Familia, 1970 (Anul 106, nr. 1-12)

1970-01-01 / nr. 1

recitind fragmente UN OH SFÎRȘIT Am recitit, după mai bine de 30 de ani, „Un om sfîrșit“ de Giovanni Papini, cartea incandescentelor tinereții, scrisă la începutul unui secol ce se voia răzvrătit și suprem orgolios. Desigur, nu cu nestăvilirile de suflet din acei ani superbi, dar cu destulă emoție ca să-mi trezească amintirea virstei furtunilor și fanteziei. Intr-un fel sau altul, pe diferite dimensiuni, atiția s-au regăsit în cartea aceasta a inteligenții luciferice, a mărturisiri­lor febrile, a căutărilor halucinante, a magiei cunoașterii. Nu ne este în grnd să discutăm dacă aceste confesiuni mai pot avea ră­sunetul de odinioară, dacă acel strigăt al autenticității se mai poate auzi și astăzi, dar vrem să reținem din ea frenezia cunoașterii, suflul generos pentru marile avînturi ale omului, grandoarea vizionară, verva contesta­­tară, scandalul împotriva platitudinii și filistinismului, a plictiselii și dez­­abuzării. Am „experimentat“ și noi felurite anxietăți, unele reale altele ima­ginare, unele venite din noi înșine altele din imitație pentru a ne sin­croniza cu întrebările vremii. Am folosit funcția fabulatorie a inteligenții pentru a vibra pe lucruri și pe imaginea viitorului, ne-am dilatat sufle­tul pentru a cuprinde postulatele lumii moderne. Nu părea să fim nici plictisiți nici osteniți. Poate, neliniștiți că nu ne erau egale puterile cu vi­surile, miinile cu rezistența lucrurilor și mecanismelor sociale, experien­țele cu vraja imaginilor. Nu știu ce ar mai putea mărturisi cartea aceasta a lui Papini tinere­tului de astăzi, confruntat cu alte probleme, pe alte vastități ale omului, pe alte mișcări ale societății, dar nu pot să nu fiu impresionat și acum de acea energie vizionară, pe puterile minții omului, fără droguri psihe­­delice, fără consum de substanțe halucinogene. Cel puțin atît mai spun confesiunile lui Papini, că se poate visa cu mintea trează, că se poate contesta cu parametri inteligenții, că este loc în inima omului pentru o viață mai frumoasă fără stupefiante, că tocmai tinerețea e anotimpul energiilor neadormite. In timpul acesta Președintele Nixon a trebuit să se adreseze națiunii americane pentru a semnala pericolul evaziunii tinere­tului prin stupefiante. In timpul acesta citești In l’Humanité Dimanche: ... Drogul, dramă națională... In Anglia, în Republica Federală a Ger­maniei și în alte țări ale așa zisei „Societăți de consum", prin golurile de ideal pătrunde visul narcozelor. La vîrsta înspicării. La vîrsta marilor idealuri. La vîrsta țîșnirii energiilor... Nu facem noi aprecieri asupra partiturilor­ sufletești ale mișcării hippy, de exemplu. Drama retragerii unor tineri din cursa omenirii prin halucinațiile provocate de drog este cu atît mai impresionantă cu cît aceste aripi de ceară se topesc în zbor imaginar, la un soare imaginar, făcînd să se sringă vîrstele speranțelor, frumoșii lujeri cu sevă transparentă și în grabă. La dezertarea aceasta, cine a dezertat mai întîi? Ce valori etice au primit acești tineri ca să nu se poată privi cu ochii deschiși și care se rup la prima vijelie. Și care fug în vis la primul viraj ... Recitind zilele aceste „Un prb­ sfîrșit“ a lui Giovanni Papini, poate nu mi-a mai rămas în minte nici o judecată, nici un idol sfărîmat, dar fluviile acele de energie creatoare, pasiunea de a sui omul pe alte trep­te, arderile inteligenții, acel libido al cunoașterii, țin așa de mult de toate tinerețele, contrastînd cu capitulațiile în vis narcotic a unor tineri dezabuzați. La un sondaj ce cuprindea și întrebarea „care vă e visul vieții“, Paul Valéry a răspuns simplu și total semnificativ în special pentru implicațiile lumii noastre moderne: „Să mă trezesc ca, poate niciodată ca în această vreme de progres uluitor nu a fost nevoie de mai multă luciditate, de apărare a frontierelor omeniei, iubindu-ne im­perativele istorice și­ chiar necazurile așa de inerente condiției umane, dar cu atît mai mărețe înfruntările, participînd la toate întrebările și infrîngînd înfrîngerile ce-ți pot veni în întîmplările vieții. Să purtăm cu noi lumea aceasta așa cum mai poate fi prin gîndul și inima noastră, mai frumoasă decit în visul drogat, decit în ispitele tulburi ale abise­­lor halucinației. Ce minunată e lumea cu privirile clare ale tinereții, cu pulsațiile ei de vînt tare, cu enigmele și cu visele ei de dimineață... Coriolan GHEȚIE rondelui ceasului bondoc Era, pe măgură, un ceas bondoc Făcut din piatră verde și alamă. Fixat de-un secol în același loc Cu­ afișe mari pe spate, drept reclamă. Bătea la zi, la oră, la soroc. Porneai din zori la drum și fi­era bau-bau La hotarul întunerecului, la pasul stă deschizătura acestor vocale-n teamă Că, sus pe măgură e­ un ceas bondoc Făcut din piatră verde și alamă. Cînd l-au luat, eram la fire o clock. Privind pe geam cum ziua se destramă. L-au reparat și nu l-au pus la loc Dar încă-l auzim cum ne tot cheamă De sus, din măgură, un ceas bondoc. Leonid DIMOV poveștilor turbate, un ochi fix ce se mărește din neguri și copilăria ce țipă și doare. Dar venea semnul alb al viteazului retezînd capul balaurului in genune, atunci mai speram printre oștile norilor la soarele ce veșnic n-apune. Bau-Bau, matahală de urlet din plămada nopții, cutremurîndu-ne visele, numai icoana de argint a unui crin plutea salvator peste toate abisele. La țărmul vîntului, al hotarul Nefîrtarelui, stăm și azi cu inima strînsă, năvălindu-ne din tărîmul deschis vuietul de mare sumbră și plînsă. Dar nu mai vine nici un Făt-Frumos, pe Cosînzeana o-ngropată stăpînii, iar noi tremurăm într-un suflet solzos la miezul de bezne al pîinii. Spaima s-a deznodat și aleargă pe drumul satului­ rotogol de balaur, în sîngele coclit nici un răspuns nu mai trezește unealta de aur, însemniți ne oprim cu Bau-Bau lingă vid, dincolo de mare, în rînjetul mut și vis înjunghiat pe tărîmul de fulger și sare. e­ora Ilie MĂDUȚA Liniște, ceasornicul bate! Dragostea, ura, dorm legănate, Schimbă-ntre ele inele, curge-n păianjen ușor pe perdele ... Foarte departe se află o țară cu lu­cruri abstracte, cîteva rînduri rotunde pe unde și unde. O fi, n-o fi, cine poate ști! Peștele Peștele se plimbă în căldare și-i face o mică spărtură, de aceea aproape moare cînd vine vulturul și-l fură. Deasupra apei îl pierde din vedere, dar observă c-a ajuns cu bine, de-acuma ce să se mai întristeze și-l uită, în fine. Dar cum peștele n-are memorie poate că nu i s-au întîmplat niciodată aceste lucruri, această istorie atît de încurcată. Sau tot atît de bine poate că a fost fecior de împărat și-o fi stat în palate cristaline pînă au luat ființă apele pentru piersicul scăldat. Marcel MUREȘAN Nu ne iartă nimeni păcatele soarele sa-ntors puțin cu spatele și piersicul nu mai face nici frunze nici flori. Prea ne-am iubit, prea ne-am mințit și prea ne-am îmbătat sub el de multe ori. Ne-am luat cu de-astea și nu ne-am gîndit altul să fie sădit în loc. Hai măcar acum să-i tăiem ramurile, uscatele că soarele s-antors puțin cu spatele și la iarnă ne va trebui de foc. desueta Iubirile îmi sunt pe terminate iubitele plecate, care încotro. O! neîmplinite toate și neadunate. Și-n rost, cam tot așa Nu te mira. Da! Uitasem paharele goale sticlele sparte și frunzele moarte. Tablou cum nu se poate mai de­s! Da! Doamnă! pensionarii toamnă. Vasile SPOIALA Acești pensionari, ce seamănă cu un pisc de elevi din primele clase, complotează, zîmbind nevinovat, par a pune la cale o șotie. Din cînd in cînd, învățătorul pedepsește pe cîte unul. Atunci o spaimă trece prin ochii lor, dar numai pentru o clipă. Voicu BUGARIU FAMILIA 3

Next