Familia, 1970 (Anul 106, nr. 1-12)
1970-01-01 / nr. 1
eugen Barbu PRINCEPELE Pentru un scriitor al pitorescului mediilor sordide, al periferiei bucureștene ca o categorie psihologică și estetică așa cum este socotit (evident, prea limitativ, dar în virtutea celei mai reprezentative creații) Eugen Barbu, „Princepele" are sensul unei căutări de tradiție. Mahalaua prezintă numai aspectele degradate, jocul pulberii unei existențe ce a strălucit cîndva pe aceste meleaguri. Epoca fanariotă, reflex și ea al unui Bizanț crepuscular, a fost modelul înalt, chiar dacă trecut cu vremea în subconștient, al acelei lumi interlope, captivantă prin fondul pătimaș ca și prin fosforescențele viciului care a nutrit literatura zisă „balcanică". Reconstituită documentar în „Ciocoii vechi și noi", memorialistic în „Scrisorile" lui Ion Ghica, sublimată în lirica lui Ion Barbu și confruntată decisiv cu sensibilitatea modernă în viziunea „Crailor de Curtea veche" (fără să pierdem din vedere aportul românesc și speculativ, marcat de erudiție, al lui G. Călinescu), această lume de la „porțile orientului" capătă prin „Princepele" un proaspăt atestat de noblețe. Cartea ne înfățișează un „arhetip" al „periferiei" noastre morale, în care luxura se împletește cu vioiciunea minții, sentimentul cu lipsa de scrupule, voința de putere ajungînd, în lipsa unui resort de energie excepțional, la derizoriile accepții ale „învîrtelilor" și fanfaronadei miticiste. Căci n-ar putea fi socotit meșserul, la rigoare, ca un Mitică fantast și tragic? Dar înainte de a ajunge la miezul satiricmoral al acestei opere, trebuie să străbatem învelișurile ei poetice. „Princepele" stă sub auspiciile a două „chei" metaforice, care ne introduc în materie prin elementul de muzicalitate, prin posibilitatea de a ne-o reprezenta fluid, esențial. Mai întîi memorabila invazie a fluturilor (variantă a năvălirii lăcustelor), ca o cortină feerică ce vestește simbolic un spectacol: „O nuntire de fluturi, parcă neclintiți, duși de o secretă mișcare spre fîntînile Princepelui umbri lumina lunii, întîi veniră cei cu aripile ca pucioasa, galbeni și ușori, iradiind în noapte, tăind aerul în miliarde de felii, erau fluturi amiral, fluturi-lămuță, albiliță, fluturii cerului și fluturii de sidef, vestind zorii ce nu se mai arătau. Păreau frumoși, mulți cum erau și plutind ușor deasupra caselor, apoi învăluiră pomii și coroanele lor odată se prăbușiră într-o devorare lacomă și rămaseră pustii și iar înfloriră în strălucirea lor mirată cînd norul cel galben se ridică deasupra palatului. Aripile galbene erau străvezii, ai fi putut vedea înțepătura albastră a stelelor prin ele, dar în această frumusețe totul se duse, la fel de încet, cu aceeași tainică mișcare, cum ai muta vag lumina. Dinspre jitnița domnească se auzi atunci un fel de chițăit de șoarece, unanim, mult, stins, amenințător. Soseau strigile, fluturii cu cap de mort, aduși de molimă. Erau mulți, roșii ca amurgul, arătîndu-și găvanele negre. Nunteau și ei tăcut, gros, umplînd aerul de o duhoare grea". Perioada fanariotă, în ce a avut cumplit, dar și în rafinamentul propus, în voluptatea similiartistică a luxului, e fixată aci adînc, într-o amară perspectivă. După cum soirea papagalilor în seră aduce un fior al inutilității primejdioase, gata de a atrage în orice moment molima care bîntuie afară. Abia însuflețite de o leneșă mișcare, exoticele păsări par desprinse de pe o broderie, mai lipsite de viață decit chiar brutalele semne ale morții care stăpînesc orașul: „Princepele privea sera pustie în care mai pluteau cu pene roșii ca fazanii, cum i-ar fi descris Giovani dei Bardi Strozzi din Cadiz cînd îi văzuse pentru prima oară la sosirea lui Columb din America. Și păsările păreau bolnave, aerul era de tot neclătinat, o putoare dulce de cadavru stăruia peste oraș în acel amurg înverșunat de vară. Treceau furgoane încărcate cu morți, scîrțîind din roțile neunse crăpate de căldură. Strîngătorii de hoituri cu fulare roșii la gît moțăiau pe capră, lovind alene caii, în colțuri de uliță ardeau zdrențele celor duși și fumul umplea cerul. Mirosea a oțet și păsările cădeau de pe trapezele lor aurite după un zvîcnet moleșit, în jurul lor zburau pene galbene și verzi și se auzeau strigăte scurte de groază și plăcere. Câte două, păsările se loveau cu ciocurile sticloase și se căutau." Dacă în raport cu materia romanului aceste imagini au rolul unor simboluri „externe", tematice, vestind prin iradiațiile lor iminența catastrofei, e interesant de remarcat semnificația lor interioară, valabilă pentru mișcarea operei însăși. Ele mărturisesc asupra modului caligrafic, asupra migalei stilistice care, împrumutată parcă epocii, e un omagiu discret ce i se aduce. „Princepele" sclipește de aurării și nestemate, nu numai evocate cu o remarcabilă știință, dar și absorbite, asimilate filigranetei scriituri. Personajul central al cărții e în realitate unul singur cu două obrazuri: de „princepe" și de messer. Nu întîmplător între cei doi protagoniști există relații mai mult decit firești, o sudură care duce gîndul, de altfel tălmăcit de către impostor, la mitul platonician al Androginului: „Androginul este arhetipul primordial. Zămislesc lăuntric, sunt femeia și bărbatul tău. Adam trăia cu Eva în el și-l întovărășea o idee. La prima cădere, a Somnului, a rămas ceea ce e fiecare. Un vis! Recitește Banchetul și nu crede că m-ai insultat". Ambii au o inițiere astrală, autocratului plăcîndu-i himericele punți pe care meșserul le zvîrle spre cerul încărcat de stele, ca o familiaritate cu un absolut codificat. Cunoștințele oculte ale lui Ottaviano sunt cadențate în incantații, în somptuoase înflorituri ale numelor rare: „Părea transfigurat, cuvintele veneau repede, umbla prin acel cer ca printr-o grădină familiară, era frumos, era fanatic, era Magul acelei nopți de vară, îi vorbi apoi despre steaua sinucigașilor, Alphard din constelația Leului, soră a altei stele nefaste, Ras Alhage, despre steaua Sceart a înecaților și-i arătă Nebuloasele Spirale, Nebuloasa Andromedei, a lui Orion, cea a cîinilor de vînătoare, aproape de Ursa Mare, Nebuloasa Lyrei ca un inel străveziu și cea în formă de limbă de clopot numită Dumbell, îi vorbi apoi ca în somn despre vîntul de miazăzi răsărit care are corp de cîine, coadă de scorpion și două brațe cu aripi. . . Gura lui dulce de copil umplea noaptea de numele cîntătoare ale stelelor cortigiane: Mardouk, Isthar, Ninib, Nergal și Nebo." Ceea ce e în caracterul princepelui latent, difuz, se cristalizează sub influența nefastă a exaporitului, care devine un alter ego al său, necesar ca un drog, condiție, de la un punct, a supraviețuirii. Efebtul vicios devine ipostaza „demonică" a suveranului. El îi împărtășește proiectele unei construcții utopice, potențîndu-i propriile năzuinți înecate în „melanholie". „Trebuie construit în spirit" — declară messerul, dar sub formulele grandilocvente (care-și au o logică și o ispită intelectuală, de netăgăduit) poate fi descifrată o conștiință despotică, nepăsătoare la soarta supușilor, socotiți a fi un simplu piedestal al puterii monarhului. Meșserul pare a-i insufla voievodului concepțiile sale, dar in fond acesta le are de mai înainte sădite în instinctul de putere pe care-l întruchipează Octaviano, în experiența sa extremă, demențială: „Eu am un singur scopos, se dezvăluie princepele exaporitului său, să domnesc. Restul e deșertăciune. Ce-mi pasă mie că nu există dreptate? Mă silesc să cred c-o fac uneori . . . Stau pe un mare catastif al durerilor, dar voința mea dorește un singur lucru: să scap. Tu mi-ai vorbit de țară și de dreptate. Nu cunosc aceste noțiuni pe care pînă și filozofii cei mai umaniști le-au renegat. Capul meu pe care-1 vînează capugiul e mai prețios decit dreptatea nemernicilor. Statele nu se pot ține cu conștiințe spunea un talian". Dar favoritul nu reprezintă numai radicalizarea tendinței spre absolut a princepelui, întrînsul răbufnesc și tentațiile ordinare ale unui alhimist tardiv care pretinde a fabrica aur în cuptorul spagiric și care nu se dă în lături de la a-și atribui celebrul sonet al lui Michelangelo către Tomasso Cavalieri. Așadar în măsură în care e „inițiat", e și un șarlatan, in măsura în care semnifică o elevație, reprezintă și o prăbușire a personalității princepelui. Dacă socotim că acesta ilustrează o „medie" a ambelor impulsuri, meșserul este crainicul nebuniei sale, este prosopopeea halucinantă a dezechilibrului final. ben.corlaciu IPOIEZI La alcătuirea zodiei lirice a lui Ben (edict) Corlaciu și-au dat concursul mai mulți poeți, unii printr-o înrîurire inegabilă, întrucît i-au premers în timp autorului „Tavernalelor", alții printr-o simbioză cu creația acestuia, în cadrul căreia contribuția sa personală e greu discernabilă, componentă a atmosferei de generație. Din prima categorie trebuie menționat înainte de toate Bacovia, a cărui zguduitoare suferință provincială, cu nocturnele convulsii de rîsplîns („în noaptea aceea m-am îmbătat / și-am rîs și-am plîns, răpus, istovit", p. 18) și cu paleativul femeii orientale întrezărite în fumul de local („Zîmbea țiganca florăreasă, Zîmbea absent, / bețivilor atrofiați — ce trist zimbea — / intr-un decor de fum și dans de Orient, / C-un coșuleț pe brațul gol, la masa mea.", p. 22) e prezentă mai cu seamă în primele cicluri, ca o umbră fierbinte a poemelor. Apoi Dimitrie Stelaru, din familia profetic-teatrală a căruia Corlaciu face parte, fiind poate cel mai marcant membru al ei. Primul său volum e inaugurat de un verset infernal: „Deschide-te, Cer al Iadului, să intre Fiul tău pierdut — Fiul tău pierdut, revenit din călătoria lumilor" pentru a dezvolta tema genialoidă, tenebros-grandilocventă, atît de caracteristică poetului „Orei fantastice". Dintr-o altă noapte, tristă, grea, / cu brațele în vînt resfirate, / Geniul Beznelor, ca un duh, venea / peste porțile închise, peste Cetate. // Fulgere — oarbele — dezlănțuite / în zeci de trăznete nu reușeau / s-aprindă orizontul și, în orbite, negurile, crude, mai mult creșteau" (p. 24) și pentru a invoca straniile nume feminine, cu un desăvîrșit abandon în model: „Cîntecul Femeii creștea / picurînd somnul nopților, înșelător, / somnul poetului fără pernă, / adormit cu capul pe-o stea. // O, cîntecul acela, călător, / născut într-o tavernă! // Plînsul Măriei Isis curgea / îndepărtat, ca soarele de îndepărtat. / Poetul, peste Țara nopților împărat, / plîngea mai adînc decit Isis.// O, cîntecul Femeii cu părul în palmele vîntului / și plînsul Mariei Isis, roaba cîntului," p. 27). Se ajunge astfel la o poezie mai... â la Stelaru decit a lui Stelaru însuși, care a evoluat lent. Orice pastișă fiind sintetică, reprezintă chiar pentru original o concurentă de temut! Chiar cînd depășește faza decalcului după cîntărețul „Cetăților albe", Corlaciu păstrează din acesta conturul temerar al gestului, solemnitatea sarcastică a frazei, sacadarea tipică a ritmului. Din a doua serie fac parte Geo Dumitrescu și Constant Tonegaru, care își împart cu autorul aci discutat inițiativa poeziei de frondă imagistică, de teribilisme inocente prin enormitatea lor lucidă, de funambulesc „inspirat" (spre deosebire de cel, mai rigid și mai sărac, redus la scheme mentale, al lui Marin Sorescu, acesta din urmă putîndu-și găsi totuși un horoscop generos în producția „Albatrosului"). O mostră: „Dumnezeu este un curier între mine și plante, / numai că uneori se rătăcește pe drumul pădurilor / și cîteodată m-așteaptă la capătul celor douăzeci și patru de ore, / acolo unde mi se întîlnesc cele șase amante. // Alteori îl surprind bălăcindu-se în fluviul care trece prin mine / sau privind cu luneta inima pisicii spînzurată de cer, / oricum, e prea ocupat totdeauna / și poate de-aceea n-are timp cînd îi cer / să transporte la cel mai apropiat spital / copilul muncitorului de alături, bolnav de pojar" (p. 128). Nefericirea poetului nostru este că acest neosimbolism e legat (poate și prin împrejurări biografice) mai întîi de numele celor doi comilitoni ai săi. Pe Corlaciu îl putem explica prin asocierea cu Geo Dumitrescu și cu Constant Tonegaru, dar aceștia nu au nevoie de a fi explicați prin Corlaciu. Precizăm, e poate o injustiție, dar autorul „Tavernalelor" își are partea sa de vină prin faptul de a nu-și fi zăgăzuit la un moment dat fluxul poetic, care s-a revărsat subțiindu-se, pe teritorii prea întinse. Ar mai fi de menționat Eugen Jebeleanu, în tonalitatea sa înnoită, socializantă de după 1940, cu un echivoc între durerea fizică și cea morală, între sfîșierea solitară și cea socială: „Ronțăiam Soarele, prietene — și-n loc de apă / așteptam ploile, ca să-mi spele picioarele / de-atîta foame mia durea și creierul mic, / sîngele mi se urca la 39 de grade / și, ca niște ramuri, se prelingea spre buric. // La două palme de mine zburau limuzinele, / înăuntru zăream o frunte îngustă și-un pîntec umflat; / uneori cîte-o doamnă frumoasă fuma la volan, / aș fi vrut s-o întreb cu de mult a mîncat, / însă prea eram rupt și semănăm a golan." (p. 134). Aceste confesiuni plebeiene nu-l „prind" rău pe Corlaciu, acordîndu-se la nota sa de nemulțumire, completîndu-i neîncetata „cîrtire", care, cînd nu e luciferică, dobindește o concretețe istorică, aptă de a face palpabil un anume mediu real — semnificativ preludiu la proza scriitorului. Pe cînd însă Jebeleanu, în pofida tuturor avatarurilor sale, a persistat în ultimul sfert de veac în poezia socială, Corlaciu a părăsit și acest filon care în poemele din ultima perioadă apare doar intermitent. După această lungă (dar, credem, necesară) aproximare istorică a producției lui Ben. Corlaciu, să vedem în ce constă nota ei diferențială, care deși neglijată de autorul însuși, poate fi percepută la o lectură atentă a masivului volum retrospectiv. Din mulțimea poemelor homomorfe (deși învederino diverse surse de inspirație, așa cum am arătat), putem desprinde pe cele în care poetul se înfățișează pe sine, cu o vocație sarcastică, ce evoluiază de la expresionismul culorilor dramatic însîngerate („însîngerările plantelor din priviri / mîzgîieau adîncul atîtor tăceri / cu inima celei din urmă sosiri, / ca stoarcerea ultimei păreri", p. 58) și de la asprimea xilogravurii („Bărbile-n pămînt ni s-au înfipt / ca un arbore țepos și fără rod. / Uite-adincurile cum ne rod / ploile, privește cum ne sug!", p. 44) la asociația suprarealistă, culminînd în următorul autoportret impudic: „Eu sunt poetul Ben. Corlaciu / al doilea drac și cel mai puternic / Umblu cu tălpile pline de smoală / mereu ursuz și nemernic. // Mama mea a fost o broască țestoasă, / m-a făcut cu trestia cea mai înaltă, / am fost alăptat de-o baltă rîioasă, / culcușul mi-a fost tot o baltă. // Eu sunt poetul Ben. Corlaciu, / care am crescut prin mlaștini clocite, / cer am avut un fund de apă / răscolit de trestii prea învechite. // Un singur nufăr mi s-a prins de gît, / odată, de mult, într-o seară, / nu mă văzuse cît sunt de urît / și cald s-a cuibărit la subsuoară." (p. 79). De observat că ironia întoarsă către sine a lui Corlaciu se împletește cu un narcisism, țesut, e drept, din „grozăvii" dar nu mai puțin insistent: „Nu uita să privești în oglindă / vîltorile sticlei te vor spăla de păcate; / omului din tine, spune-i să-ți desprindă/ sufletul cîrpit alaltăieri în coate." (p. 79). De la geneză, poetul creează inofensivul calambur geneză ... Pentru a-și exersa încrederea în forțele proprii, nu pregetă să-l invite pe Dumnezeu la o libație (cu accente hortative dintre cele mai ortodoxiste!): „Ei, Doamne, de ce ți-i plină cupa? / Nu vrei să bei cu mine, rătăcitul? / Doar sîngele tău se zbate-ntre pereții ei, / stors din stele pentru mine, istovitul. // Țiganii ăștia te știu, dar nu te cunosc. / Poți să bei și să plîngi haide, bea. / Masa e tare, dar fruntea ți-o poți odihni, / poți și să dormi fără frică, masa-i a mea." (p. 23). In altă poezie e notificat refuzul Domnului: „M-a înjurat Dumnezeu și-a început a plînge, fără să se mai așeze lingă mine" (p. 40), dar intenția poetului rămîne nu mai puțin elocventă. Cultivîndu-și cu ostentație imaginea proprie, Ben. Corlaciu efectuează de fapt o paradare erotică: întreaga sa poezie e penetrată de o obsesie erotico-bahică, franc mărturisită: „Strîngîndu-i, ca o taină, privirea, / mă îmbătăm cu vinul din ochii ei / și-i sărutam prin cutele rochiei / pieptul așteptînd nesfîrșirea" (p. 28) sau transparentă în asociații neașteptate: „Noaptea pe munți e mai albă și-i ca o femeie" (p. 13). Umbra poetului e pusă să organizeze adultere: „Mi-am trimis umbra, în noaptea asta, / ca să vă rîdă în nas, prietenii mei, / să beie cu voi (ca niște mișei) / și să vă fure din brațe nevasta." (p. 141). Un pancrotism este ilustrat cu febricitate, înlocuind imperiile celorlalte instincte, abia înobilat printr-o aluzie picturală: „Astă seară îți poți aduna cărțile / și fără să mai pornești cu ele spre anticar, / fiindcă nu-ți mai trebuie mîncare nici de băut, /ine cu mine — și din toate părțile / ai să vezi cum răsar / brațele femeii pe care Van Dyck / le-a îmbătat cu penelul ca să le fure." (p. 151) și regăsit într-o metaforizare insolită: „Cînd melodiile femeii trecute scînceau / peste pîntecul răsfrînt în linii banale / și cînd ftizia nu alerga prin canale / ca o săgeată erotică de-a lungul stîncilor / trecînd peste căderea copiilor, / țîncilor, / ca și cum orice călător le-ar fi supt plecările / și neștiutul și depărtările" (p. 168). In altă parte o delicată poziție etică a poetului e împărtășită versului său: „Vrei să bei cu mine sau nu vrei? / îți pot arunca vinul din mila unei femei / care susține că ea / mă iubește și nu e cățea" (p. 161). Notabilă ne apare adierea funebră peste încrîncenările erosului, realizată în suita „Moartea Corinei": „Resfirați-ar vîntu-n două părți picioarele, / să răsarî dintre ele soarele. / Mîzgălire-ai pe tabloul nopții / un copil să sugă din privirea morții; / cînte-ți rugăciunea o furtună, / femeie întîrziată și nebună! // Sărutate-ar zorile pe sîn, / trup de-nfrigurare, trup hapsîn, / atîrnați-ar în ureche stelele, / să te urmărească-n visuri relele. // Să-ți danseze-n ochi paiața unui veac, / și-n călcîi să te sărute un drac. / Gura să-ți rămînă undeva, în vînt , / răsădi ți-ai degetele în pămînt." (p. 104), care se asociază cu motivul, la fel obsesional, al oglinzii, identitate thanatică și narcisiacă a lui Ben. Corlaciu: „Cîndva mă vei fringe ca pe-o oglindă" (p. 112). După cum se ține minte testamentul donjuanesc, grațioslicențios lăsat de scriitor fiicei sale: /Las cu limbă de moarte fiicei mele, / Ana Christina Selene: / Să iubească bărbații, / așa cum tatăl ei a iubit femeile. // Las cu limba de moarte / fiicei mele, Ana Christina Selene: / Să caute bărbatul, / așa cum tatăl ei a căutat femeia. // Firește, nu ar fi corect din partea mea, / ca tată, / dacă nu i-aș spune pocăit, / femeia n-am găsit-o niciodată." (p. 378). Din păcate ciclul intitulat cochet „Postumele" reprezintă o abatere de la linia particular-retorică menținută înainte, înspre confesiuni mai limpezi, mai așezate, dar care adoptă fără prudență un acuzat limbaj străin, fie al gravelor consilii argheziene („Bărbat etern — sau poate coapsa ta femeie, / vă dau această ruginită cheie, / cînd grav și cald vă-mpreunați, întîi / s-o puneți binișor sub căpătîi, / ca să vă fie pentru suflet haină / cînd ard în spații orele de taină, / și dezlegare trupului să-i fie, / cînd veți pomi, tăcuți, spre veșnicie / sau cînd vă curge trist prin mădulare / coclita febră a orelor amare." p. 281), fie al interogațiilor metafizice, proprii lui Blaga („Rădăcinile mele, Doamne, de ce cresc în sus, / de ce mi-ai întins peste ape coroana? / Soarele meu totdeauna răsare-n pădurile de la apus, / steaua mea sîngerează în Tine ca rana. // De ce mi-ai dat grădinile, de ce mi-ai dat femeia, / de ce în ochii mei îți privești lumea ca-n două izvoare? / Ai închis o fîntînă în mine și mi-ai pierdut cheia, / inima mea e acum sub zăvoare.", p. 314), acesta din urmă mimat și în cadență („Imaltele, negrele creste / nu s-au oprit din poveste. / Mai trece, la poale, pe drum, / caravana de scrum. // De sus, dintre visuri, mai cad meteori în abisuri / și-n taina de piatră / mai arde, ascunsă, o vatră. // La tîmpla tăcerii, păunii / mai cîntă deasupra genunii, / și-naltele, negrele frunți / mai caută punți. // Numai fîntînile, sus, / lingă timp au căzut și-au apus.", p. 320). In genere un bun artizan al unor motive și moduri date (cu rare nobulozități supărătoare ca bunăoară: „Dansul cuvintelor, molatec, nesfîrșit, / genericul dans al întunericului meu, / se arcuia pe rezonanța oaselor vremii, / tremurînd ca un gînd zdrențuit.", p. 29). Ben. Corlaciu și-a adus contribuția la făurirea unui ton grandilocvent-mucalit, care a împrospătat lirica românească din anii’40, fără suficientă consecvență însă, astfel nicit răspunsul la întrebarea pe care singur și în limbajul preferat și-o adresează, va fi amînat: „Cînd vom ajunge, prietenul meu, dincolo de nașul lui Dumnezeu?" (p. 169). Gheorghe GRIGURCU 2 FAMILIA