Familia, 1980 (Anul 116, nr. 1-12)
1980-01-01 / nr. 1
FAMILIA 3 Cronica literară Opera lui Tudor Arghezi de NICOLAE BALOTĂ Impunătorul volum consacrat operei lui Tudor Arghezi pe care ni-l dăruie Nicolae Balotă are de la prima vedere meritul de a încerca să-și scoată obiectul din „purgatoriul literelor", din acel „con de umbră" care ar obtura „posteritatea imediată a celor mai mulți dintre scriitori". Situație reală, din păcate în ceea ce-l privește pe autorul Cuvintelor potrivite, dar care, credem, nu se subordonează unui principiu al fatalității, ci are explicații deosebite de la caz la caz. De ce a „pierdut teren" Arghezi în competiția sa cu Blaga, Ion Barbu, Bacovia? E o clasificare perenă ori numai un capriciu al momentului? Ce factori intră în joc, determinînd relativa ocultare a unei poezii de prima mărime, comparată nu o dată cu cea eminesciană? Iată întrebări la care precautul exeget nu dă răspunsul. Nu-i vom da nici noi, acum, mulțumindu-ne a indica două fenomene, oricum tangente la orice posibilă discuție pe această temă. Mai întîi e vorba de imaginea omului, care, aidoma unei fantome, bîntuie cu obstinație creația lăsată în urmă. Oricît am încerca a pune în paranteză hulitul eu empiric, nu putem a nu-1 lua în seamă, îndreptîndu-ne simpatia cu precădere spre rezultatele unui geniu de factură romantică, ultragiat, neînțeles și eventual secerat de timpuriu și drămuindu-ne-o în raport cu, de pildă, un olimpianism ajutat de longevitate, bănuit (cu sau fără temei) de calcule inevitabile, de contradicții ori măcar de un „prozaism" uman anevoie de scuzat. E o imagine convențională, poate chiar rudimentară, dar care pătrunde insesizabil în reacția estetică, modificînd-o în mai mare ori în mai mică măsură. Balanța publică se înclină, trebuie s-o recunoaștem, în favoarea cazului dramatic, existențial nerezolvat, a destinului frînt, ca și a liniarității de conștiință și de conduită. în al doilea rînd trebuie reamintit caracterul extrem de complex, ireductibil la o singură formulă, al operei argheziene, genial-luxuriante, stufoase și pline de arcane în care pasul comentatorului riscă a se încurca în orice clipă. Arghezi a mers pe mii de cărări și restituirea lor într-un întreg, înscrierea lor într-o hartă fidelă e o operație de o uriașă dificultate. Excepționalele premise în posesia cărora se afla Nicolae Balotă la începutul lucrării sale, erudiția, travaliul neobosit, aerul de compus suis, cum s-ar exprima el însuși, l-au avantajat neîndoielnic. Exegetul a dat dovada unei superioare comprehensiuni față de obiectul său, urmîndu-i meandrele nu numai prin abstragerea necesară, dar și prin implicarea în concretul textual, într-o, de multe ori, vibrantă identificare cu mesajul criptic al poeziei în cauză. Echilibrul dintre hermeneul și autorul abordat s-a înfăptuit prin deschiderea suficient de largă a primului față de cel de-al doilea, în spiritul în care G. D. Painter condiționa, în cartea sa consacrată lui André Gide (Mercure de France, 1968), comentariul închinat scriitorului de geniu: „Pentru a-i înțelege, trebuie să împărtășești prin intermediul lui această experiență; pentru a o critica trebuie să rămîi pe jumătate cufundat în ea în momentul redactării acestei critici. Nici un critic nu va parveni să sesizeze cele mai bune calități ale lui Gide, dacă n-a renunțat mai întîi la dorința de a se situa deasupra lui". Indiscutabil aflat la „nivelul" lirismului arghezian, Nicolae Balotă pune accentul pe portretul unui Arghezi nihilist, „geniu al artei și al neantului", în așa măsură încît unui critic (Valeriu Cristea) i se pare că e vorba chiar de imaginea dominantă, emblematică. Poetul se afla într-o criză de identitate: „în conștiința acestei identități descoperim o leziune, o traumă care face imposibilă recunoașterea de sine, și chiar identificarea cu sine". O propensiune a „neființei" îl stăpînește mereu pe autorul Florilor de mucigai: „între a fi și a nu fi distanța infinită tinde mereu să se reducă la zero...“ Psalmii n-ar exprima decît o convorbire cu o irealitate corozivă: „... tulburarea ontică își are pandantul în marea dilemă a omului în fața unui Dumnezeu identic minat de neant, pendulînd între ființă și neființă", ajungindu-se pînă la o paralelă cu autorul Idiotului: „Panica golirii de sine se preschimbă în înfruntare, ca și la omul din Subterana lui Dostoievski". S-ar părea că acesta e autenticul Arghezi, predispus la „tăgadă", „un mare poet al neantului, al vidului" cum conchide cronicarul amintit al cărții lui Balotă. Și totuși... Poetul materialității, al lucrurilor luate în imanența lor greoaie și agresivă ori luminos-fragilă, nu e la fel de autentic pentru a corecta caracterul exagerat generalizator, pe alocuri, al caracterizărilor citate? Explicația ne-o dă însuși Nicolae Balotă care în alte pagini vorbește, situat la un alt „nivel" al operei, despre „Un suflet virgilian, amator de voluptăți oferite cu măsură de roadele pămîntului cultivat cu chibzuință", despre „un ochi țărănesc deschis" ca și despre elogiul rodului, cu un caracter compensator în structura morală a viziunii: „Lauda rodului, chemarea sa în binecuvîntări revelează o fervoare profundă pentru tot ceea ce germinează, produce și se reproduce, un patos al fecundității. Acesta răspunde unui patos echivalent al neîmplinirii". La fel o plină de semnificație recunoaștere a puterii analogic-materiale de care dispune verbul poetic: „Vigoarea vitală pe care poeții o extrag, din pămînt, din cer, ori din ei înșiși, trece prin acest analogon al tuturor celor ce sînt cuvîntul." Glosînd într-un loc absența totală a misterului ce ar stigmatiza lirica argheziană („Poetul nu exaltă taina", ca și „Nici-o voință de mister nu se manifestă în poezia lui, nici-o romantică voluptate a misteriosului"), exegetul admite mai la vale: „Cuvîntul este în sine un mister. El derivă din Verbul primordial și păstrează, deși profan, o urmă a sacrului". Ori în universul „miniaturalelor": „...cele umile pămîntești se învrednicesc de aureola sacralității". Ce rezultă de aici? Prin sondarea operei lui Tudor Arghezi într-o direcție sau în alta nu se obțin decît rezultate parțiale, strălucite capitole ale unei unități care lipsește. Asumîndu-și cu mare pricepere și fervoare creația analizată, N. Balotă o parcurge în înlănțuirea-i tradițională de parcele, duce la capăt munca unor critici ce au ajuns la un consensus omnium. Oglindirea e mai de efect decît oricînd, solară răsfrîngere orbitoare. Dar principiul ultim, cel ce trebuia dedus printr-o eventuală violentare (aparentă), prin sacrificarea unor aspecte secundare sau prea bine cunoscute, se lasă așteptat. Avem în față o superbă încununare alexandrină a unui ciclu de interpretări, la temelia căruia stă clasica Introducere în poezia lui Tudor Arghezi a lui Șerban Cioculescu, iar nu inaugurarea unui alt ciclu. De acum încolo Arghezi trebuie însă mai puțin descris cît energic frămîntat, ca o pastă din care critica să obțină forme noi. Spre a fi sustras din „conul de umbră", bardul Cuvintelor potrivite se cuvine a fi supus unui hotărîtor efort speculativ, similar celui săvîrșit de Alexandru Paleologu în legătură cu Sadoveanu. Gheorghe GRIGURCU Privighetoarea albă de ILIE MĂDUȚA Pe Ilie Măduța critica noastră îl ține într-o zonă de penumbră, firește că nu chiar pe nedrept, deși uneori discreția din jurul său pare prea compactă. Firul prestigios al lui Doinaș, dar cu ocazia primului volum („Corabia autohtonă"), a avut ecou doar în critica timișoreană, singura mai atentă și mai săritoare față de producțiile poetului. Natură, în fond, solară, cu instincte cumpănite și reglate spre jubilație, Ilie Măduța captează într-o poezie de notație (campîndită de calofilie și excese prețioase) stări armonice și prinde în filigran clipele de beatitudine cosmică. Cît timp se păstrează în cadrele acestui flux al vibrațiilor naturaliste, filtrate printr-un tonus sănătos, poezia sa este delicată și fără zbatere dramatică, simplu ecran al armoniei exterioare. Ceea ce sancționează, însă, acest univers cu puls domol și respirație lină, căutînd să-l pună sub o emblemă tragică, este înclinația meditativă. „Tensiunea dialectică" ce străbate aceste poeme este consecința unui impact între principiile vitale și cele ale reflectării, fiecare ghidînd sensul poetic în cu totul altă direcție. Tinzând incontrolabil către exultanță, ritmul poemului e mereu întors din drum și abătut spre melancolie în urma unei injecții cu ser meditativ. In aparență, pare a fi vorba de o oscilație nu lipsită de valențe tragice și lucrul a și a fost spus răspicat de Alexandru Ruja (firește, doar la cîțiva ani după Doinaș, dar în aceeași termeni). Poetul însuși, mai conștient de această (necesară, nu-i vorbă) tensiunea poemului decît de alte aspecte ce-i sînt mai proprii, a întreținut mereu iluzia unui joc între poli prin texte confecționate cu oarecari distorsiuni. In realitate, însă, unitatea contrariilor lipsește iar poemul e disputat, aproape mecanic, între fluxul notațiilor și intervenția meditativă. Atelajul e însă cam eterogen, iar funcțiile menite să tragă cazul poemului înainte nu cooperează mai deloc. Ceea ce se obține, de cele mai multe ori, este un fel de operație plastică prin care se plasează pe fața jovială a poemului cîteva detalii întristate. Ultima plachetă a poetului, însă, aproape că scoate din cauză propensiunea spre solaritate, poemele alimentîndu-se acum dintr-un eveniment tragic ce se interpune cu pregnanță în calea pornirilor euforice. Privighetoarea albă este Elegia sa pentru floarea secerată, Ilie Măduța încercând să refacă exercițiul spiritual al lui Jebeleanu de abstragere din neant a ființei iubite (aici — fiica). Poemele au o neascunsă autenticitate biografică și, în ansamblu, sunt dovada unui calvar moral și spiritual. Serenitatea este substituită de patosul elegiac iar armonia ființei și a cosmosului de dezechilibru. Poemul devine un extenuant exercițiu de recuperare a ființei din moarte, prin ritualuri disperate ale voinței și imaginației. Obiectele rămase, amintirile etc. devin punctele de pornire ale unui act de negare a absenței, dar și de evidențiere tragică a ei. Moartea e, însă, circumscrisă ca eveniment strict personal iar poemele își refuză orice metafizică. Marcat de oroarea tragediei, de absurdul întîmplării, poetul nu reușește să-și ridice suferința la exemplaritate, rămînînd la o jelanie patetică. Retorismul apare de la sine, mai ales că acum porțile meditației sînt larg deschise iar aceasta duce — la Ilie Măduța parcă inevitabil — la o criză livrescă. Fără a tulbura în fond, ordinea lumii și fără a se ridica la proporții cosmice, evenimentul e dimensionat totuși, prin referințe livrești, prin punerea sa în context mitologic, ceea ce sporește peste limite retorismul: ,„..// Ce-i crima săvîrșită de firul crud al ierbii / și steaua care pierde-n văzduhul negru ce-i? / E-o vină, e-o pedeapsă ce-o poartă-n ramuri cerbii / și-o poartă-n crucea nopții moșneagul din bordei. // Ea singură și-afară hoitul întregii lume / necurățit de bube afta și se-micuiba, / băteau în țărmul vieții trilemele de spume, / doar pliscul hlb al morții mai mult se încuiba. // La Naxos gîndu-mi zboară cînd părăsiră fata / striga spre largul mării chemîndu-l pe Tezeu — / în ceasu-acela mintea de scrum și beregata — / mă-ntreb cu plînsu-n funii, oare i-a fost mai greu? // Mai greu lui Sisif piatra cărînd-o din genune / cu melci și mîluri oarbe suflînd pe șleau pustiu, / urcată și scăpată în smîrcuri și tăciune / ca frigul și sudoarea, mai greu aș vrea să știu // i-a fost ca fetei acelei, de fata mea e vorba, / cu ochii holbați de spaimă și buza-n mușcătură...? / Tantal e-o fericire neajungîndu-și unda / și poamele zemoase departe de-a sa gură, // de sete ars și foame el își știa pedeapsa / și baremi zeii aprigi îl privegheau din cer, / dar fata, din ce nume zestre și-a strîns năpasta / gemînd în năruirea de abur și de ger? //...“ în ansamblu, cartea are o coerență dramatică inextricabilă, dată de evenimentul care o propulsează, și un flux elegiac, mai discret sau mai patetic, o străbate de la un capăt la altul. Ea este, însă, mai puțin coerentă valoric, înglobînd texte naive alături de creații închegate, și este de-a dreptul eteroclită sub raportul formulelor expresive. De o mare congruență a atitudinii și sentimentului, ea nu are nici una în ordine estetică, poeme de o delicată simplitate stau alături de discursivități și folclorisme (acestea gustate, totuși, de Lucian Alexiu), poezia de notație alături de cea de speculație, iar adesea influențele detectate în cărțile anterioare se strevăd cu limpezime (ce-i drept, multe texte sunt reluate). Ceea ce pare mai aproape de puterile poetului e un lirism de atmosferă elegiacă în care o vagă umbră tragică e infuzată unui cadru natural. Mici bijuterii în care, de sub notațiile simple, se ridică un abuz de tristețe și în care circuitul sentimentului devine încetul cu încetul cosmic. Cu cît desenul de pe oscilogramă e mai discret, fără amplitudini patetice, sugestia tragică devine mai consistentă: „In alb / ca prunii / în cununa lor sfîntă. / Sfielnic murgul cîntă. // In alb / ca vîrful / norilor pe muncele. / De-acuma stele, și stele, doar stele. //In alb / ca pumnalul / cu care ne-nseamnă zorii. / De-acum vîntul, și norii, doar norii." AI. CISTELECAN