Cuventul, martie 1938 (Anul 15, nr. 3159-3189)
1938-03-25 / nr. 3183
Pag. 2 FOLKLOR ŞI ISTORIEI LOC D. Al. Iordan în studiul său Les relations culturelles entre Ies Roumains et Ies Slaves du Sud a deschis, după cum am văzut într’o cronică precedentă, vechea controversă „savantă”, dacă memoria populară poate păstra profilul evenimentelor istorice și amintirea precisă a personajelor istorice? Fireşte, controversa aceasta nu poate fi soluţionată, şi nici măcar dezbătută, limitându-ne numai în domeniul folklorului românesc sau balcanic. Este o problemă de psihologie şi de filozofie, înainte de a fi o problemă de folklor. Unii savanţi sunt sceptici. Vorbind despre „aşa numitele legende istorice”, A. H. Krappe mărturiseşte: „Li se spune astfel, fără îndoială, pentru că nu au nimic istoric în ele” (The Science of Folklore, London, 1930, p. 81). Evident nu e întotdeauna vorba despre o „creaţie populară”. Multe legende şi balade au o origină cultă, şi în acest caz elementele lor „istorice” pot fi uneori reconstituite. In alte cazuri, o literatură semipopulară, în care se găsesc, adică, multe documente folklorice dar şi mai multe fapte şi idei transmise de anumite elite, poate sluji cu succes la descifrarea trecutului istoric al unei naţiuni. Aşa e, bunăoară, cazul Puranelor indiene, pe care Pargiter le-a studiat ani dearândul şi a demonstrat valoarea lor „istorică” (The Purana Text of the Dynasties of the Kali Age, Oxford 1913). Dar şi aici, memoria faptelor şi personajelor istorice este foarte palidă. Fantasticul şi miticul domină aceste creaţiuni indiene, care, dealtfel, nu sunt „populare” decât prin o parte din materialele lor. Cum spuneam şi în cronica precedentă, mentalitatea folkloricâ nu poate păstra multă vreme amintirea unor fapte şi unor oameni „istorici“, adică bine delimitaţi şi individualizaţi. Ii asimilează cu timpul categoriilor. Un exemplu bine studiat este acela al cavalerului Dieudonné de Gozon, care a fost al treilea Mare Maestru al Cavalerilor Sfântului Ioan la Rhodos, între 1346-1353. Acest cavaler de Gozon a rămas celebru pentru faptul că a omorît balaurul din Malpasso. Inutil să spunem că lupta lui de Gozon cu balaurul nu e menţionată în documentele contemporane, şi că de ea începe să se vorbească la Rhodos pe la 1521, o sută şi şaptezeci de ani după moartea eroiului. Inutil, de asemenea, să adăugăm că legenda .. ţinut anonim care a ucis un asemenea balaur circulă la Rhodos pe la 1420, şi este menţionată de Buondelmonti în a sa Liber Insularum (F. W. Hasluck, Christianity and Islam under the Sultans, Oxford, 1929, vol. II, p. 648; cf. şi W. R. Halliday, Folklor studies, ancient and modern, London, 1924, p. 132-155, în special p. 145- 146). Fapt este că acestui personaj istoric i s-au atribuit necesar lupte şi biruinţe care sunt obligatorii pentru categoria din care făcea parte: eroii-sfinţi. Cavalerul de Gozon a „imitat” gestul S-tului Gheorghe — întocmai după cum lupta S-tului Gheorghe cu balaurul era o temă străveche (lupta eroului cu monstrul). Se știe, dealtfel, cum Alexandru cel Mare a asimilat, în legendele creiate sute de ani după moartea sa, tema eroului plecat în căutarea Apei Vii, a Plantei Vieţii, etc. Lucrurile acestea sunt îndeajuns de cunoscute, ca să mai stăruim asupra lor. Intr’o carte de apropiată apariţie — La Mandragore. Essai sur Ies origines des legendes — voi dezbate, dealtfel, problema „eroului” în câteva capitole. Ce se întâmplă cu faptele şi personajele istorice în memoria populară? Devin cu timpul, impersonale, îşi pierd toate elementele concrete, contingente, specifice; într’un cuvânt, îşi pierd structura lor „istorică”, asimilându-se unor stări sau unor tipuri impersonale. Ceea ce noi numim, adesea greşit, „mitic” şi „fantastic”, este — în cazul de care ne ocupăm aici — doar transpunerea în termeni impersonali („metafizici”) a unor întâmplări sau oameni care au participat cândva la contingenţă şi istorie. „Gândirea colectivă”, ca şi metafizica, nu poate folosi decât categorii şi realităţii impersonale. Este greşit, aşadar, să se spună că un om mare — un erou sau un binefăcător — trăieşte etern în memoria neamului său. El poate trăi astfel doar dacă se scriu cărţi despre el. Dar memoria vie a poporului nu-i păstrează prea multă vreme conturul său istoric, îl încorporează categoriei din care a făcut parte (erou, rege, sfânt). „Gloria” eroilor greci era doar un fel de a vorbi. Căci se păstrau, şi se comemorau, nu fapte istorice, ci fapte eroice, aparţinând deci unei categorii, nu unui eveniment. Dealtfel, faptele eroilor şi ale regilor de multe ori treceau deja un nume la altul. Se păstra, deci nu „autenticitatea” faptului ci categoria din care a făcut parte. Omul moare, aşadar, şi în „amintirea populară“. Moare în ce are el contingent, personal, istoric. Se păstrează tipul lui spiritual, în care se încorporează, cu trecerea vremii, foarte multe personaje istorice. Este straniu că aceiaşi atitudine se întâlneşte şi în concepţia pe care şi-o făceau cei vechi despre nemurire. Nu rămâne din „sufletul omului” decât ceia ce este impersonal; „principiul”, nu „persoana”. Dar asta e o problemă care ne-ar duce prea departe... Mircea Eliade SCRIITOAREA şi compatrioata, noastră d-na Valentine de Wolmar, autoarea volumului „Lambeaux d’Ame“, operă premiată de Academia Franceză, a terminat de curând un roman. Nu-i cunoaştem titlul acestei noui lucrări. Adică, propriu zis, el încă n’a fost fixat de autoare. Fără îndoială, cei care cunosc talentul d-nei de Wolmar aşteaptă cu deosebită curiozitate apariţia acestei nouă lucrări. De aceea o şi anunţăm. Tot în Editura „UNIVERSALA“, Bucureşti în colecţia de biografii romanţate din care face parte şi Contesa Walewska despre care ne-am ocupat într-o notă precedentă, tot în această editură este tipărită „Cleopatra“ de M. G. Delayen, în traducerea lui S. Rădvan. Cartea tratează viaţa, mult încercată a frumoasei, rămasă celebră în istorie, Cleopatra. Autorul urmăreşte drumul cu multe peripeţii a acestei Cleopatra care cu frumuseţea şi cu ambiţiile ei a legat atât de strâns Istoria Egiptului de aceea a Romei. Figurile lui Cezar şi a lui Antoniu ne apar în această carte, amestecându-şi destinul cu viaţa Cleopatrei care le dă toată dragostea ei fără să-şi uite însă nici un moment interesul ţării care rămâne oricând la suprafaţa conştiinţei ei. Stilul urmăreşte faptele, fără să se piardă în lirism şi fraze pompoase. FUNDAŢIA pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II“ editează monografia d-lui Ion Sân-Giorgiu asupra lui Goethe. O monografie în trei volume, dintre care primul va fi peste câteva zile în librării. Despre Goethe s’a scris mult. Monografii conplecte şi mult lămuritoare asupra scriitorului dela Weimar sunt destule. Ca metodă de lucru, monografia d-lui Ion Sân-Giorgiu se deosebeşte de toate cele apărute până acum printr’o diferenţiere precisă a capitolelor biografice de cele literare şi printr-o aplicare a metodei estetice în locul celei strict genetice. Lucrarea poartă pecetea personalităţii. Capitolele despre Goetz, Werther şi Urfaust aduc observaţii şi caracterizări personale ale autorului. Cartea se încheie cu o bogată şi selectă bibliografie, constituind astfel un îndreptar pentru orice cercetător. Lucrarea este închinată Societăţii Goethe din Weimar. UN TIRUL TANAR.—E vorba de d. Ion Siugariu, un tânăr sentimental, devenit numai de câteva zile autor. Ce-a scris ? Un volum de poezii întitulat Trecere prin alba poartă. Primul termen aminteşte ceva din Lucian Blaga, nu ca sens metafizic, ci numai ca tonalitate, iar restul, pare o expresie din Gongora. Dar oricum, e un titlu puternic, aproape frumos, care întrece neplăcut cuprinsul. Are vreo semnificaţie ? Cred că da. O semnificaţie de anunţ. Autorul consideră planul creaţiei poetice diferit, într’un univers aparte, rezervat printr’o discretă destinaţie numai inspiraţilor. Intre poeţi şi nepoeţi nu-i decât o posibilitate redusă de trecere; în manieră hiperbolică, trecerea prin alba poartă. Aşa interpretez eu, şi nu ştiu întrucât răspunde celor din intenţia poetului. Dar altceva. Substanţa poetică? Poetul îrhi pare diferit de tânărul Şiugariu. Pe el îl ştiu discret, cu tendinţe uşoare spre retragere, echilibrat, iar poetul apare plin de instincte, de apetit de viaţă. Un gurmand de ocean, un gurmand de soare, de suflet, de dragoste, de Dumnezeu. Ce exemplu de canal polivalent! Volumul începe printr’o serie de poezii de nuanţă vitalistă. Dar nu ştiu cum se face că până la sfârşit poetul disperează. Ajunge într’un ceas de agonie din cauza abundenţii biologice. Simte că-l doare, că-l îneacă, simte că-l frânge torentul sângelui şi al vieţii. Oare ce să fie cauza ? Capitolul II, incantaţii pentru zâna mică, e mult mai slab. Mediocru, atât ca închinare şi imaginaţie, cât mai ales ca tehnică şi expresie. Nu mi-a plăcut decât o jumătate de vers, unde amintea de un cerb sur şi tânăr, şi cu oarecari rezerve, primele două versuri din Incantaţia VlII-a. De gâtul tău cu mlădieri de humă Aş vrea, ca Dionis, s’atârn pământul. Ce urmează? Câteva elegii în aceiaşi minoră tonalitate. Şi la sfârşit, reconfortantul popas al poetului, minutul lui de proză cu muritorii vulgari. O poezie neprecisă, fără formă, fără tehnică, din instinct, câteodată din sentiment, dar necristalizat. Intr’un loc poetul vrea să spună că e o poezie cerebrală. Te înşeli tinere, eu n’am găsit în ea nici o circumvoluție. Dar nu aci stă defectul. PANOPTICUM PLASTICA GERMANA. — GEORG KOLBE: Monument in onoarea războinicilor dela Stralsund (Grup de bronz). OMNIBUS Am scris aici — şi nu de mult — despre poezia lui Eminescu. Ceream cititorilor să ne indice cel mai bun vers al poetului român. Fiecare, desigur, trebuie să indice pe acela pe care-l crede mai bun. Versurile care vor fi de mai mulţi cetitori citate le vom aminti şi supune unei obiective critice şi vom rămâne, apoi, la unul singur. Am început să primim răspunsuri. Şi, încă, mai aşteptăm şi de acum încolo. m.sd Reproducem astăzi scrisoarea unui Elev — „elev iubitor de Eminescu“ cum semnează, domnia sa. „îmi place prea mult Eminescu ca să nu trimit şi eu părerea, asupra celuimai frumos vers al nefericitului genial, la un fel de concurs—cum spuneţi — „între cititorii noştri şi versurile lui Eminescu“ (sau aşa ceva). Este adevărat, că e foarte greu să precizăm un asemenea vers, dar dacă ne separăm după gusturi, poate că vom reuşi. Nu ştiu care vor fi părerile altor cetitori dar eu consider ca cel mai frumos vers, acesta, ca fiind rupt, parcă, din făptura lui Eminescu — sau mai bine zis sintetizând geniul nostru naţional: „Rămâneţi In umbră sfântă, Basarabi şi voi Muşatini, „descălecători de ţară, dătători de legi şi datini,... Apoi, un vers, ca „frumuseţe eminesciană“ — ca muzică îl avem în Scrisoarea I: „De-atunci negura eternă se desface în făşii...“ Cum vedeţi, nu m’am putut opri să scriu un singur vers, deoarece Eminescu n’a lucrat numai într’un domeniu. Şi — cum spuneam — depinde de gust această precizare a versurilor... Cred că, nu vă veţi plictisi dacă, voiu mai transcrie încă un vers sau două. Nu mă rabdă inima să scriu numai unul, nu ştiu ce mă atrage să recit şi să scriu versuri eminesciene (numai). Aşadarin privinţa amorului, un vers tare frumos, la sunet, este acesta : „M’a fermecat cu vr’o scânteie... (Din „De-or trece anii...") Totuşi, cred că cel mai splendid vers şi cel mai românesc parcă, este acesta din „Călin“. „De treci codri de aramă, de departe vezi albind Şi auzi mândra glăsuire a pădurilor de-argint..." Prea sună frumos şi prea ne arată atmosfera fermecătoare de basm ca să nu-l consider ca fiind cel mai frumos, din punct de vedere românesc... Are Eminescu, versuri „internaţionale“, în „Luceafărul", în Scrisori, dar dacă nu sunt aşa de româneşti, sunt pentru toate naţiile... E filozofia popoarelor şi a oamenilor... Cine nu-şi aminteşte celebra strofă din „Luceafărul". ...„Căci unde-ajunge nu-i hotar, Nici ochiu spre a cunoaşte Şi vremea cearcă un zadar Din goluri a se naşte...“, în care se rezumă concepţiile despre timp şi spaţiu... Versurile acestea nu sunt româneşti (adică accesibile numai „naţiei“ noastre), ele sunt pentru întreaga omenire, din ai cărei literaţi mari, face parte şi gigantul nostru poet, cel mai mare... încă un vers şi termin... (Cu rugămintea să-l publicaţi pe acesta, căci abia acum am ajuns să mă fixez asupra unuia, cu toate că n’aş vrea să fac „părtinire“...) „N’avem oşti, dară Iubirea de moşie e un zid Care nu se’nfiorează de-a ta faimă, Baiazid..." In numerile viitoare, alte scrisori. Autolycus CuvântulVineri 25 Martie 1938 V O POVESTITOARE CROATĂ Doamna Ivana „Intr’o seară de iarnă stăm, contrariu obiceiului singură acasă. Tăcere peste tot, camere mari, penumbră şi taină de amurg, foc în căminul din faţă-mi. Deodată alături în sufragerie... un zgomot uşor... aşa ca şi cum ar fi bătut cineva la uşă „Cine e?“, întrebai. Nu răspunse nimeni. Zgomotul continua totuși. „Cine e?“, întrebai din nou cu un ușor tremur de teamă în glas. Nici un răspuns. Cu oarecare teamă mă sculai și trecui in sufragerie. Acolo deodată o scăpărare veselă, ca o mică explozie de bucurie. Ce se întâmplase? O bucată de brad din foc se spărsese într‘o revărsare de scântei, cari îmi isbucniră în faţă ca o ploaie de stele căzătoare. Dar cum vrui să le prind, ele se ridicară spre tavan şi se stinseră. Tocmai citeam cartea lui Afanisiev „Credinţele vechilor Slavi despre natură“. Văzând isbucnirea nebună de scântei din sobă îmi reamintii străvechile duhuri ce vizitau odinioară vetrele strămoşilor noştri.Aşa s‘a făcut că scăpărarea bucuroasă de scântei din sobă fu totuşi prinsă în Pădurea lui Stri- Bilici Majislanici bor ce s‘a născut din acea revărsare de scântei. După această primă poveste urmară și celelalte. Se poate deci spune că toate s‘au născut dintr‘o revărsare de scântei, pornită dintr’o veche vatră de casă slavă“. Aşa au prins să se nască prin pana D-nei Bilici-Majuranici acele Price izdavnine „Povestiri din trecut“ ce au ajuns azi cunoscute lumii întregi. Ediţiuni engleze, suedeze, daneze ori norvegiene, cehe, polone, ruseşti, ca şi franceze, italiene sau germane, au răspândit în lume scânteile ce izbucniseră într-o seară de iarnă din vatră şi mai ales din sufletul cald al autoarei, înainte însă de a încerca să prezint pe autoare, înainte chiar de a arăta ce sunt aceste povestiri ce au fermecat lumea, voi lăsa să curgă firul uneia din ele. Și anume cea dintâiu, cea născută direct din scânteile vii ale focului Suma Striborova adică Pădurea lui Stribor. Pădurea lui Stribor era o pădure vrăjită stăpânită de duhurile pământului. Cine trecea prin ea era fermecat şi nu putea scăpa de vraje decât dacă se găsea cineva care să ţie mai mult la nenorocirea sa decât la fericire. Intr‘o seară de iarnă din nebăgare de seamă şi neştiinţă un voinic intră în pădurea vrăjită. Cât păşi fu şi vrăjit şi aşa se făcu de văzu acolo o viperă ce i se păru de toată frumuseţea. Cum o admira iată că ea se prefăcu într'o mândreţe de fecioară ce păstra din şarpe numai limba ascuţită şi rea. Flăcăul se hotărî s’o ia acasă să-i fie soţie. Când ajunseră tinerii acasă, bătrâna măicuţă cunoscu îndată vraja şi sub pielea albă a fetei, după limbă, şarpele îndrăcit, vipera din ea. Sfat şi vorbă nu folosiră însă la nimic, numai atâta, înduşmăniră pe fiul’vrăjit de mamă-sa. Târziu după multe necazuri şi suferinţi o cerşetoare aduse măicuţii nişte aşchii fermecate. Şi cum sta într'o seară bătrâna la foc iată că începu să puie din cele aşchii. Scântei prinseră de îndată să sară şi din ele apărură duhurile cele bune ale casei. Veneau să ajute pe măicuţa cea necăjită. încercară în tot felul, dar de graba, voinicul era bine vrăjit. II stăpânea cu totul vipera. Atâta doar, ajunsese să creadă flăcăul că maicăsa era vrăjitoare, nu șarpele de nevastă. Amărâtă bătrâna se hotărâ să plece în lume, și pe înserate, odată o și porni, cum megrea ea prin zăpezi, frigul o prinse repede. Se apucă atunci să facă focul căci luase de acasă câteva din surcelele acelea fermecate. Cât făcu focul, piticii cei buni, spiridușii iată că săriră din nou scântei. O luară pe bătrână și o duseră la stăpânul lor Stribor ce-și avea tronul în pădure într'un bătrân și falnic stejar. înduioșat regele duhurilor vru să redea fericirea sărmanei bătrâne. Hotărâ deci să fie din nou tânără în satul copilăriei sale. Revăzându-şi un moment tinereţea, bătrâna era gata să primească, dar inima de mamă nu-şi putea uita feciorul. „Dar copilul?“ întrebă ea. „Nici n-ai să mai ştii că ai avut copil,“ sună aspru răspunsul. „Mulțumesc, răspunse bătrâna, mai să fiu nenorocită cu el decât fericită uitându-l“. Vraja pădurii căzu: cineva își iubia mai mult nenorocirea decât fericirea. Stribor cu tronul lui și cu toate duhurile dispăru în noapte. Vipera îmbrăcă din nou pielea de șarpe. Voinicul scăpat de vrajă făcu nuntă mare cu cerşetoarea ce nu era decât o zână bună. Aşa sunt povestirile D-nei Bilici- Majuranici; într'un cadru săpat în lumea legendelor slave, autoarea a brodat firul proprii imaginaţii, a pus căldura sufletului său. Aparent povestirile sunt legate printr'unele personagii din lumea mitologiei slave, dar ele trăiesc prin fondul uman şi mai ales prin creaţia personală a autoarei care le-a dat şi epicul, intriga, şi căldura, forţa morală pe care ele o dăruiesc cititorului. Aşa cum în Pădurea lui Stribor se evidenţiază puterea dragostei de mamă, care a putut să taie şi puterea vrăjilor, tot aşa într'alta, de pildă Regoci, — numele unui uriaş din vechile legende croate, — se arată rezultatele duşmănii dintre oameni. După ce povestirea ne poartă împreună cu uriaşul şi o zână rătăcită pre pământ, pe sub pământ ne scoate într'o minunată poiană ce părea raiul pe pământ. Ura dintre oameni avea să strice însă totul, căci apele râului Zlovode (apele rele) aveau să distrugă totul. Scăpară prăpădului numai doi paşnici bătrâni ce vor începe o viaţă nouă. O a treia povestire, Potieh caută adevărul, evidenţiază delicat şi alegoric, dragostea şi respectul cuvenit, bătrânilor. O altă povestire, Butniţa şi frăţiorul laglenaţ, nume vechi croate ca şi Potieh, proslăveşte cinstea recunoştinţa şi vitejia. Toate se petrec într'o lume în care trăiesc şi oameni şi fiinţe supranaturale, şi buni şi răi, şi sărmani şi stăpânitori, şi nedreptăţiţi şi asupritori. Bineînţeles că cei buni, sărmani cinstiţi sau stăpânitori nedreptăţiţi biruiesc până la sfârşit soarta cerarea. Povestirea Pescarul Palmnko ne arată, într’un cadru în care întâlnim şi zâne şi zei, zeul mărilor şi colibe şi strălucite palate pe fund de mare, balene şi atâtea isprăvi minunate, că singura bogăţie este munca şi buna înţelegere în casă. In sfârşit o a şasea povestire, Nevicita şi Soarele, ne ilustrează puterea iubirii curate ce poate învinge până şi forţele superioare ale răului. Autoarea acestor povestiri d-na Ivana Brlici-Majuranici s-a născut la Ogulin în Croaţia în anul 1874. Ea este fica lui Vladimir Majuranici ce a fost istoric şi scriitor, membru şi preşedinte al Academii Iugoslave din Zagreb. Copilăria şi tinereţea şi-a petrecut-o autoarea noastră în casa bunicului său, marele Ivan Majuranici, unul din cutr'-'t literaturii croate moderne. In car», aceasta adânc pătrunsă de viaţa cântecului popular, lângă bătrânul bunic, ce dăduse literaturii croate şi lumii poema sa Moartea lui Small Aga Cenghici, cea mai profundă operă cultă ce a fost vreodată inspirată de sufletul şi cântecul popular, s-a format viitoarea povestitoare. Povestirile de care ne-am ocupat mai sus nu formează singura ei operă ci numai cea mai nouă. Prima ediţiune a acestor povestiri a apărut în timpul răsboiului la 1916. Dintre celelalte opere, povestiri şi poezii amintim numai întâmplările luiHlaphea (Haplea?) Ceia ce deosebeşte in general arta, D-nei Bilici-Majuranici este naturaleţea povestirii. Basmul se înfiripează in afara orişicărei căutări de formă sau stil, şi mai ales în afara oricărei tendinţe pedagogice. Se simte deja cea dintâiu pagină că nu vorbeşte o pedagogă, că nu scrie o autoare ce se adresează unui public anonim, ci o mamă ce grăieşte copiilor săi. De aci căldura, lumina fantezia domestică a acestor povestiri pe care parcă le-ar spune cineva la gura sobei. Nimic abstract, nimic general, nimic forţat în intimitatea acestei povestiri ce amintesc poate de departe arta de povestitor popular a lui Tolstoi. învăţătura morala nu cade ca o concluzie, nu se vede direct, nu se aude nicăieri, rămâne doar din duhul povestirii animată de suflet prin vraja ei. D-na Ivana Bilici-Majuranici moştenind marile calităţi ale artei bunicului său: combustia interioară şi precizia gândirii, ne-a adăugat vioiciunea invenţiunii şi căldura expunerii. Povestirile acestea, tălmăcite în atâtea limbi, au îmbrăcat azi şi haina românească. Versiunea mea se va înfăţişa în forma calită şi avântată a lui Radu Gyr. ■ Ce zic editurile noastre? Anton Balota * * Intre generaţii Problema generaţiilor este la prima vedere o problemă de vârstă. Fără îndoială, factorul timp este esenţial determinării generaţiilor. Ceea ce constitue însă o generaţie este un fenomen moral, în înţelesul că ea reprezintă o anumită mentalitate, un anumit stil de viaţă care îi este mai mult sau mai puţin propriu. Cineva face sau nu, parte dintr’o generaţie, nu prin anii pe care îi poartă în spate, ci prin felul vieţii sale lăuntrice, prin cugetul şi fapta sa. De aceea avem între noi tineri de vârstă, cari simt şi gândesc ca acum o sută cincizeci de ani şi tot de aceea găsim între noi bătrâni de vârstă cari anticipează cu fiinţa lor spirituală, zilele ce vor veni. Integrarea ca şi ruperea faţă de o categorie istorică de oameni se face prin această însuşire morală a generaţiilor. Trecerea vremii schimbă obişnuit lucrurile, ceea ce înseamnă în fond , schimbă oamenii. Cu toate asemănările ce pot fi găsite, cu toate influenţele ce se împlinesc şi valorile ce se transmit între generaţii, schimbările sunt întotdeauna prezente în sânul colectivităţilor omeneşti. De aceea întotdeauna procesele între generaţii nu lipsesc. Raporturile între două generaţii sunt diferite, după gradul diferenţelor reale ce există la un moment dat. Gradarea aceasta este expresia generaţiilor însăşi, cam una faţă de alta, pot să aibă un caracter, în parte sau în întregime, propriu. Şi iată cum. Uneori istoria se scurge calm ca o consecinţă a unui echilibru intern. In acest caz trecerea între generaţii se face aproape fără nici un sbucium. Schimbările vremii şi diferenţele ce le aşează între oameni sunt de mică însemnătate. Cei ce vin urmează calea celor ce-au plecat. Aci putem vorbi mai mult despre calităţile de vârstă dintre generaţii. Alteori însă istoria se rupe în două ca o consecinţă a unui desechilibru intern, a unor prefaceri din temelii a vieţii. In acest caz trecerea între generaţii este plină de sbucium. Schimbările vremii sunt mari, diferenţele între oameni sunt esenţiale. De astădată suntem în faţa unui început de veac, veac nou, cum îi spune ţăranul român. Generaţia care apare în acest moment istoric are marea însuşire dar şi marea sarcină de a fi întemeetoare. Fiind vorba de două lumi, fiecare cu viziunea sa de viaţă proprie, trecerea între generaţii este dramatică. De ce ? Pentru că părinţii nu-şi mai înţeleg copiii, înpotriva cărora luptă cu arme grele, fără ca ei să-şi dea seama că-şi frâng viitorul. Ce trist spectacol ne prezintă viaţa când părintele cuprins de teama morţii, îşi omoară propriul fiu, crezând că pe această cale s’a îndepărtat dela sine, sfârşitul. E trist pentru că nimeni nu-şi poate aduce vremurile la poarta casei sale, după voe. Când o generaţie luptă împotriva firii, alta, care stă îin faţa ei, îl caută pe Dum-r nezeu. Şi aşa începe veacul. Ernest Bernea ! CARNET Sculptorul Georg Kolbe este socotit chiar şi dincolo de frontierele ţării sale, ca unul dintre cei mai cunoscuţi şi mai apreciaţi artişti germani. Născut la 15 Aprilie 1871 la Waldheim, îşi desfăşură la Lipsea prima sa activitate artistică nu ca sculptor, ci în calitate de gravor şi pictor. In această epocă de la începutul carierii sale se remarcă foarte mult influenţele lui Klinger şi Greiner. In 1898 lucrează la Paris unde rămâne profund impresionat de sculptura lui Rodin. In acelaş an trece la Roma Unde locueşte până la 1900. In timpul acesta, părăseşte pictura pentru sculptură şi se stabileşte definitiv la Berlin în 1903. Lucrarea tipică „Dansatoarea“ compusă în 1912 şi aflătoare la Berlin în palatul Kronprinţului, l-a afirmat încă dinainte de marele răsboi, amatorilor de artă de pretutindeni. Se pare că arta sa delicată şi expresivă, găseşte o manifestare deosebit de fericită în bronzurile de dimensiuni mai mici decât natura. Acest „monument de răsboi“ reprodus în numărul de astăzi al ziarului şi multe altele, create după răsboi, ne îndreptăţesc să credem că G. Kolbe este un nu mai puţin desăvârşit realizator al monumentalului. Mc. A Expoziţia de pictură de la sala Fundaţiei Dalles, a d-lui Lucia Demetriade-Bălăcescu, care a înregistrat unul din cele mai frumoase succese ale sezonului, va rămâne deschisă până la sfârşitul lunii. * A apărut Nr. 32 din Buletinul Muzeului Militar Naţional cu un bogat sumar semnat de d-nii: prof. Gh. Popa-Lisianu, prof. Al. Bărcăcilă, prof. I. Clinciu, C. Secăşeanu, Gen. E. Cosmuţă, A. Potocki, A. D. Velcu, I. Cosmescu, etc. Pictorul M. Teişanu expune ulti ■iwhhhwi— —iiiim !■! PLASTIC mile sale pânze în interesul său de la Muzeul Aman, str. C. A. Rosetti 8.. * In atelierul propriu din B-dul Tache Ionescu 9, d. Marius Bunescu şi-a deschis expoziţia sa de pictură a Zilele trecute a avut loc la Paris la Hotel Drouot, una din cele mai fructoase vânzări publice de opere de artă modernă. S-au adjudecat cu acest prilej 125 de piese pentru, suma de 975.000 franci francezi. Au figurat nume ca Degas, Carriére, Gauguin, Pissaro, Ferain, Carpeaux, Desbois şi Rodin. J.-G. Solana, unul din cei mai de seamă artişti ai Spaniei de astăzi, căruia i s’a organizat la Paris o ex- 3 poziţie, închisă zilele acestea, este în acelaş timp şi un scriitor intresant, Beaux-Arts publică în ultimul număr o schiţă de Solana, înecatul însoţită de o introducere a lui M. P. Ferrero: Solana, scriitor. # • ; Premiul pentru gravură, creat recent din iniţiativa Societăţii Pictorilor-Gravori Francezi, a fost decer- nat marelui Dunoyer de Segonzac, care este tot atât de interesant gravor și ilustrator după cum este și pictor. * La Galerie l’Art et la Mode din Paris, are loc în prezent o expoziţie a cărei temă este Gastronomia. Sunt expuse aci unelte de mâncat ale celor mai cunoscuţi mşteşugari-artişti francezi în frunte cu Jean Desprez. . . !