Dobrogea Nouă, martie 1957 (Anul 10, nr. 2678-2704)
1957-03-01 / nr. 2678
É — T 1 1505 KÖSEA NOUA Nr. 28?» 120 DE ANI DE LA NAȘTEREA LUI Ion Creang. La 1 martie 1957 se împlinesc 120 de ani de la nașterea marelui scriitor și povestitor Ion Creangă. Deși a trecut atîta timp de la nașterea scriitorului care a îmbogățit literatura noastră cu noi și valoroase opere, el continuă să trăiască mai departe prin scrisul său fiind în fiecare zi alături de toți oamenii muncii din țara noastră fie tineri sau bătrîni. Ar fi nedrept însă să spunem că opera lui Creangă are o circulație numai în cadrul hotarelor țării noastre. Ea a pășit ,de multă vreme peste hotare unde este apreciată atît pentru umorul sănătos cit și pentru măiestria ei artistică. Ion Creangă s-a născut la Humulești în anul 1837 ca fiu al lui Ștefan a Petrii. Creangă însă și-a semnat opera păstrînd numele bunicului său David Creangă. Scriitorul a murit în anul 1889 înconjurat de cei cîțiva prieteni ai săi și fără nici un fel de apreciere din partea mai marilor vremii. Era și normal să se întîmple așa din moment ce opera lui biciuia cît se poate de aspru moravurile acestora. Chiar și în basme Ion Creangă caută să scoată la iveală folosind în mod judicios fantasticul, unele trăsături ale societății contemporane lui. Ca un om care avea o deosebită stimă pentru literatură, el s-a apucat foarte tîrziu de scris și numai la îndemnul prietenilor lui printre care și Mihail Eminescu, reușind ca într-un interval de 8 ani să ne dea neasemuitele povestiri ..Soacra cu trei nurori", „Dănilă Prepeleac", „Moș Nichifor Coțcariu", „Ton Roată și Unirea", „Povestea unui om leneș" și altele. Povestirile lui au fost o adevărată revelație pentru literatura noastră. Scrise într-un limbaj bogat, plin de pitoresc, ele au reușit să cucerească masa de cititori mai ales că această bogăție de limbaj se împletea cu un umor sănătos. Așa se explică de ce după mai bine de un secol opera lui Ion Creangă își păstrează încă actualitatea, ea fiind pusă la loc de cinste în tezaurul literaturii noastre. Dacă vrei să cunoști școala veche, dacă vrei să cunoști felul în care se făceau recrutările în armată, sau în sfîrșit dacă vrei să faci cunoștință fără să mergi acolo cu pitorescul Moldovei, nu ai decit să citești opera lui Creangă. Ea îți va pune la îndemîna tot ce ai nevoie și în plus vei învăța tu ca om al muncii multe lucruri noi pe care nu le-ai cunoscut pînă acum, iar tu ca literat ai ocazie să înveți măiestria artistică de la un maestru al condeiului. Poporul român, cu ocazia aniversării a 120 de ani de la nașterea scriitorului cinstește cum se cuvine memoria lui. i Creanga mi-a încîntat copilăria să încîntă Creangă ! Deși l-am citit de multe ori, nu pot zice că nu recitesc și acum minunatele sale povești cu aceeași plăcere de la început. Citind scrierile lui Creangă, îmi închipui că stînd lîngă un foc ce pîlpîie în noapte, ascult poveștile fermecătoare depănate cu glas domol de un bătrîn sfios și hîtru. Ca un adevărat fiu al poporului român, Ion Creangă aduce în scrierile, sale limba vie și nepieritoare a nației române. Cunoscător al sufletului românului, el a întruchipat mai bine și mai frumos decît oricare scriitor român, însușirile poporului. Tocmai de aceea, personajul principal în poveștile lui Creangă întrunește trăsăturile specifice poporului. Personajul principal luptă, biruiește și înlătură toate greutățile ce îi stau în cale. Fantezia povestitorului te duce la lumea în care totdeauna binele învinge răul și adevărul iese la lumină. Cel ce citește un basm al lui Creangă trăiește lingă reprezentantul binelui toate succesele și înfrîngerile lui. Vesel și trist, ironic și compătimitor, Creangă ne introduce pe nesimțite în lumea basmului. Dar, cui nu-i plac ..Amintiri din copilărie“ ale lui Creangă ? In ele, Creangă ne poartă prin copilăria sa veselă, în satul moldovenesc. Citindu-le, te lași furat de depanarea ștrengăriilor evocate de autor, de hazul unor scene și ai sentimentul că citești ceva din propriul tău trecut. Numai un om ce iubește și își respectă cu adevărat poporul, poate scrie atît de frumos cum a scris Creangă. Scrierile sale au fost arma lui de luptă contra celor ce asupreau poporul său. Și această armă s-a dovedit puternică. Povestea sa „Harap Alb“ este una din cele mai reușite. In ea, fantasticul se îmbină cu realul în mod armonios. Harap Alb e însuși poporul ce luptă și învinge. Este isteț, frumos, voinic și bun ca însuși poporul român. Deși tînăr, lui Harap Alb nu-i lipsește înțelepciunea, trăsătura de bază a poporului nostru Cu mare măiestrie, Creangă folosește proverbele, zicătorile și diferite urări. Harap Alb e omul din popor vesel și trist. El nu-și pierde niciodată curajul. Creangă care a cunoscut și a avut de suferit din cauza clasei dominante spune ironic la sfîrșit: „,Cine se duce acolo, bea și mănîncă, dar pe la noi, care are bani, bea și mănîncă, iar cine nu — se uită și rabdă“. Valoarea poveștilor lui Creangă constă mai ales în cunoașterea sufletului poporului. Ele îndreptățesc pe cititor să creadă că, cu adevărat el a iubit și respectat poporul Se poate oare să nu-ți placă scrierile sale ? MARIANA DUMITRU, elevă cl. VII ... Și părintele loan de sub deal Doamne, ce om vrednic și cu bunătate mai era! Prin îndemnul său ce mai de pomeni s-au pus în țintiman, care era îngrădit cu zăplaz de bîrne, streșinit cu șindrilă, și ce chilie durată s-a făcut la poarta bisericii, pentru școală, și apoi să fi văzut pe neobositul părinte, cum umbla prin sat din casă în casă, împreună cu bădița Vasile a Ilioaiei, dascălul bisericii, un holtei zdravăn, frumos și voinic, și sfătuia pe oameni, să-și dee copiii la învățătură. Și unde nu s-au adunat o mulțime de băieți și fete la școală, între cari eram și eu, un băiet prizărit, rușinos și fricos și de umbra mea. Și cea dintîiu școlăriță a fost însăși Smărăndița popii, o spîtie de copilă ageră la minte și așa de silitoare, de întrecea mai pe AMINTIRI din (Fragment) toți băieții și din carte, dar și de nebunii. Insă părintele mai în toată ziua da pe la școală și vedea ce se petrece... Și ne pomenim într-una din zile că părintele vine la școală și ne aduce un scaun nou și lung, și după ce-a întrebat pe dascăl, care cum ne purtăm, a stat puțin pe gînduri, apoi a pus nume scaunului: „Calul Bălan“, și l-a lăsat în școală. In altă zi ne trezim că iar vine părintele la școală cu Moș Fotea, cojocarul satului, care ne aduce dar de școală nouă un drăguț de biciușor de curele, împletit frumos ; și părintele îi pune nume „Sfîntu Nicolai“, după cum este și hramul bisericii din Hurulești... Apoi poftește pe moș Fo tea. Creangă tea, că dacă i-ar mai pica ceva curele bune, să mai facă așa din cînd în cînd cîte unul, și ceva mai grosuț dacă se poate... Bădița Vasile a zîmbit atunci, iară noi școlarii am rămas cu ochii holbați unii la alții. Și a pus părintele pravilă și a zis : că în toată sîmbăta să se procitească băieții și fetele, adică să asculte dascălul pe fiecare de tot ce-a învățat peste săptămână; și cîte greșeli va face să i se însemne cu cărbune pe ceva, iar la urma urmelor, de fiecare greșeală să- ardă școlarului cîte un Sfînt-Nicolai. Atunci copila părintelui, cum era sprințară și plină de vicuri, a bufnit de rîs. Păcatul ei, sărmana I — la poftim de încalecă pe Bălan, jupîneasă, zise părintele de tot posomorit, să facem pocinog sfîntului Nicolai cel din cuiu. Și, cu toată stăruința lui Moș Fotea și a lui Vasile, Smărăndița a mîncat papara și pe urmă ședea cu mâinile la ochi și plîngea ca o mireasă, de sălia cămeșa de pe dînsa. Noi, cînd am văzut asta, am rămas înlemniți. Iar părintele, ba azi, ba mîine, aducînd pitaci și colaci din biserică a împărțit la fiecare, de ne-a îmblînzit și treaba mergea strună; băieții schimbau tabla în toate zilele, și sîmbăta procizanie. Intr-una din zile, și chiar în ziua de Sfîntul Foca, scoate vornicul din sat pe oameni la o clacă de dres drumul. Se zicea că are să treacă Vodă pe acolo spre mînăstiri. Și bădița Vasile, n-are ce lucra ! Hai și noi, măi băieți, să dăm ajutor la drum, să nu zică Vodă, cînd a trece pe aici, că satul nostru e mai leneș decît alte sate. Și ne luăm noi de la școală și ne ducem cu toții. Și cari săpau cu cazmalele, cari cărau cu tărăboanțele, cari cu căruțele, cari cu covățile. In sfîrșit lucrau oamenii cu tragere de inimă. Iar vornicul Nic’a Petricăi, cu pașnicul vătămanul și cîțiva oameni clac peste grămadă și unul din ei mugind puternic. Ce să fie acolo , ziceau oamenii, alergînd care de care din toate părțile. Pe bădița Vasile îl prinsese la oaste cu arcanul, îl cetluiau acum zdravăn și-l puneau în câtuși să-l trimeată la Piatră... Iaca pentru ce scosese atunci vornicul oamenii la clacă. Așa cu amăgele se prindeau pe vremea aceea flăcăii la oaste... Afurisită priveliște mai fu și asta ! Flăcăii ceilalți, pe dată s-au făcut nevăzuți, iară noi copiii ne-am întors plîngînd ne la casele noastre. Afurisit să fie cînercul de vornic și cum au ars el inima unei mame, așa să-i ardă inima sfîntu' Foca de astăzi, lui și tuturor părtașilor săi — blăstămau femeile din sat cu lacrămi de foc în toate părțile iar mama lui bădița Vasile, își petrecea băietul la Piatră, bocindu-i ca pe un mort! însemnări din Humulești Tîrgul Neamțului este cel mai liniștit orășel din partea nordică a Moldovei. Străjuit de o parte și de alta de culmile munților ce își încep urcușul chiar din centru, orășelul își trăiește viața, începe să renască la fel ca atîtea orașe din țara noastră. Acest lucru parcă vrea să ți-1 spună în clinchetul ei metalic și blinda apă a Ozanei ce se strecoară pe la o margine de oraș, parcă vrea să ți-1 spună și legendara Cetate a Neamțului care de sus de pe munte admiră cu nesaț mărețele priveliști ale Moldovei. Dacă ea ar avea glas ne-ar povesti poate nu numai cunoscuta legendă „Sobiețki și plăeșii“ dar și despre oamenii care au vizitat-o, despre cei care s-au inspirat în operele lor de pitoresculi] Moldovei. Ne-ar vorbi despre Vasile Alecsandri, despre Calistrat Hogaș, despre șugubățul Moș Nichifor Coțcariu a lui Creangă și în special despre Creangă, marele scriitor care s-a născut și a crescut aci lingă ea. Dacă ar fi să personificăm Cetatea Neamțului am spune: de cîte ori nu l-a petrecut cu privirea pe Creangă cînd acesta lua drumul Pipirigului. Și despre Humulești ne-ar vorbi, despre satul acela (azi un cartier al orașului Tg Neamț) care a fost leagănul copilăriei marelui scriitor cu care humuleștenîi se mîndresc. In căsuța aceea săracă (astăzi refăcută și transformată în muzeu) a trăit Creangă. Dacă ar fi s-o descriem am spune din cazul locului că ea nu se deosebește prea mult de celelalte case de bîrne din Humulești. O casă mică, acoperită cu draniță într-o curte cu cîțiva pomi. Ea este așezată pe șoseaua care duce spre Petricani — Davideni — Războieni în marginea căreia călătorul poate vedea Movila lui Burcel descrisă de Bolintineanu. In casa în care a locuit Creangă, parcă toate lucrurile stau să-ți vorbească despre el. Chiar scoarța de pe pat, moștenire poate de la David Creangă, stă să-ți spună că poate fi vrednică de invidiat, pentru că spre deosebire de noi ea a avut fericirea să fie de față în momentele în care Creangă se străduia să înzestreze tezaurul literaturii noastre cu neasemuitele „Amintiri din copilărie“. Dar viața scriitorului la fel ca și opera sunt cunoscute de toți și vizitatorul Casei-muzeu se pare că nu ar avea să mai descopere ceva nou în afară de felul de viață al lui Creangă. Părerea aceasta nu este valabilă. După ce ai terminat vizita, îți dai seama că ai aflat lucruri noi pe care mulți nu le știu. Vei descoperi că, Creangă a scris și poezii pe care bineînțeles că nu le-a publicat niciodată dîndu-și seama că ele nu au o valoare artistico-literară prea mare, deși humuleștenii le mai recită și azi la diferite ocazii, mai ales pentru faptul că ele conțin un umor sănătos. Moș Toader Dincă ce stă la cîteva ogrăzi numai de Casa-muzeu are să-ți spună pe nerăsuflate o poezie care susține că a învățat-o de la tatăl său, care la rîndul lui o auzise de la Nică, nepotul lui David Creangă. Paternitatea ei poate fi pusă ușor sub semn de întrebare, din multe puncte de vedere. Cert este că poezia lui moș Toader are în ea unele versuri pe care Creangă le citează în una din lucrările sale. Este vorba de versurile „Hop și eu de la Durău“ (Durău este mînăstire n.a.). De altfel, orice vizitator își va da ușor seama că humuleștenii în dragostea lor față de Creangă caută să-i „îmbogățească“ opera cu povești pe care istoria literaturii nu le consemnează că ar fi ale lui Creangă. Faptul acesta vorbește despre prețuirea scriitorului, despre dragostea humuleștenilor față de el. Vizitatorul mai descoperă că localnicii deși cunosc foarte bine căsuța de pe șoseaua Petricații ei vin aci destul de des. Am întîlnit acolo un tînăr care îmi spunea că este un obicei al humuleștenilor de a veni aci aproape în fiecare zi, el singur procedînd tot la fel. La un moment dat mi-a șoptit discret o noutate foarte cunoscută: „Nu e drept să facem așa ? Creangă să știi că este un mare scriitor“. „Noutatea” asta o cunoaștem cu toții. Ne-am așezat apoi împreună pe banca acoperită cu mușchi de sub pomul din fața casei care data poate de pe timpul scriitorului. Am stat la sfat împreună cu două cunoștințe vechi. M-a uimit la interlocutorul meu faptul că el cunoaște orice loc ușor din casa lui Creangă începînd cu masa scorojită și terminînd cu un caiet cu însemnări și scoarța de pe laiță.. Bojdeuca din Țicău Reîntoarcere în copilărie -----------de GEORGE MIHĂESCU ---------------- Eu nu mai sînt copil acum. Deși mi se mai spune, puști. Pe cînd eram de-o șchioapă numai Vorbea război un glas de puști. Și căutam noi prin țărînă Cartușele cu vîrful bont. Și-n loc de basme cu vreo ziua Citeam scrisoare de pe front. Așa te-ai dus, copilărie Și n-ai să te întorci vreodată. De mai fac astăzi vreo prostie , fiindcă tot nu te-am uitat. E pentru că îmi place mie Să stau ades în jurul vetrii Cu Ion al lui Ștefan a Petrii Să mergem în copilărie. Să văd cum leac pentru deochi Mama îi pune-n frunte zrenghiul, Mînjindu-l cu dohot pe ochi, Chiorpec cel hîtru-i joacă renghiul. Să ne-mbrăcăm apoi sumanul Și să pornim la polindat, Să ne gonească Oșlobanul Și să fugim hai hul prin sat. Să ne facem odată cale Pe dealul de la moș Andrei, Să ne-apucăm să dăm tîrcoale, Să prindem pupăza din tei... Și-mi place așa, în seri de iarnă, S-ascult povestea lui Harap. Să-l văd pe cel ce sfarmă piatră Și cartea apoi s-o pun sub cap. Să mă visez în codru de aur Cflcînd copila de-mpărat, S-o iau în șea, să facem nuntă Cum alta nu s-a întîmplat. Eu nu mai sînt copil dar mie îmi place stînd în jurul vetrii Cu Ion al lui Ștefan a Petrii Să mergem în copilărie. 1. Creangă, maestru al povestirii Creangă aduce prospețimea sufletului artistic popular, adică a cântecului și a zicalei... Creangă a dat la lumină un bun suprem al acestui neam, însușirile de delicatețe, sentiment și umor. M. Sadoveanu Intre scriitorii meniți să contribuie prin creațiile lor la așezarea temeliei culturii noastre românești este și iubitul , prozator moldovean Ion Creangă. Cu grînidireiai ageră și limpede de țăran român, cu graiul viu și curat aii poporului însuși, cu optimismul firesc și robust, Creangă pătrunde ușor și repede în popor, așezandu-se pe aceeași treaptă cu cei mai mari scriitori ai poporului nostru : Alecsandri, Eminescu, Slavici și alții. Poporul l-a prețuit pe Creangă ca om și scriitor, i-a prețuit opera sa în care și-a văzut oglindită viața, s-a însuflețit prin ea. Or, poporul nu se poate însufleți decit pentru o operă în care se regăsește pe sine însuși. Copilăria, pe care Creangă o numește „vîrsta cea fericită... veselă și nevinovată“ și,apoi viața lui de școală le povestește Creangă cu mult umor și farmec în „Amintiri din copilărie“, peste ani și ani cînd hărțuit și obosit de viață, bolnav și departe de satul său își trimitea gîrndul înapoi să-și recapete voia bună, să-și întărească sufletul. „Sînt născut la 1 martie 1837 în satul Humulești, județul Neamțului, plasa de sus, din părinți romîni. Ștefan al lui Petrea Ciubotarriu din Humulești și soția sa Smaranda, născută David Creangă, din satul Pipirig, județul Neamțului. Intîi și întîi, am început a învăța cruce-ajută, după moda veche, la școala din Humulești, o chilie făcută cu cheltuiala sătenilor, prin îndemnul și osîrdia părintelui loan Humulescu care avea o mină de învățătură, un car de minte și multă bunătate de inimă, dumnezeu să-l iade. Poate să fi fost de vreo 11 ani cînd am început a învăța. Știu că eram atunei un băiet strijit, prizărit și fricos și de umbra mea. Dascălul nostru era un holtei frumos, zdravăn și voinic și-l chema Vasile a Vasiliăi. El ura și dascălul bisericii din sat. Un sâncovăț nemțesc plătea tata pe lună dascălul ca să mă-nvațe. Și pe atunci îmi ziceau în sat și la școală: Ionică a lui Ștefan a Petrii“. Astfel începe Creangă să-și povestească viața. Continuă apoi cu anii petrecuți la școala catibetică din Fălticeni, unde nu prea învăța carte, în schimb se ținea de tot soiul de ștrengării. Lipsa de conștiinciozitate a dascălului, modul în care se preda atunci, manualele școlare, nimic nu atrăgea pe școlar, învățătura grea, ruptă de viață, acel „cumplit meșteșug de tîmpenie“ cum o numește scriitorul nu i-a folosit prea mult lui Nică a Petrii. La Fălticeni, Socola și apoi la Iași nu a învățat Creangă prea multă carte. Știa să scrie și să citească. Mai multe lucruri învață Creangă în satul său unde cunoaște Viața poporului cu tradițiile ei și mai ales comoara nesecată a cîntecelor și poveștilor populare, însușindu-și limba atît de colorată și expresivă a poporului Lipsit de mijloace e nevoit să părăsească școala și să se facă preot. Iubitorul de libertate și adevăr s-a ciocnit însă de ipocrizia autorităților bisericești și în vara anului 1871 preoții din Iași îl desemnară ca eretic și stricător al legii ortodoxe, luîndu i-se dreptul de a mai sluji ca diacon. Nu mult timp după aceea este destituit și din postul de institutor ce-l ocupa la Iași. Nici în căsnicie se pare că nu a fost prea fericit. Iată ce spune el într-una din însemnările sale „Patru ani la biserica „Patruzeci de sfinți“ trăind într-o casă în care răzbia ploaia și mă orbea fumul și femeia! De sărăcie nu m-am temut niciodată, căci totdeauna a fost cu mine“. Creangă rămine în adevăr numai cu sărăcia, căci ea i-a fost credincioasă toată viața. In anul 1874 se întîlnește cu Eminescu care era pe atunci revizor școlar. Intilnirea cu Eminescu este un eveniment important în viața lui Creangă. Eminescu este acela care îl îndeamnă să aștearnă pe hîrtie povestirile și amintirile sale. Astfel devine Creangă scriitor. Unîndu-i aceleași năzuințe, același cult pentru întreaga comoară sufletească a poporului român, Creangă și Eminescu au rămas prieteni toată viața. Tot Eminescu este acela care l-a introdus pe Creangă în cercul literar Junimea Eminescu, amintindu-și despre acest fapt, spune: „Ar trebui să mă crezi un ingrat dacă n-aș recunoaște că la Junimea n-am avut cu nimeni niciun raport sufletesc. L-am avut, dar mai tîrziu, cînd a venit adus de mine Creangă“. Seri de-a rindul Creangă a înviorat ședințele Junimii cu „țărăniile“ lui. Cînd Creangă citi prima sa poveste „Soacra cu trei nurori“, junimiștii mari și mici ascultau cu viu interes. Dar Creangă și-a dat seama că boierii de la Junimea vedeau în poveștile lui niște plăcute călătorii din lumea fantastică ce hrănesc mintea fragedă a copilăriei. Numai Eminescu pricepuse de la început că poveștile lui Creangă au un ti Ic. „Capra cu trei iezi“, „Punguța cu doi bani“, „Dănilă Prepeleac“ au fost citite la Junimea, sorbite cu nesaț, editate în revista „Convorbiri literare“, dar nu apreciate atunci la justa lor valoare. Junimiștii nu înțelegeau bogăția de viață ce-o cuprindeau, nu înțelegeau adâncul sens educativ al acestor povești, nedescoperindu-i adevărata valoare literară. In „Punguța cu doi bani“, Creangă aduce un personaj nou, nemaiîntîlnit pînă acum — boierul. Interesant este că în această poveste conflictul nu se dezlănțuie între moș, babă și de cealaltă parte boierul, ci între boier și cocoș. Unitatea povestirii reiese din faptul că în centrul ei stă un personaj unic — banul, punguța cu doi bani — pe care cocoșul o poartă de colo, colo parcă demonstrînd oricui că banul este rotund. Cu „Povestea porcului“, tipărită în 1876 Creangă aduce o nouă problemă, distincția ce trebuie făcută între aparență și realitate. O dată pornit pe scris, Creangă nu se mai oprește. Scrie povestea lui „Harap Alb“ și „Fata babei și fata moșneagului“ în care relevă ideea că munca, cinstea și modestia îl înnobilează pe omul asuprit, iar lenea, furtișagul și îngîmfarea îl dezonorează pe om, îl pot aduce la pietre. In 1878 cînd cercurile reacționare din țară duceau o înverșunată campanie împotriva poporului rus, Ion Creangă aduce un cald și nepieritor omagiu poporului rus, întruchipîndu-l în imaginea de neuitat a lui Ivan Turbincă. Intre timp Creangă lucra la manualele de școală, scoțînd o noua ediție a „învățătorului copiilor“. Aici apare și povestea lui Creangă „Prostia omenească“. Mai tîrziu scrie „Povestea unui om leneș“ pe care Creangă o publică în „Convorbiri literare“, Creangă mergea tot mai rar pe la Junimea, negăsind acolo îndrumare. Scria, scria într-una în bojdeuca sa de pe strada Țicăului. Una după alta urmară „Inul și cămeșa“, „Acul și barosul“, „Păcală“, „Ursul păcălit de vulpe“ și altele. Creangă avea acum o bogată experiență scriitoricească. Muncea ore întregi la cîte o povestire pentru a-i da forma cît mai perfectă, își auzea personajele și le scria vorbirea cu particularitățile lor, alegând din noianul de cuvinte al limbii populare numai cele care exprimau pe deplin ideea sau gîndul său. Poveștile lui Creangă, anecdotele lui, mustind de un umor sănătos, biciuiau fin dar cu îndrăzneală toate năravurile lumii în mijlocul căreia trăia, opunând întotdeauna răului binele care învingea prin curajul, vitejia, cinstea și vrednicia voinicului din poveste ce nu era alltul decît poporul însuși. Merge atît de departe cu individualizarea personajelor, construiește atît de realist intriga încât înseși animalele, elementele supranaturale au caractere comune humuleșteniilor. Capra își suflecă mânecile și face poarte-n brîu, Chirică din povestea lui Stan Pățitu scoate o funie, leagă bine cireada mare, o ia în spate și „pe-aici ți-i drumul“, exact ca Oșlobanu de la Fălticeni. In serile de sfat cu Eminescu și în ultimul timp cu Slavici, lui Creangă îi încolțește ideea să-și aștearnă pe hîrtie amintirile sale din copilărie. Așa se făcu că într-o seară la Junimea, Creangă citi prima parte din „Amintiri din copilărie“ care cuceri pe dată pe ascultători. învățătorul care propunea un anume ideal pedagogic și cultural își începu amintirile cu anii primei învățături la Humulești și la Broșteni. Creangă care primi de la mama sa concepția că învățătura este un mijloc de eliberare a țăranilor, va iubi învățătura, dar nu școala. Școala din timpul său o va critica cu tărie, va critica dascălul care corectează pe copii cu „Calul Bălan“ și „Sfîntu Nicolai, făcătorul de vînătăi“. Creangă critică și demască școala regimului feudal și metodele ei inumane și nicidecum pe acei binevoitori ca bădița Vasile sau Ioan Humulescu, cel care ridicase o chilie hărăzită să fie școală. Depănîndu-și firul amintirilor Creangă povestește viața satului său, a tîrgurilor pe unde a umblat, aruncîndu-și ironia fină dar usturătoare spre toate relele societății în mijlocul căreia trăia. Luarea flăcăilor la oaste cu arcanul de-i boceau mamele ca pe morți, viața mizeră a țăranilor săraci ca mătușa Irinuca, care avea drept avere două capre rîioase ce dormeau pururea în tindă, obscurantismul școlii și al bisericii, toate sînt prinse cu puternic realism în amintirile sale. Această demascare a orînduirii nedrepte capătă o deosebită valoare dacă este văzută prin prisma sentimentelor anilor 1880-1881 cînd Creangă începe să cunoască și să se apropie de unii socialiști ieșeni ca Nădejde și Miile, încape să citească „Contemporanul“, organ al cercului socialist, participă la ședințele cercului socialist și aceasta va face ca în sufletul lui Creangă ecourile luptei țărănimii pentru pămînt să stîrnească o atitudine de protest. In opera sa se conturează mai clar chipul acelora ce protestează împotriva asupririi. Ioan Roată este o izbucnire hotărită dar voalată. In ultimii ani de viață Creangă se îmbolnăvește și scrie din ce în ce mai puțin. Moartea lui Eminescu este încă o lovitură pentru el căreia nu-i poate rezista. La cîteva luni după aceasta, în ultima zi a aceluiași an — 1889 — se stinge și Ion Creangă, povestitorul iubit al neamului nostru, a cărui operă pune o cărămidă la înfăptuirea unei literaturi naționale, realiste. Creangă a rămas pînă la moarte același om sărac și modest, iubit de prieteni și binecuvîntat mai ales de nevoiași pentru bunătatea firii lui, trăind simplu și cinstit în bojdeuca sa de pe strada Țicăului, în tovărășia mirelor lui. Acolo și-a scris el minunatele povești și amintirile sale care ne-au fermecat copilăria și bătrînețea, ne-au entuziasmat, ne-au ajutat să găsim adevărata fire a poporului român. "ö'iTóisTinnrraTnnnrinmmn^^ öö ostr btui utnfrtnmnnnnnnnn^^ ®înșir't'sisTnrmb 0 oseev<nnmröTmmnmnrr;r^^ sites