Familia, 1888 (Anul 24, nr. 1-52)

1888-07-24 / nr. 30

II ___________________________­_____________________________________________________II ORADEA-MARE M­AGIVARADI Ese in fiecare duminecă.IN ANUL XXIV. Prețul pe un an 10 fl. Pe V2 de an 5 fl.; pe */1 de an 2 fl. 70 cr. 24 iuliu st. v. Redacţiunea: Ir. 30. 1888. 5 august st. n. Strada principala 375 a. Pentru România pe an 25 lei. ir . ~­n­ Călătoria și petrecerea lui C. Porumbescu la Nervi. (Din scrisori remase de dânsul) (Incheiare.)­­ Nervi 22 decembre 1882. nu și astădi am avut prea mare bucurie, numai nu șciu de mi-a și o­prit .. . Asera primii iu­bita-mi violină. Eră pe la amurg, fără a o desface din scrin, grăbit cu ea, cum numai mi-o adu­seră de la poştă, la mare. Bolnavii încă nu eşiseră la promenadă. Me coborii de mal la vale până la al­bia mării; marea lină şi netedă ca oglinda, aerul aşişd ere lin şi dulce până la încântare ! Jos, la albia mării, scot violina din scrinul ei, ■direg cordele, mirare ! numai »,« era ceva slobodită, pare-mi-se, cum o slobodisem eu singur la Braşov; ■celei alte corde, cum se cade ! Me radem de un pisc ■de stâncă, ce străbatea din mare şi gândesc, ce are să cânt. »Ah,« î­mi respunsei un gând: »voi cântă acee­a, ce şi mie mi-i mai drag şi ce-i mai drag şi naţiunii mele: voi cântă Doina, să o audă Medite­­rana şi Mediterana să o ducă Oceanului, şi să şcie­ţi antipozii noştri din­colo, că numai un cântec e­­coborât din ceriu şi acela e — Doina . . . O, şi aş fi putut ceva alta să cânt la prima-mi întâlnire cu unica mea iubită, cu violina, pe pămân­tul nostru străbun — am dis nostru ? — da, că şi ea, draga şi scumpa mea e de pe acest pământ, din — Cremona. Cântai cam lung scumpa-mi Doină şi par­că nu me puteam despărţi de ea ! Mi se părea că miliar­dele de stele şi steluţe, ce se uitau la mine din — mare, sclipiau vesele­ duioase, precum era şi’ inima mea, cufundată intrâgă in mlădiosele acorde a Doi­nei, ce erăş mi se părea, că âncă nu-o cântasem cu atâta simţement, ca acum . . . Fini cu un suspin şi de satisfacţiune şi de jale ... şi de-odată aud sus pe ţermuri o mulţime de mâni aplaudând . . . »Bravo!« strigă o voce ba­­ritonă. »Ah, monsieur vous etes un artiste!« — Me uit in sus: termul era plin de lume; urâ o damă sta la spatele mele .... »Dta, domnule, ești Român!« continuă, cum mi se pare, tot acea voce baritonă »Da!« respunsei. »De unde?« — Din Bucovina. — »Ah,« zise apoi vocea de pe țărm cătră vecinul seu, apoi cjise : »Doina Românilor conține intreaga lor is­torie de­­ suferințe.« — Eu cunosc Doina, am au­­­diit-o de multe ori pe câmpiile Bulgariei cântându-o soldații români; dară pe fluere și fluerașe, pe vio­­lină încă n’am audit-o până acum. Dta ai cântat-o, domnule, prea frumos şi pare-mi-se că cu — tată inima! vorbitorul eră generalul rus Totleben carele sta de-a braţeta cu ministrul Germaniei Bötticher din Berlin; eră dama dela spatele mele eră o damicelă din Esthlandia, fiica aşişdere a unui general rus, anume de Foppen. Ve puteţi închipui emoţiunea mea de bucurie__ întors apoi şi eu pe term, me incungiurară domni şi domne felicitându-me pentru »frumosa Romanţă« numindu-mi-se care din care pe nume: cela din An­glia, cela din Rusia, altul din Germania şi eră altul chiar din Canada, din Elvaţia şi Franța. In fine ve­niră doi­ inşi la mine, unul mai tiner, altul ceva mai bătrân și mi se presintară, primul ca Boito, altul ca Marco Sala, ambii italieni .... Nervi 28 decembre 1882. Izilele trecute mi-a fost forte rău. Acui mi-e mai bine decât eri, dar încă nu aşa precum aş dori. Din causa slăbiciunii am adese s socotiri de inimă şi fri­guri, de aceea m’am pus in pat. Medicul dice, că de tuberculosa nu pute să fie vorbă (?) şi mi-a dat o mulţime de cărţi umoristice de cetit, er o damă mi-a trimis un album minunat de copie de ale dumnecje­­escului Raffael. Nu ştiu de ce adi mi-i atât de jale după ăi mei, tătuță, Marica, Ștefan, și mai cu seama pădurea Stup­­cii adi tot. (Jiua mi-i in cap — par că o văd albă și plină de zăpadă! O deaca aș fi acasă, ce aș umblă cu icoana­­la Crăciun.) Doamne, doamne vede-voi încă scumpa mea Stupcă — o! numai încă odată s’o mai ved și apoi să ... . Nervi 30 decembre 1882. Fraţiore dragă, oi mai scăpai odată din ghia­­rele morţii şi me simt ărăş atât de bine. I,zici că tusa mea e triler de ciocârlie ? . . . Frumos triler, ca lă­tratul cânilor, precum a­­zis mai deunădi englezoaica cea lungă cătră comicul dresdian, şi adecă franțu­­zesce : »Monsieur je tousse comme un chien — dar el: — »Pardon, Mme vous toussez comme une chienn« (adecă nu ca cânele, ci ca o cățea,) la ce­ea se ’n­­torsa in altă parte. Pe urmă ei s’au împăcat, dar nu pe multă vreme. Englezoaica f­ashionablă târăe după sin^ vecinie un sac de piciore, dar odată l’a uitat in sala de cetit și dresdianul i l’a furat; mai apoi vine ea speriata că unde e sacu de picioare, caută in sus 30

Next