Familia, 1975 (Anul 111, nr. 1-12)

1975-01-01 / nr. 1

2 FAMILIA Cărțile cunoașterii reciproce cerbul • géza palatul frimont tabéry cronica reeditărilor eminesciana O cronică a reeditărilor își dovedește ne­cesitatea. Ea se dorește o nouă lectură asu­pra unor opere literare mai demult apărute și readuse în atenție prin reeditări. Materia­lul este suficient de vast și comentariile pe spațiul acestei cronici vor avea în atenție diverse reeditări — ediții critice, selecții de autor, reeditări de romane sau volume de proză scurtă, în diverse serii sau colecții pe care, în ultimul timp, editurile le oferă cu generozitate, începem cronica reeditărilor, despre o co­lecție referitoare la Eminescu, în revista care l-a publicat prima oară pe poet și i-a impus astfel numele. Strîngerea la un loc, într-o colecție — Emi­nesciana — a tuturor studiilor despre Eminescu și opera sa echivalează cu un act­ de cultură, început de Editura „Junimea** din Iași. Dar și responsabilitatea și atenția la exigență derivă din valoarea acestui act de cultură. Iar dru­mul se întrevede lung. Eminescologia s-a dove­dit una dintre modalitățile de sincronizare cu literatura critică universală. Volumele apărute (numerele doi și trei) reunesc studiile lui G. Ibrăileanu și Tudor Vianu despre poezia eminesciană. (G. Ibrăileanu — Eminescu, studii și articole. Ediție îngrijită, prefață, note și bi­bliografie de Mihai Dragan; Tudor Vianu — Eminescu; prefață de Al. Dima. Ediție îngri­jită de Virgil Cuțitaru). Criteriile care stau la baza alcătuirii colec­ției nu sînt exprimate în aceste volume, faptul generînd întrebări legate de alcătuirea și succe­siunea lor. Ce se va întîmpla spre exemplu, cu articole de valoare referitoare la Eminescu care nu pot face obiectul unui volum integral, cum sînt cele semnate de Maiorescu? Dincolo de ezitările începutului, volumele apărute fac, de pe acum, din Eminesciana o colecție de prestigiu. Mihai Drăgan, cunoscător al operei lui G. Ibrăileanu, reunește în această ediție studii din volume și din reviste, unele numai acum publicate în volum. Ansamblul studiilor oferă imaginea unui „cult** permanent pentru Emi­nescu și opera sa. Valoarea operei sale critice stă mai mult în această perseverență de a re­veni la Eminescu pentru a găsi sprijinul unei mari valori artistice. G. Ibrăileanu și-a disper­sat forța critică în multe studii, surprinzătoare în detalii. Din volume amintim : Evoluția spi­ritului critic; Critica socială extremă; Eminescu; Curentul eminescian; Pe lângă plopii fără soț; Note asupra versului, iar din reviste cele refe­ritoare la edițiile poeziilor lui Eminescu. Ana­lizele lui Ibrăileanu urmează nu de puține ori o linie didactică, urmărind să dovedească ca­racterul artist al operei lui Eminescu. Ibrăi­leanu constata, pe la începutul secolului, în costumele lui Eminescu că „Eminescu este un eveniment aproape inexplicabil în literatura noastră. El e așa de mare față de predecesorii săi, încît nu mai poate fi vorba de o „evoluție" a literaturii, ci de o săritură. (...) Predece­sorii săi sînt atît de puțin artiști, și Eminescu atît de mare artist. El a moștenit atît de puțin și a creat atît de enorm de mult." Studiile ur­mează și un sens moral. Ibrăileanu n-a împăr­tășit ideea publicării postumelor, ocolind mereu sistemul poetic al lui Eminescu. Și aceasta pen­tru că postumele ar fi mai puțin artistice iar „acolo, unde Eminescu n-a pus toată arta sa, nu mai este el". Referitor la Eminescu activita­tea lui Ibrăileanu are și un scop cultural mai larg. Criticul a fost permanent preocupat să realizeze o „ediție critică" a poeziilor care să și corecteze viziunea asupra lui Eminescu fă­cută de anterioare ediții ale poeziilor sale. Ibrăileanu a mers mai mult simpatetic în afirmarea marii valori a creației eminesciene, intuind și sentimental valoarea fără egal a poe­tului. Fără a călători în marile aventuri astrale eminesciene, criticul de la Viața românească îl urmărește credincios în drumurile artei sale. Cînd Tudor Vianu publică Poezia lui Emines­cu (1930), considerînd că cele șase studii com­ponente (Atitudini și motive romantice în poe­ziile de tinerețe; Eminescu și etica lui Scho­penhauer; Voluptate și durere; Pesimism și natură; Luceafărul; Armonia eminesciană) se pot constitui ca unitate, nu se realizase o con­tribuție fundamentală în interpretarea poeziei eminesciene (exceptîndu-l pe Maiorescu). Cer­cetările aveau în atenție amănunte biografice, adunarea de documente și mărturii ale con­temporanilor și mai puțin apropierea de opera eminesciană în ansamblu. Se adunau infor­mații, se încerca identificarea izvoarelor pentru cutare poezie, lărgindu-se mult latura docu­­mentaristică de investigare. Contribuția lui Via­nu la dezvoltarea eminescologiei trebuie apre­ciată avînd în vedere acest context. Metodele și scopul lucrării sînt prezentate de Tudor Vianu în Prefața primei ediții. Această caracterizare de sinteză și-a propus să arate cum „lirismul eminescian a ajuns la conștiința originalității lui eliminînd tot ce îi era străin, care sunt temele cele mai reprezentative ale acestui lirism, care sunt tendințele ideale care îl străbat și sentimentul de viață care îl în­suflețește." Scopuri strălucit finalizate de cri­tic. Vianu se apropie de poezia lui Eminescu mai mult în modalitatea lui Maiorescu deși re­prezintă o nouă generație de critici. Un limbaj critic precis, analize amănunțite și riguroase, filiații surprinzătoare definesc un edificiu cri­tic prestigios. De la început sunt detașate ferm categoriile de căpetenie ale poeziei lui Emi­nescu, încă din epoca poeziilor din Familia — lirica socială, filozofică și erotică. Tudor Vianu se mișcă lejer în spații culturale vaste, aduce în sprijin argumente docte, face apel la izvoare filozofice, mitologice, cosmogonice. Peste tot se simte dorința de a demonstra prin cît mai multe argumente sau atitudini similare. Motivul nu trebuie căutat numai în metodă ci și într-o anume temere a începutului. Intr-un curent de biografism exagerat sporeau riscurile unei pri­me sinteze. Comentînd Luceafărul, Vianu amin­tește cosmogoniile din mitologia greacă (un izvor serios era Griechische Kulturgeschichte de I. Bruckhardt) prin abundență de amănunte. Fără să depășească în profunzime Poezia lui Eminescu, celelalte studii grupate în secțiunile Analize și Interpretări dovedesc că Eminescu a rămas și pentru Tudor Vianu marele subiect literar. Este într-adevăr ciudat, cum remarcă și Virgil Cuțitaru că perioada de elaborare a studiilor eminesciene se suprapune exact peste timpul cît durase existența terestră a poetului — 39 de ani (Personalitatea lui Eminescu, 1925 — însemnătatea operei poetice și literare a lui Eminescu și permanența valorii ei artistice, 1964). De-a lungul acestei perioade, Tudor Via­nu s-a apropiat de poezia lui Eminescu cu în­țelegerea marelui cărturar, conștient de imensul drum al ei, care își are începuturile și sfîrșitul în marea universalitate. AL. RUJA Eminescu în limba maghiară Traducerea poeziilor lui Mihai Eminescu în limba maghiară s-a încheiat de fapt în anul 1966, cînd apărea la București, în tălmăcirea lui Kacsó Sándor, volumul „Eminescu költeményei" („Poeziile lui Eminescu") care cuprindea aproa­pe întreaga operă poetică a Luceafărului litere­lor românești. De atunci însă au mai apărut multe traduceri din Eminescu în limba ma­ghiară. Socotim că nu este lipsit de importanță să vedem cum a fost tradus de-a lungul anilor Eminescu în limba maghiară. încă în anul 1885 a apărut în Kolozsvári Közlöny în traducerea lui Sándor József poezia „Atît de fragedă". De-a lungul anilor aceeași poezie a cunoscut variante maghiare semnate de Révay Károly, Kibédi Sándor, Finta Gerö, Berde Mária și Fra­­nyó Zoltán (sunt poezii ale lui Eminescu care au cunoscut 15—20 de variante în limba ma­ghiară). In anul morții lui Eminescu, Szamosa­j­­vári (Bran) László traduce pentru revista Szi­­lágy­ Somlyó șase poezii. Primul volum de versuri Eminescu a apărut în limba maghiară în anul 1934 în traducerea lui Kibédi Sándor, pe atunci redactor șef ad­junct al revistei „Korunk". In 1939 apare un nou volum, în Editura Minerva, de data aceasta în traducerea lui Finta Gerő. Intre timp revis­tele de cultură maghiare din România publică traduceri din Eminescu, printre semnatarii lor fiind Dsida Jenő, Gara Ákos, Fekete Tivadar. După eliberarea țării traducerea lui Eminescu se face într-un ritm deosebit, în 1950 apare o ediție bilingvă, în 1954 apare (în Editura Tinere­tului) volumul „Jó éjszakát!" („Somnoroase pă­sărele"), în traducerea lui Dsida Jenő, un an mai tîrziu ajungînd în vitrinele librăriilor și în bi­blioteci un alt volum, de data aceasta intitulat „Călin" (traducător Jékely Zoltán). Rînd pe rînd, de-a lungul anilor, apar noi volume din lirica eminesciană în limba maghia­ră. Kakassy Endre semnează traducerile din vo­lumul apărut în anul 1961 în biblioteca pentru școlari a Editurii Tineretului. In 1962 apare un alt volum, iar în 1964 volumul bilingv „Lucea­fărul" în traducerea lui Franyó Zoltán și cu ilustrațiile lui Erdős Pál. După volumul din 1966 apare altul în 1968, un volum cu cele mai fru­moase poezii ale lui Eminescu în traducerea lui Franyó Zoltán (la Editura Tineretului). In 1972 proaspăta editură „Facla" din Timișoara, edi­tează într-un volum „Luceafărul" în limbile ro­mână, maghiară și germană, traducătorul fiind Franyó Zoltán, iar autorul ilustrațiilor clujeanul Vasile Pintea. In 1973 Editura Tineretului oferă cititorilor încă un volum Eminescu, cuprinzînd peste 100 de poezii. In același an editura clu­jeană „Dacia" reeditează traducerile lui Kakassy Endre, de data aceasta în volumul „Kék virág" („Floare albastră") (trebuie amintit aici că în 1959 Kakassy Endre a publicat monografia A fiatul Eminescu „Tînărul Eminescu"), iar în 1962 o monografie Eminescu. Szász Béla a tradus în 1956 o carte a lui Ioan Vitner despre Eminescu. Cunoscut bibliograf clujean Réthy Andor a întocmit bibliografia completă Eminescu în lim­ba maghiară. Din această bibliografie reiese că pînă în prezent peste 100 de scriitori maghiari au tradus versurile lui Eminescu, în fruntea acestora situîndu-se, bineînțeles, eminentul tra­ducător Franyó Zoltán. Alături de el trebuie amintite numele lui Kacsó Sándor, Szemlér Fe­renc și Kiss Jenő. Renumitul critic Gaál Gábor scria despre Eminescu „ ... un registru larg, o viziune fan­tastică, biciuind cu pasiune nedreptatea socială, patriot înflăcărat, iubitor al naturii, umanist — Eminescu este unul din marii poeți ai Româ­niei." Astăzi putem spune că aproape fiecare vers eminescian are una sau mai multe variante în limba maghiară. Cel mai mare poet al români­lor este binecunoscut de cititorii de limba ma­ghiară, și apreciat ca una din personalitățile culturii universale. Apariția simultană a două dintre romanele lui Tabéry Géza demonstrează că opera și amintirea scriitorului orădean sunt vii și azi. Editura „Kriterion" a publicat în limba română romanul său Cerbul, tradus de Veronica Bîrlă­­deanu. In introducere, Dan Zamfirescu afirmă despre traducere că ne face „să nutrim iluzia că, de fapt, această operă a fost scrisă direct în românește**. Deși este primul roman al lui Tabéry Géza, istoria literară consideră și azi Cerbul drept principala lui operă. Aceasta datorită probabil și faptului că el ridică la treapta reprezentării artistice destine cum au fost acelea ale cele­brilor matematicieni Bolyai Farkas și Bolyai János. Drama acestor doi giganți ai spiritului a preocupat și mai tîrziu pe mulți scriitori și cercetători. Bolyai János, urmînd drumul des­chis de tatăl său, Bolyai Farkas, a creat așa­­numita geometrie neeuclidiană, eliberînd din strînsoarea cătușelor probleme care de două mii de ani rămăseseră nerezolvate și deschi­­zînd astfel drumul unor mari descoperiri mate­matice. Tabéry Géza evocă sugestiv cunoscuta opoziție spirituală, nutrită de suspiciunile lui Bolyai János, care-și depășise părintele. Se știe că tatăl a dat publicității marea descoperire abia după cîțiva ani, cînd, independent de Bo­lyai János, M. Lobacevski formulase și el pos­tulatul geometriei neeuclidiene. Tabéry Géza conturează personajele în mod suveran. Romancierul își angajează conștient fantezia pentru a completa sau a substitui mo­mente biografice pe care istoria nu le-a con­firmat sau nu le poate confirma. El și-a scris romanul pe la mijlocul anilor ’20, cînd formu­lele școlii freudiene de psihologie invadează în­cercările literare ale vremii. Concepția freu­­diană influențează arta lui Tabéry Géza, chiar dacă pe alocuri concluziile diferă de faptele biografice confirmate. El a presupus, de pildă, existența unei legături între descoperirea fă­cută de Bolyai János și universul lui instinc­tual în care refulările abundă. Nici obiecțiunile de ordin estetic posibile nu pot contesta că eroii și descrierile de mediu din Cerbul, atmosfera istorică evocată, sunt tot atîtea confesiuni despre universul spiritual in­tim al scriitorului, în care idealurile cele mai pure se confruntă cu constrîngerile mediului social și natural. Dan Zamfirescu scrie în elogiosul Cuvînt înainte: „Printre sufletele mari, printre mințile scormonitoare de noi perspective, printre aceia care s-au străduit întru înălțarea acestor me­leaguri așezate în calea răutăților dar și a ma­rilor curente de idei, Tabéry Géza este unul dintre aleși". Palatul Frimont (Ed. „Kriterion") reprezintă ultimul popas în drumul pe care Tabéry Géza l-a parcurs ca romancier. Romanul oferă o frescă socială — Oradea secolului al 19-lea — fiind o profesiune de credință pentru idealurile de libertate burgheze. Acest fapt e semnifica­tiv fiindcă prima ediție a cărții a apărut în 1941, după dictatul de la Viena, deci în peri­oada fascizării vieții sociale, cînd autorul a avut experiențe personale despre ceea ce se chema forța polițienească. Eroul principal al romanului este Beöthy Ödön, personalitate atrăgătoare a vieții publice orădene din epoca respectivă și Tisza Lajos, un reprezentant al familiei Tisza din Geszt, în care se relevă de pe atunci toate elementele patologice ale beției de dominație. în conflic­tele dintre democratul Beöthy Ödön și despo­ticul Tisza Lajos se conturează două caractere opuse, două concepții de neîmpăcat despre viață. Față de argumentele lui Beöthy Ödön, care se entuziasmează dezinteresat pentru pro­gresul social, Tisza Lajos vine cu baionetele forței dominatoare. In această luptă inegală — conform operei — triumfă argumentele liber­tății, în ciuda înfrîngerilor de moment. ROBOTOS Imre­ tache papahagi dicționarul­­ dialectului aromân . Cea de-a doua ediție a Dicționarului dia­lectului aromân, general și etimologic (Buc., Ed. Ac. R.S.R., 1974) e, întru toate, o lucrare monumentală, „augumentată“; ea se întinde pe spațiul a 1450 de pagini (studiul introductiv 100 p.). G. Călinescu spunea despre „Originea româ­nilor “, lucrarea lui Al. Philippide, că e „grea ca piatra"; grea ca piatra e și lucrarea lui Tache Papahagi, grea de erudiție, încărcată de trimiteri, argumente, precizări, exemple... E rezultatul unei cercetări îndelungi și atente, pasionate și perseverente. T. P. a adunat o enormă cantitate de material (a se vedea nota de la pag. 1435, privind Colecția etnografică originală „Tache Papahagi", donată Academiei), a selectat acest material, l-a ordonat și l-a ex­pus într-o lucrare ce impresionează, deosebit de utilă specialistului de pretutindeni, o lucrare ce reprezintă cu strălucire știința noastră peste hotare (text și în franceză). Studiul introductiv aruncă o privire generală asupra procesului, început mai demult, de „stingere lingvistică" a aromânilor, proces cerut de „natura circumstanțelor ..., de evenimente istorice" cunoscute și favorizat de anumiți fac­tori. Sunt enunțate apoi particularitățile etno­grafice și economice (păstoritul, cărvănăritul, extrem de interesante precizările din nota de la p. 1435 cu privire la această principală ocu­pație a macedo-românilor, agricultura „anemică și sporadică", comerțul și industria casnică), particularitățile dialectale (fonetice, gramati­cale, acestea mai ales, lexicale, paralelisme, coincidențe ...). Bun cunoscător al limbilor balcanice, un dis­tins romanist, „acasă" în problemele limbii române vechi și noi, Tache Papahagi își încu­nună activitatea, rodnică, impunătoare și fru­moasă, cu o lucrare, ce pentru noi, înseamnă și un mare act de cultură. Traian BLAJOVICI Unirea Memoria acestui păm­înt, în ora pelinului răscopt, luminată de aurul iubirii, îndulcită de sacrele ruguri aprinse în suflete cu jarul­ dor al atitor îndemnuri. Veste însemnată cu fulger, chiuind pînă-n porțile soarelui. Apă ca vinul, din izvoare de totdeauna, încărcată cu iz de busuioc românesc, apropiată de buze și trupurile cu cel mai limpede cîntec umplîndu-le. Țarină și piatră rodind sub sărutul dat între frați, glas­ca de rîuri de munte, auzit peste veacuri, sprintenul horelor ghicit și de zorile celor mai ascunse planete ... Ion DAVIDEANU

Next