Evenimentul, aprilie-iunie 1913 (Anul 21, nr. 43-110)

1913-04-02 / nr. 43

'T X A ANUL XXI No. 43 5 BAN I — o — ABONAMENTE Pe un an . . Lei 20 Pe jumătate, an ,10 Pe trei luni „ 5 In străinătate un an „ 30 Un număr vechi 39 bani ORGAN AL PARTIDULUI CONSERVATOR Redacția și Administrația Iași Strada Lăpușneanu No. 44 MARTI 2 APRILIE 1918 — 5 BANI ANUNCIURI Inserții și Reclame In pagina a 2-a rândul 1 leu In pagina a 3-a rândul 50 b. In pagina a 4-a rândul 30 b. —o— TELEFON No. 88 LICHIDARE Conflictul balcanic e pe punctul de a se sfârși. Ultima încurcătură, care părea acum câteva zile că va produce o conflagrație europeană se vede din ultimele știri că este pe cale de aplanare. De la căderea Adrianopolului, operațiunile militare de pe principalul câmp al răsboiului, stagnează, acu Tară de mici și neambinate ciocniri ce se 'ntâmplă zilnic pe liniile de la Ceatalgea. Grecii și Sârbii de asemenea au încetat orice operațiuni răsboinice, din lipsă de ■ ■inamic... afară de trupele sârbești care cooperează cu muntenegrenii la asediul cetății Scutari. Indărătnicia pusă de regele Nichita I; ,în continuarea luptei, pentru cucerirea acestei localități a fost pe punctul de a aduce un grav conflict între puteri și de a face ca războiul balcanic să se sfârșească printr-o încăerare generală. Dar în Europa întreagă suflă un vânt general de pace. Popoarele au trecut câteva luni de zile în șir prin frigurile răsboiului. Au văzut cu toții focul care ardea în vecinătate, cu toate pagubele și durerile lui. S’au ferit din toate puterile ca acel incendiu să nu se ’ntindă și spre dânșii și tocmai când socoteau că flăcările sunt pe punctul de-a se stânge, ar fi fost ei prea necugetați lăsând ca alt foc mult mai grozav să se aprindă la dânșii acasă. întreaga opinie publică europeană a impus menținerea păcei și constrângerea tulburătorilor la supunere Se poate spune că gestul Angliei a asigurat pacea europeană,înțelepciunea poporului englez a făcut ca conducătorii săi să arunce în balanță toată autoritatea imperiului pentru a pune la sezon pe cei cari se ’ntreceau. Opinia publică britanică și-a dat samă unde e primejdia. Manifestațiile deșănțate ale panslaviștilor din Rusia, tolerate dacă nu încurajate de guvern și de camarilla de la curtea imperială, au sporit întru ■ atâta pretențiunile și îngâmfarea aliaților încât chiar cei mai puțini puternici dintre balcanici ajunseseră a socoti că pot înfrunta lumea întreagă. Vântul acesta de panslavism care s’a manifestat cu atâta putere și s’a întins cu ocazia războiului balicanic peste tot Orientul, se pare c’a zguduit încrederea pe care împărăția britanică o căpătase în politica triplei înțelegeri. Se pare că Eglezii și-au dat samă că adevăratul pericol pentru pacea Europei stă nu în creșterea flotei germane, ci în puterea și avântul ce panslavismul, prin înălțarea popoarelor slave din Balcani, e pe punctul de a căpăta. De acolo schimbarea bruscă de front a Angliei. De unde în tot timpul războiului, fusese, alături de Rusia și Franța în susținerea aliaților, când și-a dat samă de adevărata stare de lucruri, s’a grăbit să ’și schimbe atitudinea și a intervenit cu toată autoritatea sa pentru limitarea pretențiunilor balcanicilor și respectarea hotărârilor conferinței puterilor, pe care Muntenegrul sub imboldul Rusiei le calcă în picioare. Prin această nouă politică a sa, Anglia a asigurat pacea Europei și a grăbit încheierea și lichidarea conflictului care o lovise în interesele sale economice. De dragul triplei înțelegeri suferise cu destulă știrbire în interesele sele comerciale, dar aceste sacrificii i s-au părut de prisos atunci când și-a dat samă că o aduceau la un pericol mult mai mare. Se poate spune ca concluzie a acestor împrejurări că politica externă franceză a asigurat cu mult succes falimentul triplei înțelegeri, încurajările fățișe pe care aliații balcanici le-au primit tot timpul din Franța, împunsăturile și intrigile îndreptate toată vremea contra Germaniei și Austriei, precum și îmbărbătările ce presa franceză a adus curentului panslavist, le-au dat panslaviștilor din Rusia și aliaților o îndrăzneală care a avut ca efect trezirea opiniei publice engleze asupra adevăratei primejdii ce-i amenință interesele. ------------------OOOC--------------- Avem sau nu avem Silistra ? Marele ziar parizian „Le Temps“, asupra cedărei Silistrei, scrie următoarele : „Aci se prezintă acordul realizat la Petersburg între Bulgaria și România prin cedarea Silistrei acesteia din urmă, ca un succes al Triplei Alianțe. Se vorbește de pe acum de a se da compensații Bulgariei pentru acest sacrificiu, dar reiese că nu mai poate fi vorba de frontiera turcească asupra căreia s-a căzut la învoială. Este evident că Austro-Ungaria ar avea tot interesul de a se împăca cu Bulgaria, față de care ea a contribuit să i se răpească Silistra. Acum vroește să încurajeze pretențiunile bulgare asupra orașelor de coastă sau asupra teritoriilor macedonene“. Pe de altă parte, alaltă ori ambasadorii, după o consfătuire de mai multe ore la Petersburg, au amânat pentru mâni Marți, conferența relativă la diferendul româno-bulgar. Ambasadorul francez Delcassé și-ar fi amânat plecarea din această cauză. Se agită odată cu ținerea acestor conferențe, șefii opozițiunei bulgare, care au hotărât să interpeleze guvernul lor asupra baza înțelegeri româno-bulgare, care a fost adoptată de România. Tot din sursă bulgărească se a nunță că guvernul bulgar nu a primit nici un comunicat despre deliberările conferinței din Petresburg și că deci nu a putut face nici o declarație de adeziune în această privință. Din toate aceste înformațiuni, care se bat cap în cap, nu mai știi ce să crezi. E un fel de „uite popa, nu e popa“, sau „avem Silistra, n’avem Silistra“. A ajuns pur și simplu chestiunea aceasta, inervantă și trebuește pus capăt cu o oră înainte diferendului, pentru a nu se împinge răbdarea românească prea departe. —-----------AWAYAYAY-------------- G. Gr. Cantacuzino Confratele Galați publică sub titlul de mai sus, următorul mișcător articol: Toate coloanele fundamentale ale Statului găsiau în G. Gr. Cantacuzino pe cel mai de frunte, mai luminat, mai devotat și mai hotărât sprijinitor al lor. Biserica noastră strămoșească lui îi datorește în bună parte legea sa organică din 1872 și multe din înbunătățirile ulterioare. Tronul găsea în el un sfetnic luminat și real, dar și demn purtător de cuvânt al drepturilor constituționale ale poporului. Proprietatea, al cărui prim representant era, îl avea negreșit firescul său apărător. Aceasta însă nu l-a împedecat să pue, la nevoie, sarcini mari asupra proprietăței, cum e impozitul moștenirilor directe, deși știa că asupra lui va apăsa mai mult decât asupra oricui acest impozit. Justiția, al cărui sacerdote fusese la începutul carierei sale, îl călăuzia în toate actele sale publice și private; și s’a silit totdeauna a întări spiritul de dreptate și de respect către împărțitorii ei. Cum însă Iorgu Cantacuzino era, atât prin tradiție cât și prin creștere și un excelent creștin ortodox, dreptatea la dânsul se împletia cu caritatea, cu dragostea frățească, cu bunătatea de inimă, cu o fermecătoare dulceață de manieri, așa cum trebue să fie la un om ales între aleși. Armata nu mai puțin i-a preocupat, destinând chiar pe doi din cei patru fii ai săi carierei armelor. Dar ceea ce a caracterizat mai mult în viață pe acest fruntaș între fruntașii Românismului, este nemărginita sa dragoste de Neam, patriotismul său fără pereche. Spre a dovedi aceasta, e destul a aminti cum, ca ministru de lucrări publice, a refuzat categoric cererea prințului de Bismark, în afacerea Strasberg, ca să se ipoteceze,, drept garanție, moșiile Statului. Tar, ca prim-ministru, a regulat în mod sigur și definitiv renta școalelor Române din Brașov, a sprijinit acordarea calităței de persoană morală Ligei Culturale a tuturor Românilor și s-a opus cu tenacitate, dar și triumfător, puternicilor influențe, cari cereau exploatarea de către străini a terenurilor petrolifere ale Statului. Ori de câte ori apoi Țara avea nevoie de concursul său bănesc și generos, îl dădea bucuros și cu largeță nesămuită. In timpul răsboiului pentru neatârnare din 1877—78, o șalupă a fost cumpărată pentru marina națională cu banii săi. După răscoalele din 1907 a renunțat în folosul Tezaurului Public la peste jumătate milion de lei, ce i se cuvenea ca despăgubiri. In criza balcanică de azi, când țara trebuie să fie gata pentru orice eventualitate, un sfert de milion a pus la dispoziția Statului pentru nevoile apărării; iar gândul și preocuparea sa obsedantă pănă în ultimele clipe ale vieței a fost cum să iasă scumpa noastră Patrie triumfătoare în revendicările sale legitime. Dar în Iorgu Cantacuzino Țara perde și un adevărat Mecenate al Românismului. Nu este scriitor și artist de frunte, care să nu fi primit încurajare de la acest generos român. Iar palatele sale de la București și Zamora sunt adevărate templuri ale artei și istoriei naționale. De asemenea dacă s’ar uita cineva la institutul de arte grafice „Minerva“ din Capitală, cu toate publicațiile sale, unde își găsesc hrana sute de lucrători intelectuali și manuali, de ambele sexe, numai români, s’ar convinge îndată de binefăcătoarea și patriotica acțiune a distinsului mort, căruia se datorește în cea mai mare parte acest institut. Dealtfel tot în legătură cu neîntrecutele sale sentimente naționale, se datorește și faptul că el singur și-a cultivat și administrat imensele sale domenii, ajutat fiind întru aceasta numai cu elemente românești. Dacă privim acum pe Gheorghe Gr. Cantacuzino ca om privat și ca părinte de familie, el era de asemenea model întru toate virtuțile. Nu există familie în Țara Românească, în care virtuțile creștinești și cetățenești să strălucească mai mult ca în familia venerabilului dispărut. Dealmintrelea și Dumnezeu l’a binecuvântat cu numeroși copii căutând să se distingă în bine cât mai mult fiecare și să calce pe urmele strălucitului lor părinte. Iată omul mult jălit astăzi de toți, de nemângăiata sa familie, de partidul conservator, al cărui înțelept conducător a fost de Țara întreagă, care l’a avut cârmaeiu vrednic și de Românimea de pretutindenea, al cărei frate ales și sprijinitor neîntrecut era. , Moartea sa lasă deci un mare gol, care cu greu va fi umplut, căci cu G. Gr. Cantacuzino s’a stâns una dintre cele mai strălucitoare podoabe ale neamului Românesc. M. N. Paca _________poooo_________ Din discursurile lui Gheorghe Cantacuzino — Discursul rostit în discut mnea generală a Senatului asupra legei tocmelelor agricole la 22 Decemvrie 1907 — Domnilor Senatori. Prin formarea acestor comisiuni, arbitrarul și bunul plac vor înlocui valoarea reală a pământului, și animozitățile și pasiunile locale vor arunca sămânța urei și discordiei între proprietari și săteni, aducând după dânsele o cultură mai defectuoasă a pământului, o lipsă mai mare de securitate a proprietăței și înmulțirea proceselor și cheltuelilor de judecată prin formalismul exagerat introdus prin legea de față. Partizanii măsurilor silnice în contra proprietăței, a știrbirei drepturilor proprietăței și a micșorărei prerogativelor lor, caută argumente în toate legislațiunile străine pentru a veni în ajutorul teoriei lor. Astfel dânșii încearcă a trage un argument în favoarea măsurilor silnice în contra proprietăței în România, din lovirile arbitrare aduse proprietăței prin legiuirea agrară din Irlanda. Argumentul acesta este fără valoare deoarece situațiunea juridică a proprietăței în Irlanda e cu totul deosebită de situațiunea juridică a proprietăței la noi. In adevăr, acolo proprietatea e supusă unor servituți consacrate prin legi și obiceiuri străvechi, cari au creat în favoarea săteanului un drept de copropietate cu landlordul său, ceea ce nu există în România. Numai acestei coproprietăți datorește Irlanda legile sale speciale, cari fie zis între paranteze, au dat greș și nu au adus după dânsele decât nemulțumiri și decepțiuni. Tot astfel fără valoare este argumentul ce a căutat să se tragă din legile arbitrare cari se făuresc astăzi în contra proprietarilor poloni din ducatul de Possen, ducat care a fost cucerit cu sabia de Germania, și unde luptele de națonalitate pot legitima măsurile extreme ce se iau în acea țară. Unde găsim oare în România, proprietari străini de neam, proprietari în luptă perpetuă cu acțiunea guvernării țărei, cum sunt polonii față de germani ? România e locuită de o populațiune omogenă, însuflețită de aceiași iubire de țară și de acelaș patriotizm cald. Proprietarii ei iubesc pe țărani și vărsă împreună cu dânșii sângele lor pentru apărarea patriei. Pornirea în contra lor e lipsită de dreptate și de adevăr, și ponegrirea lor nu au putut răsări decât în mintea bolnăvicioasă a unor ființe pătimașe, haine și străine de legăturile de solidaritate și înfrățire, care constituesc puterea neamurilor doritoare de a trăi viguroase și unite. Argumentele ce am avut onoare a pune înainte pentru a dovedi inaintatea încercărei de a stabili un maximum al rentei pământului se aplică tot atât de bine și stabilirea unui minimum al prețului muncei, deoarece această încercare este tot atât de contrară legei permanente și eterne a cererei și ofertei ca în cazul întâia. Afară de greutate care va exista de a găsi o măsură dreaptă pentru a cântări și evalua la justa ei valoare puterea de muncă a fiecărui sătean chemat a munci, sunt dator a vă semnala o altă consecință a stabilirei unui minimum de salariu. Curentul umanitar, care domnește astăzi în țară, va tinde negreșit a urca cât mai mult prețul muncei săteanului. Odată însă această muncă prețuită peste valoarea ei, agricultura se va izbi la fenomenul economic care s’a manifestat și aiurea. Proprietarul ne mai trăgând un folos suficient din renta pământului va fi silit a reduce întinderea exploatărei sale agricole. De aci va rezulta descreșterea avuției publice și împuținarea întrebuințării muncitorilor câmpului, așa că, cu cât va crește prețul muncei cu atât va descrește avuția publică. Proprietarii văzând că renta pământului scade sub valoarea ei adevărată, se vor adresa capitalelor, spre a le cere mijloacele de a înlocui munca cu brațele, prin munca cu brațele prin munca cu mașinele, fapt care va avea drept rezultat de a lăsa pe țăran fără muncă, fiindcă prețul muncei va fi prea urcat, și fără pământ, fiindcă maximum impus la renta pământului va fi prea scăzut. Prin stabilirea dar a acestor măsuri arbitrare, proprietari vor fi siliți a micșora întinderea exploatărilor agricole, pentru acele exploatări astfel reduse vor înlocui brațele prin mașini, și dacă prin acele mijloace vor constata că cultura nu le mai dă echivalentul drept al valoarei rentei pământului astfel cultivat, se vor reîntoarce la regimul pastoral, îndeletnicindu-se cu creșterea vitelor. Iată d-lar pericolele teoriilor d-v. Dar nu este numai atât. Logica își are consecințele ei fatale. Dacă credeți de cuviință a introduce la muncitorii pământului teoria pe care o apărați, sunteți datori a o întinde la toate păturile sociale, căci nu puteți să veniți în ajutorul unora prin măsurile pe care le editează această lege, fără a întinde ocrotirea d-voastră și asupra altora. Sunteți datori a vă gândi și la nevoile muncitorilor industriali, și la acelea a păturilor sociale al căror ecou se repercutează atât în presă cât și în întrunirile publice. In adevăr nu sunt și alte clase de cetățeni tot atât de interesante ca muncitorii pământului și muncitorii industriali ? Negreșit că da. Este clasa chiriașilor cari se plâng că chiriile sunt prea urcate și cer o lege care să fixeze maximul de chirie. Mai există o categorie numeroasă de oameni, pot zice majoritatea acestei țări care formulează o plângere ce pare tot atât de legitimă, — toți acei cetățeni cari să plâng că sunt exploatați cu pâine prea scumpă, cu carne prea uscată și ne roagă să fixăm ma-