Familia, 1888 (Anul 24, nr. 1-52)
1888-07-24 / nr. 30
II ________________________________________________________________________________II ORADEA-MARE MAGIVARADI Ese in fiecare duminecă.IN ANUL XXIV. Prețul pe un an 10 fl. Pe V2 de an 5 fl.; pe */1 de an 2 fl. 70 cr. 24 iuliu st. v. Redacţiunea: Ir. 30. 1888. 5 august st. n. Strada principala 375 a. Pentru România pe an 25 lei. ir . ~n Călătoria și petrecerea lui C. Porumbescu la Nervi. (Din scrisori remase de dânsul) (Incheiare.) Nervi 22 decembre 1882. nu și astădi am avut prea mare bucurie, numai nu șciu de mi-a și oprit .. . Asera primii iubita-mi violină. Eră pe la amurg, fără a o desface din scrin, grăbit cu ea, cum numai mi-o aduseră de la poştă, la mare. Bolnavii încă nu eşiseră la promenadă. Me coborii de mal la vale până la albia mării; marea lină şi netedă ca oglinda, aerul aşişd ere lin şi dulce până la încântare ! Jos, la albia mării, scot violina din scrinul ei, ■direg cordele, mirare ! numai »,« era ceva slobodită, pare-mi-se, cum o slobodisem eu singur la Braşov; ■celei alte corde, cum se cade ! Me radem de un pisc ■de stâncă, ce străbatea din mare şi gândesc, ce are să cânt. »Ah,« îmi respunsei un gând: »voi cântă aceea, ce şi mie mi-i mai drag şi ce-i mai drag şi naţiunii mele: voi cântă Doina, să o audă Mediterana şi Mediterana să o ducă Oceanului, şi să şcieţi antipozii noştri dincolo, că numai un cântec ecoborât din ceriu şi acela e — Doina . . . O, şi aş fi putut ceva alta să cânt la prima-mi întâlnire cu unica mea iubită, cu violina, pe pământul nostru străbun — am dis nostru ? — da, că şi ea, draga şi scumpa mea e de pe acest pământ, din — Cremona. Cântai cam lung scumpa-mi Doină şi parcă nu me puteam despărţi de ea ! Mi se părea că miliardele de stele şi steluţe, ce se uitau la mine din — mare, sclipiau vesele duioase, precum era şi’ inima mea, cufundată intrâgă in mlădiosele acorde a Doinei, ce erăş mi se părea, că âncă nu-o cântasem cu atâta simţement, ca acum . . . Fini cu un suspin şi de satisfacţiune şi de jale ... şi de-odată aud sus pe ţermuri o mulţime de mâni aplaudând . . . »Bravo!« strigă o voce baritonă. »Ah, monsieur vous etes un artiste!« — Me uit in sus: termul era plin de lume; urâ o damă sta la spatele mele .... »Dta, domnule, ești Român!« continuă, cum mi se pare, tot acea voce baritonă »Da!« respunsei. »De unde?« — Din Bucovina. — »Ah,« zise apoi vocea de pe țărm cătră vecinul seu, apoi cjise : »Doina Românilor conține intreaga lor istorie de suferințe.« — Eu cunosc Doina, am audiit-o de multe ori pe câmpiile Bulgariei cântându-o soldații români; dară pe fluere și fluerașe, pe violină încă n’am audit-o până acum. Dta ai cântat-o, domnule, prea frumos şi pare-mi-se că cu — tată inima! vorbitorul eră generalul rus Totleben carele sta de-a braţeta cu ministrul Germaniei Bötticher din Berlin; eră dama dela spatele mele eră o damicelă din Esthlandia, fiica aşişdere a unui general rus, anume de Foppen. Ve puteţi închipui emoţiunea mea de bucurie__ întors apoi şi eu pe term, me incungiurară domni şi domne felicitându-me pentru »frumosa Romanţă« numindu-mi-se care din care pe nume: cela din Anglia, cela din Rusia, altul din Germania şi eră altul chiar din Canada, din Elvaţia şi Franța. In fine veniră doi inşi la mine, unul mai tiner, altul ceva mai bătrân și mi se presintară, primul ca Boito, altul ca Marco Sala, ambii italieni .... Nervi 28 decembre 1882. Izilele trecute mi-a fost forte rău. Acui mi-e mai bine decât eri, dar încă nu aşa precum aş dori. Din causa slăbiciunii am adese s socotiri de inimă şi friguri, de aceea m’am pus in pat. Medicul dice, că de tuberculosa nu pute să fie vorbă (?) şi mi-a dat o mulţime de cărţi umoristice de cetit, er o damă mi-a trimis un album minunat de copie de ale dumnecjeescului Raffael. Nu ştiu de ce adi mi-i atât de jale după ăi mei, tătuță, Marica, Ștefan, și mai cu seama pădurea Stupcii adi tot. (Jiua mi-i in cap — par că o văd albă și plină de zăpadă! O deaca aș fi acasă, ce aș umblă cu icoanala Crăciun.) Doamne, doamne vede-voi încă scumpa mea Stupcă — o! numai încă odată s’o mai ved și apoi să ... . Nervi 30 decembre 1882. Fraţiore dragă, oi mai scăpai odată din ghiarele morţii şi me simt ărăş atât de bine. I,zici că tusa mea e triler de ciocârlie ? . . . Frumos triler, ca lătratul cânilor, precum azis mai deunădi englezoaica cea lungă cătră comicul dresdian, şi adecă franțuzesce : »Monsieur je tousse comme un chien — dar el: — »Pardon, Mme vous toussez comme une chienn« (adecă nu ca cânele, ci ca o cățea,) la ceea se ’ntorsa in altă parte. Pe urmă ei s’au împăcat, dar nu pe multă vreme. Englezoaica fashionablă târăe după sin^ vecinie un sac de piciore, dar odată l’a uitat in sala de cetit și dresdianul i l’a furat; mai apoi vine ea speriata că unde e sacu de picioare, caută in sus 30