Dobrogea Nouă, martie 1957 (Anul 10, nr. 2678-2704)

1957-03-01 / nr. 2678

É — T 1 1505 KÖSEA NOUA Nr. 28?» 120 DE ANI DE LA NAȘTEREA LUI Ion Creang. La 1 martie 1957 se împlinesc 120 de ani de la nașterea ma­relui scriitor și povestitor Ion Creangă. Deși a trecut atîta timp de la nașterea scriitorului care a îmbogățit literatura noastră cu noi și valoroase opere, el continuă să trăiască mai departe prin scrisul său fiind în fiecare zi alături de toți oamenii muncii din țara noastră fie tineri sau bătrîni. Ar fi nedrept însă să spunem că opera lui Creangă are o circulație numai în cadrul hotarelor țării noastre. Ea a pășit ,de multă vreme peste hotare unde este apreciată atît pentru umorul sănătos cit și pentru măiestria ei artistică. Ion Creangă s-a născut la Humulești în anul 1837 ca fiu al lui Ștefan a Petrii. Creangă însă și-a semnat opera păstrînd numele bunicului său David Creangă. Scriitorul a murit în anul 1889 înconjurat de cei cîțiva prieteni ai săi și fără nici un fel de apreciere din par­tea mai marilor vremii. Era și normal să se întîmple așa din mo­ment ce opera lui biciuia cît se poate de aspru moravurile aces­tora. Chiar și în basme Ion Creangă caută să scoată la iveală folosind în mod judicios fantasticul, unele trăsături ale societății contemporane lui. Ca un om care avea o deosebită stimă pentru literatură, el s-a apucat foarte tîrziu de scris și numai la în­demnul prietenilor lui printre care și­ Mihail Eminescu, reușind ca într-un interval de 8 ani să ne dea neasemuitele povestiri ..Soacra cu trei nurori", „Dănilă Prepeleac", „Moș Nichifor Coțcariu", „Ton Roată și Unirea", „Povestea unui om leneș" și altele. Povestirile lui au fost o adevărată revelație pentru litera­tura noastră. Scrise într-un limbaj bogat, plin­­ de pitoresc, ele au reușit să cucerească masa de cititori mai ales că această bogăție de limbaj se împletea cu un umor sănătos. Așa se explică de ce după mai bine de un secol opera lui Ion Creangă își păstrează încă actualitatea, ea fiind pusă la loc de cinste în tezaurul literaturii noastre. Dacă vrei să cunoști școala veche, dacă vrei să cunoști felul în care se făceau recrutările în armată, sau în sfîrșit dacă vrei să faci cunoștință fără să mergi acolo cu pitorescul Mol­dovei, nu ai decit să citești opera lui Creangă. Ea îți va­­ pune la îndemîna tot ce ai nevoie și în plus vei învăța tu ca om al muncii multe lucruri noi pe care nu le-ai cunoscut pînă acum, iar tu ca literat ai ocazie să înveți măiestria artistică de la un maestru al condeiului. Poporul român, cu ocazia aniversării a 120 de ani de la nașterea scriitorului cinstește cum se cuvine memoria lui. i Creanga mi-a încîntat copilăria să încîntă Creangă ! Deși l-am citit de multe ori, nu pot zice că nu recitesc și acum minunatele sale povești cu aceeași plăcere de la început. Citind scrierile lui Creangă, îmi închipui că stînd lîngă un foc ce pîlpîie în noapte, ascult poveștile fermecătoare de­pănate cu glas domol de un bă­trîn sfios și hîtru. Ca un adevă­rat fiu al poporului român, Ion Creangă aduce în scrierile, sale limba vie și nepieritoare a nației române. Cunoscător al sufletului românului, el a întruchipat mai bine și mai frumos decît oricare scriitor român, însușirile poporu­lui. Tocmai de aceea, personajul principal în poveștile lui Creangă întrunește trăsăturile specifice poporului. Personajul principal luptă, biruiește și înlătură toate greutățile ce îi stau în cale. Fan­tezia povestitorului te duce la lumea în care totdeauna binele învinge răul și adevărul iese la lumină. Cel ce citește un basm al lui Creangă trăiește lingă repre­zentantul binelui toate succesele și înfrîngerile lui. Vesel și trist, ironic și compătimitor, Creangă ne introduce pe nesimțite în lu­mea basmului. Dar, cui nu-i plac ..Amintiri din copilărie“ ale lui Creangă ? In ele, Creangă ne poartă prin copilăria sa veselă, în satul moldovenesc. Citindu-le, te lași furat de depanarea ștren­­găriilor evocate de autor, de ha­zul unor scene și ai sentimentul că citești ceva din propriul tău trecut. Numai un om ce iubește și își respectă cu adevărat popo­rul, poate scrie atît de frumos cum a scris Creangă. Scrierile sale au fost arma lui de luptă contra ce­lor ce asupreau poporul său. Și această armă s-a dovedit puter­nică. Povestea sa „Harap Alb“ este una din cele mai reușite. In ea, fantasticul se îmbină cu rea­lul în mod armonios. Harap Alb e însuși poporul ce luptă și în­vinge. Este isteț, frumos, voinic și bun ca însuși poporul român. Deși tînăr, lui Harap Alb nu-i lipsește înțelepciunea, trăsătura de bază a poporului nostru Cu mare măiestrie, Creangă fo­losește proverbele, zicătorile și diferite urări. Harap Alb e omul din popor vesel și trist. El nu-și pierde nici­odată curajul. Creangă care a cunoscut și a avut de suferit din cauza clasei dominante spune ironic la sfîrșit: „,Cine se duce acolo, bea și mănîncă, dar pe la noi, car­e are bani, bea și mănîncă, iar cine nu — se uită și rabdă“. Valoarea po­veștilor lui Creangă constă mai ales în cunoașterea sufletului po­porului. Ele îndreptățesc pe citi­tor să creadă că, cu adevărat el a iubit și respectat poporul Se poate oare să nu-ți placă scrie­rile sale ? MARIANA DUMITRU, elevă cl. VII ... Și părintele loan de sub deal Doamne, ce om vrednic și cu bu­nătate mai era! Prin îndemnul său ce mai de pomeni s-au pus în țintim­an, care era îngrădit cu zăplaz de bîrne, streșinit cu șin­drilă, și ce chilie durată s-a fă­cut la poarta bisericii, pentru școală, și apoi să fi văzut pe neo­bositul părinte, cum umbla prin sat din casă în casă, împreună cu bădița Vasile a Ilioaiei, das­călul bisericii, un holtei zdravăn, frumos și voinic, și sfătuia pe oa­meni, să-și dee copiii la învăță­tură. Și unde nu s-au adunat o mulțime de băieți și fete la școa­lă, între cari eram și eu, un băiet prizărit, rușinos și fricos și de umbra mea. Și cea dintîiu școlăriță a fost însăși Smărăndița popii, o spîtie de copilă ageră la minte și așa de silitoare, de întrecea mai pe AMINTIRI din (Fragment) toți băieții și din carte, dar și de nebunii. Insă părintele mai în toată ziua da pe la școală și ve­dea ce­ se petrece... Și ne pome­nim într-una din zile că părintele vine la școală și ne aduce un scaun nou și lung, și după ce-a întrebat pe dascăl, care cum ne purtăm, a stat puțin pe gînduri, apoi a pus nume scaunului: „Ca­lul Bălan“, și l-a lăsat în școală. In altă zi ne trezim că iar vine părintele la școală cu Moș Fotea, cojocarul satului, care ne aduce dar de școală nouă un drăguț de biciușor de curele, împletit fru­mos ; și părintele îi pune nume „Sfîntu Nicolai“, după cum este și hramul bisericii din Hur­u­lești... Apoi poftește pe moș Fo­ te­a. Creangă tea, că dacă i-ar mai pica ceva curele bune, să mai facă așa din cînd în cînd cîte unul, și ceva mai grosuț dacă se poate... Bă­dița Vasile a zîmbit atunci, iară noi școlarii am rămas cu ochii holbați unii la alții. Și a pus pă­rintele pravilă și a zis : că în toată sîmbăta să se procitească băieții și fetele, adică să asculte dascălul pe fiecare de tot ce-a învățat peste săptămână; și cîte greșeli va face să i se însemne cu cărbune pe ceva, iar la urma urmelor, de fiecare greșeală să-­ ardă școlarului cîte un Sfînt-Ni­­colai. Atunci copila părintelui, cum era sprințară și plină de vicuri, a bufnit de rîs. Păcatul ei, sărmana I — la poftim de în­calecă pe Bălan, jupîneasă, zise părintele de tot posomorit, să fa­cem pocinog sfîntului Nicolai cel din cuiu. Și, cu toată stăruința lui Moș Fotea și a lui Vasile, Smărăndița a mîncat papara și pe urmă ședea cu mâinile la ochi și plîngea ca o mireasă, de sălia cămeșa de pe dînsa. Noi, cînd am văzut asta, am rămas înlem­niți.­ Iar părintele, ba azi, ba mîi­ne, aducînd pitaci și colaci din biserică a împărțit la fiecare, de ne-a îmblînzit și treaba mergea strună; băieții schimbau tabla în toate zilele, și sîmbăta proci­­zanie. Intr-una din zile, și chiar în ziua de Sfîntul Foca, scoate vornicul din sat pe oameni la o clacă de dres drumul. Se zicea că are să treacă Vodă pe acolo spre mînăs­­tiri. Și bădița Vasile, n-are ce lucra ! Hai și noi, măi băieți, să dăm ajutor la drum, să nu zică Vodă, cînd a trece pe aici, că satul nostru e mai leneș decît alte sate. Și ne luăm noi de la școală și ne ducem cu toții. Și cari să­pau cu cazmalele, cari cărau cu tărăboanțele, cari cu căruțele, cari cu covățile. In sfîrșit lucrau oamenii cu tragere de inimă. Iar vornicul Nic’a Petricăi, cu paș­nicul vătămanul și cîțiva oameni clac peste grămadă și unul din ei mugind puternic. Ce să fie a­­colo , ziceau oamenii, alergînd care de care din toate părțile. Pe bădița Vasile îl prinsese la oaste cu arcanul, îl cetluiau acum­ zdravăn și-l puneau în câtuși să-l trimeată la Piatră... Iaca pentru ce scosese atunci vornicul oa­menii la clacă. Așa cu amăgele se prindeau pe vremea aceea flă­căii la oaste... Afurisită priveliște mai fu și asta ! Flăcăii ceilalți, pe dată s-au făcut nevăzuți, iară noi copiii ne-am întors plîngînd ne la casele noastre. Afurisit să fie cînercul de vornic și cum au ars el inima unei mame, așa să-i ardă inima sfîntu­' Foca de as­tăzi, lui și tuturor părtașilor săi — blăstămau femeile din sat cu lacrămi de foc în toate părțile iar mama lui bădița Vasile, își petrecea băietul la Piatră, bocin­­du-i ca pe un mort! însemnări din Humulești Tîrgul Neamțului este cel mai liniștit orășel din partea nordică a Moldovei. Străjuit de o parte și de alta de culmile munților ce își încep urcușul chiar din cen­tru, orășelul își trăiește viața, începe să renască la fel ca atî­­tea orașe din țara noastră. A­­cest lucru parcă vrea să ți-1 spună în clinchetul ei metalic și blinda apă a Ozanei ce se stre­coară pe la o margine de oraș, parcă vrea să ți-1 spună și le­gendara Cetate a Neamțului care de sus de pe munte admiră cu nesaț mărețele priveliști ale Mol­dovei. Dacă ea ar avea glas ne-ar povesti poate nu numai cunos­cuta legendă „Sobiețki și plăeșii“ dar și despre oamenii care au vi­zitat-o, despre cei care s-au in­spirat în operele lor de pitores­culi] Moldovei. Ne-ar vorbi despre Vasile Alecsa­ndri, despre Calis­­trat Hogaș, despre șugubățul Moș Nichifor Coțcariu a lui Creangă și în special despre Creangă, ma­rele scriitor care s-a născut și a crescut aci lingă ea. Dacă ar fi să personificăm Cetatea Neam­țului am spune: de cîte ori nu l-a petrecut cu privirea pe Crean­gă cînd acesta lua drumul Pi­pirigului. Și despre Humulești ne-ar vorbi, despre satul acela (azi u­n cartier al orașului Tg Neamț) care a fost leagănul co­pilăriei marelui scriitor cu care humuleștenîi se mîndresc. In căsuța aceea săracă (astăzi refăcută și transformată în mu­zeu) a trăit Creangă. Dacă ar fi s-o descriem am spune din cazul locului că ea nu se deo­sebește prea mult de celelalte case de bîrne din Humulești. O casă mică, acoperită cu draniță într-o curte cu cîțiva pomi. Ea este așezată pe șoseaua care duce spre Petricani — Davideni — Războieni în marginea căreia călătorul poate vedea Movila lui Burcel descrisă de Bol­int­ine­a­nu. In casa în care a locuit Crean­gă, parcă toate lucrurile stau să-ți vorbească despre el. Chiar scoarța de pe pat, moștenire poa­te de la David Creangă, stă să-ți spună că poate fi vrednică de invidiat, pentru că spre deose­bire de noi ea a avut fericirea să fie de față în momentele în care Creangă se străduia să în­zestreze tezaurul literaturii noas­tre cu neasemuitele „Amintiri din copilărie“. Dar viața scriito­rului la fel ca și opera sunt cu­noscute de toți și vizitatorul Casei-m­uzeu se pare că nu ar avea să mai descopere ceva nou în afară de felul de viață al lui Creangă. Părerea aceasta nu este valabilă. După ce ai termi­nat vizita, îți dai seama că ai aflat lucruri noi pe care mulți nu le știu. Vei­ descoperi că, Creangă a scris și poezii pe care bineînțeles­­ că nu le-a publicat niciodată dîndu-și seama că ele nu au o valoare artistico-literară prea mare, deși humuleștenii le mai recită și azi la diferite oca­zii, mai­­ ales pentru faptul că ele conțin un umor sănătos. Moș Toader Dincă ce stă la cîteva ogrăzi numai de Casa-muzeu are să-ți spună pe nerăsuflate o poe­zie care susține că a învățat-o de la tatăl său, care la rîndul lui o auzise de la Nică, nepotul lui David Crean­gă. Paternitatea ei poate fi pusă ușor sub semn de întrebare, din multe puncte de vedere. Cert este că poezia lui moș Toader are în ea unele ver­suri pe care Creangă le citea­ză în una din lu­crările sale. Este vorba de versurile „Hop și eu de la Durău“ (Durău este mînăstire n.a.). De altfel, orice­­ vizitator își va da ușor seama că humuleștenii în dragostea lor față de Creangă caută să-i „îm­bogățească“ opera cu povești pe care istoria literaturii nu le con­semnează că ar fi ale lui Crean­gă. Faptul acesta vorbește des­pre prețuirea scriitorului, despre dragostea humuleștenilor față de el. Vizitatorul mai descoperă că localnicii deși cunosc foarte bine căsuța de pe șoseaua Petricații ei vin aci destul de des. Am întîlnit acolo un tînăr care îmi spunea că este un obicei al hu­muleștenilor de a veni aci aproa­pe în fiecare zi, el singur proce­­dînd tot la fel. La un moment dat mi-a șoptit discret o noutate foarte cunoscută: „Nu e drept să facem așa ? Creangă să știi că este un mare scriitor“. „Nouta­tea” asta o cunoaștem cu toții. Ne-am așezat apoi împreună pe banca­ acoperită cu mușchi de sub­ pomul din fața casei care data poate de pe timpul scriito­rului. Am stat la sfat împreună cu două cunoștințe vechi. M-a uimit la interlocutorul meu fap­tul că el cunoaște orice loc ușor din casa lui Creangă începînd cu masa scorojită și terminînd cu un caiet cu însemnări și scoarța de pe laiță.. Bojdeuca din Țicău Reîntoarcere în copilărie -----------de GEORGE MIHĂESCU ----------------­ Eu nu mai sînt copil acum. Deși mi se mai spune, puști. Pe cînd eram de-o șchioapă numai Vorbea război u­n glas de puști. Și căutam noi prin țărînă Cartușele cu vîrful bont. Și-n loc de basme cu vreo ziua Citeam scrisoare de pe front. Așa te-ai dus, copilărie Și n-ai să te întorci vreodată. De mai fac astăzi vreo prostie , fiindcă tot nu te-am uitat. E pentru că îmi place mie Să stau ades în jurul vetrii Cu Ion al lui Ștefan a Petrii Să mergem în copilărie. Să văd cum leac pentru deochi Mama îi pune-n frunte zrenghiul, Mînjindu-l cu dohot pe ochi, Chiorpec cel hîtru-i joacă renghiul. Să ne-mbrăcăm apoi sumanul Și să pornim la polindat, Să ne gonească Oșlobanul Și să fugim hai hul prin sat. Să ne facem odată cale Pe dealul de la moș Andrei, Să ne-apucăm să dăm tîrcoale, Să prindem pupăza din tei... Și-mi place­ așa, în seri de iarnă, S-ascult povestea lui Harap. Să-l văd pe cel ce sfarmă piatră Și cartea­ apoi s-o pun sub cap. Să mă visez în codru de­ aur Cflcînd copila de-mpărat, S-o iau în șea, să facem nuntă Cum alta nu s-a întîmplat. Eu nu mai sînt copil dar mie îmi place stînd în jurul vetrii Cu Ion al lui Ștefan a Petrii Să mergem în copilărie. 1. C­re­a­n­gă, maestru al povestirii Creangă aduce prospețimea sufle­tului artistic popular, adică a cân­tecului și a zicalei... Creangă a dat la lumină un bun suprem al aces­tui neam, însușirile de delicatețe, sentiment și umor. M. Sadoveanu Intre scriitorii meniți să contribuie prin creațiile lor la așezarea temeliei culturii noastre românești este și iu­bitul , prozator moldovean Ion Crean­gă. Cu grînidireia­i ageră și limpede de țăran român, cu graiul viu și cu­rat aii poporului însuși, cu optimis­­mu­l firesc și robust, Creangă pă­trunde ușor și repede în popor, așe­­za­ndu-se pe aceeași treaptă cu cei mai mari scriitori ai poporului nos­tru : Alecsandri, Eminescu, Slavici și alții. Poporul l-a prețuit pe Creangă ca om și scriitor, i-a prețuit opera sa în care și-a văzut oglindită viața, s-­a însuflețit prin ea. Or, poporul nu se poate însufleți decit pentru o operă în care se regăsește pe sine însuși. Copilăria, pe care Creangă o nu­mește „vîrsta cea fericită... veselă și nevinovată“ și­,apoi viața lui de școală le povestește Creangă cu mult umor și farmec în „Amintiri din copilărie“, peste ani și ani cînd hărțuit și obo­sit de viață, bolnav și departe de sa­tul său își trimitea gîrndul înapoi să-și recapete voia bună, să-și întă­rească sufletul. „Sînt născut la 1 martie 1837 în satul Humulești, ju­dețul Neamțului, plasa de sus, din părinți romîni. Ștefan al lui Petrea Ciubotarriu din Humulești și soția sa Sma­randa, născută David Creangă, din satul Pipirig, județul Neamțului. In­tîi și întîi, am început a învăța cruce-ajută, după moda veche, la școala din Humulești, o chilie fă­cută cu cheltuiala sătenilor, prin în­demnul și osîrdia părintelui loan Hu­­mulescu care avea o mină de învăță­tură, un car de minte și multă bună­tate de inimă, dumnezeu să-l iade. Poate să fi fost de vreo 11 ani cînd am început a învăța. Știu că eram atunei un băiet strijit, prizărit și fricos și de umbra mea. Dascălul nostru era un holtei frumos, zdra­văn și voinic și-l chema Vasile a Vasiliăi. El ura și dascălul bisericii din sat. U­n sâncovăț nemțesc plătea tata pe lună dascălul ca să mă-nvațe. Și pe atunci îmi ziceau în sat și la școală: Ionică a lui Ștefan a Petrii“. Astfel începe Creangă să-și poves­tească viața. Continuă apoi cu anii petrecuți la școala catibetică din Fălticeni, unde nu prea învăța carte, în schimb se ținea de tot soiul de ștrengării. Lipsa de conștiinciozitate a dascălului, modul în care se preda atunci, manualele școlare, nimic nu atrăgea pe școlar, învățătura grea, ruptă de viață, acel „cumplit mește­șug de tîmpenie“ cum o numește scriitorul nu i-a folosit prea mult lui Nică a Petrii. La Fălticeni, Socola și­ apoi la Iași nu a învățat Creangă prea multă carte. Știa să scrie și să citească. Mai multe lucruri învață Creangă în satul său unde cunoaște Viața poporului cu tradițiile ei și mai ales comoara nesecată a cîntecelor și poveștilor populare, în­sușindu-și limba atît de colorată și expresivă a poporului Lipsit de mijloace e ne­voit să părăsească școala și să se facă preot. Iubitorul de libertate și adevăr s-a ciocnit însă de ipocrizia autorităților bisericești și în vara a­­nului 1871 preoții din Iași îl desem­nară ca eretic și stricător al legii ortodoxe, luîndu i-se dreptul de a mai sluji ca diacon. Nu mult timp după aceea este destituit și din postul de institutor ce-­l ocupa la Iași. Nici în căsnicie se pare că nu a fost prea fericit. Iată ce spune el într-una din însemnările sale „Patru ani la bise­rica „Patruzeci de sfinți“ trăind în­­tr-o casă în care răzbia ploaia și mă orbea fumul și femeia! De sărăcie nu m-am temut niciodată, căci tot­deauna a fost cu mine“. Creangă ră­­mine în adevăr numai cu sărăcia, căci ea i-a fost credincioasă toată viața. In anul 1874 se întîlnește cu Emi­­nescu care era pe atunci revizor șco­lar. Intilnirea cu Eminescu este un eveniment important în viața lui Creangă. Eminescu este acela care îl îndeamnă să aștearnă pe hîrtie povestirile și amintirile sale. Astfel devine Creangă scriitor. Unîndu-i a­­celeași năzuințe, același cult pentru întreaga comoară sufletească a po­porului român, Creangă și Eminescu au rămas prieteni toată viața. Tot Eminescu este acela care l-a introdus pe Creangă în cercul literar Junime­a Eminescu, amintindu-și despre acest fapt, spune: „Ar trebui să mă crezi un ingrat dacă n-aș recunoaște că la Junimea n-am avut cu nimeni niciun raport sufletesc. L-am avut, dar mai tîrziu, cînd a venit adus de mine Creangă“. Seri de-a ri­ndul Creangă a înviorat ședințele Junimii cu „țărăniile“ lui. Cînd Creangă citi prima sa poveste „Soacra cu trei nu­rori“, junimiștii mari și mici ascul­tau cu viu interes. Dar Creangă și-a dat seama că boierii de la Junimea vedeau în poveștile lui niște plăcute călătorii din lumea fantastică ce hră­nesc mintea fragedă a copilăriei. Numai Eminescu pricepuse de la în­ceput că poveștile lui Creangă au un ti Ic. „Capra cu trei iezi“, „Pun­guța cu doi bani“, „Dănilă Prepe­leac“ au fost citite la Junimea, sor­bite cu nesaț, editate în revista „Con­vorbiri literare“, dar nu apreciate a­­tunci la justa lor valoare. Junimiștii nu înțelegeau bogăția de viață ce-o cuprindeau, nu înțelegeau adâncul sens educativ al acestor povești, ne­­descoperindu-i adevărata valoare li­terară. In „Punguța cu doi bani“, Creangă aduce un personaj nou, ne­­maiîntîln­it pînă acum — boierul. In­teresant este că în această poveste conflictul nu se dezlănțuie între moș, babă și de cealaltă parte boierul, ci între boier și cocoș. Unitatea poves­tirii reiese din faptul că în centrul ei stă un personaj unic — banul, punguța cu doi bani — pe care co­coșul o poartă de colo, colo parcă demonstrînd oricui că banul este ro­tund. Cu „Povestea porcului“, tipă­rită în 1876 Creangă aduce o nouă problemă, distincția ce trebuie fă­cută între aparență și realitate. O d­ată pornit pe scris, Creangă nu se mai oprește. Scrie povestea lui „Ha­rap Alb“ și „Fata babei și fata moș­neagului“ în care relevă ideea că munca, cinstea și modestia îl înno­bilează pe omul asuprit, iar lenea, furtișagul și îngîmfarea îl dezono­rează pe om, îl pot a­duce la pietre. In 1878 cînd cercurile reacționare din țară duceau o înverșunată cam­panie împotriva poporului rus, Ion Creangă aduce un cald și nepieritor omagiu poporului rus, întruchipîn­­du-l în imaginea de neuitat a lui Ivan Turbincă. Intre timp Crean­gă lucra la ma­nualele de școa­lă, scoțînd o noua ediție a „învăță­torului copiilor“. Aici apare și po­vestea lui Crean­gă „Prostia ome­nească“. Mai tîr­­ziu scrie „Poves­tea unui om le­neș“ pe care Creangă o publi­că în „Convorbiri literare“, Creangă mergea tot mai rar pe la Juni­mea, negăsind a­­colo îndrumare. Scria, scria într-una în bojdeuca sa de pe strada Țicăului. Una după alta urmară „Inul și cămeșa“, „Acul și barosul“, „Păcală“, „Ursul păcălit de vulpe“ și altele. Creangă avea acum o bogată experiență scriitoricească. Muncea ore întregi la cîte o poves­tire pentru a-i da forma cît mai per­fectă, își auzea personajele și le scria vorbirea cu particularitățile lor, ale­gând din noianul de cuvinte al limbii populare numai cele care exprimau pe deplin ideea sau gî­ndul său. Poveștile lui Creangă, anecdotele lui, mustind de un umor sănătos, biciuiau fin dar cu îndrăzneală toate năravurile lumii în mijlocul căreia trăia, opunând întotdeauna răului bi­nele care învingea prin curajul, vi­tejia, cinstea și vrednicia voinicului din poveste ce nu era alltul decît po­porul însuși. Merge atît de departe cu individualiz­area personajelor, con­struiește atît de realist intriga încât înseși animalele, elementele supra­naturale au caractere comune humu­­leșteniilor. Capra își suflecă mânecile și face poarte-n brîu, Chirică din povestea lui Stan Pățitu scoate o fu­nie, leagă bine cireada mare, o ia în spate și „pe-aici ți-i drumul“, e­­xact ca Oșlobanu de la Fălticeni. In serile de sfat cu Eminescu și în ultimul timp cu Slavici, lui Crean­gă îi încolțește ideea să-și aștearnă pe hîrtie amintirile sale din copilă­rie. Așa se făcu că într-o seară la Junimea, Creangă citi prima parte din „Amintiri din copilărie“ care cu­ceri pe dată pe ascultători. învăță­torul care propunea un anume ideal pedagogic și cultural își începu a­­mintirile cu anii primei învățături la Humulești și la Broșteni. Creangă care primi de la mama sa concepția că învățătura este un mijloc de eli­berare a țăranilor, va iubi învăță­tura, dar nu școala. Școala din tim­pul său o va critica cu tărie, va cri­tica dascălul care corectează pe co­pii cu „Calul Bălan“ și „Sfîntu Ni­colai, făcătorul de vînătăi“. Creangă critică și demască școala regimului feudal și metodele ei inumane și nici­decum pe acei binevoitori ca bădița Vasile sau Ioan Humulescu, cel care ridicase o chilie hărăzită să fie școa­lă. Depănîn­du-și firul amintirilor Creangă povestește viața satului său, a tîrgurilor pe unde a umblat, arun­cîn­du-și ironia fină dar usturătoare­ spre toate relele societății în mijlocul căreia trăia. Luarea flăcăilor la oaste cu arcanul de-i boceau mamele ca pe morți, viața mizeră a țărani­lor săraci ca mătușa Irinuca, care avea drept avere două capre rîioase ce dormeau pururea în tindă, obscu­rantismul școlii și al bisericii, toate sînt prinse cu puternic realism în a­­mintirile sale. Această demascare a orînduirii ne­drepte capătă o deosebită valoare dacă este văzută prin prisma senti­mentelor anilor 1880-1881 cînd Creangă începe să cunoască și să se apropie de unii socialiști ieșeni ca Nădejde și Miile, încape să citească „Contemporanul“, organ al cercu­lui socialist, participă la ședințele cer­cului socialist și aceasta va face ca în sufletul lui Creangă ecourile lup­tei țărănimii pentru pămînt să stîr­­nească o atitudine de protest. In opera sa se conturează mai clar chi­pul acelora ce protestează împotriva asupririi. Ioan Roată este o izbuc­nire hotărită dar voalată. In ultimii ani de viață Creangă se îmbolnă­vește și scrie din ce în ce mai puțin. Moartea lui Eminescu este încă o lo­vitură pentru el căreia nu-i poate re­zista. La cîteva luni după aceasta, în ultima zi a aceluiași an — 1889 — se stinge și Ion Creangă, povestito­rul iubit al neamului nostru, a cărui operă pune o cărămidă la înfăptuirea unei literaturi naționale, realiste. Creangă a rămas pînă la moarte ace­lași­­ om sărac și modest, iubit de prieteni și binecuvîntat mai ales de nevoiași pentru bunătatea firii lui, trăind simplu și cinstit în bojdeuca s­a de pe strada Țicăului, în tovără­șia mirelor lui. Acolo și-a scris el minunatele povești și amintirile sale care ne-au fermecat copilăria și bătrînețea, ne-au entuziasmat, ne-au ajutat să găsim adevărata fire a po­porului român. "ö'iTóisTinnrraTnnnrinmmn^^ öö ostr btui utnfrtnmnnnnnnnn^^ ®înșir't'sisTnrmb 0 oseev<nnmröTmmnmnrr;r^^ sites

Next