Şi epoca este de structură esenţial politică. Pentru cei mai mulţi, această obligaţie la atitudine politică, nu este o problemă; pentru alţii însă, e o problemă gravă. Mă gândesc îndeosebi la categoria artiştilor. Dar înainte, o precizare. Integrez în această categorie, pe lângă artiştii unanimi recunoscuţi, şi pe scriitorii de pură inspiraţie. Cu alte cuvinte, numai poeţii. Ceilalţi, scriitorii gânditori, cad în categoria logicienilor, şi privesc lucrurile ca atare. Artistul se deosebeşte radical de logician, şi se deosebeşte radical de omul de rând. De aceia situaţia lui este specială. Asta o ştiu şi proştii. Logicianul merge din idee în ideea din cauză în cauză, din efect in efect; el leagă lucrurile şi ierarhizează. Merge progresiv şi face sistem. Artistul dimpotrivă. El priveşte lucrurile în totalitate, şi totalitatea pentru artist este formă. Ea îl domină. Artistul aderă la formă sau nu aderă; dacă aderă însă, se pierde, aderă exclu- * siv. Asta însemnează că nu mai poate adera şi la altceva. In consecinţă, nu mai poate adera şi la forma politică. Altceva însă. Logicianul se caracterizează prin mişcarea exclusivă a raţiunii, printr’o poziţie universală. Artistul priveşte într’adevăr totalităţile, dar totalităţile definite. Intr’un loc, într’o poziţie, într’o formă. El nu este privat de contradicţii. Dimpotrivă. Artistul se complace în contradictorii, în paradox. Dovadă. Toţi gânditorii, maeştri ai paradoxului, sunt în mare măsură artişti. Asta iarăşi însemnează că nu poţi impune artistului o anumită atitudine politică; şi chiar mai mult, însemnează că nici nu-i poţi obliga la o atitudine, totuşi, în istoria culturii, au fost artişti care au aderat la epocă, şi care au luat atitudini precise politice. Revoluţia franceză cea mai mare revoluţie care a fost vreodată, nu şi-a avut artiştii ei? Asta s’o creadă cei care n’au cetit niciun tratat serios de istoria artei. Dar câţi au rămas dintre ei? N’a rămas niciunul. Atunci asta însemnează că toţi artiştii care aderă la o formă politică consimt la moarte. Nu-i chiar aşa. Un artist nu aderă propriu zis la forma politică, ci la o spiritualitate din care vine forma politică. Şi asta este cu totul altceva. Când artistul aderă la spiritualitate, se leagă de realităţi durabile, superioare. Se leagă de esenţe. Atunci nu consimte la moarte. Dar cu o condiţie: să se potrivească spiritualităţii. Altfel sunt candidaţi la nulitate, exact ca şi metedii, Axente Sever Ropovici . Carnet Istoria Românilor a dlui prof. N. Iorga a ajuns la al şaselea volum. Paralel cu versiunea românească, d. prof. N. Iorga publică şi o magnifică ediţie franceză, tipărită din iniţiativa M. S. Regele Carol II, filmaţi de Academia Română. Această Histoire des Roumains a figurat cu cinste la Pavilionul românesc, în tot timpul Expoziţiei Internaţionale de la Paris. * Modalitatea estetică a teatrului, de d. Camil Petrescu (Ed. ,,Fundaţiilor Regale” 1938, 180 pagini, 60 lei) reprezintă cea dintâi încercare filozofică a cunoscutului scriitor. Cartea a fost prezentată ca teză de doctorat în filozofie la Facultatea de Litere din București.* Fior Fiore de Ardengo Soffici (ed. Vallecchi, Firenze, 1937, 480 pagini 12 lire). O culegere inteligentă din toată opera scriitorului italian. Admirabile portrete literare din bohema Parisului. * II Mito del Sangue de J. Evola (Hoepli, 1937) rezumă, pentru un public larg, toate teoriile contemporane asupra rasismului, O expunere clară și critică în acelaș timp. * Revista Fundațiilor Regale numărul Pe Ianuarie, aduce două colaborări streine, Jacques Maritain şi H de Montherlant. Maritain, neobositul filozof catolic, publică, în traducere română, comunicarea ţinută la Congresul de Filozofie de la Paris. H. de Montherlant scrie despre anumite evenimente obscure din viaţa lui Tolstoi. * Edmont Goblot se numeşte volumul recent apărut în editura Alean, îngrijit de Jean Kergomard, Pierre Salz și Francoisroblot. O expunere atentă a viații fi operat lucidului.Heacé franca*, mort în 1935. * Doapra René Domine, acadendatanul mort acum câteva luni, scria pe larg John Charpentier în „Mercuro da Franca” ★ Pearl Buck, autoarea celor mai de succes romane din literatura engleză contemporană, scrie și nuvele. Admirabile. Una din ele, Celle dorit on sa souvient, a apărut in „Revue des deux Mondes?’, numărul de la 15 ianuarie. I ★ André Suares publică un nou v°lum: Trojs grands vivants (Tolstoi, Cervantes, Baudelaire) în ed. Grasset, Există o colecţie prea puţin cunoscută în România: „Quand ils étaient petits’’. Ultima monografie se ocupă de Victor Hugo enfant. E semnată da Therese Lenotre (20 fr.). * Foarte discutată este cartea lui Henry Massoul: La leton de Mussolini (Comment meurt une democraţia. Comment nah une dictature). Este publicată în editura .„Mercure de France” (1937, 15 fr.). ★ Tot la „Mercure de France” a apărut Gabriel d’Annunzio. Saint Jean du Fascisme (15 fr.) a lui Antonio Animante. Corespondenţa lui Paul Cézanne este pur şi simplu uluitoare. O ediţie magnifică, îngrijită şi adnotată de John Bewald, a apărut de curând la Grasset (Correspondante, 50 fr.). Cuprinde un imens material inedit. * Ultima piesă a lui Jean Giraudoux, satiră care a cucerit întreg Parisul a fost editată în volum: L’impromptu du Paris (Grasset, 15 fz.).