Dimineaţa, noiembrie 1933 (Anul 29, nr. 9643-9672)

1933-11-20 / nr. 9662

Pagina S-a DIMINEAȚA TAINA ORFANE ! CAPITOLUL I Stăpân şi lucrătoare Pe drumul dintre Londra şi Bel­fast, pe linia Lis-Long, în preajma miriştilor întinse ale lordului Ri­chardson, se înălţa o clădire in stil ■modem, ce stârnea admiraţia tutu­ror escursioniştilor cari parcurgeau, cu automobilul şoseaua. Era pro­prietatea marelui fabricant și con­silier Wellington. In salonul somptuos mobilat, pe­­, cărui ușă cu geamuri ieşea­ pe larga terasă din dosul vilei, o tână­ră și frumoasă pereche şedea, într’o zi de vară, sub candelabrul Vene­tian ce împodobea tavanul. James, fiul bogatului fabricant, care tocmai terminase studiile universitare, şi logodnica sa, vicontesa Lisbett de Blackboorn. Tânărul licenţiat în chimie era o Sigură impunătoare, distinsă, şi ori­cine vedea pe logodnica sa, care era Înzestrată cu toate farmecele fru­museţii femenine, nu se putea să nu-1 invidieze. Pe trăsăturile lui însă nu se citea nimic ce s’ar fi pu­tut interpreta ca o expresie a feri­cirii; dimpotrivă, privirea-i era În­tunecată, evitând-o cu tot dinadin­sul pe aceea a logodnicei sale care căta la el stăruitor. O tăcere greoaie, apăsătoare, domnea între amândoi. Deodată, vicontesa se ridică şi,, păşind încet pe covorul de Persia, se apropie de logodnicul ei, pe care, într'un avânt de pasiune, îl inlănţui cu braţele ei moi. . — Vai, James, tu nu mă iubeşti cu aceeaşi căldură cu care te iubesc eu! De ce eşti tu aşa de rece cu mine? întotdeauna am impresia că este o umbră între noi. O, cât aş fi de fericită dacă m’ar părăsi această frică! Când mă gândesc că s’ar pu­tea ca alta să-ţi stăpânească ini­ma... o, ar fi moartea mea! şi se lipi strâns de el, cu ochii-i negri plutind in lacrimi și privin­­du-1 languros. Era o privire ce ar fi înflăcărat orice inimă de bărbat. James insă își întoarse capul, vădit stingherit. — Dar, dragă Lisbett, ce sunt­­gândurile astea? .— O, tu, scumpule, — vorbi ea, tremurând de pasiune, — Jură-mi că mă vei iubi etern... și numai pe mine, pe niciuna alta!­­— Ești logodnica mea, Lisbett, și n’ai niciun motiv să te’ndoeşti de mine, — răspunse el cam șovăitor. — Și, totuși, simt bine că ai un secret, pe care-1 ascunzi de mine. Inima ta nu bate pentru ființa mea, ci pentru alta. Pe fața­­ serioasă trecu o ro­­şeaţă arzătoare și, desfăcându-se­­grăbit din brațele ei, el replică, in­dispus: — Ce idee! Suferi de închipuiri. Și, în tulburare penibilă, ieși re­pede pe terasă, pe care tocmai apă­ruse un domn cam in vârstă, la ve­derea căruia respiră ușurat. . — A, domnu’ director! — zise el. Scuză-mă, dragă Lisbett! A venit să mă ia ca­ să­-mi arate fabrica, deoarece, precum știi, tata dorește să-i cunosc mai de aproape atelie­rele. Dacă vrei să vii și tu... Vicontesa Lisbett refuză insă: — Nu, nu mă interesează! Pe figura ei frumoasă se brazdă o trăsătură de orgoliu rece și se uită, cu sprâncenele încordate, după logodnicul ei, care se depărta cu directorul, îşi apăsă pe piept mâ­­na ei albă, sclipind de inele scumpe, şi gemu: — O, presimţirea mea! Nu mă iu­beşte! Iubeşte pe alta! Cine o fi a­­ceea? O, de-aşi şti-o! Chinurile geloziei îi sfâşiau sufle­tul.­­ Iubea la nebunie, dar in dra­gostea ei se amesteca şi un interes. Căci James era fiul cel mare al fa­bricantului Ramsay Wellington, pu­tred de bogat. Aşa­dar, urma să moştenească o avere imensă. Şi să lase ca pe alta să i-1 răpească? Ni­ciodată! In vremea, aceasta, James străbă­­tea, cu directorul, parcul Înecat in verdeaţă. Era serios şi căta sumbru înaintea sa. Da, îndoielile geloase ale logodnicei sale erau întemeiate, căci el n’o iubea, ci cedase doar silit stăruinţelor tatălui său, când se lo­godise cu ea, acum câteva săptă­mâni. In inima sa trăia icoana al­teia... a unui chip dulce, îngeresc, care-i apărase in cale ca o vedenie, ca o zână din basme. Nu fusese In preajma el decât o singură dată, o oră doar, și după aceea n’o mai vă­zuse niciodată. Cine era oare? Nu știa, dar nici n’o putea uita. Intră, cu directorul, în aripa prin­cipală a marii fabrici de tricotaje și acesta se silea să explice viitoru­lui său patron rostul fiecărei sec­țiuni. James îl asculta distrat, gân­durile-i fiind cu totul aiurea. Ne­voind visa să-l jignească, se lăsa târît în sus şi’n jos. Zelosul funcțio­nar deschise iarăşi o uşă, zicând: — Acum intrăm in sala de împa­chetat a diferitelor noastre produse. Şi făcu loc tânărului să intre. In sala mare, luminoasă, o mulţime de fete erau ocupate la mese lungi. Vară, voie, toate aceste mâini harni­ce se opriră un moment şi pe toate fizionomiile se zugrăvi o expresie de curiozitate. Totdeodată, se auziră prin toate ungherele şoapte ascunse şi priviri de admiraţie însoţiră si­lueta înaltă, mândră, a chipeşului fiu al stăpânului. El visă înainta, fără să ia seama la ele. Deodată, se rî,­ca străbătut de un fulger şi-şi aţinti ochii asupra uneia dintre lu­crătoare Era o fată tânără, de un farmec irezistibil. Chipu-i, încadrat de un păr auriu, avea trăsături de o candoare angelică şi, deşi pe tra­­pu-i svelt, graţios, purta doar o ro­chie simplă de muse­lin de aţă, era de o mie de ori mai frumoasă decât trufaşa vicontesă Lisbett in toaleta ei elegantă, de mătase. — Dumnezeule, — murmură Ja­mes, surprins, — ea e! Da, era ea, icoana sublimă a vi­surilor sale. Aici ii era dat s’o regă­sească... aici, în acest atelier, ca lu­crătoare de randi Cum era cu pul tință aceasta? Nu se dumirea de loc. Sta Ca înmărmurit locului... Intr’o frumosă Duminică din toamna trecută, întreprinsese o escursiune cu doi prieteni Intraseră într’un restaurant şi găsiseră la o masă trei fete adorabile. Li se reco­mandară glumiră, râseră şi dan­sară cu ele. Una era ea, păpuşa a­­ceasta blondă, dulce, şi numai cu el stătuse in seara aceea neuitată. Cu câtă gingăşie plutise In dans In braţele Iul. Ce divine fuseseră cele câteva clipe ce le petrecuse cu dânsa. Şi era cu totul altfel decât cele două prietene ale el, era cuminte, rezervată. Din intreaga-i făptură se revărsa un suflu de inocenţă. O, şi el uitase cu totul cine era- îl vră­jise, îl înflăcărase. Iar când, târît de pasiune, depusese un sărut pe buzele ei roşii, fragede. .., nu va uita niciodată privirea speriată a ochilor ei albaştri... fugise de lângă el şi dispăruse. Iar acum o avea din nou Înain­tea sa şi... era lucrătoare. Inima îî bătea vijelios. In primul impuls de bucurie, ar fi vroit să-i întindă mâ­na, s’o întrebe: — Mă mai cunoști? Dar se stăpâni. Dânsa, la rân­­du-i, atrasă de privirea lui, ridică ochii şi o inmărmurire de nedescris se zugrăvi pe trăsăturile ei. După a­­ceea, îşi plecă adânc capul şi o ro­şeaţă arzătoare îi se revărsă pe o­­braz. Un tremur scutură trupu-i de silfidă. O recunoscuse și ea... nici ea nu-1 uitase. El văzu tulburarea-i, precum și privirile tuturor din ate­lier îndreptate asupra lui; în deose­bi, directorul urmări, mirat, scena cea mută. Cu o mișcare grăbită, Ja­mes se’ntoarse să plece; . la ieșire insă, se mai uită odată la dânsa şi observă că şi ochii ei îl însoţeau. Cu mare greutate, îşi înfrână agitaţia. — Spune-mi te rog, domnule di­rector, — vorbi el cu cea mai mare nepăsare posibilă, — fata cea blon­dă e de mult în fabrica noastră? — De vreo lună, mister Welling­ton. Nu-i aşa, e o frumuseţe ex­traordinară? — adaogă directorul, zâmbind. N’are aerul unei lucrătoa­re obişnuite. — Nu! E de aci, din comună? — S’a mutat cu mama ei din Lon­dra, — explică directorul. Bătrâna e bolnăvicioasă şi nu poate să-şi mai câştige existenţa, aşa că fata e silită să hrănească două fiinţe şi merită toată stima noastră că o face prin muncă cinstită, căci in calea unei fete aşa de frumoase is­pita pândeşte pretutindeni. Lo­cuiesc colo în Newshire. — Şi cum ii zice fetei? — Gaby Stevens. — Gaby! — şopti James pentru sine, şi, mulţumind amical directoru­lui, se despărţi de el, inapolându-se la vilă. — Ea e! In sfârșit, ana, regăsit-o! — palpită James de bucurie, ne mai gândindu-se de loc la logodnica sa ci doar la Gaby. Când clopotul sună de încetarea lucrului, sutele de lucrători și lucră­toare năvăliră la poartă. Gaby grăbi și ea spre casă- Drumu-i spre satul vecin ducea prin pădure; rămase într’adins in urma colegelor, ca să se sustragă tachinarilor. In curând, fu singură pe șoseaua pustie... sin­gură cu gândurile ei triste... Un dor fierbinte umplea inima-i de fe­cioară... Să fie, oare, dragostea? Nu-și da seamă. Adora Ca pe un i­­dol pe acela care-1 răpise un sărut în seara aceea neuitată. Ea era eroul visurilor ei, iar acum? O, ce crudă și amară dezamăgire, știindu-1 lo­godit! Deodată, tropăitul unui cal o smulse din gânduri. Un călăreț, în costum elegant de sport, ii venea înainte. Dumnezeule atotputernic, era el! Voi să-l ocolească și o trecu­ră fiori calzi, căci tânărul opri lân­gă dânsa și sări de pe calu-i de rasă. Era roşie ca purpura, Incapa­bilă de a face o mișcare. James ii întinse mâna, cătându-i în ochi cu o privire aprinsă, ce făcu inima să-i bată cu violență. — Mă mai cunoști? — îi se adre­să el cu un glas ce tremura de o bucurie reținută. Da, văd că nu m’ai uitat, miss Gaby. Nu-i așa că te-ai gândit, uneori, la mine? Și-i strânse mâna. Gaby nu fu în stare să-i răspundă nimic și dete doar mut din cap. — Dispăruseși atunci fără urme; te-am căutat zadarnic, — continuă el. Câtă plăcere mi-ar fi făcut să te văd iar! Și știi de ce? — Nu, nu! A fost mai bine așa! — îngână Gaby, fricoasă, căutând să-și atragă mâna. Dar James nu-i dete drumul, ci, aruncândU'­l căpăstrul peste braț, merse cu calul lângă dânsa, înain­tând amândoi încet pe drum. — Ceea ce vroiam să-ți spun a­­tunci, miss Gaby, îţi pot spune și acum. O, de ce nu te-am găsit mai de­vramă? Nici nu știi ce dor mi-a fost de d-ta! — Destul, mister Welington! Vă conjur! — îngăimă ea, tremurând. Dumneavoastră sunteți om bogat, iar eu fată săracă și n’am altă avere decât cinstea mea. Vă implor, de­­părtaţi-vă, ca­ să n’ajung de hula lumii! — Dar, pentru Dumnezeu, Gaby, imi interpretezi greşit intenţiunile! -r- Vai, master Wellington, între noi se cască o prăpastie mare! Să fi ştiut atunci cine sunteţi, n’aş fi ad­mis să vorbiţi cu mine. Şi trebue să uităm că ne-am cunoscut. Dum­neavoastră sunteţi fiul patronului meu şi nu este îngăduit să staţi de vorbă cu mine, care sunt o biată lucrătoare la fabrică. — Ascultă-mă, Gaby! — reîncepu el. Într-o explozie de pasiune E a­­devărat că sunt fiul fabricantului Wellington. iar tu nu ești decât o fată săracă. Dar, de aceeia oare, să fugi de mine? Iţi sunt antipatic? Privirea sfâşietoare ce ea i-o a­­runcă trăda prea în­dea­j­uns senti­mentele ce nutrea. — Gaby, — strigă el, luând-o in braţe, — vreau să-ţi desvălui inima mea. O, cu câtă patimă am aştep­tat clipa aceasta! Te iubesc, Gaby, te iubesc mai presus de orice. Te-am iubit din prima secundă de când te-am văzut. Dar tu? O, mă iubeşti şi tu! Da, o simt, o citesc în ochii tai. Ea stătu culcată la pieptul lui, tremurând de emoţie doar numai o clipă; apoi, se smulse, îngrozită, din îmbrăţişarea lui şi, izbucnind un plâns amarnic, îşi acoperi faţa cu mâinile. — Gaby, — zise el, mâhnit, a­­propiindu-se de ea, — nu mă crezi? Te’ndoieşti de dragostea mea! Spu­ne, iubito, vrei tu să fii a mea? — Nu... niciodată! — exclamă­ ea cu disperare. Plecaţi! Duceţi-vă! Sunteţi logodit. Cum se poate să-mi vorbiţi de dragoste? Cu ce am meri­tat ca să mă insultaţi? — Dar, pentru Dumnezeu, Gaby, ascultă-mă! Ce-mi pasă de logod­nica mea, din moment ce te-am re­găsit pe tine? Eu n’o iubesc pe ea, ci pe tine... numai pe tine! Şi numai tu vreau să fii logodnica mea, nu­mai tu vreau să fii a mea... soţia mea, soţioara mea scumpă! Vrei? Iţi depun la picioare tot ce am, în­treaga mea fiinţă! Spune „da”, draga mea Gaby, şi nicio putere din lume nu ne-ar împiedica să fim fe­riciţi! — Nu, nu-i cu putinţă! — şopti dânsa. Dar el o înlănţui cu înflăcărare şi sărutările sale înăbuşiră cuvintele ei de îndoială. Deodată, două per­soane se iviră pe o cărare laterală: voluptoasa vicontesă Lisbett de Blackboom, logodnica lui James, și fratele mai mic al acestuia, Wil­liam, pe care cea dintâi îl rugase s’o însoțească la o plimbare, supă­rată pe logodnicul ei că plecase singur, călare, fără să-i fi pomenit nimic. Şi, totuşi, William îi era foarte antipatic, căci mereu se vâra intr’insa, arătându-i tot mai lămurit că nutreşte pentru dânsa o pasiune arzătoare. El nu semăna de loc cu frate-său James, nici la chip, nici la suflet. Era un băiat stricat, se ţinea de chefuri şi, adesea, orgii­le sale stârniseră mânia tatălui său. Pe figura-i gălbejită, uscată, cu trăsături veştede, era întot­deauna întipărită o expresie vi­cleană, ce denota că nu-i e nimic sfânt, iar ochii-i verzi aveau o pri­vire străpungătoare, perfidă, îndruga verzi și uscate Lisbettei, care abia de-1 asculta. Tocmai vroia să cotească la răscruce, când vicontesa sări, brusc, înapoi, sco­țând un țipăt năbuşit d­e groază. Zărise pe cei doi și recunoscuse pe logodnicul său ţinând în braţe o fată străină. Se uita ca aiurită la acest tablou. William îl urmă di­recția privirii și descoperi pricina spaimei ei — A, — rânjii el, — poftim, vir­tuosul meu frate, care-mi face me­reu morală! Admirabilă surpriză! Lisbett sta ca paralizată, necre­­zându-și ochilor. Pieptu-i clocotea de durere aprigă și o gelozie nă­­praznică o cuprinse. — Cine-i individa asta? — șuieră ea, tremurând de revoltă. — O lucrătoare la fabrică! — îi explică William. — O prostituată, vasăzică, o de­pravată! — zise cu dispreț mândra vicontesă. O, și o preferă pe una ca asta mie? — Chestia pare, într’adevăr, foar­te serioasă, o ațâță William. Fata e de o frumuseţe extraordina­ră şi James... de! Poate că o cu­noaşte demult... pare să fie amore­zat de ea până peste urechi. Rivală periculoasă, scumpă cumnăţică! îndrăgostiţii se opriseră­, nebă­­nuind că erau pândiţi, şi buzele li se lipeau mereu, in sărutări arză­toare. Lisbett se mistuia de gelozie și turbare. Nevoind însă să mai vadă nimic, îşi acoperi cu mâinile faţa-i desfigurată și o rupse de fugă. William insă n’o urmă, ci sub imboldul dorinței irezistibile de a spiona pe cei doi, se furişă ca o vulpe după tufișurile dese de alu­­niş, până fu foarte aproape de ei, care nu observară nici acum chipu-i pervers și ochii-i scânteind de răutate. Ura pe frate-său cu o in­vidie veninoasă. Gaby sta culcată la pieptul lui James, ca’n beție. Nicicând nu fu­sese așa de frumoasă ca în clipele acestea, când inima-i feciorelnică palpita sub sărutul amorului. Apoi visă, se trezi la realitate și, cu ca­pul plecat, îngână tremurând: — Va fi nenorocirea noastră! Te implor, uită-mă, nu te mai gândi la mine! Nu trebue să-ţi părăseşti logodnica, din cauza mea. Ești prea sus pentru mine! Eu nu sunt decât o fată săracă, simplă. — Nu mă interesează! Dragostea nu vrea să știe de asemenea nimi­curi. Uită cine sunt eu, Gaby scum­pă! Albi încredere in mine! — Vai, trebue să mă duc acasă! Mama o fi îngrijată. Și se dezlipi de lângă el, ca o pa­săre sfioasă. — Te’nsoțesc, Gaby! Mai avem a­­tâtea a ne spune! —Nu, nu! refuză ea. Dacă ne vede cineva? — Bine, fie! Dar aş vrea sa ne mai vedem. Tu nu vrei? Poimâine totuşi, uneltirea pusă la cale de arataic duşmănos, care tocmise bă­tăuşi să atace, la „Parcul Trei Raţe”, pe cei doi îndrăgostiţi in timpul unui dans, nu dădu rezulta­tul dorit, căci tocmai la momentul oportun intervenise un paznic al fabricii, Jim Clark, poreclit Jim Boxerul, care-i salva. Cu câtă nelinişte, intră ea a doua zi în atelier! Toate colegele o pri­miră cu priviri duşmănoase. Trebui să se’narmeze şi’n ziua aceasta cu răbdare cerească, spre a suporta în­ţepăturile lor. — Eu, fetelor, n’aş fi atât de ne­ruşinată să mă agăţ de unul care e logodit — zise o roşcată de cele în­fipte — şi încă băiatul stăpânului! Adică ce-şi închipuie dumneaei? Că o să dea logodnicei paşaportul şi o s’o ia pe ea? Un hohot de râs dispreţuitor ră­sună în sală, ce fu întrerupt de in­trarea şefului atelierelor, care strigă din uşă: — Gaby Stevens! Ea, ridicând capul, întrebătoare, el o pofti să-l însoţească: — Hai în birou! Gaby își părăsi locul și-l urmă. In birou, fu introdusă în cabinetul directorului. Acesta o măsură cu o privire ciudată și zise scurt: — Din ordinul domnului consilier Ramsay Wellington, ești scutită, pe ziua de azi, de lucru. La ora douăs­prezece vei fi la vilă. Du-te acasă și te schimbă. Și, cu un gest autoritar, făcu semn fetei să iasă. Ea apucă spre casă, ca năucită. De ce o fi che­­casă, ca năucită, își îmbrăcă rochia cea mai bună și, când se’napoiă la vilă, trecu, fricoa­să, de poarta de la grilaj, pășind timi­dă pe pietrișul de pe cărarea prin­cipală. Când văzu însă holul cel vast, cu pereț­ii de marmoră, o pă­răsi curajul și se opri pe treptele de la intrare. Un fecior, în livrea cu trese de argint, o zări și veni la ea. —• Ce vrei? — o întrebă el, înțe­pat. — Am fost chemată aci... de mi­ster Wellington! — răspunse Gaby, modest și spunându-şi numele. Feciorul rânji semnificativ: — A, da, știu! Haide! Și o conduse, nu spre hol, ci pe o scară de la o intrare laterală intro­ducând-o într-o cameră mobilată cu un lux risipitor, unde o pofti să aș­tepte și se duse. Se scurseră câteva minute, după care­ portiera unei uși laterale se desfăcu deodată și o femeie mândră, elegantă, intră. Era bătrâna con­tesă Jessie de Blackboom, urmată la pas de fiică-sa Lisbett. Gaby se dete înapoi, speriată, punând mâna pe clanță. — Ști aci!—porunci bătrâna. Și, ducând lornieta la ochi, mă­sură pe Gaby cu nemărginit dispreț. Lisbett se trânti pe un fotoliu de mătase; ochii-i scânteiau de ură. — Asta-i, vasăzică, nerușinata a­­ceea? — începu contesa cu ingâm­­fare. Ia ascultă: cum de-ai îndrăz­nit să-ţi ridici ochii la logodnicul fiicei mele? Ştiai doar că e logodit. Nu ţi-e ruşine, creatură perversă, să’ntrebuinţezi asemenea murdării? Gaby tresări, ca sub o lovitură de biciu. Insultele acestea îi aduseră sângele în obraz şi izbucni în la­crimi. , — Doamnă contesă..., — îngână ea. Dar aceasta o întrerupse răstit: — Taci! Treci ici la masă şi scrie ce-ţi dictez eu! — Cum?... Ce doriţi? — Vei face lui mister James Wel­lington o scrisoare prin care-i de­clari că renunţi la dânsul, că-1 dez­legi de orice promisiune și nu vrei sâ-1 mai vezi niciodată, explicându-i că așa-ți ordonă datoria. Gaby își apăsă amândouă mâi­nile pe piept. — O, nu.... nu pot! — Trebue! — șuieră Lisbett, să­rind în picioare. Iți închipuiești cumva că ai putea să-mi iei mie lo­cul? Te legeni in absurda iluzie că James Wellington, viitor profesor universitar, s’ar gândi vreodată să facă dintr’o lucrătoare de fabrică altceva decât o simp’ă amantă... care să serveşti da catpriciu poftelor lui trecătoare? sunt Rusaliile. Vrei tu să ne’ntâl­­nim la Hunford, în „Parcul Trei Raţe”? Există acolo un colțişor dis­cret și nu ne cunoaște nimeni. Vrei să vii acolo? Spune „da”! — o rugă el. — Nu pot... nu e bine! — șopti ea, codindu-se. El însă o imploră atât de stărui­tor că ea consimți, în cele din ur­mă. Sembrățișară încă odată și se despăr­țiră cu un lung sărat. — La revedere! Gaby o luă la fugă, sburând pe drumul către Newshir, iar James, cu brațul pe după gâtul calului, ră­mase de se uită după grațioasa si­luetă până o văzu dispărând în în­tuneric. Apoi se întoarse spre vila părintească, neauzind râsul răgușit al iscoadei din stufiş. — Hahaha! — lueră William, ie­şind la iveală şi mergând încet după frate-său. Po­mâine seara, va­săzică, la Hullford! Ei, lasă, dragă frate, că ţi-o coc eu. Iţi pregătesc o surpriză la care nici nu visezi — Scrie-i numai­decât! — strigă bătrâna ameninţător. Vei prrimi ca despăgubire o sumă convenabilă şi te vei obliga să pleci din locurile astea şi să nu te mai ţii niciodată după logodnicul fiicei mele, fiindcă s’ar putea ca aceasta să te nenoro­cească, aruncându-te în mizerie şi ruşine. Dă-ţi seamă de asta. Nimic bun nu te poate aştepta. Dispreţul nemărginit cu care o tratau indignă in cel mai­ mare grad pe Gaby. — N’aveți niciun drept să mă in­sultați! — protestă ea. Eu n'am a­­demenit pe nimeni... — Ba da! — o apostrofă Lisbett, turbată de gelozie și înaintând, cu pumnii ridicați, spre Gaby, ca și cum ar fi voit s’o lovească. Ființă perfidă și depravată, i te-ai aruncat la picioare şi năzuieşti să-l ţii strâns în mrejele tale! E dezgustător! Hai­de, fă scrisoarea! —Niciodată! — Ieşi afară, tîrîtură infectă! — răcni bătrâna. Te distrugem, noi! Îmi vei simţi răzbunarea! Gaby fugi ca o nebună, coborând treptele cu picioarele in tremur. Când să iasă, numai ce auzi pe cine­va strigându-i din spate: —Stai! Era camerista bătrânei contese, care chemă pe feciorul care intro­dusese pe Gaby, cerându-i s’o o­­prească. El îi aținu acesteia drumul. — Oh­o, domni ,cr Leo, eşti cam gră­bită d-ta! — zise camerista. — Da’ ce vreţi cu mine? — se mi­ră Gaby. — Să poftești înc’odată la doam­na contesă! — N’am ce căuta acolo, — replică Gaby, întorcându-i spatele. Lasă-mă să ies! (ceru ea servitorului). — Oprește-o, Edwin, — cârâi sluj­nica, — să chem pe cucoana! Ii lip­sește o brățară cu briliante. Era în saionul unde a așteptat-o fetica asta. D-ta ai luat-o! — Dumnezeule! Eu? — strigă Ga­by. Îngrozită. Nu știu nimic. Cum se poate să mă acuzi pe mine? — Da, d-ta ai furat-o, căci ai fost singură acolo. Dă-o înapoi, căci altfel, înfunzi puşcăria, — o ame­nință camerista. — Eu nu sunt hoaţă! — se apără Gaby, revoltată. Și dete să treacă înainte, dar fe­ciorul o înșfacă de braț și o reținu tocului. In vremea aceasta, cobori și Lisbett scara. Cu mama ei. Cea dintâi se repezi ca o scripțoroaică la Gaby. — Hoaţă mizerabilă! — țipă ea. M’ai prădat. — Pe Dumnezeu atotștiutor... nu v’am luat nimic! — plânse nenoro­cita. — Ba da, dezmățate; mi-ai fu­rat cadoul pe care l-am primit de la logodnicul meu! Te dau pe mâna poliţiei! — Dumnezeule îndurător, — ge­mu Gaby, aproape năucă de năpasta aceasta, — sunt nevinovată! — Edwin, — zise bătrâna cu ră­ceală, — ţine-o bine, iar tu Eva, caut-o, căci dac’a luat brățara, ceea ce nici nu mă’ndoiesc, o are încă la dânsa. Feciorul prinse pe Gaby de a­­mândouă mâinile și, cu toată opu­nerea ei violentă, camerista se a­­pucă s’o pipăie Apoi, ii scotoci po­şeta și, cu un strigăt de triumf, scoase de acolo brăţara dispărută. — Da, într’adevăr, e brățara mea, — întări Lisbett. Vasăzică, ea a fu­rat-o. Avem dovada deplină. Stai tu (râse ea, cu bucurie infernală), la închisoare ţi-or putrezi oasele! Gaby era ca trăznită. Nu putea înțelege cum de ajunsese brățara la dânsa. — Haideţi cu ea la domnu’ consi­lier! — porunci bătrâna. El să ho­tărască ce facem cu dânsa ! Şi o luă înainte, servitorul şi ca­merista împingând pe Gaby pe un coridor­ lung şi străbătând un şir de­ încăperi. Lisbett le porunci, în sfârşit, să oprească, dispărând pe o uşă. Să tot fi trecut zece minute, când uşa se deschise şi bătrânul odăiaș al fabricantului le făcu semn să introducă pe Gaby. Ea fu îm­brâncită peste prag și se pomeni într’o cameră mare, cu mobile an­tic®, masive. O cuprinsa o amețeală, pământul se’nvârtea cu dânsa. Se rezemă de stâlpul ușii, ca să nu cadă, neîn­­drăznind să-și ridice ochii. Se afla de-acum, în fața tatălui celui pe care-l iubea, dar încărcată de o vină, stigmatizată sub povara u­­nei fapte necinstite. O, de-ar pu­tea-o vedea cel căruia-i dăruise i­­nima ei curată, cum o înjoseau tru­­fașa-i logodnică și mama ei! Fabri­cantul Ramsay Wellington şedea la birou, în fotoliu-i larg de pi­ ele. Era un om înalt, cam gras, cu trăsături aspre, și abia de’nvrednici cu o pri­vire pe modesta fată. Pus în curent de către contesa Jessie,, nu putea vedea în ființa aceasta decât o de­pravată, căreia nu­ i se cuvenea de­cât dispreț. — Vino mai aproape! — îi porun­ci el. Gaby se supuse, tremurând. — Lucrezi in fabrica mea? — Da, — îngăimă Gaby. — Ești de astăzi concediată! Re­cunoști că ai furat? Lacrimi de disperare curseră pe obrajii palizi ai nefericitei, care că­zu în genunchi. — Nu, n’am furat! Dumnezeu mi-e martor! — Creatură îndărătnică! —strigă Lisbett. Tăgădueşte, deşi s’a găsit brăţara la ea. Nu merită nici o milă! —■ Ridică-te! — zise fabricantul cu asprime. Vina d-tale e dovedită. Totuşi, in vederea tinereţei d-tale, voiu fi miLas şi nu te voiu da pe mâ­na parchetului, dacâ’ndeplineşti ce ţi-a cerut doamna contesă. Gaby se sculă cu greutate. Consi­lierul o măsură cu o privire rece de dispreț și continuă amenințător: — Dacă vrei dar să scapi de ruși­ne, scrie fiului meu că renunți la el. De n’o faci, vei fi arestată ca hoață și condamnată la câți­va ani de în­chisoare. Ai înțeles? Tremurând de nespus chin, Gaby gemu: — Fie-vă milă! Sunt nevinovată! Consilierul apăsă pe butonul so­neriei şi zise bătrânului servitor ca­re apăru in uşă: — Să cheme Îndată poliţia! Servitorul aruncă o privire com­pătimitoare către Gaby şi se depăr­ta, supus. — Ai încă timp! — zise fabrican­tul. Faci scrisoarea sau nu? Răs­punde: da sau ba? Gaby nu era In stare să articuleze un cuvânt: gâtul îi era ca sugru­mat. Ce să facă? N’avea încotro: era strânsă ca’ntr’un clește. — Da! — suspină ea. Fac scri­soarea. — Bine! Dar bagă de seamă, — îi atrase atenția fabricantul, — scri­soarea trebue să fie trimisă până’n trei zile. Aflu eu! Pleacă! Gaby ieşi, împle­ticindu-se. In pădure, aproape să se prăbu­şească. Se rezemă de un copac şi, frângându-şi mâinile, şi le ridică spre cer. Nu observă apropiindu-se de ea un om care o urmărise. Se simţi deodată cuprinsă de mijloc și William spunându-i la ureche, cu glas răgușit: — Vino cu mine, ingerașule, să, te consolez eu ! Cu un țipăt răsunător, Gaby se desprinse, tremurând de desgust.. Văzând-o că vrea să fugă, el­­ aținu calea, sorbind-o din ochi. — Nu făcea pe mironosița! r­âse el. Povestea cu frate-meu s’a termi­nat; nu mai vrea să ştie de tine. Eu însă nu sunt ca el. Şi o strânse din nou la piept. Ea se cutremură, la sărutările ce simţi că-i ard obrajii. Ţipetele ei insă nu rămăseseră neauzite. Un tânăr, In tunică de gardian, cu puşca pe spate, iar in cap cu pălărie de vâ­nător, dată pe ceafă, se apropie re­pede și William se simţi înşfăcat de un pumn de fier. El dete drumul Gaby-ei, dar spaima-i se transfor­mă în furie, recunoscând pe Jim- Boxerul. — Cum, derbedeule,—se răsti el.—■ ai cutezanța să pui mâna pe mine? Fă bine și te cărăbănește! Jim-Boxerul însă se’nțepeni, ca statura-i uriașă, în fața Gaby­ei într’o atitudine de campion, gata să seocsascâ pe adversar. — Conașu­le, lasă fata’n pace, că nu-i de potriva d-tale! — Ce... ce..— se rățoi William. — Îndrăznești să mă’nfrunţi pe mine, fiul stăpânului tău? Nerușinatule, vorbesc eu să te dea afară! De mult te am eu pe lista neagră. — Nu mi-e frică! Şi s’o ştii, cona­­şule, de te mai atingi vreodată de fata asta, apoi ai de-a face cu mine! Conştiinţa ţi,­e mânjită de multe crime şi-ţi cunosc toate secretele. Bagă bine de seamă! Şi se depărta, cu o privire cruntă, de William, asupra căruia cuvintele lui amenințătoare făcuseră, vădit, impresie, căci era galben și sta mut, neștiind ce să răspundă. — Haide, miss Gaby, — zise Jim­ Boxerul cu accent molatic și respectuos, luând de mână fata, ca­re tremura din tot corpul. Te con­duc eu acasă. Incapabilă de a rosti un cuvânt de mulțumire, Gaby aruncă o pri­vire fricoasă spre William, după care păși alături de omul acela sim­plu, cinstit, care mereu se străduia să-i facă diferite servicii, ca un ge­niu protector. Habar n’avea insă că Jim-Boxerul nutrea in taină o a­­dâncă iubire pentru dânsa și că era, nenorocit din cauza acestei iubiri, socotindu-se prea mic, prea neîn­semnat, ca s’o peţească. Iar de când observase că intre ea și James s’au înfiripat relațiuni de dragoste, în­gropase orice speranță. William se uită după amândoi, cu trăsăturile schimonosite de ură. — Stai tu, măgarule, — scrâşni el, — că te învăț eu minte! CAPITOLUL II E vinovată sau nu? MARE ROMAN TRAGIC1 VICTIMELE SPIONAJULUIIMARE ROMAN TRAGIC ««ESP« GICI Luni 20 Noem­brie 1333 CAPITOLUL III Intre tată şi fiu Cum ajunse Gaby acasă, nici ea nu-şi dete seamă. — Sfinte Dumnezeule, ce ne fa­cem? Murim de foame! — oftă, ea. Şi, cum intră in odăiţă, se scutu­ră ca de frig. Mamă-sa zăcea in pat, cu faţa uscată, complect schim­bată, şi cu proprietăreasa la că­­pătâiu. La apariţia Gaby-ei, femeia șopti: — Ii s’a făcut, deodată râu. Am trimis după doctor. Slavă Domnului că ai venit, miss, că eu nu mai am timp să stau! Dimineața, când bolnava deschise ochii, Gaby îi ședea încă la căpâ­­tâiu, ca o statue. — O, copila mea, — șopti ea, — nu te duci azi la fabrică? — Nu, mamă! Cât timp ești tu bolnavă, stau acasă, —• răspunse Gaby, stiindu-se să zâmbească. Trăi ziua aceea ca ’ntr’un vis în­grozitor, negândindu-se decât la un singur lucru: la scrisoarea ce trebuia s’o trimită lui James, dezlegându-l de orice făgăduință. Se miui sa se stăpânească și, cu inima sângerân­dă aşternu aceste rânduri muiate in lacrimi. Scumpul meu James, Visul nostru suav de dragoste s’a spulberat. O fatalitate crudă ne des­parte pentru totdeauna. Vai, mi se sfâşie inima, scriindu-ţi aceste cu­vinte teribile! Eri am fost chemată la vila tată­lui tău şi dusă la contesele Jessie și Lisbett, cari îmi pretinserâ să re­nunț la tine. O nici nu pot să repet insultele ce mi s’au adresat! Am protestat mereu și, în cele din urmă am fugit. Dar, ca și cum n’aș fi fost destul de umilită, slujnica contesei alergă după mine și mă opri. Fui învinuită că am furat domnișoarei Lisbett o bijuterie și chiar că o gă­siră la mine. Cum a ajuns în poşeta mea, nu știu nici eu. O, Dumnezeule mi s’a părut că o să 'nebunesc. Eu hoaţă! Da, așa-mi strigă, miss I­s­­bett. După aceea, mă târirâ la tatăl tău și... el le crezu, punându-mâ in alternativa ori să fiu dată pe mâ­na parchetului ca, hoaţă sau sărţi scriu ţie că renunţ pe vecie la tine. A trebuit să-i făgăduesc că-l vo­i asculta. Ce era să fac, ca să scap de ruşine? O pată de neşters mă mânjeşte­ de- acum şi nu-ţi mai pot aparţine, chiar dacă mi-e inima sfărâmată, trebue însă să ne despărțim. Caută, de mă uită, dragă James! Eu nu voiu putea-o niciodată; te voi iubi etern, cât va fi viață în mine. Pentru ultima oară adio­, adio! Nefericita ta GABY Şi, astfel, se scurseră încă două zile. Bolnava era tot mai slabă. — Gaby, — şopti muribunda, — scumpa mea copilă... ora aceasta e cea din urmă a mea, dar nu vreau să mor până nu-ţi voiu dezvălui o taină. — O, mamă, mamă! — plânse Ga­by, căzând in genunchi și luându-i mâna, ce şi’ncepuse să ’ngheţe. — Ascultă, copila mea, — șopti mama, în cuvinte abia articulate,— tu nu știi de ce bunul tău tată a­ trebuit să ne părăsească şi de ce am ajuns în mizeria de azi. A fost silit să fugă fiindcă... Vai, soarta ne-a împiedicat să-l mai vedem vreoda­tă... dar­ poate că trăieşte incă, în­treabă pe Sfinţia Sa pastoral Ha­rold... el ştie totul... şi-ţi va spune... Eu nu mai am putere.... Sărmana martiră amuţi, istovită. — Gaby, — gemu ea iar, după un răstimp, — nu uita: du-te la pas­torul Harold! M’auzi? El îţi va ajuta. — Da, mamă! — plânse fata. O, de-aş putea muri odată cu tine! Ea n’auzi un pas iute ju­când cele două trepte de afară, uşa deschi­­zându-se şi un om înalt intrând. Muribunda insă a văzu şi holba ochii, înmărmurită de surpriză. Cereţi mâine GRATUIT fascicola 2 a palpitantului roman TAINA UNEI ORFANE (Victimele spionajului) la toţi chioşcarii şi depozitarii de ziare 5 .000 LEI SAT*

Next