Familia, 1972 (Anul 108, nr. 1-12)

1972-11-01 / nr. 11

e muzică Cronica discului .mluzicianul Anton Pann redevine în actualitate. Pentru că, după unele melodii scrise de el și probabil că și cîntate de el, iată că muzica sa, cu nota-i lirică cunoscută, sfidează timpul și reapare, într-o formă nouă, în stilizări originale. Compozitorul Theodor Grigoriu, artistul care-și bazează marea majoritate a operei sale pe elementul autohton, românesc, a brodat șase tablouri de epocă inspirate din „Spitalul amorului". Șase variațiuni unite intr-o scriere unitară în care Theodor Grigoriu face și descripții de natură dar și de moravuri sociale. Menținîndu-se în tonalitățile lui Pann, căutînd să sugereze culoarea locală și a epocii, compozitorul ne introduce în „spitalul amorului”, unde amorezii suspină și oftează în cîntecul instrumentelor pitorești și unde se cîntă cîntecele lumești, cărora psaltul Anton Pann, fără sfială și frică de păcat, le acorda toată prețuirea, întoarcerea în epocă, în atmosfera ei plină de tristețea stăpînirilor străine dar și a cîntecului de alean aruncă un fascicol de lumină asupra unei opere sensibile și a unui muzician harnic și multipriceput cum a fost „Finul Pepelei cel isteț” Integrarea perfectă a compozitorului în atmosferă și știința lui în a urmări mlădierea melodiilor antonpamești și a le amplifica cursul, asigură o audiție completamente interesantă, fără îndoială, erudit concepută, la care își aduce aportul și dirijorul Emanuel Elenescu. Lui Theodor Grigoriu i se cuvin și laude și mulțumiri pentru aceste șase tablouri, orînduite într-o expoziție care respiră și aer vechi, cu miros de busuioc și unul proaspăt, contemporan. • Trei compozitori: Zoltán Aladár, Terényi Ede și Csiky Boldizsár, aproape i-ași numi colegi, dacă n-ar exista o •mică diferență de vîrstă întrei ei, figurează pe fețele unui nou disc, avînd același interpret -4- orchestra simfonică a Filarmonicii din Cluj condusă de Emil Simon. Formați la școală muzicală clujeană ei arată prin tot ceea ce au scris pînă acum și prin ceea ce discul ne arată, temeinica lor pregătire și forța exprimării gîndurilor artistice. Cea mai mare parte a discului o ocupă „Simfonia pentru orchestră mare" de Zoltán Aladár, distinsă cu premiul „George Enescu“ în n.65. Am putea spune că sîntem în fața unui autentic requiem, căci simfonia cu părți grave este dedicată „t. z ce și-au dat viața pentru fericirea poporului plastică nostru, pentru libertatea și independența patriei pentru socialism". Construită din blocuri mari melodice, simfonia respiră o adîncă reculegere. Terényl Ede ne transpune în lumea de basme a lui Ispirescu în poemul simfonic „Pasărea măiastră" Dedicat lui Constantin Brîncuși, poemul reconstituie, în cele șase variațiuni ale sale, un basm popular, cu un cadru de pădure, cu păsări și cu minuni de necrezut. Poemul este în același timp un exercițiu de tehnică muzicală, un exercițiu căruia trebuie să-i găsești soluția, acea soluție care reclamă atenție și perspicacitate. In sfîrșit, Csiky Boldizsár cu „Două piese pentru orchestră”. Piesele sale sunt mostre de invenții muzicale, jocuri, dacă vreți, dar jocuri savante, într-un limbaj artistic elevat. Csiky caută să-și croiască un drum propriu în creația contemporană, chiar dacă acest drum trebuie să meargă în pantă înaltă. Acest spirit temerar ne îndeamnă să-l urmărim în căutările lui insistente. Emil Simion — și artisticește concetățeanul lor — i-a înțeles perfect pe cei trei compozitori tălmăcindu-le notațiile cu rigoarea și trăirea despre care nu mai este nevoie să le amintim fiindcă le cunoaștem cu toții. Const. Sîr.IÎU $ periplul olandezului... Periplul olandezului în lume începe mai devreme, dominînd cel mai înfloritor comerț din secolul al XVII-lea. Olanda de aur a acestui timp, și-a impus valori devenite universale. Cele 74 de picturi din secolul al XVII-lea, descoperă universul acestor oameni, ce și-au rupt parcă pămîntul din mare. Cele șapte provincii și-au impus supremația, au creat orașe și posturi celebre. Olandezul la el acasă degajă sentimente de siguranță, statornice, de o evidentă opulență întipărită pe obrajii rumeni. ,,Barbarii roșcați" fac din căminul lor un loc al înțelegerii, al unei iubiri fără eclipse. Chiar și atunci cînd este plecat peste mări, în țările calde, la umbra palmierului, olandezul apare în picturile vremii împreună cu familia sa, care-l însoțește adeseori în drumurile navale. Dar olandezul este un petrecăreț fără seamăn (Willem Pietersz Buytewegh — Companie veselă), belșugul îi umple masa, vinul își exercită ,,prerogativele" cunoscute. Nu este mai puțin adevărat, că acești bărbați ai mărilor dezlănțuite, îi regăseau dispoziția în petrecerile nocturne. Și totuși, această Olandă de aur, rezervă o existență precară săracilor: Adrian van de Venne — Aceste picioare sînt prea slabe pentru a putea duce sărăcia. Ian Van Bilgert — Săraci cerînd pomană, în clasicul contrast cu opulență. Acasă la el, olandezul este un pasionat al muzicii. In multe interioare apare instrumentul muzical al vremi: clavecinul. Se face mai degrabă o educație muzicală: Jan Miense Molenaer — Familie făcînd muzică. Se rețin din toate acestea, echilibrul familiei, consolidarea ei într-un cuprinzător consens cu preocupările cotidiene. Mai marii zilei, regi și prinți, sau negustori cu mare ifluență și-au comandat portrete. Un al t teatru din acestea, Caspar Fagel, realizat de Joan Wollevens, reprezintă semnele puterii cu care era investit secretarul provinciei Olanda. Rembrandt este prezent cu portretul viitoarei sale logodnice, Saskia van Wiflenburg. In lume, olandezul este stăpînul mărilor. Navele sale domină lumea, participă la negoț da și la război, el are cele mai mari și însemnate posturi. Imaginația pictorilor vremii este dominată de cuceririle navale, de lațada :• «»• o «iteze. Despre stilurile picturii olandeze s-au scris lucrări care, probabil, au epuizat tema. Expoziția deschisă la București a încercat, după cum scrie în prefața albumului, Robert de Hass, să ofere o colecție care să demonstreze o varietate cît mai mare de stiluri; în orice caz. ..Olandezul la el acasă și lume" afirmă un popor de pictori, lucrări pe care le cunoaștem din reproduceri și care ne-au procurat satisfacții la întîlnirea cu originalul. Grigore SCARLAT Recviem pentru Doamna Văii Jiului Toți iubitorii de teatru au luat de veste cu inima îndurerată că Ana Colda nu mai este, că a plecat pe acel drum al fără-de-întoarcerii, unde numai gîndul nostru o mai poate ajunge. A plecat Doamna Văii Jiului în acest sfîrșit de octombrie auriu, înfășurată în mantia de purpură a mereu a aducerii aminte. Ana Colda a lăsat în urma ei doar o amintire tulburător de frumoasă, aureolată de flăcările înalte și nobile ale supunerii față de idealul artei și fidelității față de pămîntul născător. Fără-ndoială, Ana Colda este un superb exemplu de credință în puterea apei vie a plaiului natal. Datorită acestei credințe, eleva Măriei Filotti, una din primele stele ale ecranului românesc, actrița sărbătorită a marilor scene bucureștene, a rămas alături de oamenii care suie din străfundurile pămîntului diamantul negru a rămas ca să-și dăruiască arta, cu mina plină, celor însetați de lumină și frumusețe. Ana Colda nu a fost doar o actriță. A fost o mare artistă și un mare OM, înconjurată de o binemeritată stimă profesională, de dragoste. Acel surîs strălucitor — care împodobea deseori coperțile revistei ,,Cinema" din anii interbelici — nu poate fi uitat. Tot așa, cum nu poate fi uitat nici glasul cald, prin intermediul căruia prindeau viață replici celebre. După ani de glorie din capitală, Ana Colda s-a întors la Petroșani, atrasă, parcă, de magica chemare a văii minerilor, străjuită de munții încoronați de zăpezi pure, s-a întors să devină artista de frunte a teatrului minerilor. Alte roluri, cîte succese, cîte seri de teatru fierbinți se leagă de anii aceștia rodnici! Pentru meritele sale deosebite, a fost distinsă cu înalte ordine, acordindu-i în 1964 titlul de Artistă Emerită. Am văzut-o pe Ana Colda purtând peruca pudrată a ducesei Marlborough din „Un pahar cu apă", am văzut-o în drapate costume grecești în ,,Amphytrion", am văzut-o în ,,Nora". Și de fiecare dată, cu fiecare ivire a Anei Colda, scena se umpluse de o lumină festivă. Pentru că Ana Colda făcea parte din acea categorie de atori care smulgea aplauze prin simpla sa apariție, în ultimii ani, boala neiertătoare nu i-a mai permis să joace. Mereu mai firavă, cu ochii mereu mai imenși se gîndea, totuși, la o viitoare întoarcere. Ana Colda putea rosti, oricînd, cu mîndrie, replica lui Sebastian: „Stelele niciodată nu se abat din drumul lor . . . Avea doar 52 de ani. Acest nou an teatral mai săracă fără prezența Anei Colda . . . Al. COVACI Tane, iar1. esticei , ...L..ci CiXi cel deschis sezonul teatral craiovean, continua să forțeze interesul spectatorilor, in ciuda scurgerii anilor, i-au fost fixate montări și interpretări diferite, gama ai aproape epuizată, nu insă și seducția ca atare provocată de un text scris, in general, cu simțul condicției dramatice. Un profund umanism străbate cele trei acte ale comediei și aceasta imi pare a fi zona ce captează, constant, sensibilitatea spectatorului. Sub veșmintul umorului se ascund, uneori, adevăruri esențiale, un univers, oare nu închis dezvoltă trăiri pe alocuri de tulburătoare adincime. ).Transcrisă scenic, piesa divulgă, totuși, lungimi stereotipe, ’eseur obs. !.a explicației detailate consumă tensiunea dramatică. Ca și altă dată, regiioarea Valentina Balogh ne-a oferit o lectură scenică sub semnul nedesmințitei fidelități, prima impresie este că lungimea textului devine și a spectacolului, el „răpind“ publicului aproape trei ore. Evident, scenic, adevărurile se epuizează odată cu actul al doilea, ceea ce urmează recompune sentimental, uneori edulcorat, lucruri știute de acum spectatorului. O comedie fără densitatea derulării nu-și justifică decit parțial intențiile; perioade explozive, incandescente alternează prea des și neinspirat cu altele inconsistente, în anumite perioade „mișcarea“ replicilor este una circulară, ea nu servește dialectarea evolutivă a spectacolului. O asemenea manieră regizorală, descriptivistă, dezavantajează anumite partituri, cîțiva actori par a intra in pauze prelungite, evidențiind astfel și unele nereușite ale scriiturii dramatice. De aici anumite accente grosiere, zeflemitore, stimulate de zelul excesiv al actorilor CRAIOVA talke, ianke cad pr in depășirea handicapului impus de partitură. Observațiile noastre trebuie receptate ca atare, de altfel ele privesc o manieră repetabilă, ale cărei riscuri sunt evidente: cumințenia neutră, dialogul stufos, obositor în multe puncte, ritmul molcom ce estompează uneori substanța dinamică a umorului. Detașat de asemenea „paleative“ neinspirate, montarea craioveană dezvoltă multe momente de umor autentic, o coerență oportună le-ar fi integrat unui ritm suculent, actorii realizează aceasta in multe secvențe, divulgind aptitudini plurivalente pentru vestimentarea acestei comedii de o incontestabilă profunzime psihologică. Ne gîndim la hotărirea Anei și a lui Ionel de a se căsători, moment care dinamitează atmosfera anostă, de „dulce" plictiseală" ce se zbate in chingile sufocante ale unor mentalități, retrograde, moment de o tulburătoare luciditate care confruntă, pentru prima oară, partenerii cu niște concepții pe care doar falsele conveniențe le fac cunoscute mediului lor. De asemenea, secvențele cu Cadîr, străbătute de un patetic umanism, secvențe care clarifică starea conflictuală a acestei comedii. Deși prea încărcat, ambiționind excesiv detaliul anodin, pitorescul picant, decorul lui V. Penișoară Stegaru pare interesant, in multe locuri cu sugestii frumoase, cenușiul, o anume decreptitudine a panourilor fac interesante trimiteri la atmosfera anonimă a vechilor tirguri moldovenești, prefigurînd un univers închis, nu lipsit, insă, de trăiri devastatoare. In cadrul interpreților, se detașează prin jocul excelent Valeriu Delakezu (Ilie), ale cărui apariții episodice sunt punctate cu expresiv nerv dramatic, actorul înveșmintind un personaj plin de bonomie, conferind tentei umoristice veritabile nuanțe explozive. Un simț precis al partiturii ne-a destăinuit Mihai Constantinescu (Cadîr) care a evoluat constant, punctindu-și prezența scenică prin echilibru și bun gust. Convingător este și D. Aureliu (Take), exceptind unele momente „de pauză“ impuse, probabil, de trena prelungită a spectacolului Nae Gh. Mazilu (Ianke) s-a intilnit, de astă dată, cu o compoziție; actorul ne-a redescoperit incontestabile virtuți umoristice, insă o anume pornire persiflantă distanțează neinspirat substanța personajului. Precipitarea, uneori și stereotipia „agresivă“ sunt alte inconveniente ale evoluției sale. Este adevărat că rolul lui Ionel este unul dintre cele mai incomode, insuficient realzate de autor, insă Dan Werner putea propune, măcar pentru cîteva momente, imaginea unui îndrăgostit capabil de gesturi fundamentale, ceea ce face cu mai mult curaj Ileana Sandu (Ana), fără să epuizeze, totuși schema. Corectă Minerva Aureliu în Safta. Romulus DIACONESCU i s y FAMILIA 19 1 al cinciea anotimptinerețea... E toamnă, frunzele cad fermecător și nostalgic, cocorii ne spun un dulce actio, încărcîndu-ne cu tristeți profunde. Se pare că monotonia a cuprins de o vreme și frumosul amestec de beton și sticlă de pe Calea Dorobanți, din moment ce, în ciuda tinereții sale, televiziunea noastră continuă să rămînă un teritoriu necunoscut, plin de capcane și iluzii nevinovate . . . Trădîndu-și încetul cu încetul intențiile minunate alegînd soluțiile cele mai comode, redacția pentru tineret a ajuns din nou, azi, după cum dovedesc ultimele sale emisiuni (exceptînd-o pe cea de joi seara — „Tinerii despre ei înșiși“ —) în situația din care cîndva, se salvase. Și, dacă în urmă cu cîteva luni scriam despre tînărul divertisment „Ritm, tinerețe, dans“ cu bucurie ca despre o emisiune cu adevărat tinerească, iată-ne azi, ajunși la trista concluzie că, ceea ce a fost cu cîtva timp în urmă o emisiune bună s-a transformat dintr-o dată într-un banal program de muzică ușoară. Au dispărut inspiratele, spumoasele reportaje ale Sandei Faur, lui Felix-motanul i-a venit — se pare — cineva de hac, sfîrșindu-și astfel palpitantele aventuri, zîmbetul prezentatoarei între două glastre a dispărut și el, și-a rămas singur „Tele-topul" lui Octavian Ursulescu, înflorind săptămînal, în cele 45 de minute ale emisiunii, sub veșnicul teanc de scrisori. Atît, în rest muzică (mereu aceeași), uneori poezii și dansuri, într-o regie cuminte, acceptînd fără remușcări falsitățile. Nimic nostim, sincer, tineresc neașteptat. Tonul, greu acceptabil, dulceag și afectat, indiscutabil nu de televiziune. Deunăzi, un tînăr prieten, îmi spunea că pe lîngă seriale, muzică ușoară, jazz și alte momente coregrafice și muzicale — uneori, ce-i drept bine selectate de cei ce alcătuiesc sumarul, e nevoie și de puțină emoție sinceră, de puțină spontaneitate și spiritualitate. Sînt atîtea probleme interesante pe care le recunoaștem ca fiind ale noastre, și care ar putea însufleți micul ecran, atîtea realități nedescoperite încă, în universul celui de-al cincilea anotimp numit tinerețe .. . Și, trebuie să recunosc, că tînărul meu amic are în spusele lui multă dreptate. Din „Ritm, tinerețe dans", o emisiune în exclusivitate a tinerilor, n-a rămas decît „ritmul" și „dansul" monoton și el, ceea ce să recunoaștem, nu e destul. Lipsește tocmai esențialul adică tinerețea și inventivitatea de care redacția „tinereții" este de la un timp lipsită cu desăvîrșire . . . Preferințele noastre depășesc acele texte cu banale declarații ce se pot spune melodic, frumos, în parcuri cu frunzulițe și flori, în jurul fîntînilor arteziene și al pasajului din fața Hotelului Intercontinental, sau poantele bruiate de hohote de rîs de pe banda regiei de montaj — exerciții de umor la care orice licean renunță din primii ani de gîndire conștientă. Vrem pe lîngă „ritm" și „dans" tinerețe, vrem emisiuni de expresie fantezistă, care să rupă cu multe șabloane, vrem un aparat dezinvolt, un microfon indiscret, și mai vrem un prezentator sau o prezentatoare care să facă și altceva dec să citească și să ne sa te candid, un tînăr simpatic, vioi, spontan, capabil să improvizeze, cu un umor sincer, venit din senin, avînd eventul și niște formulări mai „trosnite". Și atunci, cînd redacția pentru tineret a televiziunii va înțelege că vîrstele își au și ele preferințele lor destul de pronunțate, emisiunile pentru tineret își vor găsi cu siguranță ritmul pierdut. Fără îndoială că astfel și muzica noastră ușoară ca să nu mai vorbesc de tinerii ei interpreți și ritmul și dansul nu ar avea decît de cîștigat. Iar noi, promitem, nu vom trece emisiunea sub tăcere, ci o vom saluta cu simpatia și entuziasmul cu care am salutat-o și-n alte rînduri... In sfîrșit, am revăzut în prima săptămînă a lunii, pe micul ecran, la „Telecinematecă", filmul lui Alain Resnais , Hiroșima, dragostea mea". Filmul e atît de bun, încît, acasă, în fotoliu, capătă intensități și frumuseți de muzicâ de cameră. Benone NEAGOE Pamares —aris Criticii sindicatului dramatic și muzical al Franței au stabilit de comun acord următorul clasament al spectacolelor dramatice: A Cele mai bune spectacole ale stagiunii: Richard III de W. Shakespeare (Comedia franceză, regia Terry Hands) Capitaine Scheil, capitaine ECCO de Rezvani. Je Cel mai bun comediant: Robert Hirsch. A Cea mai bună actriță Judith Magre. & Cea mai bună regie: G Rdtcié (spectacolul „minta Ioana a abatoarelor") & Cel mai bun spectacol străin: Sfînta Ioana a abatoarelor (Teatrul de est) Asupra spectacolelor lirice sau coregrafice criticii muzicali s-au absut în a-i exp.l.ca părerea pentru alcătuirea unui clasament.