Familia, 1982 (Anul 118, nr. 1-12)
1982-01-01 / nr. 1
Cronica literară izvorul și clipa de GRIGORE VIERU Diagramă revelatorie pentru starea actuală a tradiționalismului poetic, cartea lui Grigore Vieru — considerat de Marin Sorescu, într-o prefață și caldă și aplicată, „unul dintre cei mai însemnați (poeți, firește, n.n.) din R.S.S. Moldovenească" — este și o demonstrație de acuratețe și coerență a viziunii lirice. Fără a apela, cel puțin în cuprinsul acestei antologii (dar nici în al celei precedente, de la „Junimea", inclusă, de fapt, aproape în întregime în „Izvorul și clipa"), la retorica modernă a spiritului și fără a avea complexul acestei retorici, poetul își pune în ecuație inima și sufletul, într-o manieră confesivă simplă și directă, iar armele sale de seducție vor ataca în principal corzile de sensibilitate. Cu o imaginație pătrunsă de grație și desfășurată în fulgurații, el se va roti ca un fluture în jurul cîtorva „teme" ale eternității, construind o feerie a devoțiunii, sanctificîndu-le prin adorare, dar și lăsîndu-le cîteodată în bătaia suavă a aleanului. Există în poemele sale un scenariu al viziunii, aproape riguros, în care elementele se înlănțuie și se întrepătrund, într-o iradiere reciprocă de semnificații. Tabla de valori a poetului are înscrise pe ea cîteva cercuri ale iubirii și adorației, dispuse concentric, și sentimentul său de venerație le va străbate pe rînd, într-o mișcare de delicată elevație. Grigore Vieru scrie o poezie „umană" și sensibilitatea sa are întotdeauna un obiect asupra căruia se va aplica exercițiul adoratoriu: casa părintească, mama, copiii, femeia, pămîntul natal și — deasupra tuturor, absorbindu-le și consfințindu-le — limba strămoșească. Există, în această suită de valori sacre, doi centri care vor acumula toate semnificațiile celorlalte elemente și-i vor întreține poetului veșnic aprinsă flacăra devoțiunii: mama și limba. Erotica sa va prelua, în parte, mitologia eminesciană din „O, mamă ..și va transfera fervoarea într-un cult al Mamei, simbol al ocrotirii, al jertfei, al suferinței și răbdării, dar și al statorniciei și dăinuirii. Inflexiunile senzuale aproape că vor dispare și portretul feminin are un aer sacru de icoană. Adorația mamei presupune, totodată, venerarea istoriei și a pămîntului, simbolistica maternului fiind, de fapt, fereastra prin care poetul comunică cu substratul originar. Această transgresie a adorației, care va coagula toate elementele într-unul singur, culminează cu cîteva ardente imnuri ale limbii în care devoțiunea capătă o luminozitate mistică. Integrînd în sine cosmosul și istoria, limba rămîne, în același timp, spațiul celei mai pure intimități, ultimul refugiu al ființei și suprema ei dovadă de identitate: „în aceeași limbă / Toată lumea plînge, / în aceeași limbă / Rîde un pămînt. / Ci doar în limba ta / Durerea poți s-o mîngîi, / Iar bucuria / S-o preschimbi în cînt. / / în limba ta / Ți-e dor de mama / Și vinul e mai vin / Și prînzul e mai prînz. / Și doar în limba ta / Poți rîde singur / Și doar în limba ta / Te poți opri din plîns. // Iar cînd nu poți / Nici plînge și nici rîde, / Când nu poți mîngîia / Și nici cînta / Cu-al tău pămînt, / Cu cerul tău în față, / Tu taci atunce / Tot în limba ta." Scenariul adorației va cuprinde, alături de mamă și grai, întreaga tradiție spirituală, de la creația populară pînă la întemeietorii culturi noastre clasice. Tonalitatea fundamentală a lui Grigore Vieru este o tonalitate eminesciană, de vrajă elegiacă, dar și una folclorică. De altfel, poetul va face numeroase exerciții de identificare cu spiritualitatea populară și prelucrările sale de motive, oarecum în spiritul antologiei blagiene, își au corespondentul în „Anonimus“-ul lui Horia Bădescu. Aceeași stilizare, avînd ca pretext o sugestie folclorică, va duce spiritul popular într-o creație proprie, de o rară gingășie și puritate a sentimentului, într-o transcripție estetizantă, mizînd pe impoderabilitate: „Nu mi-s dragi pe cer nici stele, / C-ai privit și tu la ele. // Nici pădurea verde nu, / C-ai trecut prin ea și tu. // Și nici marea, nici lumina, / C-ai atins-o tu cu mîna". în fond, însă, procesul de stilizare ține, la Grigore Vieru, de înseși principiile devoțiunii și mișcarea imaginației sale va fi orientată în permanență spre dematerializarea obiectelor. Relația poetului cu lumea, inclusă într-un climat de tandrețe și intimitate, e o relație ritualică, de pioasă adorație, și sentimentele sale se vor orienta spre întreținerea unui cult al iubirii. Fervoarea sa, prelucrată miniatural, va proiecta lucrurile și ființele într-o zonă a grației, suavizîndu-le pînă la eterizare și luminiscență pură. Plastica sa e de tip impresionist și va devia întotdeauna concretețea spre aură. Topite în lumină și în muzicalitate, lucrurile plutesc în elevație, abia împinse de răsufletul pur al tandreții și pioșeniei. Estetică a spiritualizării lumii, a translației ei spre gingășie și inocență, estetica lui Grigore Vieru se va exercita cu maximă ardență calofilă și va scăpăra în fulgurații. Dacă substratul ei sentimental are profunzime și ritm, stratul ei expresiv are o montură delicată asemeni florilor de păpădie, între fervoarea devoțiunii și între transcrierea ei pare a exista un decalaj de amplitudine și intensitate. în vreme ce prima are un suflu inepuizabil, cealaltă trăiește dintr-un puls al delicateții; în fond, însă, în cuptorul încins al sufletului sunt prelucrate bijuterii a căror înlănțuire în coliere acoperă intensitatea combustiei interioare. Simțul poetului pentru nuanță și pentru pîlpîirile inimii își găsește o expresie deplină în acele poeme care recepționează mișcări imperceptibile sau desenează unduirea unui sentiment: „Ah, din cămașa ta / Foșnind ca frunzarele, / Trupul tău gol ieșea / Ca din nouri soarele. // Ieși, soare, ieși, / Că ți-oi da cireși!... / Erai umedă ca un culbec. / Frumoasă și umbra-ți era, / încît voiam să mă plec / Să-i spun la ureche ceva. // Melemelc / Codobelc... Poet al delicateții sufletești și al grației, Grigore Vieru, cu mîinile tremurînd în adorație, oficiază, parcă, într-un templu al purității. Limbajul său, euforic și feeric, operează o ingenuizare a cosmosului și pare descins dintr-o armonie purificatoare și înclinat spre încîntare și incantație. Poemele trăiesc din înfiorare și practică stilistica devierii lumii spre sacru. Serafică și delicată, strălucind de o imaginație răsfrîntă în boabe de rouă, poezia sa, peste care bate un ușor alean eminescian, are un mister al ei inconfundabil — misterul sufletului căruia nu i-a rămas decît iubirea. Ea nu va da spectacole dramatice sau ironice, ci va arde mereu în flacăra pură a devoțiunii și dorului. Al. CISTELECAN FAMILIA 3 CIFRU CIUDAT Unde ești, unde ești grafie a lumii cifru ciudat unde ești floarea Bizanțului Orfeu respiră greu printre lemurii și-sruguri demente poverile de trestii ce-i sugrumă sunetul, alergarea Oracolul nu s-a-mplinit veștmîntul de gheață nu s-a topit drumul din moarte nu mai întoarce iscodirile toate-s zadarnice , oase ciuruite de frig miroase aerul și straturi de rugină se-ntind peste conul de umbră Grație a lumii cifru ciudat unde ești, unde ești floarea Bizanțului ADMONESTAT DE PRIETENUL MIRCOP Prins în perdeaua de fum, în aburii subtili, alcoolici ai simpatiei încercînd să determin culoarea adevărului, masca sub care se arată lumina în ochii celui introvertit, admonestat de prietenul Mircop pentru lipsă de realism, pentru recidivă și dragoste, visîndu-mă parașutat în Groenlanda dintr-un aparat de zburat primitiv — cum erau toate aparatele de zburat, în Evul de Mijloc, impresionat să constat că tramvaiul 3 mă așteaptă lingă gheizerul Thompson, revoltat că am putut să întîrzii atîta, nici nu știu cum mi-am deșurubat de pe umeri capul și l-am strîns în brațe și-am rîs Miron BLAGA imanența literaturii de EUGEN NEGRICI Teza lui Eugen Negrici cu privire la „expresivitatea involuntară" e suficient de cunoscută pentru a fi nevoie să revenim asupra sa. în imanența literaturii, „partea a treia a lucrării" în cauză, autorul încearcă a motiva „extensia literarului" punînd accentul pe „raportul de consum" (subiectiv, dinamic), care ar relativiza nu numai limbajul static al semnelor, aflat la „un nivel mort și abstract" (langue), ci și distincția dintre limbajul referențial și cel emotiv, altfel spus dintre funcția denotativă semnului și cea conotativă, care de la Saussure „guvernează despotic teoriile lingvistice": „E de ajuns să ne gîndim că nu există, în realitate, un raport univoc între semnificat și semnificant. Oricărui text i-ar aparține — fie acesta și științific —, cuvintele nu apar dintr-o dată traductibile într-un denotatum care să le epuizeze posibilitățile de semnificare; la fiecare nouă privire asupra lor, semnificațiile se înmulțesc și se adîncesc". îndrăzneala unui atare punct de vedere e cuceritoare, deși, asemeni oului lui Columb, avem a face cu o observație care ar fi putut apare (a și apărut sporadic) cu mult înainte. Un impuls de „transfigurare" literară pornește, desigur, din partea receptorului, antrenînd într-o oarecare măsură textele neutre, nu doar legendele parabiblice, jitiile, coborîrile la munci. Fiziologul, cărțile de prevestire, dar și actele administrative, descripțiile științifice, însemnările de grefier, mica publicitate etc. Negriei se leagănă în visul unei literaturi sans rivages, a unei gigantizări a conceptului care tinde să se identifice cu cel de text. Gîndul ne duce la tehnica informatorului din pictură, în cadrul căreia accidentul, uneori copiat din natură (pete, crăpături, forme organice) se prezintă investit cu o semnificație emoțională, opusă rigorilor de tot soiul, ca o respirație liberă a simțului estetic. Evident, precauțiile scientizante sînt de prisos, ele probînd, în chiar pedanteria cu care sînt montate, exclusiv acuitatea interpretului, autenticitatea conștiinței care „capitulează". Știința îi acordă un certificat de bună pregătire în virtutea căruia devin posibile „excentricitățile": „Codurile noastre, nefiind structurate pe o schemă de definiții logice și abstracte, ci mai ales pe etajări de dispoziții emotive, de gusturi și obișnuințe de cultură, de reprezentări subiective prefabricate, de previziuni individualizate, se va naște, chiar împotriva voinței noastre, un val de asociații semantice, de sugestii fonice confuze, de conotații incodificabile și arbitrare, amestecate cu ipoteze asupra acelorași conotații". Acest cîmp de virtualități semantic-afective rodește prin prisma teoriei lui V. Șklovski, adică prin descoperirea ecarturilor așteptării și nu prin investigarea celor ale emisiei, practicată de marea majoritate a cercetătorilor, de unde ar rezulta lipsa unei „structuri obiective a operei". Este aceasta din urmă doar o funcție, cu un suport scriptic variabil, așa cum e înclinat a crede și Gérard Genette? Nu există o imanență a creației, în afara razei sensibile, atît de capricioase, a cititorului? Sunt întrebări la care Eugen Negrici pare a da un spectaculos răspuns subiectivist, cu toate că la un moment dat admite: „Implicate peste tot, elemente literare așteaptă a fi relevate atît la nivelul microstructurilor verbale cît și la nivelul macrostructurilor compoziționale". Aceste „elemente" care „așteaptă", această „lume de minuni adormite" în scrierile fără intenționalitate literară nu sînt decît produsul unei educații artistice, ale codurilor de referință de care beneficiază receptorii actuali? De fapt, existența semnificațiilor e dată, zăvorită într-un obiect a cărui înțelegere estetică nu se poate circumscrie mulțumitor factorului intenționalității receptorului, după cum nici o creație „legitimă" nu poate fi epuizată prin ceea ce a dorit să facă autorul său și nici prin ceea ce a crezut că a izbutit. Eseistul polemizează aci cu o mentalitate raționalistă exiguă, neinteresantă azi, care întoarce spatele eboșei devenirii, surprizei. „Intenția" este doar un indice superficial, neconcludent, în confruntarea sa cu semnul estetic, indelebil și imuabil, deși supus unor răsfrîngeri nesfîrșite care îi pun în valoare latențele. îi dăm însă întrutotul dreptate autorului cînd observă că: „Nu e deloc exagerat să se vorbească de o retorică a prozei neliterare pentru că — așa cum arăta Northrop Frye — nici o structură construită din cuvinte nu poate transcende natura și condițiile specifice cuvîntului", și mai ales cînd aduce contribuții decise pentru fondarea unei asemenea retorici. Negriei e un excepțional cititor, scotocind dedesubturile textelor și înfățișîndu-ni-se cu mîinile încărcate de dovezi suculente, în care viața continuă să fermenteze. Conduita sa e a unui prozator care dă la o parte în chip inteligent „teoria" pentru a se delecta cu substanțialitatea morală și senzorială a faptelor, pentru a le răsuci turmentat de concret. Iată ce găsește cu cale să noteze în marginea unor însemnări judiciare: „Am fi spus, la un prim nivel al lecturii, că asistăm la o teribilă lecție de mizantropie, dacă nu am ști că tot ceea ce apare aici și altundeva drept repugnant, nedemn, deplorabil izvorăște din neputința conștiinței de a-și suporta tulburarea, că pînă și cruzimile abominabile sînt roadele voinței ei de confort". Despre amuzant-vetusta Antropologhie a lui Pavel Vasici- Ungureanu, apărută la Pesta în 1830, aflăm cîteva date edificatoare prin mijlocirea unei lecturi epicureice, pusă în priza imaginației, precum un festin al echivalărilor: „ ... unele paragrafe cu clasificări și definiții sui-generis fac loc cîte unei denominări latinești, un fel de acoperiș savant sub care folesc ființele hirsute ale cuvintelor și împerecherile lor. (...) o pedagogie cataclismală de redobîndire a reflexelor și de recuperare". Pentru ca exegetul să se stabilească integral într-o priveliște insolită, să se mute trup și suflet în ținutul propriei sale literaturi de inspirație... neliterară: .......întreg acest text încărcat de nume dintr-un ținut necunoscut, ce trebuie învățate ca atare de călător, este un peisaj science-fiction, descris riguros, pentru a putea fi raportat la întoarcere". Ca și Marian Popa, ca și Livius Ciocârlie, Eugen Negriei cultivă o meticuloasă fantezie rece, care în volutele sale de o strunită exuberanță, constrînge textele a-și divulga fața ironică atunci cînd aparențele sunt ale gravității ori fața gravă atunci cînd aparențele semnalează ironia, într-un regal al umorului național: „Ei bine, aici, fără nici o glumă, se află o tradiție. De zeci de ani se tot forjează la acest stil și iată-l acum alunecos și fără cusur. Pusă în funcție, emisia e desăvîrșită, formulele curg fără bulboane...". într-adevăr, fără nici o glumă. Gheorghe GRIGURCU Ștefan CALARAȘANU @ arheolog (lemn)