Cuventul, martie 1938 (Anul 15, nr. 3159-3189)

1938-03-14 / nr. 3172

i H ^Sjjl' * Bătrâneţe creiatoare Informaţii primite după moartea lui D’Annunzio, ne asigură că s’au găsit în camerele de lucru ale Poetu­lui peste zece mii de pagini manu­scrise. Romane, poeme, memorii, a­­legorii, jurnale intime, proiecte de drame, etc. Se spune chiar că Ga­briele D’Annunzio lucrase în preaj­ma celor 70 de ani ai săi cu aceiaşi îndârjire ca la 30 de ani. Nici „ins­piraţia”, nici puterea de muncă, nici asprimea faţă de propriile sale opere literare — nu-i slăbiseră. Fertilitatea lui D’Annunzio în a­­murgul vieţii sale, nu este unică. Goethe, ca şi Rabindranath Tagore, au creiat multe opere de seamă du­pă vârsta de 60 de ani. Ritmul pro­ducţiei lor, de altfel, nu s’a înceti­nit niciodată. Cu cât înaintau în vârstă, cu cât îşi desăvârşeau cu­­oaşterea meşteşugului, cu atât forţa lor de creaţie se arăta mai birui­­are, încă un amănunt semnificativ: umărul impresionant de proiecte li­­erare al lui D’Annunzio. Ca şi Bal­­ac, în preajma morţii, D’Annunzio idica schelele unei opere uriaşe. I-ar­­ trebuit 20 de ani de muncă ne­­unească, numai ca să sfârşească cea ce începuse. Pentru că nu erau ample proiecte, ci fragmente, pla­uri amănunţite, scene detaşate, e­c. Ne amintim că Strindberg,, t­răznit în plină maturitate, lăsase şi el 10.000 de pagini manuscrise. Asta înseamnă că, în afară de opera sa considerabilă, pe care o desăvâr­şise într’un timp atât de scurt, Strindberg se pregătea să scrie nu ştiu câte duzini de cărţi, din foarte multe domenii: de la un dicţionar suedezo-m­ongol, la un tratat de chi­mie „super-organică” şi la istoria misticei olandeze. Este sublimă setea aceasta de cre­aţie a scriitorilor bătrâni sau în preajma bătrâneţii! Este o admira­bilă răzbunare a artei împotriva bi­ologiei, supremă mângâiere spiritu­ală. Oameni care au scris zeci de cărţi şi cel puţin câteva, capod­opere şi nu obosesc, nu descurajează, nu-i copleşeşte propria lor victorie... Mă gândesc, acum, la destinul scriitorilor români, cel puţin până mai acum câtva timp, obosiţi dela 30—40 de ani, odihnindu-se pe laurii cuceriţi în tinereţe, simţindu-se re­pede „bătrâni”, streini, în „timpul lor”, fără putinţă de a-şi înţelege e­­poca şi pe tinerii lor contemporani, întâlneşti câteodată un nume popular acum 20 de ani. Te întrebi: Ce s’a întâmplat cu el? A murit? Mai scrie?.... Nu, s’a întâmplat nimic. A obosit repede. Atât. Sau, cum se spunea pe vremea lui Titu Maiorescu, „nu re­zistă celula”.... MIRCEA ELIADE Cândva, am mai scris, aici, că să o disperăm. Ştiam că scrisorile, ce i se vor trimite nu vor veni numai era oamenii de peste tot, oamenii răzii, care se mulţumesc cu o po­­esie sau cu­ o întrebare uşoară. Iată, d. El. D. ne trimite gănduri­­dumisale în legătură cu traduce­­a lui Eminescu în englezeşte: „Poezia lui Eminescu nu este m­­­ai o narare ritmică, ci o năzuinţă lozofic acordată desvăluirei sale spirit. Sonorizând în duh poezia­­ Eminescu identificându-te cu untricul versului emu­cescian, par­­igi tu însuţi veacuri şi spaţii spre arşii cosmice... Poezia lui e o pie­re, mereu însoţită de cântec şi­ţelegere. Pe Eminescu nu-l poate înţelege,­ică traduce, decât cineva care in­­lecniceşte filozofia, muzica şi poe­­a. Pentru că el le cuprinde pe toa­­în versurile sale. Iată de ce Emi­­scu răsbate atât de rar frunta­­ile altor limbi. Reuşita depinde ustensil. Imboldul, intenţia e­­nesciană, întruchiparea, a fă­cătorului. Firile sunt contopite. D. Dimitrie Cuclin mărturiseşte un translator trebue să trăiască xtul original. Adică să ia con­­ct direct cu creatorul. D-sa s’a rguit să’nvestmânte pe Eminescu cuvinte engleze. Şi după cerceta­­a noastră a reuşit de minune. Re­undă bucuria, încercăm, prin Em­inescu, alte climate; ne afirmăm ereţea viguroasă în concertul lu­­i lor. Creaţia românească rezistă străbate. A întitulat simplu: EMES. Rima, ritmul şi metrul le găsim ucise şi exacte. Sensul intim res­­etat. Muzica versului domină. Era aşteptat. Ascultaţi, în Lucifer: d out he went, he went, went out, Loving a human fay, „Şi se tot duce... S’a tot dus... A­ neci pe creste de lumini.” (Aici e numai drama sa proprie, ci sens larg şi universal. Bănuim ceafărului o altă interpretare, Enescu este ceva mai adânc în­ţelegerea cuvintelor lui, decât­­au arătat cronicarii. Cine de­­vnde meditaţia yoginică şi dă dej­stul calitativ al unui vers de Emi­­seu poate vedea­. Am fi vrut să tot atât de salvate şi frazele fr­­ofice care te urcă în lumea ne­­cată a firii, din care Eminescu a­pt forme şi frânturi pentru vea- 1 românesc. Muzicalitatea e însă ncolo de tăgadă. Ce am putea ei­­? A Dacian’s prayer? Scrisorile?­ossa? Oda? Ar fi să le cităm pe ate şi pe Eminescu însuşi. A vrut să vorbim despre traducă­­r şi am vorbit de Eminescu. Atât bine s’a identificat d. Dimitrie d­in în sforţarea de a reuşi. E tot ea ce putem spune. Nu ştiu cum aş vrea să arăt că­linescu demonstrează în creaţia însăşi esenţa noastră româneas­­(Chiar dacă uneori pare vedic isvoare). Dacă ar voi cineva să dă Firea românească, să rezolve Eminescu în cântecele sale atât intuitive coborîte din sferele nu­­numai muzica mai poate străba- Eminscu este, în primul rând, o urmare neaoş românească. Să ulţumim, aşa­dar, d. Cuclin pen­­tru firile sale. — Vin vremurile re cer răspândirea Spiritului în ne, cu nota noastră proprie de mânie. Noi nu putem opune lumii cât o spiritualitate bine ancorată divin — negând afundarea in­terne (ca maximum de iluzie), altfel, în ciuda pumnilor înrăiţi, ridică tăcută non-violenţa cristi­­pe planetă. Exemplele mari nu se­cund (Gandhi, Corneliu Codrea­­). Să ne impunem deci cu forţe sufleteşti ce dăinuie... Expansiunea a început.” Intr’o carte — „Hotel Maidan” Stoian Gh. Tudor — apărută acim, vreo doi ani, se vorbeşte despre o grotă, pe malul mării, la Constanţa, care ’ar fi servit drept locuinţă va­gabonzilor constănţeni. Autorul n’are nici un interes să-şi facă din cartea sa o descriere geo­grafică a „hotelului“ — totuşi, sfâr­şitul cărţii este următorul: „Astăzi, cine merge la Constanţa şi întreabă pe un localnic: — Unde a fot hotel Maidan? — Nu ştiu! i se răspunde”. — Ori din cetirea cărţii, cred că, oarecum, se poate localiza. Cu eventuale cercetări chiar, ştim, precis. Eu delimitez , doar, unde s’ar putea să fie din lungimea ţărmu­lui constănţean. Şi, anume, între plaja Trei Papuci (Domniţa Ileana) şi Hotel Carol. Desigur undeva, prin dreptul Bi­sericii greceşti. Pe acolo, de fapt şi sunt nişte ruine de cetăţi vechi, cu grote săpate in piatră. Am spus, rămâne de cercetat. Şi, asta, o pot face constănţeni. Noi aşteptăm. D. CICERONE THEODORESCU reu­şeşte, într’un ritm scandat să strân­gă plumb de gânduri în „închinare” dreptei tari, de soldat. (Universul literar, 5 Martie, 1938). Stele de veghe şi călăuze — Sângele nu s’a scurs în pământ— Şi peste setea căinţei, buze Tainice sânt; Toţi am uitat Pe unde merse Dreapta cu steagul înfăşurat. Steagul, cel viu, am înoptat... La semnul locului, culorile-s şterse. Trebue subliniat mai ales, liniarul vers: „La semnul locului, culorile-s şterse”. Poezie. Autolycus ftWMMbl. Istoricii credeau odinioară că toa­te instituţiile politice, ba chiar şi cele economice şi sociale sunt ope­ră individuală, creaţia perfectă a unei minţi de reformator. Dar cu vremea concepţiile organi­ciste şi evoluţioniste şi-au făcut drum şi în istorie, societatea nu mai este considerată azi ca o operă de artă creiată pentru veşnicie, ci ca o fiinţă vie. Ea se naşte şi evoluiază, adaptându-se mediului fizic şi mo­ral, organele vieţii ei se nasc prin necesităţile funcţiei lor. Şi în istoria Românilor aceste a­­devâruri au fost aplicate şi înţe­lese. Pe când, altădată erau istorici cari se întrebau care este domnito­rul întemeietor al dregătoriilor sta­tului (logofeţi, postelnici şi vistier­nici), cui sâuntem datori pentru îm­părţirea ţării în judeţe, cine a orga­nizat vechea noastră oştire şi chiar, cine e vinovat de legarea şerbilor de glie, azi se ştie că toate aceste in­stituţii sunt creaţia societăţii însăşi. Ele au evoluat adică dela forme pri­mitive la forme perfecte, încetul cu încetul, odată cu diferenţierea in­ternă a societăţii şi a vieţii de stat. S’a creiat astfel o tradiţie, o datină, înlăuntrul căreia nu încăpeau revo­evoluţie. Nici chiar întemeierea statului nu mai este socotită ca o „descălecare“ a unui domnitor co­borât cu aureolă de legendă de pe culmile munţilor, ci e înţeleasă tot ca rezultatul unei lente închegări a societăţii pe teritoriul românesc. Primii domni reformatori în isto­ria noastră au fost abia, sub influen­ţa Apusului, Fanarioţii, codificatori ai dreptului civil şi penal, liberatori ai şerbilor, introducători de orându­­ieli de ordine şi moralitate publică. Epoca zisă a Fanarioţilor, prin ma­rea activitate reformatoare a dom­nilor, puţin studiată până acum în unitatea concepţiilor ce au călăuzit aceste reforme, formează prefaţa introducerii influenţii occidentale la noi, a marii schimbări de regim din veacul al XIX-lea, când iniţiativa revoluţionară de stat înlocueşte ve­chea evoluţie a datinei alcătuite or­ganic. Rolul voevozilor noştri cei vechi a fost să prezideze această unitate or­ganică şi vie care era vechea socie­tate românească, să apere datina şi fiinţa ei. Nu e vorba de un rol reac­ţionar şi obscurantist; un voevod s’ar fi temut să schimbe datina, nu pentrucă era împotriva înnoirilor, identificat cu neamul său, simţea că acesta e o fiinţă vie şi viaţa e dela Dumnezeu, nu dela oameni. Cu toate aceste consideraţii care rămân o caracterizare generală va­labilă a istoriei noastre medievale, nu trebue să credem că n’a fost şi o operă a voevozilor, în marginile îngăduite de datini. Nu trebue să credem că voevozii noştri din trecut au fost nişte simpli şefi militari şi pe lângă aceasta, cel mult, ctitori evlavioşi de mănăstiri. Această ima­gine simplistă a trecutului nostru este foarte curentă, dar cu totul greşită. Trecutul nostru, ca şi trecutul al­tor popoare a avut partea lui de ci­vilizaţie creiatoare, de iniţiativă cul­turală, economică a cârmuitorilor. Voi da câteva exemple puţin cunos­cute, cari, la prima vedere, nu par să însemne mare lucru, dar ne a­jută să înţelegem adevărata icoană a trecutului nostru. D. Mihail Sadoveanu într’unul din romanele în care evocă Moldova veacului al XVII-lea, punea în gura unui boer ce călăuzea prin ţară pe un sol strein afirmaţia că pe atunci, în ţara noastră, nu se aflau poduri şi că toate apele se treceau în vad cu caii şi căruţele. Ei bine, nu este CRONICA ISTORICA OPERA VOEVOZILOR Râmnic, pe care se plătea o taxă concedată episcopiei. Şi fântâni de piatră cu inscripţii pomenind pe domnul, autor al acestei fapte bune pentru alinarea setei drumeţilor, sunt multe în ţară şi erau mai mul­te odinioară. Intr’un studiu care va apare în curând într’o revistă de specialitate, arăt cum Mircea cel Bătrân, luptă­tor pentru credinţă la Rovine şi la Nicopole, a luat iniţiativa exploa­tării armei de lângă Baia-de-Aramă, a adus meşteri pricepuţi din Ardeal şi a încheiat tocmeală cu ei, ca să-şi aşeze roţile cu scripete la gura mi­nelor şi cuptoarele de topit mine­reul scos din pământ şi în schimb, a zecea parte din aramă să fie a domnului. Această iniţiativă în in­dustria minieră românească se pe­trecea la 1392. Şi vestitele vii dela Cotnari, cu vi­nuri ce făcură veacuri dearândul fala Moldovei, sunt datorite unei iniţiative voevodale. Viţa de Tokai a fost adusă şi plantată la Cotnari, s’au colonizat cu privilegii vierii, cari au rămas în acel orăşel sute de ani, cu meşteşugul lor şi cu credinţa catolică, supuşi ai domnului şi ai paharnicului său. Nu ştim sigur care este voevodul­­ce a luat această fericită iniţiativă, aşa, voevozii noştri au clădit poduri de piatră în mai multe locuri din­­ în orice caz unul din cei mai vechi, ţară, de pildă şi azi se văd la Bog- poate Alexandru cel Bun, poate un dana, lângă Borzeşti, resturile po­dului lui Ştefan cel Mare şi Podul înaintaş al lui Vieri­ din Cotnari au trecut după 1400 în Polonia, la Liov, înalt dela Vaslui data din veacul al I unde au săpat o vie, care a dat roa­ XVI-lea sau al XVII-lea, fără să mai­­ de trei veacuri, până ce clima a dis­­vorbit de „nodul lui Mihai Vodă”. I trus-o, al lui Mihai Viteazul, din Bucureştii. S’ar putea da şi alte exemple: in­iuţii şi reforme, ci numai o lentă,ci pentrucă, lipsit de idei abstracte, şi de podul umblător de pe Olt, la deva, in Dâmboviţa, documentele din veacul al XVI-lea pomenesc de „drumul lui Mircea Vodă”. La Târ­­govişte, în veacul următor, era lân­gă curtea domnească şi baia dom­nească, o clădire deosebită cu baie de aburi, după sistemul turcesc. Nu era, cum s’ar putea crede, rezerva­tă domnului şi curţii, ci era publică şi în schimbul unei taxe dăruită de Domn unei mănăstiri, orice târgo-­ viştean sau călător venit de departe se putea îmbăia. La unele mănăs­tiri muntene din acea vreme domnia înfiinţase pe socoteala ei spitale (bolniţe) pentru bolnavi. Nu este vorba de cine ştie ce o­­pere care să răstoarne felul de via­ţă şi evoluţia societăţii, acestea se păstrau, nu se răsturnau, dar se vede bine că voevozii au avut o operă ci­vilizatoare, au fost domnitori. E o întrebare chiar dacă marea coloni­zare moldovenească în Basarabia de răsărit şi de sud, regiuni cu po­pulaţie rară în primele veacuri ale vieţii noastre de stat, colonizare „în locurile pustii”, dăruite pentru desţelinare de către domnie, n’a fost în primul rând o operă de iniţiativă domnească. Sub oblăduirea voevozilor socie­tatea a evoluat şi această evoluţie a fost ajutată şi îndrumată. Opera voevozilor, operă proprie şi­­ operă de păzire a societăţii, este un ca­pitol plin de învăţăminte al istoriei noastre, care ne face să înţelegem trecutul ţării în adevărata lui lu­mină, mai bine decât orice declama­ţii pseud­­o-patriotice. P. P. Panaitessu Cuvăului PANOPTICUM D. GIUSEPPE CIFARELU, cunos­cut prin bunele traduceri din Gio­­sué Carducci (­Poezii, 1928 și Ode barbare, 1935) a dat de curând, la iveală, un volum de poezii in tra­ducere românească, ale lui Leopardi. (Leopardi. Poezii, Buc, 1938; Tipo­grafia Bucovina; 75 p. 60 lei). Pe lângă traduceri volumul mai cu­prinde interesante note biografice şi adnotări (explicări) pe marinea poeziilor traduse. Intr’o notă viitoare vom reprodu­ce fragmente din traducerile du­­misale care constituesc o admirabilă transpunere în literile româneşti a gnnalului Leopardi. ANUNŢAM APARIŢIA celui de al IV-lea volum din Analele de Psiho­logie, publicaţie periodică sub di­recta conducere a d-lui prof. C. Ră­­dulescu-Motru. Un volum masiv de Peste 480 de pagini. Redactor, d. I. M. Nestor, şef de lucrări la Univer­sitatea din Bucureşti. Asupra cuprinsului. Este cea mai bogată publicaţie românească de specialitate, nu numai în domeniul psihologiei, ci şi in alte domenii. Sub raportul acesta, cantitativ, întrece chiar publicaţiile străine. Deci, tot respectul cuvenit şi toată admiraţia. Conducătorii depun eforturi extra­ordinare. Subliniez îndeosebi atenţia şi munca d-lui Nestor. Mă gândesc la efortul intelectual, la care, se mai adaugă şi neajunsurile materiale. O a­licaţie atât de bogată şi atât de necesara, dar care nu primeşte ni­­cio subvenţie. Nu putem inşira tot cuprinsul, ar fi prea mult. Redăm insă esenţialul. La corp mare: C. Rădulescu-Motru: Noi cercetări asupra timpului; Nico­­lae Petrescu: Teoria psihologică a lui Hobbes; I. M. Nestor: Introdu­cere la o psihologie experimentală; M. Benciuc: Mediu, Preajmă, Vatră,­­ Principii de psihologie animală, etc. La note, remarcăm o contribu­ţie a d-lui Dr. G. Marinescu asu­pra unui studiu de psihologie criminală.­ In mai multe rânduri, d. Nestor şi­ d. Georgiade. Corpul mic, recenzii" Aci samt foarte mulţi, subliniem pe: d. C. Noica, Caterina Popovici, Geor­ge Păsculescu, Octavian Nistor, Şte­fan Crâstoiu, etc. Dacă ne-ar fi permis şi câteva observaţii, foarte sincere şi foarte măsurate. ?' ţ S Analele de Psihologie ne reprezin­tă în străinătate. Asta este rostul rezumatelor în limba franceză. In scopul acesta ar fi de dorit ca să colaboreze cei mai calificaţi în psi­hologie. Altfel dăm examen prost. Nu vrem să spunem că cei care scriu nu sunt calificaţi, ci numai că, sunt încă şi alţii care ne-ar onora. Şi altă observaţie. Atitudine prea polemică faţă de unii psihologi români. SUFLET JAPONEZ, roman de Gh. Băgulescu. Ai impresia unui eseu de caracter psihologic, sau a unui pro­fil interior. Dar ce interesează titlul. D. Gh. Băgulescu a realizat un ro­man insular în literatura noastră, atât ca temă şi material, cât mai ales, ca expresie tehnică. Acţiunea se desfăşoară în Japonia pe la sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul celui de al XVII-lea Erou principal, daymio Asano Na­­ganao, stăpânul domeniului Ako, o­ regiune din Nordul Japoniei, inspre marea interioară a Chinei. Şi pe lângă el, figuri importante, Noga- BLOC vinovaţi ai lui Dumnezeu, aici se po­tolesc şi se retrag încet ca apele mării. Fiecare dibue şi îşi regăseşte drumul adevărat. E o lectură tonică acest roman, către care trebue în­demnat, în primul rând, tineretul. Jomo Naganori şi filozoful Yamaga, cuprind pe bieţii oameni, copiii ne­amândoi exemplare de virtuţi din casta samurailor. E un roman născut dinţi”o pro­blemă; intenţia autorului de­ a pre­zenta vigoarea şi etica practică a rasei galbene. De aci caracterul lui istoric: întâmplări din trecut, lupte, idealuri, glorii, ritualuri, perspective de viaţă. O acţiune în linie frântă, de multe ori cu soluţii de continui­tate. Asta însemnează lipsă de coe­ziune. Dar este absolut necesar ca un roman să aibă coeziune? Eu pot foarte bine să concep un roman din fragmente de structuri diferite. Şi lipsa de coeziune aduce un avanta­­giu: dă drum culorilor vieţii, nuan­ţelor tari. încă n’am cetit un roman românesc atât de colorat ca roma­nul d-lui Băgulescu. Pe lângă asta, am mai găsit aci, multe sentimente umane: dragoste, amiciţie, entu­ziasm. Eroii lui nu gustă viaţa, ci o trăesc. Ţin să subliniez asta. Şi de încheere. Suflet japonez e un roman care ne oferă un aliment, o materie vie, dar străină la noi. Nu o materie pentru întrebuinţare, ci una pentru contemplaţie. Un roman care trebue ceti în a şaptea zi. Atunci când se odihneşte şi se contemplă, PEJB VLADIMIR VECERDEA e un nume nou. A fost întâlnit o singură dată în revista AZI din Septembrie, 1937. Dar mâine acest nume va fi cunos­cut. Romanul MAREE pe care Edi­tura Miron Neagu îl oferă cititorilor aduce mărturia unui talent sigur. Puritatea sufletească a eroilor este­ ­- N. N. TONITZA: Studiu de nud. (Pictură în ulei din colecţia H. Trembiski). MANIFESTUL DIN MARTIE se cheamă un manifest-program iscă­lit de renumiţii şi marii scriitori ma­ghiari: Erdei Ferenc; Féja Géza; Fodor Josef; Gyulás Pál; Illyes Aya­la; Kerek Mihály; Kodolány János; Kovács Imre; Matolcsy Mátás; Ne­meth Imre; Németh Lásló; Sárközi György; Szabó Lőrinc; Szabó Zol­tán; Tamási Áron; Veres Peter şi Zilahy Lajos, apărut în ultimul nu­măr al revistei :„Válasz”. Mit kíván a magyar nép? Ce do­reşte poporul maghiar­ cum este intitulat acest manifest scos în lu­na lui Martie, luna anului 1848, în care­ a pornit revoluţia Kossuth Lu­dovic, cuprinde 12 puncte. Trecând peste cele expres politice (ca lupta a fost contra fascismului, cât şi a cl­aselor privilegiate, care ţine pe ţăranul ungar ca iobag, etc.) mani­festul are o dominare spirituală în treburile politice, încheierea este patetică dar pli­nă de tinerească voinţă: ,Astăzi lupta grupului manifestu­lui din Martie este încă spirituală. Să se ştie, însă, că ea va putea fi dintâi mare însuşire a acestei poto- J a^eţ, ^ n°i nu vom Putea fi lite povestiri. Dezastrele morale care­­ biruiţi...“. Luni 14 Martie 1933 ARADUL CULTURAL Revista „Hotarul”, care de cinci ani apare la Arad, închină întregul său ultim număr dublu, congresu­lui Federaţiei Societ. Culturale ce avu loc, în frumoasa cetate de pe Mu­reş, la 30 ianuarie 1938. Sunt tipă­rite la un loc şi reeditând, între copertele revistei, ca între zidurile unei miniaturale săli de conferinţe, ordinea lor de succesiune, toate cuvântările şi toate referatele, câte s’au rostit cu acest sărbătoresc prilej. Rareori am cetit cu mai multă plăcere pagini, în aparenţă aride, ca acestea, pe cari „Hotarul” le închină problemelor de cultură locală, cum sunt de pildă: mono­grafia românească a judeţului A­­rad, arhivele arădane, săpăturile arheologice, muzeul etnografic sau palatul cultural, înfăţişate de per­sonalităţi de frunte ale intelectua­lităţii noastre de acolo! Plăcerea vine, desigur, şi de la a­­cele legături, oricât de îndepărtate, oricât de firave, pe cari întâmplă­tor le-am avut cu Aradul. Aradul e pentm noi, în primul rând, oraşul debutului profesoral şi ziaristic, al prieteniei lui Vasile Savei, al în­tâiului contact cu centrele româ­neşti, înfloritoare şi viguroase din împrejurimi, al comuniunilor lite­rare cu Alexandru Stamatiad, coleg de catedră şi poezie, al promenade­lor dealungul Murăşului, în amur­­girile întâiei toamne după reîn­tregire. Aradul, într’un cuvânt, e tinereţea noastră şi în perspectiva ireparabilei vârste,’ de bună seamă că el ne apare proectat într’o re­giune ideală.­­ Insă plăcerea vine şi dela aceste pagini însăşi, dela aceste dovezi ale unei activităţi susţinute, care-şi măsoară puterile şi-şi cumpăneşte greutăţile înainte de a porni la drum lung. Căci Federaţia Societă­ţilor Culturale, în primul rând, a­­ceasta înseamnă: o expediţie de ţe­luri multiple şi de încordări înde­lungate pentru a readuce la vechea lui faimă, un judeţ şi un oraş, care­­ au ţinut fruntea iniţiativelor cul­­­­turale, înainte de război, începând cu Preparandia, al cărei veac a fost­­ sărbătorit acum câţiva ani şi cu strădaniile unor Ţichindeal, Moise Nicoară, Paul Iorgovici şi Diacono­­vici-Loga. Aradul, cum aşa de con­vingător a arătat in cuvântarea-i inaugurală, ,d. dr. Iustin Marşieu, preşedintele Federaţiei, Aradul a militat, în tot cursul veacului al XIX-lea, fie în lupta pentru drep­turile naţionale, fie în cea econo­mică, fie în cea culturală, propriu zisă. Când in 1897 centrul politic al­­ Românilor se deplasează de la Sibiu,­­la Arad se mută şi de acest mo­­­­ment se leagă una din cele mai rodnice epoci din presa românea­scă de dincolo de Carpaţi. „Tribuna Poporului” a lui Ion Rusu Şirianu şi ,Românul” îşi au paginile lor de onoare în cartea de aur a ziarismu­­lui transilvan. Când Ungurii, cum pe bună dreptate a observat preşe­dintele Federaţiei, au pe frontiera de Vest, două universităţi, la Seghe­din şi Debreţin şi când oraşe de mică însemnătate, cum e de pildă Macaul, au institute de editură cu febrilă activitate, in bună parte, revizionistă, drept este ca Aradul să mobilizeze toate energiile lui spirituale şi să consolideze, ca pe o a doua centură de siguranţă, dacă nu cumva e una şi aceiaşi, şi acea­stă graniţă de Vest, culturală. Lu­crând astfel, Aradul românesc nu face, de altminteri, altceva, ca să în­trebuinţăm sugestiva expresie a P. S. Sale Andrei Magieru, Episcopul Aradului, decât „să se întoarcă la un altar părăsit”. Nu e în intenţia noastră să ne o­­prim la toate aceste docte contri­­buţiuni, câte reprezintă referatele congresului dela 30 Ianuarie. Cu­noaştem, întrucâtva, pe susţinători, mai dinainte, din pregătirea şi ac­tivitatea lor, şi paginile, de astăzi, ale „Hotarului, nu fac decât să ne întărească în convingerea că Fede­raţia care are astfel de ostaşi nu se poate să nu izbândească. Impor­tantul este, înainte de toate, că se lucrează. Intr’un ritm mai susţinut, sau mai lent, cu succese alternând dezamăgirile şi cu abdicări echiva­lând cu o părăsire de posturi —, dar că se lucrează. Părerea lui Titu Maiorescu, care socotia că nu tre­bue să foloseşti blocul de marmoră, dacă nu eşti sigur că vei da o operă de artă, e din alt Veac. Adevăruri, pe cari le citesc, de altminteri, cu nesfârşită delectare sufletească, şi în masivul referat al d-lui profesor Al. Constantinescu despre: „Supremaţia culturii româ­neşti la graniţa de Vest”. Se lu­crează în ţară pretutindeni şi nu rareori ne este dat să citim con­cluzii şi sinteze, referate şi proecte, unde gândirea cea mai limpede se îmbină cu cea mai literară din ex­presii. Nu cred, însă, şi mai ales n’aş­ dori să nedreptăţesc pe cine­va, dacă voiu spune că deja pagi­nile, nenumărate şi încântătoare, pe teme similare, din „Pietre de vaci”, admirabila carte, despre care vorbirăm deunăzi, a d-lui Emanoîl Bucuţa, nu cred, zic, să fi citit al­tele mai categoric gândite şi mai excelent exprimate ca acestea din referatul mai sus amintit. Capitole de o complexitate, şi delicată şi di­ficilă, ca acel al presei sau al tea­trului de Vest sunt înfăţişate în toate tainele lor şi însoţite de cele mai practice soluţii. A spune că ele sunt probleme strict locale, ar fi şi greşit şi nedrept. Nimic nu mai este, astăzi, strict local, în împletirea a­­ceasta de emulaţii, cari au schim­bat faţa nouei Românii şi i-au dat înfăţişarea unui vast şantier cultca­­tural. Referatul d-lui profesor AL Constantinescu este un model al genului şi importanţa lui, prin cri­tica academică ce întrebuinţează şi prin sugestiile ce suscită, depă­şeşte cu mult zona Aradului şi jus­tifică cele mai bune nădejdi pentnu viitorul Federaţiei Societăţior Cul­turale. Perpessicius .- CARNET PLASTIC Tonitza este unul dint cei mai po­pulari pictori ai noştri. Poate că nu toţi cei ce-i cunosc opera nu picturală şi literară îşi dau seama de adevă­rata lui valoare cu atât mai mult cu cât spiritul fin, irosit dealungul pân­zelor sau în proza mult cititelor „cronici fantasiste“, nu este uşor accesibil. O putere însă, izvorîtă din opera şi din fiinţa artistului opreşte şi farmecă, farmecă pe toată lumea. Dacă nu ne-am gândi că din când in când Tonitza s’a manifestat cu un humor în care se amestecau cru­zimea luptătorului şi sarcasmul, am spune că este un poet al duioşiei, al tonurilor calde peste care spiritul lui contemplator pune, din rafinată nevoie, surdine. In acest dublu as­pect trebue văzut specificul puter­nicei lui personalităţi, închinat spre duioşie, spre acea deferenţă tandră pentru motivul pictural sau pentru existenţa umilă, mângâiată totdeau­na cu cuvinte de o răpitoare fru­museţe — ca orice sentimental, are în acelaş timp, reacţii puternice, violente împotriva oricărei sluţenii. Opera publicată în numărul nos­tru de astăzi, vie dovadă a acelora spuse de noi, este expusă la expozi­ţia de la Fundaţia Dalles. ff. S. dri dimineaţă a avut loc la sala Mozart vernisajul expoziţiei de pic­tură a d-nei Jeannette Ulvianu-Jul­­vin, cu opere din Franţa şi Italia. Expoziţia de pictură, de la sala Mozart a lui Ciucurencu înregis­trează un crescând şi bine meritat succes. * La sala Fundaţia Dalles alături de Dumitru Ghiaţă expune pictură pe sticlă şi ţesături d-na Ghiaţă. * Muzeul Luvru din Paris a desco­perit şi a achiziţionat un portret de Géricault înfăţişând un locuitor din Vendée, pe deantregul inedit până acum. El a fost pictat cu foarte multă probabilitate între anii 1821 şi 1824, dupe călătoria din Anglia, pentru prietenul său doctorul Georget, me­dic la Salpêtrière. In acelaş timp au mai intrat în colecţiile acestui muzeu: un tablou de Goya reprezentând o natură moartă cu un cap de berbec şi două bucăţi de carne crudă şi portretul lui Gaucher de Châtillon de Voulet, foarte important din punct de ve­dere istoric.

Next