Cuventul, ianuarie 1938 (Anul 15, nr. 3120-3130)

1938-01-23 / nr. 3122

» 1 români peste hotare Pentru a nu ştiu câta oară, se pune iarăş problema traducerilor autorilor români în limba franceză. „Se pune problema“, e foarte co­rect spus. Pentru că, de două­zeci de ani, de când există serviciile de propagandă pe lângă feluritele mi­nistere, „problema“ aceasta „se pune“ mereu. Se dau interviewuri, se numesc comisii, se cere părerea experţilor. Şi, evident, nu se face nimic. Sau, mai precis, se fac anumite lucruri, dar prost. Se traduce „Pă­durea Spânzuraţilor“ de către o ro­mâncă pariziană, care-şi propune să înveţe curând franţuzeşte. Se ti­­p­ăreşte această minune a romanu­­li românesc într’o editură obscu­­ă (Perrin) — evident, ca să n’o ci- t­ească nimeni. Sau, se traduce „Ion“ în limba polonă de către un profesor cu cele mai bune intenţii, iar — după câte mi-au mărturisit competenţii — lipsit de orie po­sibilitate literară. Ungurii au fost, de data aceasta, mult mai inteligenţi şi mai practici. Au izbutit să-şi cucerească un loc de onoare în librăria franceză (de ea engleză, italiană şi germană n­u mai vorbim). Şi asistăm astăzi a următorul paradox : noi, româ­­nii, care consumăm aproape 10 la sută din producţia anuală a tiparu­lui francez, şi care, se ştie, suntem aliaţi frenetici ai marei Republici, — noi nu avem nici un roman ro­mânesc publicat în celebra colec­ţie de traduceri „Feux Croisés“, de la Pion. In schimb, Ungurii, cu tot revizionismul lor, sunt editaţi in această colecţie. Laios de Zila­­gy, alături de nu ştiu ce mare ro­mancier mongol, lavanez şi olan­dez — e publicat acolo unde nu-şi găseşte Ioc Liviu Rebreanu, Gib Mihăescu sau Hortensia Papadat Bengescu. E vina franţuzilor? Şi a lor, se înţelege. Dar partea cea mai mare din vină o purtăm noi, o poartă te­ribilele noastre servicii de propa­gandă. Care lasă în Bucureşti, ne­­întrebuinţată, pe o Miss Wise, cu­noscătoare admirabilă a limbii şi literaturii româneşti, şi ea Însăşi o discretă scriitoare de limbă engle­ză. Iar când e vorba de găsit tra­ducător­ pentru limba franceză, oa­menii noştri apelează la cine ştie ce amator sau amatoare, bunăoară la d-ra B. Madeleine. Şi, in sfârşit, când se traduce, bine, rău, o carte românească — ea nu se publică in­­tr’o editură de frunte, ci nn vreo tipografie de provincie, şi se Îm­parte gratuit, pentru „propagan­dă“ Mircea Eliade ! __Omnibus Povesteam mai­­deunăzi o întâm­plare ciudată din istoria retragerii corpului de voluntari români prin Siberia. De ce nu scrie nimeni din­tre cei care au luat parte la acea­­stă epică retragere, o carte cu a­­­ţintiri, cu foarte multe fapte şi tot mai puţine legende? Literatura tehă s'a îmbogăţit cu nu ştiu câte ‘duzini de volume, povestind toate­­— din văzute şi din auzite — mar­­­ful eroic al celor zece mii de volun­tari cehoslovaci dealungul Siberiei, şi traversarea glorioasă a Americei. Şi mă întreb atunci de ce nu se încearcă şi la noi acelaş lucru. Sunt atâtea întâmplări tragice prin pari au trecut soldaţii şi ofiţerii români în lupta lor siberană cu armatele roşii. Şi atâtea peisagii Viatica literaturii române... ’ir Unul din numeroşii mei Informa­tori mă anunţă că a descoperit cel m­ai frumos vers din Dante, iată-l: „Vergine madre figlla del tuo figlio**. 'Adică: „Maică facioară, fiică a fiului tău".„ Intr’adavttr, versul « magnific, ţi pare că e foarte iubit tn Italia. Îmi amintesc că s’a făcut de mai multe ori un soiu de „plebiscit“ asupra celui mai frumos vers din Dante. Și asta, nu numai tn Italia, unde pultul lui Dante a fost întotdeauna viu. Ci chiar in Anglia, ţară fun­­tamental necatolică, şi in America, ’Americanii au avut de curând i ’deja să publice un volumaş întitu­lat: Versul meu favorit din Dante (Wy favourite passage from Dante), un mare dantolog, Luigi Valii, mort acum doi ani, a descoperit însă cel mai senin şi mai adânc vers din Divina Commedie. Este un vers puţin cunoscut: In la sua volontade a nostra pace. E prea frumos pentru a putea fi tradus: „in voinţa sa stă împă­­car­ea noastră".­­Asta ne aminteşte o anchetă pe care voia s-o facă un neobosit re­­dactor de reviste literare. Şi anume: care este cel mai frumos vers din Eminescu ? Să nu credeţi că e atât­­de uşor de răspuns. Căci nu e vorba de ver­surile celebre, memorizate de gene­raţii întregi de şcolari şi îndrăgos­tiţi. Ci de versul perfect, 'diamantul fără pată 'din opera eminesciană. Mărturisesc că mi-ar fi greu s­ă răspund la această întrebare: 'Aşi cita însă bucuros versurile care-mi plac mie cel mai mult, lată­ le: Căci unde la Junge nu-i hotar. Nici ochiu spre a cunoaşte, jar vremea 'ncearcă In zadar Din goluri a se naşte. * Fără îndoială, Luceafărul întreg sclipeşte de asemenea diamante pure. Dar pared nicăieri nu « a­­tâta precizie a expresiei şi atâta inteligenţă poetică eminesciană, ca în versurile mai sus citate. Să fii oare numai o impresie a mea? A­­ştept bucuros să-mi comunice citi­torii versurile lor favorite din Emi­nescu. Var fi surprinzător s­ă­­des­­coperim laolaltă vreun vers uitat de critici şi de manuale, transcris poate chiar din ciornele Inedite ale Iul Eminescu?..., Să nu vă faceţi flutii asupra po­­pularităţii Iul Eminescu. Opera sa poetică este cunoscută imperfect şi apreciată parţial. Şi asta, nu nu­­mai in ceea ce se numeşte „marele public*. Ci chiar în lumea literaţi­lor şi competenţilor. Iată o dovadă. Redactorul nostru, d. Mircea Eli­ade, a citat într'unul din romanele sale o strofă din Strigoii, fără să menţioneze că autorul este Mihail Eminescu. După lectura romanului, ■un eminent critic literar bucureş­­tean, îl felicită entuziast. Şi adao­­gă: „Dar nu ştiam că faci şi ver­suri...“ Întâmplarea e recentă şi strict autentică. Autolycus Baletul Românesc Prima formaţie a Baletului Ro­mânesc în frunte cu: Floria Cap­­sali şi Clark Nichols va da un spectacol de dans Joi seara 3 Fe­bruarie, la Opera Română. Vor dansa şi: Marie Jeanne Livezea­­nu, Magdalena Rădulescu, Milica Marinescu, Veronica Teodosiade, Elisabeta Henfia, Sanda Dimi­­tru-Bârlad, Oleg Dabewsky, Mi­­tiţă Dumitrescu, Trixy Chehaescu. In program: Valsuri de Brahms, Preludii de Chopin, Tango de Mil­haud, Vals de Chopin, ca pe va­ lea Jiului, de Paul Constantinescu, Apassionata de Beethoven şi în­treg Carnavalul de Schumann. La 2 piane: Hilda Jerea şi Ta­sia Dumitrescu. Biletele la Librăria Fundaţiilor Regale (Piaţa Palatului) şi la Stu­­dio­ul Floria Capsali, str. Biserica Enei Nr. 10, Telefon 3-24-23. Ciclu nou în scrisul românesc La mijlocul veacului trecut Ion Bră­­tianu a spus: îmbogăţiţi,văl Şi a Întemeiat, astfel, economia o fi politica --- românească. Tot atunci, Eliade Rădulescu ar fi spus: şerifi, băieţii . Şi a întemeiat, astfel, publicistica şi literele române. După aproape o sută de ani, putem spune că economia, politica, literele şi publicistica întemeiate atunci, sunt în plină agonie şi că, poate, au şi mu­rit, începe un ciclu nou în viaţa ro­mânească. Şi dacă în economie şi în politică el poate fi indicat prin cu­vintele: nu vă mai îmbogăţiţi români­i exact contrariu decât a spus Bră­­tianu — in litere şi publicistică, s'ar putea spune: nu mai scriţi, băieţi — exact contrariu decât a spus Eliade Rădulescu. Acesta nu e un îndemn spre incul­tură, spre barbarie, spre analfabetism. Ci e, foarte simplu şi serios, numai un îndemn spre disciplină. Scrisul e ceva foarte grav. E unul din actele cele mai importante — şi, ar trebui să fie, şi cele mai rituale __ ale vieţii . Aşa ceva nu a fost Înţeles In men­talitatea care a Început cu­ scriţi băieţii Scrisul românesc in mentalitatea de azi prea e la îndemâna oricui şi prea se face oricând şi oricum şi gata pen­tru orice. Cei care scriu au ieşit din orice ritualism, nu au conştiinţa ofi­ciului pe care îl îndeplinesc scriind De aceea, presa românească de azi, luată în totul, nu reprezintă nimic. Dar absolut nimic. Fără supărări, a­­cesta e adevărul. Nu există prostitua­re mai coprectă a calităţilor cerebra­le, a calităţilor de talent şi a elemen­telor morale, mai definitivă şi mai înfiorătoare ca î n publicistica şi presa actuală. Şi acestea toate până la urmă, se trag din blestemul lui Eliade Rădule­scu: scriţi băieţii Toată anarhia şi toată sterilitatea scrisului românesc de azi, de atunci pornesc, de la această obsesie a scrisu­lui şi a valorificării „intelectuale" care a falsificat atâtea vieţi. Dacă ar fi numai rătăcirea nebu­­loaoasă a atâtor generaţii de adoles­cenţi şi tragedia stearpă, inutilă, a unui tineret care şi-a cheltuit degeaba energia spirituală — şi Eliade ar tre­bui condamnat. Nu e deajuns să fii deştept, ca să scrii. Şi nici talent nu e deajuns să ai ,ca să poţi scrie. Ba chiar şi fră­mântările interioare nu-ţi dau încă dreptul să scrii. Pentru că nu este faptă de mai mare răspundere, de mai mare rezonanţă în solidaritatea noa­stră omenească, decât scrisul. In această privinţă, scrisul româ­nesc, care se ridică acum, — publi­cistică, litere, presă românească, — va trebui să revalorizeze o veche a­­titudine^sromânescă: • cea dinaintea veacului al XIX-lea. Este o tradiţie de seriozitate, de atitudine gravă la toţi cei cari au ţinut o pană româ­nească în mână, de la cronicarii şi că­lugării cărturari, până la diacii cance­lariilor şi scriitorii anonimi cari au fă­cut cu mâna lor vre-o însemnare pe marginea sau pe tartajele unui ceaslov rătăcit Este o atitudine gravă a tu­turor, o atitudine care­­ merge până la sfiiciune în faţa cuvântului scris. In adânca lor omenie, toţi aceşti stră­moşi îşi dădeau seama că a scrie, în­seamnă un tict de importanţă capitală, un gest care schimbă deodată propor­­ţiile şi perspectivele vieţii obişnuite, care îţi măreşte uriaş resonanţa ati­tudinii tale, — o poziţie care îţi dă răspunderea însutită a cuvântului tău. De acea, a scrie era pentru toţi un gest de mare răspundere morală, ca fiecare „să nu se afle scriitoriu de cu­vinte deşarte, ce de d­reptate". De aici şi modestia lor, toţi cei cari au scris în trecutul nostru, n'au vrut să strălucească prin scrisul lor, îşi dă­­deau seama oamenii aceia, că, a scrie, nu înseamnă decât a transmite mai departe după tine valorile sufleteşti care sunt aceleaşi, neschimbate în da­tină, şi care ele singure constitue che­zăşia vieţii noastre, legea care ne depăşeşte, adevărul care ne valori­fică, veşnic şi neschimbat. Şi e bine să ne lămurim asupra u­­nor noui poziţii sufleteşti. Celor cari, mai au obsesia scrisului, trebue să li se spună, chiar dacă ar ră­mâne încremeniţi, nu mai scriţi, pen­tru că nu mai aveţi pentru cine scrie. Generaţia care vine imediat după voi, nu vă va citi. Pe ei nu-i va interesa scrisul şi toate realizările înţepenite. Pe ei îi va interesa mântuirea. Vedeţi, toate generaţiile de adoles­cenţi până la noi, au crezut că sal­vează viaţa însămânţată în inima lor prin scris, — singura realizare umană care îţi dă iluzia veşniciei. Crescuţi în ateism, fără vibraţia luminoasă a vieţii proprii axate pe credinţă, ei au rezolvat în acest fel înţepenit şi rece, nevoia lor de veşnicie. Pentru noi şi cei cari vor veni du­pă noi, împlini­rea veşniciei stă în mântuire, nu în creaţie. Rezolvarea vieţii fiecăruia din noi stă pe alt ac­cent decât stătea până acum. Pentru noi „obsesia" nu mai e în a ne realiza — oricum, oricât şi în orice condiţii. Deci, a ne veşnici exterior, în veac. Ci a ne veşnici interior, fiecare din noi în faţa lui Dumnezeu. Adică a ne realiza numai după normele şi îndem­nurile care ne pot duce la mântuire. Pentru noi, creaţia în genere — şi deci scrisul — nu sunt scopuri in sine, ci numai mijloace date în viaţa noa­stră pământeană, pentru a ajunge me­rituos la deslegarea de ea, adică la mântuire. Dacă generaţiile de până la noi au rezolvat nevoia de veşnicie a sufle­tului lor prin realizările prelungite pe plan terestru, — care vai, cât sunt de relative in universalismul şi veş­nicia lor, — noi împlinim nevoia de veşnicie a sufletelor noastre prin a­­vântul propriu şi real In veşnicie, a­­dică prin căutarea propriu zisă a lui Dumnezeu. De aici o sumă de schimbări in po­ziţiile sufletului In mentalitatea ac-* tuală, un mare scriitor era un centru de atracţie şi de admiraţie. Un om moral n'avea nici o trecere. In men­talitatea care se structurează acum, un om care va trăi în desăvârşire mora­lă, va fi un centru de mai multă atrac­ţie şi admiraţie, decât un mare scrii-^­ tor. Altele sunt axele şi legăturile după care cristalizează formele noui de viaţă.. Şi dacă scrisul e numai un mijloci pentru servirea unor scopuri care îl depăşesc, el va trebui să-şi reia ritua­­lismul său vechi. A scrie, e ceva foarte grav. In România care începe, se va scrie mai puţin. Dar, în aceeaşi măsură, rodul scri­­sului va fi de o bogăţie fără seamăn, pentru că va fi încolţit -alte puteri sufleteşti. Victor P. C t Cuvântul■Duminică, 23 ian* 1938! b­i, p­e „WERTHER“ a fost dramatizat, de d-na Marietta Sadova şi d-ra Lu­cia Demetrius. Piesa a fost primită cu elogii de comitetul de lectură al Teatrului Na­­ţional din Bucureşti. Şi a fost pusă imediat în repetiţie. Cineva a făcut insă o glumă proastă: a scris la ,Porunca Vremii“ că d-ra Lucia De­­metrius ar fi „evreică şi comunistă". D. V.­­Demetrius, bătrânul şi cunos­­cutul autor, a publicat însă o ad­mirabilă scrisoare, chiar în ,,Porun­­ca Vremii” —prin care pune capăt odată pentru totdeauna, calomniilor. LES NOUVELLES LITTÉRAI­­RES cel mai bun săptămânal ar­tistic din Franţa, aduce contribu­ţia admirabilă a lui Maurice Be­del. Nişte consideraţii pline de farmec asupra efluenţelor poetice ale istoriei. Aşa îşi începe consideraţiile. Am încercat într’o mică lucrare să exprim poezia geografiei, şi nu am întâlnit nici o greutate Terra are prea multă mişcare, prea mult zgomot, prea mult mur­mur, prea multe flori, prea multă muzică, destulă poezie. Dar isto­ria! Istoria este numai o serie uscată de evenimente! Nu are şi ea efluenţele ei poetice? Un tratat de pace în sine, o bă­tălie în sine, un masacru în sine, o abdicaţie sau altceva, un fapt oarecare istorie în sine, sunt de a­semenea fapte care mişcă tot aşa cum mişcă o floare, sau un fluviu, sau o pădure. De ce oare tratatul de la Aix-la-Chapelle n‘ar putea să ne emoţioneze sufletul din mo­­ment ce un depozit calcaros înalţă în noi un fel de lirism geo­logic! Da. In istorie ca şi în epopee, şi în politică ca şi în pictură, se a­mestecă lirica, şi elegiacul şi epi­cul. Poemul. Oare secretul unei confidenţe istorice nu este element de poezie! Unii ar vrea să meargă în munţii Anatoliei să vadă, să contemple, stânca pe care s’a urcat Lud­ovic al VII-lea, regele Franţei, atacat de Turci în timpul Cruciadei a doua. Şi alţii ,ar vrea să vadă ţărmurile râului Selef în care s’a înnecat Frederic Barba-Roşie. Sunt unii istorici care nu judecă asupra ei, aceştia sunt istoricii care simt istoria, poezia istoriei, poezie. O poésie de ton­­tes choses, univers lnfini dont nous ne connalssons ane qnelqnes étoiles. MIRON R. PARASCHIVESCU este un domnişor candid ca şi marile principii socialiste care-i conduc ten­tinţele dumisale esteti­co-liter­are „..Mateiu Ion Caragiale este cel mai întârziat şi strălucit reprezen­tant al ciocoimii româneşti. De aici şi tristeţea profundă care se desprinde din opera lui şi voita sa însingurare în viaţă’’.... Tot ce-a înţeles dumnealui citind Remember!... Există o singură scuză: constata­­rea asta. D-sa a făcut-o în oarecarea foaie Reporter”, DOBROGEA este partea din Ro­mânia cuprinsă între Marea Neagră şi Dunăre. In ea se cultivă grâne şi cartofi iar tinerii vor să faci şi literatură dar n’au bani şi fiecare număr de revistă nouă este primul şi ultim. Autorităţile sunt ca mai toate au­­torităţile din România, nu, ştiu ce este aia gazetă şi daci ea este ne­cesară. De părerea asta însă, nu sunt 8* Bulgarii din Dobrogea sau cei mai jos de hotare, care se sbat şi între, ţin multe şcoli şi gazete. Una din acestea ,,Dobrujdanski Glas” n’ar mai trebui să apară pen­­tru două motive. Intâiu că este rău­­voitoare în ştirile pe care le debi­tează şi al doilea, pentru că este prost scrisă, asiatice inedite în cromatica litera­­autorităţile dobrogene, care ar mai trebui să şi încurajeze o gazetă ro­mânească şi curată. Nu mai vorbesc de reviste — deo­­camdată nu trebuie lux.­­ In Dobrogea se cultivă grâne şi cartofi.* :: 3. • ■ *£ ■ ft 15P I ' STIL ŞI VIZIUNE ; • „Prin albele răspântii Din şesurile albe In şuier de şerpi vineţi se ’nco­­lăceşte vântul..." ŞERBAN BASCOVICI „Destăinuiri“ „POEIADAi* literară,artistico-so.­ţială apare la Iaşi. Precis nu se ştie de câte ori pe săptămână,­ lună sau an. Are un director: Cezar Popa şi doi redac­tori: Petru Pescaru şi losif Ion Ba­­iu. •■­Toţi trei îşi iscălesc numele dura nealor şi al colaboratorilor cu li­tere mici. La „note* găsim un regret pen­tru laşul de altădată, laşul istoric. Nota­ minoră predomină revista Toată lumea plânge aici, chiar, şi aşa fără nici un rost: Vântul imi cutremură fereasta Dorurile inima mi-o *nfrâng Şi-s aşa de trist tn noaptea asta Că mă ‘neacă plânsetul şi plâng. d. florea , rarişte. Uite, la cetirea poeziei astea noi am comis un sacrilegiu pentru po­et am râs; am rât cu hohote. ION VIRTOSU a publicat două broșuri — Extrase din revista „Bi­serica Ortodoxă" _ destul de im­portante. I. Date noui despre Dionisie Ecle­­siarhul, 23 p. * Despre autorul „Cronografului Țării Românești"*, tipărită în urma cu vreo trei ani de Gh. Nicolaescu, Ion Vîrtosu are ştiri noui asupra fa­miliei lui. Interesante In lucraea du­­misale sunt prezentările unor prefe­ţe ale lui Dionisie, care ne arată via­­aţ monahală şi laică la sfârşitul vea­cului al lX-lea , începutul celai—dft al 19-lea. II. Pagini din autobiografia lui Eu­­frosina Poteca 30 p. Sunt scoase din­tr’un nou manuscris al Academiei Române în care călugărul Efrosin dela Mănăstirea Gura Motrului pe ltrigă necazurile lui mai povesteşte evenimente din Muntenia între 1846 —1851. In special, revoluţia dela 48 Stilul călugăresc este savuros. GÂND ROMÂNESC este cea mai bună revistă din Ardeal. D. Ghinezu pune multă sârguinţă şi tot atât de multă pricepere. Nu ştiu însă dace apare cu atâtea întârzieri. Poate că sunt prea mari greutăţile materiale Ultimul număr pe care l-am cetit este numărul dublu de pe August şi Septembrie anul trecut. A fost un număr admirabil, plin. Eseuri bine gândite, mai ales bine scrise, poezii, recenzii, însemnări. Tot ce califică o revistă într’adevăr bună.­ ­ 13 poeţi, 13 poezii de dragoste­­a este titlul unui volum de ver­suri apărut de curând. Sunt nişte tineri, unii dintre ei vrând neapărat să frângă cerbicia anonimatului. Şi cu oarecare coeficient de dreptate, căci unii au chiar talent, lucru care in general, nu se mai cere în poezie. Dintre toţi, cel mai poet este Si­­mion Stolnicu, este şi cel mai dis­cret, şi cel mai sensibil. Altei luciri de iarnă se intitulează poezia lui. Rup din ea numai o strofă. Adevă­rată poezie) Intr'o zi va ninge afinat şi sfînt * Gând lemnul din sobă nu va mai tipa A vreme rea. Vor şti că eşti frumoasă bunii mei din pământ. Tot frumos şi discret mai este Şte­fan Stănescu, inteligent, viu, rapid, cu versuri frumoase, dar numai cu versuri, Ştefan Baciu, clasic, armo­nios, suav, din când în când duios, Vintilă Horia. Stătea un plop în vreme ca un ho­tar în vis Şi cobora o seară de toamnă ca acum­­- Da*y »^informaţie: Nn ’peste mult vor apare tot într’un volum alţi trei­sprezece, şi volumul va fi închinat lui Dumnezeu. Bine băeţi, foarte bine. Merită şi Dumnezeu cel puţin atât! PANOPTICUM 9* & „Coborârea de pe Cruce“. Scenă pe sticlă din Tran­silvania. Colecţia sculptorului Borgo Prund (re­w -• • \îî “.*■ ■ producere din S. Oprescu, L’art du papan roumain) POZIŢIA ARTISTULUI Nu ştiu dacă ideile vin de la om sau dacă vin de la circumstanţe. Şi altceva. Nu ştiu precis ce sunt ideile. Unii oameni au dorinţi, şi totuşi ei cred că au idei. Care este deosebirea dintre idee şi do­rinţă ? » Dar să ne întoarcem la prima problemă. Şi în legătură cu ea, un caz. F. C. Ramuz, un scriitor contemporan nu dintre cei mai teribili, în ultima lui carte, spune într’un joc, că Germania în toam­na lui 1918 era trei sferturi co­munistă, şi aceiaşi Germanie nu­mai câţiva ani după, era nouă­zeci de procente „nazi”. Oare au gândit oamenii altfel, sau doar circumstanţele s’au schimbat? Un lucru mi se pare aci absolut cert că ideile se nasc foarte încet, şi că istoria, fie chiar istoria cul­turii sau istoria filosofiei, nu se confundă niciodată cu istoria i­­deilor. Un exemplu. Dela Platon încoace, până la Kant şi dela Kant până la noi, istoria culturii şi istoria filosofiei au crescut e­­norm. Şi totuşi ideile au rămas cam aceleaşi. Platon şi Kant au spus aproape tot. De aceia unii îi consideră adevărate priorităţi. Circumstanţele au lucrat însă maî departe, şi au schimbat anumite configuraţii. Oare s’ar putea spune că is­toria culturii este identică cu is­toria schimbărilor produse de cir­cumstanţe? Intr’un fel, da. Mai ales acum, am impresia că do­mină circumstanţele. Acum câţiva ani oamenii nu erau obligaţi la atitudine. Cel puţin unii dintre ei. Acum însă lucrurile stau alt­fel. Toţi trebue să participe la structura epocii. Dar absolut toţi. Şi epoca este de structură esenţial politică. Pentru cei mai mulţi, a­­ceastă obligaţie la atitudine po­litică, nu este o problemă; pen­tru alţii însă, e o problemă­ gra­vă. Mă gândesc îndeosebi la ca­tegoria artiştilor. Dar înainte, o precizare. Inte­grez în această categorie, pe lângă artiştii unanimi recunoscuţi, şi pe scriitorii de pură inspiraţie. Cu alte cuvinte, numai poeţii. Cei­lalţi, scriitorii gânditori, cad în categoria logicienilor, şi privesc lucrurile ca atare. Artistul se deo­sebeşte radical de logician, şi se deosebeşte radical de omul de­ rând. De aceia situaţia lui este­ specială. Asta o ştiu şi proştii.­ Logicianul merge din idee în ideea din cauză în cauză, din efect in­ efect; el leagă lucrurile şi ierar­hizează. Merge progresiv şi face sistem. Artistul dimpotrivă. El priveşte lucrurile în totalitate, şi totalitatea pentru artist este for­mă. Ea îl domină. Artistul aderă la formă sau nu aderă; dacă a­­deră însă, se pierde, aderă exclu- * siv. Asta însemnează că nu mai poate adera şi la altceva. In con­secinţă, nu mai poate adera şi la forma politică.­­ Altceva însă. Logicianul se ca­racterizează prin mişcarea exclu­sivă a raţiunii, printr’o poziţie universală. Artistul priveşte în­­tr’adevăr totalităţile, dar totalită­ţile definite. Intr’un loc, într’o poziţie, într’o formă. El nu este privat de contradicţii. Dimpotrivă. Artistul se complace în contradic­torii, în paradox. Dovadă. Toţi­ gânditorii, maeştri ai paradoxului, sunt în mare măsură artişti. Asta iarăşi însemnează că nu poţi im­pune artistului o anumită atitu­dine politică; şi chiar mai mult, însemnează că nici nu-i poţi o­­bliga la o atitudine, totuşi, în istoria culturii, au fost artişti care au aderat la e­­pocă, şi care au luat atitudini precise politice. Revoluţia franceză cea mai mare revoluţie care a fost vreo­dată, nu şi-a avut artiştii ei? Asta s’o creadă cei care n’au cetit niciun tratat serios de istoria ar­tei. Dar câţi au rămas dintre ei? N’a rămas niciunul. Atunci asta însemnează că toţi artiştii care aderă la o formă politică consimt la moarte. Nu-i chiar aşa. Un artist nu aderă propriu zis la forma politică, ci la o spiri­tualitate din care vine forma po­litică. Şi asta este cu totul alt­ceva. Când artistul aderă la­­ spiritualitate, se leagă de reali­tăţi durabile, superioare. Se leagă de esenţe. Atunci nu consimte la moarte. Dar cu o condiţie: să se potrivească spiritualităţii. Altfel sunt candidaţi la nulitate, exact ca şi metedii,­­ Axente Sever Ropovici . C­a­r­n­­e­t Istoria Românilor a dlui prof. N. Ior­ga a ajuns la al şaselea volum. Pa­­ralel cu versiunea românească, d. prof. N. Iorga publică şi o magnifică ediţie franceză, tipărită din iniţiativa M. S. Regele Carol II, fi­lmaţi de Academia Română. Această Histoire des Roumains a figurat cu cinste la Pavilionul româ­­nesc, în tot timpul Expoziţiei Inter­naţionale de la Paris. * Modalitatea estetică a teatrului, de d. Camil Petrescu (Ed. ,,Fundaţiilor Regale” 1938, 180 pagini, 60 lei) re­prezintă cea dintâi încercare filozo­fică a cunoscutului scriitor. Cartea a fost prezentată ca teză de doctorat în filozofie la Facultatea de Litere din București.* Fior Fiore de Ardengo Soff­ici (ed. Vallecchi, Firenze, 1937, 480 pagini 12 lire). O culegere inteligentă din toată opera scriitorului italian. Admi­­rabile portrete literare din bohema Parisului. * II Mito del Sangue de J. Evola (Hoepli, 1937) rezumă, pentru un pu­­blic larg, toate teoriile contemporane asupra rasismului, O expunere clară și critică în acelaș timp. * Revista Fundațiilor Regale numă­rul Pe Ianuarie, aduce două colabo­rări streine, Jacques Maritain şi H de Montherlant. Maritain, neobositul filozof catolic, publică, în traducere română, comunicarea ţinută la Con­gresul de Filozofie de la Paris. H. de Montherlant scrie despre anumite e­­venimente obscure din viaţa lui Tol­­st­oi. * Edmont Goblot se numeşte volumul recent apărut în editura Alean, îngri­jit de Jean Kergomard, Pierre Salz­ și Francois­­roblot. O expunere atentă a viații fi operat lucidului­­.Heacé franca*, mort în 1935. * Doapra René Domine, acadendata­­nul mort acum câteva luni, scria pe larg John Charpentier în „Mercuro da Franca” ★ Pearl Buck, autoarea celor mai de succes romane din literatura engleză contemporană, scrie și nuvele. Admi­­rabile. Una din ele, Celle dorit on sa souvient, a apărut in „Revue des deux Mondes?’, numărul de la 15 ia­­nuarie. I ★ André Suares publică un nou v°­­lum: Trojs grands vivants (Tolstoi, Cervantes, Baudelaire) în ed. Grasset, Există o colecţie prea puţin cuno­scută în România: „Quand ils étaient petits’’. Ultima monografie se ocupă de Victor Hugo enfant. E semnată da Therese Lenotre (20 fr.). * Foarte discutată este cartea lui Henry Massoul: La leton de Musso­­lini (Comment meurt une democraţia. Comment nah une dictature). Este publicată în editura .„Mercure de France” (1937, 15 fr.). ★ Tot la „Mercure de France” a apă­rut Gabriel d’Annunzio. Saint Jean du Fascisme (15 fr.) a lui Antonio Anim­ante. Corespondenţa lui Paul Cézanne este pur şi simplu uluitoare. O ediţie magnifică, îngrijită şi adnotată de John Bewald, a apărut de curând la Grasset (Correspondante, 50 fr.). Cu­­prinde un imens material inedit. * Ultima piesă a lui Jean Giraudoux, satiră care a cucerit întreg Parisul a fost editată în volum: L’impromptu du Paris (Grasset, 15 fz.).

Next