Cuventul, martie 1938 (Anul 15, nr. 3159-3189)
1938-03-14 / nr. 3172
i H ^Sjjl' * Bătrâneţe creiatoare Informaţii primite după moartea lui D’Annunzio, ne asigură că s’au găsit în camerele de lucru ale Poetului peste zece mii de pagini manuscrise. Romane, poeme, memorii, alegorii, jurnale intime, proiecte de drame, etc. Se spune chiar că Gabriele D’Annunzio lucrase în preajma celor 70 de ani ai săi cu aceiaşi îndârjire ca la 30 de ani. Nici „inspiraţia”, nici puterea de muncă, nici asprimea faţă de propriile sale opere literare — nu-i slăbiseră. Fertilitatea lui D’Annunzio în amurgul vieţii sale, nu este unică. Goethe, ca şi Rabindranath Tagore, au creiat multe opere de seamă după vârsta de 60 de ani. Ritmul producţiei lor, de altfel, nu s’a încetinit niciodată. Cu cât înaintau în vârstă, cu cât îşi desăvârşeau cuoaşterea meşteşugului, cu atât forţa lor de creaţie se arăta mai biruiare, încă un amănunt semnificativ: umărul impresionant de proiecte lierare al lui D’Annunzio. Ca şi Balac, în preajma morţii, D’Annunzio idica schelele unei opere uriaşe. I-ar trebuit 20 de ani de muncă neunească, numai ca să sfârşească cea ce începuse. Pentru că nu erau ample proiecte, ci fragmente, plauri amănunţite, scene detaşate, ec. Ne amintim că Strindberg,, trăznit în plină maturitate, lăsase şi el 10.000 de pagini manuscrise. Asta înseamnă că, în afară de opera sa considerabilă, pe care o desăvârşise într’un timp atât de scurt, Strindberg se pregătea să scrie nu ştiu câte duzini de cărţi, din foarte multe domenii: de la un dicţionar suedezo-mongol, la un tratat de chimie „super-organică” şi la istoria misticei olandeze. Este sublimă setea aceasta de creaţie a scriitorilor bătrâni sau în preajma bătrâneţii! Este o admirabilă răzbunare a artei împotriva biologiei, supremă mângâiere spirituală. Oameni care au scris zeci de cărţi şi cel puţin câteva, capodopere şi nu obosesc, nu descurajează, nu-i copleşeşte propria lor victorie... Mă gândesc, acum, la destinul scriitorilor români, cel puţin până mai acum câtva timp, obosiţi dela 30—40 de ani, odihnindu-se pe laurii cuceriţi în tinereţe, simţindu-se repede „bătrâni”, streini, în „timpul lor”, fără putinţă de a-şi înţelege epoca şi pe tinerii lor contemporani, întâlneşti câteodată un nume popular acum 20 de ani. Te întrebi: Ce s’a întâmplat cu el? A murit? Mai scrie?.... Nu, s’a întâmplat nimic. A obosit repede. Atât. Sau, cum se spunea pe vremea lui Titu Maiorescu, „nu rezistă celula”.... MIRCEA ELIADE Cândva, am mai scris, aici, că să o disperăm. Ştiam că scrisorile, ce i se vor trimite nu vor veni numai era oamenii de peste tot, oamenii răzii, care se mulţumesc cu o poesie sau cu o întrebare uşoară. Iată, d. El. D. ne trimite gănduridumisale în legătură cu traducea lui Eminescu în englezeşte: „Poezia lui Eminescu nu este mai o narare ritmică, ci o năzuinţă lozofic acordată desvăluirei sale spirit. Sonorizând în duh poezia Eminescu identificându-te cu untricul versului emucescian, parigi tu însuţi veacuri şi spaţii spre arşii cosmice... Poezia lui e o piere, mereu însoţită de cântec şiţelegere. Pe Eminescu nu-l poate înţelege,ică traduce, decât cineva care inlecniceşte filozofia, muzica şi poea. Pentru că el le cuprinde pe toaîn versurile sale. Iată de ce Emiscu răsbate atât de rar fruntaile altor limbi. Reuşita depinde ustensil. Imboldul, intenţia enesciană, întruchiparea, a făcătorului. Firile sunt contopite. D. Dimitrie Cuclin mărturiseşte un translator trebue să trăiască xtul original. Adică să ia conct direct cu creatorul. D-sa s’a rguit să’nvestmânte pe Eminescu cuvinte engleze. Şi după cercetaa noastră a reuşit de minune. Reundă bucuria, încercăm, prin Eminescu, alte climate; ne afirmăm ereţea viguroasă în concertul lui lor. Creaţia românească rezistă străbate. A întitulat simplu: EMES. Rima, ritmul şi metrul le găsim ucise şi exacte. Sensul intim resetat. Muzica versului domină. Era aşteptat. Ascultaţi, în Lucifer: d out he went, he went, went out, Loving a human fay, „Şi se tot duce... S’a tot dus... A neci pe creste de lumini.” (Aici e numai drama sa proprie, ci sens larg şi universal. Bănuim ceafărului o altă interpretare, Enescu este ceva mai adânc înţelegerea cuvintelor lui, decâtau arătat cronicarii. Cine devnde meditaţia yoginică şi dă dejstul calitativ al unui vers de Emiseu poate vedea. Am fi vrut să tot atât de salvate şi frazele frofice care te urcă în lumea necată a firii, din care Eminescu apt forme şi frânturi pentru vea- 1 românesc. Muzicalitatea e însă ncolo de tăgadă. Ce am putea ei? A Dacian’s prayer? Scrisorile?ossa? Oda? Ar fi să le cităm pe ate şi pe Eminescu însuşi. A vrut să vorbim despre traducăr şi am vorbit de Eminescu. Atât bine s’a identificat d. Dimitrie din în sforţarea de a reuşi. E tot ea ce putem spune. Nu ştiu cum aş vrea să arăt călinescu demonstrează în creaţia însăşi esenţa noastră româneas(Chiar dacă uneori pare vedic isvoare). Dacă ar voi cineva să dă Firea românească, să rezolve Eminescu în cântecele sale atât intuitive coborîte din sferele nunumai muzica mai poate străba- Eminscu este, în primul rând, o urmare neaoş românească. Să ulţumim, aşadar, d. Cuclin pentru firile sale. — Vin vremurile re cer răspândirea Spiritului în ne, cu nota noastră proprie de mânie. Noi nu putem opune lumii cât o spiritualitate bine ancorată divin — negând afundarea interne (ca maximum de iluzie), altfel, în ciuda pumnilor înrăiţi, ridică tăcută non-violenţa cristipe planetă. Exemplele mari nu secund (Gandhi, Corneliu Codrea). Să ne impunem deci cu forţe sufleteşti ce dăinuie... Expansiunea a început.” Intr’o carte — „Hotel Maidan” Stoian Gh. Tudor — apărută acim, vreo doi ani, se vorbeşte despre o grotă, pe malul mării, la Constanţa, care ’ar fi servit drept locuinţă vagabonzilor constănţeni. Autorul n’are nici un interes să-şi facă din cartea sa o descriere geografică a „hotelului“ — totuşi, sfârşitul cărţii este următorul: „Astăzi, cine merge la Constanţa şi întreabă pe un localnic: — Unde a fot hotel Maidan? — Nu ştiu! i se răspunde”. — Ori din cetirea cărţii, cred că, oarecum, se poate localiza. Cu eventuale cercetări chiar, ştim, precis. Eu delimitez , doar, unde s’ar putea să fie din lungimea ţărmului constănţean. Şi, anume, între plaja Trei Papuci (Domniţa Ileana) şi Hotel Carol. Desigur undeva, prin dreptul Bisericii greceşti. Pe acolo, de fapt şi sunt nişte ruine de cetăţi vechi, cu grote săpate in piatră. Am spus, rămâne de cercetat. Şi, asta, o pot face constănţeni. Noi aşteptăm. D. CICERONE THEODORESCU reuşeşte, într’un ritm scandat să strângă plumb de gânduri în „închinare” dreptei tari, de soldat. (Universul literar, 5 Martie, 1938). Stele de veghe şi călăuze — Sângele nu s’a scurs în pământ— Şi peste setea căinţei, buze Tainice sânt; Toţi am uitat Pe unde merse Dreapta cu steagul înfăşurat. Steagul, cel viu, am înoptat... La semnul locului, culorile-s şterse. Trebue subliniat mai ales, liniarul vers: „La semnul locului, culorile-s şterse”. Poezie. Autolycus ftWMMbl. Istoricii credeau odinioară că toate instituţiile politice, ba chiar şi cele economice şi sociale sunt operă individuală, creaţia perfectă a unei minţi de reformator. Dar cu vremea concepţiile organiciste şi evoluţioniste şi-au făcut drum şi în istorie, societatea nu mai este considerată azi ca o operă de artă creiată pentru veşnicie, ci ca o fiinţă vie. Ea se naşte şi evoluiază, adaptându-se mediului fizic şi moral, organele vieţii ei se nasc prin necesităţile funcţiei lor. Şi în istoria Românilor aceste adevâruri au fost aplicate şi înţelese. Pe când, altădată erau istorici cari se întrebau care este domnitorul întemeietor al dregătoriilor statului (logofeţi, postelnici şi vistiernici), cui sâuntem datori pentru împărţirea ţării în judeţe, cine a organizat vechea noastră oştire şi chiar, cine e vinovat de legarea şerbilor de glie, azi se ştie că toate aceste instituţii sunt creaţia societăţii însăşi. Ele au evoluat adică dela forme primitive la forme perfecte, încetul cu încetul, odată cu diferenţierea internă a societăţii şi a vieţii de stat. S’a creiat astfel o tradiţie, o datină, înlăuntrul căreia nu încăpeau revoevoluţie. Nici chiar întemeierea statului nu mai este socotită ca o „descălecare“ a unui domnitor coborât cu aureolă de legendă de pe culmile munţilor, ci e înţeleasă tot ca rezultatul unei lente închegări a societăţii pe teritoriul românesc. Primii domni reformatori în istoria noastră au fost abia, sub influenţa Apusului, Fanarioţii, codificatori ai dreptului civil şi penal, liberatori ai şerbilor, introducători de orânduieli de ordine şi moralitate publică. Epoca zisă a Fanarioţilor, prin marea activitate reformatoare a domnilor, puţin studiată până acum în unitatea concepţiilor ce au călăuzit aceste reforme, formează prefaţa introducerii influenţii occidentale la noi, a marii schimbări de regim din veacul al XIX-lea, când iniţiativa revoluţionară de stat înlocueşte vechea evoluţie a datinei alcătuite organic. Rolul voevozilor noştri cei vechi a fost să prezideze această unitate organică şi vie care era vechea societate românească, să apere datina şi fiinţa ei. Nu e vorba de un rol reacţionar şi obscurantist; un voevod s’ar fi temut să schimbe datina, nu pentrucă era împotriva înnoirilor, identificat cu neamul său, simţea că acesta e o fiinţă vie şi viaţa e dela Dumnezeu, nu dela oameni. Cu toate aceste consideraţii care rămân o caracterizare generală valabilă a istoriei noastre medievale, nu trebue să credem că n’a fost şi o operă a voevozilor, în marginile îngăduite de datini. Nu trebue să credem că voevozii noştri din trecut au fost nişte simpli şefi militari şi pe lângă aceasta, cel mult, ctitori evlavioşi de mănăstiri. Această imagine simplistă a trecutului nostru este foarte curentă, dar cu totul greşită. Trecutul nostru, ca şi trecutul altor popoare a avut partea lui de civilizaţie creiatoare, de iniţiativă culturală, economică a cârmuitorilor. Voi da câteva exemple puţin cunoscute, cari, la prima vedere, nu par să însemne mare lucru, dar ne ajută să înţelegem adevărata icoană a trecutului nostru. D. Mihail Sadoveanu într’unul din romanele în care evocă Moldova veacului al XVII-lea, punea în gura unui boer ce călăuzea prin ţară pe un sol strein afirmaţia că pe atunci, în ţara noastră, nu se aflau poduri şi că toate apele se treceau în vad cu caii şi căruţele. Ei bine, nu este CRONICA ISTORICA OPERA VOEVOZILOR Râmnic, pe care se plătea o taxă concedată episcopiei. Şi fântâni de piatră cu inscripţii pomenind pe domnul, autor al acestei fapte bune pentru alinarea setei drumeţilor, sunt multe în ţară şi erau mai multe odinioară. Intr’un studiu care va apare în curând într’o revistă de specialitate, arăt cum Mircea cel Bătrân, luptător pentru credinţă la Rovine şi la Nicopole, a luat iniţiativa exploatării armei de lângă Baia-de-Aramă, a adus meşteri pricepuţi din Ardeal şi a încheiat tocmeală cu ei, ca să-şi aşeze roţile cu scripete la gura minelor şi cuptoarele de topit minereul scos din pământ şi în schimb, a zecea parte din aramă să fie a domnului. Această iniţiativă în industria minieră românească se petrecea la 1392. Şi vestitele vii dela Cotnari, cu vinuri ce făcură veacuri dearândul fala Moldovei, sunt datorite unei iniţiative voevodale. Viţa de Tokai a fost adusă şi plantată la Cotnari, s’au colonizat cu privilegii vierii, cari au rămas în acel orăşel sute de ani, cu meşteşugul lor şi cu credinţa catolică, supuşi ai domnului şi ai paharnicului său. Nu ştim sigur care este voevodulce a luat această fericită iniţiativă, aşa, voevozii noştri au clădit poduri de piatră în mai multe locuri din în orice caz unul din cei mai vechi, ţară, de pildă şi azi se văd la Bog- poate Alexandru cel Bun, poate un dana, lângă Borzeşti, resturile podului lui Ştefan cel Mare şi Podul înaintaş al lui Vieri din Cotnari au trecut după 1400 în Polonia, la Liov, înalt dela Vaslui data din veacul al I unde au săpat o vie, care a dat roa XVI-lea sau al XVII-lea, fără să mai de trei veacuri, până ce clima a disvorbit de „nodul lui Mihai Vodă”. I trus-o, al lui Mihai Viteazul, din Bucureştii. S’ar putea da şi alte exemple: iniuţii şi reforme, ci numai o lentă,ci pentrucă, lipsit de idei abstracte, şi de podul umblător de pe Olt, la deva, in Dâmboviţa, documentele din veacul al XVI-lea pomenesc de „drumul lui Mircea Vodă”. La Târgovişte, în veacul următor, era lângă curtea domnească şi baia domnească, o clădire deosebită cu baie de aburi, după sistemul turcesc. Nu era, cum s’ar putea crede, rezervată domnului şi curţii, ci era publică şi în schimbul unei taxe dăruită de Domn unei mănăstiri, orice târgo- viştean sau călător venit de departe se putea îmbăia. La unele mănăstiri muntene din acea vreme domnia înfiinţase pe socoteala ei spitale (bolniţe) pentru bolnavi. Nu este vorba de cine ştie ce opere care să răstoarne felul de viaţă şi evoluţia societăţii, acestea se păstrau, nu se răsturnau, dar se vede bine că voevozii au avut o operă civilizatoare, au fost domnitori. E o întrebare chiar dacă marea colonizare moldovenească în Basarabia de răsărit şi de sud, regiuni cu populaţie rară în primele veacuri ale vieţii noastre de stat, colonizare „în locurile pustii”, dăruite pentru desţelinare de către domnie, n’a fost în primul rând o operă de iniţiativă domnească. Sub oblăduirea voevozilor societatea a evoluat şi această evoluţie a fost ajutată şi îndrumată. Opera voevozilor, operă proprie şi operă de păzire a societăţii, este un capitol plin de învăţăminte al istoriei noastre, care ne face să înţelegem trecutul ţării în adevărata lui lumină, mai bine decât orice declamaţii pseudo-patriotice. P. P. Panaitessu Cuvăului PANOPTICUM D. GIUSEPPE CIFARELU, cunoscut prin bunele traduceri din Giosué Carducci (Poezii, 1928 și Ode barbare, 1935) a dat de curând, la iveală, un volum de poezii in traducere românească, ale lui Leopardi. (Leopardi. Poezii, Buc, 1938; Tipografia Bucovina; 75 p. 60 lei). Pe lângă traduceri volumul mai cuprinde interesante note biografice şi adnotări (explicări) pe marinea poeziilor traduse. Intr’o notă viitoare vom reproduce fragmente din traducerile dumisale care constituesc o admirabilă transpunere în literile româneşti a gnnalului Leopardi. ANUNŢAM APARIŢIA celui de al IV-lea volum din Analele de Psihologie, publicaţie periodică sub directa conducere a d-lui prof. C. Rădulescu-Motru. Un volum masiv de Peste 480 de pagini. Redactor, d. I. M. Nestor, şef de lucrări la Universitatea din Bucureşti. Asupra cuprinsului. Este cea mai bogată publicaţie românească de specialitate, nu numai în domeniul psihologiei, ci şi in alte domenii. Sub raportul acesta, cantitativ, întrece chiar publicaţiile străine. Deci, tot respectul cuvenit şi toată admiraţia. Conducătorii depun eforturi extraordinare. Subliniez îndeosebi atenţia şi munca d-lui Nestor. Mă gândesc la efortul intelectual, la care, se mai adaugă şi neajunsurile materiale. O alicaţie atât de bogată şi atât de necesara, dar care nu primeşte nicio subvenţie. Nu putem inşira tot cuprinsul, ar fi prea mult. Redăm insă esenţialul. La corp mare: C. Rădulescu-Motru: Noi cercetări asupra timpului; Nicolae Petrescu: Teoria psihologică a lui Hobbes; I. M. Nestor: Introducere la o psihologie experimentală; M. Benciuc: Mediu, Preajmă, Vatră, Principii de psihologie animală, etc. La note, remarcăm o contribuţie a d-lui Dr. G. Marinescu asupra unui studiu de psihologie criminală. In mai multe rânduri, d. Nestor şi d. Georgiade. Corpul mic, recenzii" Aci samt foarte mulţi, subliniem pe: d. C. Noica, Caterina Popovici, George Păsculescu, Octavian Nistor, Ştefan Crâstoiu, etc. Dacă ne-ar fi permis şi câteva observaţii, foarte sincere şi foarte măsurate. ?' ţ S Analele de Psihologie ne reprezintă în străinătate. Asta este rostul rezumatelor în limba franceză. In scopul acesta ar fi de dorit ca să colaboreze cei mai calificaţi în psihologie. Altfel dăm examen prost. Nu vrem să spunem că cei care scriu nu sunt calificaţi, ci numai că, sunt încă şi alţii care ne-ar onora. Şi altă observaţie. Atitudine prea polemică faţă de unii psihologi români. SUFLET JAPONEZ, roman de Gh. Băgulescu. Ai impresia unui eseu de caracter psihologic, sau a unui profil interior. Dar ce interesează titlul. D. Gh. Băgulescu a realizat un roman insular în literatura noastră, atât ca temă şi material, cât mai ales, ca expresie tehnică. Acţiunea se desfăşoară în Japonia pe la sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul celui de al XVII-lea Erou principal, daymio Asano Naganao, stăpânul domeniului Ako, o regiune din Nordul Japoniei, inspre marea interioară a Chinei. Şi pe lângă el, figuri importante, Noga- BLOC vinovaţi ai lui Dumnezeu, aici se potolesc şi se retrag încet ca apele mării. Fiecare dibue şi îşi regăseşte drumul adevărat. E o lectură tonică acest roman, către care trebue îndemnat, în primul rând, tineretul. Jomo Naganori şi filozoful Yamaga, cuprind pe bieţii oameni, copiii neamândoi exemplare de virtuţi din casta samurailor. E un roman născut dinţi”o problemă; intenţia autorului de a prezenta vigoarea şi etica practică a rasei galbene. De aci caracterul lui istoric: întâmplări din trecut, lupte, idealuri, glorii, ritualuri, perspective de viaţă. O acţiune în linie frântă, de multe ori cu soluţii de continuitate. Asta însemnează lipsă de coeziune. Dar este absolut necesar ca un roman să aibă coeziune? Eu pot foarte bine să concep un roman din fragmente de structuri diferite. Şi lipsa de coeziune aduce un avantagiu: dă drum culorilor vieţii, nuanţelor tari. încă n’am cetit un roman românesc atât de colorat ca romanul d-lui Băgulescu. Pe lângă asta, am mai găsit aci, multe sentimente umane: dragoste, amiciţie, entuziasm. Eroii lui nu gustă viaţa, ci o trăesc. Ţin să subliniez asta. Şi de încheere. Suflet japonez e un roman care ne oferă un aliment, o materie vie, dar străină la noi. Nu o materie pentru întrebuinţare, ci una pentru contemplaţie. Un roman care trebue ceti în a şaptea zi. Atunci când se odihneşte şi se contemplă, PEJB VLADIMIR VECERDEA e un nume nou. A fost întâlnit o singură dată în revista AZI din Septembrie, 1937. Dar mâine acest nume va fi cunoscut. Romanul MAREE pe care Editura Miron Neagu îl oferă cititorilor aduce mărturia unui talent sigur. Puritatea sufletească a eroilor este - N. N. TONITZA: Studiu de nud. (Pictură în ulei din colecţia H. Trembiski). MANIFESTUL DIN MARTIE se cheamă un manifest-program iscălit de renumiţii şi marii scriitori maghiari: Erdei Ferenc; Féja Géza; Fodor Josef; Gyulás Pál; Illyes Ayala; Kerek Mihály; Kodolány János; Kovács Imre; Matolcsy Mátás; Nemeth Imre; Németh Lásló; Sárközi György; Szabó Lőrinc; Szabó Zoltán; Tamási Áron; Veres Peter şi Zilahy Lajos, apărut în ultimul număr al revistei :„Válasz”. Mit kíván a magyar nép? Ce doreşte poporul maghiar cum este intitulat acest manifest scos în luna lui Martie, luna anului 1848, în care a pornit revoluţia Kossuth Ludovic, cuprinde 12 puncte. Trecând peste cele expres politice (ca lupta a fost contra fascismului, cât şi a claselor privilegiate, care ţine pe ţăranul ungar ca iobag, etc.) manifestul are o dominare spirituală în treburile politice, încheierea este patetică dar plină de tinerească voinţă: ,Astăzi lupta grupului manifestului din Martie este încă spirituală. Să se ştie, însă, că ea va putea fi dintâi mare însuşire a acestei poto- J a^eţ, ^ n°i nu vom Putea fi lite povestiri. Dezastrele morale care biruiţi...“. Luni 14 Martie 1933 ARADUL CULTURAL Revista „Hotarul”, care de cinci ani apare la Arad, închină întregul său ultim număr dublu, congresului Federaţiei Societ. Culturale ce avu loc, în frumoasa cetate de pe Mureş, la 30 ianuarie 1938. Sunt tipărite la un loc şi reeditând, între copertele revistei, ca între zidurile unei miniaturale săli de conferinţe, ordinea lor de succesiune, toate cuvântările şi toate referatele, câte s’au rostit cu acest sărbătoresc prilej. Rareori am cetit cu mai multă plăcere pagini, în aparenţă aride, ca acestea, pe cari „Hotarul” le închină problemelor de cultură locală, cum sunt de pildă: monografia românească a judeţului Arad, arhivele arădane, săpăturile arheologice, muzeul etnografic sau palatul cultural, înfăţişate de personalităţi de frunte ale intelectualităţii noastre de acolo! Plăcerea vine, desigur, şi de la acele legături, oricât de îndepărtate, oricât de firave, pe cari întâmplător le-am avut cu Aradul. Aradul e pentm noi, în primul rând, oraşul debutului profesoral şi ziaristic, al prieteniei lui Vasile Savei, al întâiului contact cu centrele româneşti, înfloritoare şi viguroase din împrejurimi, al comuniunilor literare cu Alexandru Stamatiad, coleg de catedră şi poezie, al promenadelor dealungul Murăşului, în amurgirile întâiei toamne după reîntregire. Aradul, într’un cuvânt, e tinereţea noastră şi în perspectiva ireparabilei vârste,’ de bună seamă că el ne apare proectat într’o regiune ideală. Insă plăcerea vine şi dela aceste pagini însăşi, dela aceste dovezi ale unei activităţi susţinute, care-şi măsoară puterile şi-şi cumpăneşte greutăţile înainte de a porni la drum lung. Căci Federaţia Societăţilor Culturale, în primul rând, aceasta înseamnă: o expediţie de ţeluri multiple şi de încordări îndelungate pentru a readuce la vechea lui faimă, un judeţ şi un oraş, care au ţinut fruntea iniţiativelor culturale, înainte de război, începând cu Preparandia, al cărei veac a fost sărbătorit acum câţiva ani şi cu strădaniile unor Ţichindeal, Moise Nicoară, Paul Iorgovici şi Diaconovici-Loga. Aradul, cum aşa de convingător a arătat in cuvântarea-i inaugurală, ,d. dr. Iustin Marşieu, preşedintele Federaţiei, Aradul a militat, în tot cursul veacului al XIX-lea, fie în lupta pentru drepturile naţionale, fie în cea economică, fie în cea culturală, propriu zisă. Când in 1897 centrul politic al Românilor se deplasează de la Sibiu,la Arad se mută şi de acest moment se leagă una din cele mai rodnice epoci din presa românească de dincolo de Carpaţi. „Tribuna Poporului” a lui Ion Rusu Şirianu şi ,Românul” îşi au paginile lor de onoare în cartea de aur a ziarismului transilvan. Când Ungurii, cum pe bună dreptate a observat preşedintele Federaţiei, au pe frontiera de Vest, două universităţi, la Seghedin şi Debreţin şi când oraşe de mică însemnătate, cum e de pildă Macaul, au institute de editură cu febrilă activitate, in bună parte, revizionistă, drept este ca Aradul să mobilizeze toate energiile lui spirituale şi să consolideze, ca pe o a doua centură de siguranţă, dacă nu cumva e una şi aceiaşi, şi această graniţă de Vest, culturală. Lucrând astfel, Aradul românesc nu face, de altminteri, altceva, ca să întrebuinţăm sugestiva expresie a P. S. Sale Andrei Magieru, Episcopul Aradului, decât „să se întoarcă la un altar părăsit”. Nu e în intenţia noastră să ne oprim la toate aceste docte contribuţiuni, câte reprezintă referatele congresului dela 30 Ianuarie. Cunoaştem, întrucâtva, pe susţinători, mai dinainte, din pregătirea şi activitatea lor, şi paginile, de astăzi, ale „Hotarului, nu fac decât să ne întărească în convingerea că Federaţia care are astfel de ostaşi nu se poate să nu izbândească. Importantul este, înainte de toate, că se lucrează. Intr’un ritm mai susţinut, sau mai lent, cu succese alternând dezamăgirile şi cu abdicări echivalând cu o părăsire de posturi —, dar că se lucrează. Părerea lui Titu Maiorescu, care socotia că nu trebue să foloseşti blocul de marmoră, dacă nu eşti sigur că vei da o operă de artă, e din alt Veac. Adevăruri, pe cari le citesc, de altminteri, cu nesfârşită delectare sufletească, şi în masivul referat al d-lui profesor Al. Constantinescu despre: „Supremaţia culturii româneşti la graniţa de Vest”. Se lucrează în ţară pretutindeni şi nu rareori ne este dat să citim concluzii şi sinteze, referate şi proecte, unde gândirea cea mai limpede se îmbină cu cea mai literară din expresii. Nu cred, însă, şi mai ales n’aş dori să nedreptăţesc pe cineva, dacă voiu spune că deja paginile, nenumărate şi încântătoare, pe teme similare, din „Pietre de vaci”, admirabila carte, despre care vorbirăm deunăzi, a d-lui Emanoîl Bucuţa, nu cred, zic, să fi citit altele mai categoric gândite şi mai excelent exprimate ca acestea din referatul mai sus amintit. Capitole de o complexitate, şi delicată şi dificilă, ca acel al presei sau al teatrului de Vest sunt înfăţişate în toate tainele lor şi însoţite de cele mai practice soluţii. A spune că ele sunt probleme strict locale, ar fi şi greşit şi nedrept. Nimic nu mai este, astăzi, strict local, în împletirea aceasta de emulaţii, cari au schimbat faţa nouei Românii şi i-au dat înfăţişarea unui vast şantier cultcatural. Referatul d-lui profesor AL Constantinescu este un model al genului şi importanţa lui, prin critica academică ce întrebuinţează şi prin sugestiile ce suscită, depăşeşte cu mult zona Aradului şi justifică cele mai bune nădejdi pentnu viitorul Federaţiei Societăţior Culturale. Perpessicius .- CARNET PLASTIC Tonitza este unul dint cei mai populari pictori ai noştri. Poate că nu toţi cei ce-i cunosc opera nu picturală şi literară îşi dau seama de adevărata lui valoare cu atât mai mult cu cât spiritul fin, irosit dealungul pânzelor sau în proza mult cititelor „cronici fantasiste“, nu este uşor accesibil. O putere însă, izvorîtă din opera şi din fiinţa artistului opreşte şi farmecă, farmecă pe toată lumea. Dacă nu ne-am gândi că din când in când Tonitza s’a manifestat cu un humor în care se amestecau cruzimea luptătorului şi sarcasmul, am spune că este un poet al duioşiei, al tonurilor calde peste care spiritul lui contemplator pune, din rafinată nevoie, surdine. In acest dublu aspect trebue văzut specificul puternicei lui personalităţi, închinat spre duioşie, spre acea deferenţă tandră pentru motivul pictural sau pentru existenţa umilă, mângâiată totdeauna cu cuvinte de o răpitoare frumuseţe — ca orice sentimental, are în acelaş timp, reacţii puternice, violente împotriva oricărei sluţenii. Opera publicată în numărul nostru de astăzi, vie dovadă a acelora spuse de noi, este expusă la expoziţia de la Fundaţia Dalles. ff. S. dri dimineaţă a avut loc la sala Mozart vernisajul expoziţiei de pictură a d-nei Jeannette Ulvianu-Julvin, cu opere din Franţa şi Italia. Expoziţia de pictură, de la sala Mozart a lui Ciucurencu înregistrează un crescând şi bine meritat succes. * La sala Fundaţia Dalles alături de Dumitru Ghiaţă expune pictură pe sticlă şi ţesături d-na Ghiaţă. * Muzeul Luvru din Paris a descoperit şi a achiziţionat un portret de Géricault înfăţişând un locuitor din Vendée, pe deantregul inedit până acum. El a fost pictat cu foarte multă probabilitate între anii 1821 şi 1824, dupe călătoria din Anglia, pentru prietenul său doctorul Georget, medic la Salpêtrière. In acelaş timp au mai intrat în colecţiile acestui muzeu: un tablou de Goya reprezentând o natură moartă cu un cap de berbec şi două bucăţi de carne crudă şi portretul lui Gaucher de Châtillon de Voulet, foarte important din punct de vedere istoric.