Familia, 1927 (Anul 2, nr. 1-12)
1927-01-01 / nr. 1-2
m ult an de muncă de George Bota. N’am cerșit la porțile ministerelor, autorităților sau ale băncilor, fiindcă avem o șiră a spinării prea solidă ca să se poată îndoi. Cu banul legat în năframă, ținut acolo numai pentru „Familia“ și nicidecum pentru familiile noastre, am scos revista așa cum ați văzut-o până acum, cu permanentă năzuință spre mai bine și cu grija constantă de a reprezenta măcar un cât de slab ecou al regiunei noastre. Ar fi fost absurd să credem că o revistă de la Oradea este chemată să dea tonul general literar pentru întreaga Românie și că rolul său este altul decât acela al unei lumini mai mult pe meleaguri dornice de lumină românească. Cei ce ni-au cerut paginele revistei noastre ca ele să fie citite până și în cele mai îndepărtate colțuri ale țării, au făcut-o din dorința fratelui iubitor să afle ce-i mai fac frații. Iar cei ce au colaborat și colaborează de acolo, din depărtări, la îmbogățirea sufletului revistei Familia, o fac tot din dragostea de frate. Noi nu am rupt mâneca nimănui cerșindu-i articole, nu am umblat cu traista după manuscrise, nici după fotografia celor cu trecere pe lângă bugete. Colaboratori și cititori s’au strâns în jurul „Familiei" din credința curată că aprind o făclie de suflet românesc. Și făclia a ars până acum din ceară curată și nimeni nu a îndrăznit să-i fure ceara curată. Au suflat și suflă multe vânturi numai ca ea să se stingă, fiindcă ar supăra ochii anumitor specimene cari trăesc și lucrează în întuneric. Cu obrajii umflați în cimpoi s’au năpustit cei certați cu lumina să stingă flacăra modestă dar dârză a „Familiei". Și se umflă mereu obrajii celor fără obraz, fără să bage de seamă că-i așteaptă o jalnică plesnitură. N’ar fi de crezut și totuși trebue să o spunem cu durere că acești paraclisieri, suflători în lumânări, au mers până acolo cu pângărirea propriului lor suflet, încât au mințit pe cei ce nu-i cunosc, au amețit pe cei ce cred că măcar aici la front patimile tac, au răscolit dosare în care nasul lor a găsit tocmai ce nu le place, au scornit „dosare“ când ele nu existau, numai ca să tae temeliile „Familiei" care le încurcă socotelile lor din umbră. „Dosarul", când ne gândim că toți oamenii își au dosarul lor, dacă nu aici unde ele se pot ascunde, cel puțin acolo unde judecata inexorabilă nu-i va cruța! E chiar ridicol să vezi pe acei cu cel mai voluminos dosar depus la parchet, căutând dosarele celor ce nu le au. Și iacă așa i-a fost dat „Familiei" să aibă o primă categorie de vrășmași în abjecta specie de oameni, numiți scormonitori de dosare. — „Spune-mi cu cine te aduni" este o expresie care nu poate fi atât de bună ca alta: — „spune-mi cari îți sunt dușmanii și îți voi spune cine ești !" Căci numeroșii prieteni, cititori și colaboratori ai „Familiei" dacă pot fi dovada că ea este o revista de sănătos și curat avânt românesc, apoi nu mai puțin dușmanii săi, scărmănați nu în dosare ci în adâncimile gândurilor lor, sunt o altă dovadă că „Familia" pășește pe alte drumuri decât revistele paravane. Suntem fericiți că frații de pretutindeni ne citesc și sunt dornici să ne știe păsurile. Iubirea lor este cel mai sănătos balsam peste rănile noastre, luptători la graniță. Dar suntem și mai fericiți că revista noastră este citită mai mult aici în colțul acesta pentru care este scrisă. Acțiunile noastre sufletești cresc prin capitalul de suflet ce-i putem exploata aici unde suntem, iar nu prin cea ce ne-ar aduce reclama aruncată pe piețele îndepărtate. Bihorul și împrejurimile lui are nevoe de anumită lumină pe care singur ți-o cere, iar nu lumina pe care nu totdeauna o înțelege. Este un colț de țară cu trecutul său, cu povestea sa, cu sufletul său, cu durerea și suferința sa. El va avea dar nevoe de luminile cari să se aprindă din propria lui ceară; îi trebue o presă, ziar sau revistă — care să fie expresia sufletului său. Iar pana măeastră a scriitorului să știe acorda încetul cu încetul razele acestea locale cu razele puternice ale întregului neam. Ani de zile am căutat să conving pe acei cu care pornisem la drum, de acest adevăr, am fost înțeles, am fost aprobat, dar nu cu toți mergem pe același drum, fiindcă nu toți eram legați de aceleași gânduri. Te doare inima, ți se amărăște sufletul când ești silit să spui adevăruri crude ca cele de mai sus, dar o rază de nădejde te așteaptă plăpândă la fiecare