Familia, 1975 (Anul 111, nr. 1-12)
1975-01-01 / nr. 1
2 FAMILIA Cărțile cunoașterii reciproce cerbul • géza palatul frimont tabéry cronica reeditărilor eminesciana O cronică a reeditărilor își dovedește necesitatea. Ea se dorește o nouă lectură asupra unor opere literare mai demult apărute și readuse în atenție prin reeditări. Materialul este suficient de vast și comentariile pe spațiul acestei cronici vor avea în atenție diverse reeditări — ediții critice, selecții de autor, reeditări de romane sau volume de proză scurtă, în diverse serii sau colecții pe care, în ultimul timp, editurile le oferă cu generozitate, începem cronica reeditărilor, despre o colecție referitoare la Eminescu, în revista care l-a publicat prima oară pe poet și i-a impus astfel numele. Strîngerea la un loc, într-o colecție — Eminesciana — a tuturor studiilor despre Eminescu și opera sa echivalează cu un act de cultură, început de Editura „Junimea** din Iași. Dar și responsabilitatea și atenția la exigență derivă din valoarea acestui act de cultură. Iar drumul se întrevede lung. Eminescologia s-a dovedit una dintre modalitățile de sincronizare cu literatura critică universală. Volumele apărute (numerele doi și trei) reunesc studiile lui G. Ibrăileanu și Tudor Vianu despre poezia eminesciană. (G. Ibrăileanu — Eminescu, studii și articole. Ediție îngrijită, prefață, note și bibliografie de Mihai Dragan; Tudor Vianu — Eminescu; prefață de Al. Dima. Ediție îngrijită de Virgil Cuțitaru). Criteriile care stau la baza alcătuirii colecției nu sînt exprimate în aceste volume, faptul generînd întrebări legate de alcătuirea și succesiunea lor. Ce se va întîmpla spre exemplu, cu articole de valoare referitoare la Eminescu care nu pot face obiectul unui volum integral, cum sînt cele semnate de Maiorescu? Dincolo de ezitările începutului, volumele apărute fac, de pe acum, din Eminesciana o colecție de prestigiu. Mihai Drăgan, cunoscător al operei lui G. Ibrăileanu, reunește în această ediție studii din volume și din reviste, unele numai acum publicate în volum. Ansamblul studiilor oferă imaginea unui „cult** permanent pentru Eminescu și opera sa. Valoarea operei sale critice stă mai mult în această perseverență de a reveni la Eminescu pentru a găsi sprijinul unei mari valori artistice. G. Ibrăileanu și-a dispersat forța critică în multe studii, surprinzătoare în detalii. Din volume amintim : Evoluția spiritului critic; Critica socială extremă; Eminescu; Curentul eminescian; Pe lângă plopii fără soț; Note asupra versului, iar din reviste cele referitoare la edițiile poeziilor lui Eminescu. Analizele lui Ibrăileanu urmează nu de puține ori o linie didactică, urmărind să dovedească caracterul artist al operei lui Eminescu. Ibrăileanu constata, pe la începutul secolului, în costumele lui Eminescu că „Eminescu este un eveniment aproape inexplicabil în literatura noastră. El e așa de mare față de predecesorii săi, încît nu mai poate fi vorba de o „evoluție" a literaturii, ci de o săritură. (...) Predecesorii săi sînt atît de puțin artiști, și Eminescu atît de mare artist. El a moștenit atît de puțin și a creat atît de enorm de mult." Studiile urmează și un sens moral. Ibrăileanu n-a împărtășit ideea publicării postumelor, ocolind mereu sistemul poetic al lui Eminescu. Și aceasta pentru că postumele ar fi mai puțin artistice iar „acolo, unde Eminescu n-a pus toată arta sa, nu mai este el". Referitor la Eminescu activitatea lui Ibrăileanu are și un scop cultural mai larg. Criticul a fost permanent preocupat să realizeze o „ediție critică" a poeziilor care să și corecteze viziunea asupra lui Eminescu făcută de anterioare ediții ale poeziilor sale. Ibrăileanu a mers mai mult simpatetic în afirmarea marii valori a creației eminesciene, intuind și sentimental valoarea fără egal a poetului. Fără a călători în marile aventuri astrale eminesciene, criticul de la Viața românească îl urmărește credincios în drumurile artei sale. Cînd Tudor Vianu publică Poezia lui Eminescu (1930), considerînd că cele șase studii componente (Atitudini și motive romantice în poeziile de tinerețe; Eminescu și etica lui Schopenhauer; Voluptate și durere; Pesimism și natură; Luceafărul; Armonia eminesciană) se pot constitui ca unitate, nu se realizase o contribuție fundamentală în interpretarea poeziei eminesciene (exceptîndu-l pe Maiorescu). Cercetările aveau în atenție amănunte biografice, adunarea de documente și mărturii ale contemporanilor și mai puțin apropierea de opera eminesciană în ansamblu. Se adunau informații, se încerca identificarea izvoarelor pentru cutare poezie, lărgindu-se mult latura documentaristică de investigare. Contribuția lui Vianu la dezvoltarea eminescologiei trebuie apreciată avînd în vedere acest context. Metodele și scopul lucrării sînt prezentate de Tudor Vianu în Prefața primei ediții. Această caracterizare de sinteză și-a propus să arate cum „lirismul eminescian a ajuns la conștiința originalității lui eliminînd tot ce îi era străin, care sunt temele cele mai reprezentative ale acestui lirism, care sunt tendințele ideale care îl străbat și sentimentul de viață care îl însuflețește." Scopuri strălucit finalizate de critic. Vianu se apropie de poezia lui Eminescu mai mult în modalitatea lui Maiorescu deși reprezintă o nouă generație de critici. Un limbaj critic precis, analize amănunțite și riguroase, filiații surprinzătoare definesc un edificiu critic prestigios. De la început sunt detașate ferm categoriile de căpetenie ale poeziei lui Eminescu, încă din epoca poeziilor din Familia — lirica socială, filozofică și erotică. Tudor Vianu se mișcă lejer în spații culturale vaste, aduce în sprijin argumente docte, face apel la izvoare filozofice, mitologice, cosmogonice. Peste tot se simte dorința de a demonstra prin cît mai multe argumente sau atitudini similare. Motivul nu trebuie căutat numai în metodă ci și într-o anume temere a începutului. Intr-un curent de biografism exagerat sporeau riscurile unei prime sinteze. Comentînd Luceafărul, Vianu amintește cosmogoniile din mitologia greacă (un izvor serios era Griechische Kulturgeschichte de I. Bruckhardt) prin abundență de amănunte. Fără să depășească în profunzime Poezia lui Eminescu, celelalte studii grupate în secțiunile Analize și Interpretări dovedesc că Eminescu a rămas și pentru Tudor Vianu marele subiect literar. Este într-adevăr ciudat, cum remarcă și Virgil Cuțitaru că perioada de elaborare a studiilor eminesciene se suprapune exact peste timpul cît durase existența terestră a poetului — 39 de ani (Personalitatea lui Eminescu, 1925 — însemnătatea operei poetice și literare a lui Eminescu și permanența valorii ei artistice, 1964). De-a lungul acestei perioade, Tudor Vianu s-a apropiat de poezia lui Eminescu cu înțelegerea marelui cărturar, conștient de imensul drum al ei, care își are începuturile și sfîrșitul în marea universalitate. AL. RUJA Eminescu în limba maghiară Traducerea poeziilor lui Mihai Eminescu în limba maghiară s-a încheiat de fapt în anul 1966, cînd apărea la București, în tălmăcirea lui Kacsó Sándor, volumul „Eminescu költeményei" („Poeziile lui Eminescu") care cuprindea aproape întreaga operă poetică a Luceafărului literelor românești. De atunci însă au mai apărut multe traduceri din Eminescu în limba maghiară. Socotim că nu este lipsit de importanță să vedem cum a fost tradus de-a lungul anilor Eminescu în limba maghiară. încă în anul 1885 a apărut în Kolozsvári Közlöny în traducerea lui Sándor József poezia „Atît de fragedă". De-a lungul anilor aceeași poezie a cunoscut variante maghiare semnate de Révay Károly, Kibédi Sándor, Finta Gerö, Berde Mária și Franyó Zoltán (sunt poezii ale lui Eminescu care au cunoscut 15—20 de variante în limba maghiară). In anul morții lui Eminescu, Szamosajvári (Bran) László traduce pentru revista Szilágy Somlyó șase poezii. Primul volum de versuri Eminescu a apărut în limba maghiară în anul 1934 în traducerea lui Kibédi Sándor, pe atunci redactor șef adjunct al revistei „Korunk". In 1939 apare un nou volum, în Editura Minerva, de data aceasta în traducerea lui Finta Gerő. Intre timp revistele de cultură maghiare din România publică traduceri din Eminescu, printre semnatarii lor fiind Dsida Jenő, Gara Ákos, Fekete Tivadar. După eliberarea țării traducerea lui Eminescu se face într-un ritm deosebit, în 1950 apare o ediție bilingvă, în 1954 apare (în Editura Tineretului) volumul „Jó éjszakát!" („Somnoroase păsărele"), în traducerea lui Dsida Jenő, un an mai tîrziu ajungînd în vitrinele librăriilor și în biblioteci un alt volum, de data aceasta intitulat „Călin" (traducător Jékely Zoltán). Rînd pe rînd, de-a lungul anilor, apar noi volume din lirica eminesciană în limba maghiară. Kakassy Endre semnează traducerile din volumul apărut în anul 1961 în biblioteca pentru școlari a Editurii Tineretului. In 1962 apare un alt volum, iar în 1964 volumul bilingv „Luceafărul" în traducerea lui Franyó Zoltán și cu ilustrațiile lui Erdős Pál. După volumul din 1966 apare altul în 1968, un volum cu cele mai frumoase poezii ale lui Eminescu în traducerea lui Franyó Zoltán (la Editura Tineretului). In 1972 proaspăta editură „Facla" din Timișoara, editează într-un volum „Luceafărul" în limbile română, maghiară și germană, traducătorul fiind Franyó Zoltán, iar autorul ilustrațiilor clujeanul Vasile Pintea. In 1973 Editura Tineretului oferă cititorilor încă un volum Eminescu, cuprinzînd peste 100 de poezii. In același an editura clujeană „Dacia" reeditează traducerile lui Kakassy Endre, de data aceasta în volumul „Kék virág" („Floare albastră") (trebuie amintit aici că în 1959 Kakassy Endre a publicat monografia A fiatul Eminescu „Tînărul Eminescu"), iar în 1962 o monografie Eminescu. Szász Béla a tradus în 1956 o carte a lui Ioan Vitner despre Eminescu. Cunoscut bibliograf clujean Réthy Andor a întocmit bibliografia completă Eminescu în limba maghiară. Din această bibliografie reiese că pînă în prezent peste 100 de scriitori maghiari au tradus versurile lui Eminescu, în fruntea acestora situîndu-se, bineînțeles, eminentul traducător Franyó Zoltán. Alături de el trebuie amintite numele lui Kacsó Sándor, Szemlér Ferenc și Kiss Jenő. Renumitul critic Gaál Gábor scria despre Eminescu „ ... un registru larg, o viziune fantastică, biciuind cu pasiune nedreptatea socială, patriot înflăcărat, iubitor al naturii, umanist — Eminescu este unul din marii poeți ai României." Astăzi putem spune că aproape fiecare vers eminescian are una sau mai multe variante în limba maghiară. Cel mai mare poet al românilor este binecunoscut de cititorii de limba maghiară, și apreciat ca una din personalitățile culturii universale. Apariția simultană a două dintre romanele lui Tabéry Géza demonstrează că opera și amintirea scriitorului orădean sunt vii și azi. Editura „Kriterion" a publicat în limba română romanul său Cerbul, tradus de Veronica Bîrlădeanu. In introducere, Dan Zamfirescu afirmă despre traducere că ne face „să nutrim iluzia că, de fapt, această operă a fost scrisă direct în românește**. Deși este primul roman al lui Tabéry Géza, istoria literară consideră și azi Cerbul drept principala lui operă. Aceasta datorită probabil și faptului că el ridică la treapta reprezentării artistice destine cum au fost acelea ale celebrilor matematicieni Bolyai Farkas și Bolyai János. Drama acestor doi giganți ai spiritului a preocupat și mai tîrziu pe mulți scriitori și cercetători. Bolyai János, urmînd drumul deschis de tatăl său, Bolyai Farkas, a creat așanumita geometrie neeuclidiană, eliberînd din strînsoarea cătușelor probleme care de două mii de ani rămăseseră nerezolvate și deschizînd astfel drumul unor mari descoperiri matematice. Tabéry Géza evocă sugestiv cunoscuta opoziție spirituală, nutrită de suspiciunile lui Bolyai János, care-și depășise părintele. Se știe că tatăl a dat publicității marea descoperire abia după cîțiva ani, cînd, independent de Bolyai János, M. Lobacevski formulase și el postulatul geometriei neeuclidiene. Tabéry Géza conturează personajele în mod suveran. Romancierul își angajează conștient fantezia pentru a completa sau a substitui momente biografice pe care istoria nu le-a confirmat sau nu le poate confirma. El și-a scris romanul pe la mijlocul anilor ’20, cînd formulele școlii freudiene de psihologie invadează încercările literare ale vremii. Concepția freudiană influențează arta lui Tabéry Géza, chiar dacă pe alocuri concluziile diferă de faptele biografice confirmate. El a presupus, de pildă, existența unei legături între descoperirea făcută de Bolyai János și universul lui instinctual în care refulările abundă. Nici obiecțiunile de ordin estetic posibile nu pot contesta că eroii și descrierile de mediu din Cerbul, atmosfera istorică evocată, sunt tot atîtea confesiuni despre universul spiritual intim al scriitorului, în care idealurile cele mai pure se confruntă cu constrîngerile mediului social și natural. Dan Zamfirescu scrie în elogiosul Cuvînt înainte: „Printre sufletele mari, printre mințile scormonitoare de noi perspective, printre aceia care s-au străduit întru înălțarea acestor meleaguri așezate în calea răutăților dar și a marilor curente de idei, Tabéry Géza este unul dintre aleși". Palatul Frimont (Ed. „Kriterion") reprezintă ultimul popas în drumul pe care Tabéry Géza l-a parcurs ca romancier. Romanul oferă o frescă socială — Oradea secolului al 19-lea — fiind o profesiune de credință pentru idealurile de libertate burgheze. Acest fapt e semnificativ fiindcă prima ediție a cărții a apărut în 1941, după dictatul de la Viena, deci în perioada fascizării vieții sociale, cînd autorul a avut experiențe personale despre ceea ce se chema forța polițienească. Eroul principal al romanului este Beöthy Ödön, personalitate atrăgătoare a vieții publice orădene din epoca respectivă și Tisza Lajos, un reprezentant al familiei Tisza din Geszt, în care se relevă de pe atunci toate elementele patologice ale beției de dominație. în conflictele dintre democratul Beöthy Ödön și despoticul Tisza Lajos se conturează două caractere opuse, două concepții de neîmpăcat despre viață. Față de argumentele lui Beöthy Ödön, care se entuziasmează dezinteresat pentru progresul social, Tisza Lajos vine cu baionetele forței dominatoare. In această luptă inegală — conform operei — triumfă argumentele libertății, în ciuda înfrîngerilor de moment. ROBOTOS Imre tache papahagi dicționarul dialectului aromân . Cea de-a doua ediție a Dicționarului dialectului aromân, general și etimologic (Buc., Ed. Ac. R.S.R., 1974) e, întru toate, o lucrare monumentală, „augumentată“; ea se întinde pe spațiul a 1450 de pagini (studiul introductiv 100 p.). G. Călinescu spunea despre „Originea românilor “, lucrarea lui Al. Philippide, că e „grea ca piatra"; grea ca piatra e și lucrarea lui Tache Papahagi, grea de erudiție, încărcată de trimiteri, argumente, precizări, exemple... E rezultatul unei cercetări îndelungi și atente, pasionate și perseverente. T. P. a adunat o enormă cantitate de material (a se vedea nota de la pag. 1435, privind Colecția etnografică originală „Tache Papahagi", donată Academiei), a selectat acest material, l-a ordonat și l-a expus într-o lucrare ce impresionează, deosebit de utilă specialistului de pretutindeni, o lucrare ce reprezintă cu strălucire știința noastră peste hotare (text și în franceză). Studiul introductiv aruncă o privire generală asupra procesului, început mai demult, de „stingere lingvistică" a aromânilor, proces cerut de „natura circumstanțelor ..., de evenimente istorice" cunoscute și favorizat de anumiți factori. Sunt enunțate apoi particularitățile etnografice și economice (păstoritul, cărvănăritul, extrem de interesante precizările din nota de la p. 1435 cu privire la această principală ocupație a macedo-românilor, agricultura „anemică și sporadică", comerțul și industria casnică), particularitățile dialectale (fonetice, gramaticale, acestea mai ales, lexicale, paralelisme, coincidențe ...). Bun cunoscător al limbilor balcanice, un distins romanist, „acasă" în problemele limbii române vechi și noi, Tache Papahagi își încunună activitatea, rodnică, impunătoare și frumoasă, cu o lucrare, ce pentru noi, înseamnă și un mare act de cultură. Traian BLAJOVICI Unirea Memoria acestui pămînt, în ora pelinului răscopt, luminată de aurul iubirii, îndulcită de sacrele ruguri aprinse în suflete cu jarul dor al atitor îndemnuri. Veste însemnată cu fulger, chiuind pînă-n porțile soarelui. Apă ca vinul, din izvoare de totdeauna, încărcată cu iz de busuioc românesc, apropiată de buze și trupurile cu cel mai limpede cîntec umplîndu-le. Țarină și piatră rodind sub sărutul dat între frați, glasca de rîuri de munte, auzit peste veacuri, sprintenul horelor ghicit și de zorile celor mai ascunse planete ... Ion DAVIDEANU