Familia, 1892 (Anul 28, nr. 1-52)
1892-04-19 / nr. 16
ORADEA-MAREANAGYVÁRADJ 19 aprilie st. v. 1 maiu st. n. Ese in fiecare duminecă. Redacţiunea : Strada principala 375 a. Nr. 16. ANUL XXVIII. 1892. Preţul pe un an 10 fl. Pe l/a de an 5 fl. Pe l/t de an 2 fl. 70 cr. Pentru România pe an 25 lei. Curentul Eminescu, fromndot şi domnilor, am stăruit atâta asupra techtEcgnicei de versificare a poeţilor începători, şi lucrul ^ăp^va fi fost poate obositor pentru unii din dvastre,— dar am voit să arăt: intei, prin ce proces de gân- L dire, prin ce fel de operaţie intelectuală, ajunge un a tiner de aceştia să spună că vremea şi necasurile au săpat pe obrajii lui sbârciturile bătrâneţii şi că i-a albit tot părul — când mama lui poate n’are nici un fir alb in cap, — şi al doilea, am vrut să arăt cât de nefundată e spaima şi cât de puţin seriosă e părerea acelor, cari iau astfel de producţiuni drept sincere manifestări ale unor stări sufleteşti corespundetore. Adăogiţi la acesta, că nu genere melancolia, tristeţa este mai interesantă şi mai simpatică decât veselia. O figură palidă, un aer sfânt, suferitor şi rădemat îţi atrage mai lesne luarea aminte, şi-ţi inspiră, din capul locului, un interes ş-o dragoste deosebită. De aci, întrucâtva, căutarea de care se bucură până şi printre copii masca durerei, şi mania unora de a poza in victime ale timpului şi societăţii in care trăesc. Dar intre versul şi inima lor e o depărtare, de care ei singuri vor rîde mai târdiu. Nu, nu a pierit entusiasmul din generaţia, care se ridică, — şi oricât de triste şi tânguitore ar fi primele începuturi ale câtorva poeţi, nu voi pută crede, că un tiner de 20 de ani, sonetos şi inteligent poate simţi in adevăr silă şi disgust de lumea şi viaţa in care de-abia a deschis ochii! E adevărat, sânt multe multe dureri in viaţa asta, multe nedreptăţi şi anomalii cari ne amăresc şi ne revoltă. Când deschidi un diar şi citeşci, de esemplu, că in cutare mină de cărbuni din Belgia s’a intămplat o espresie de grizu care e lăsat morţi pe loc 200 de lucrători, şi când te gândeşci la sartea acestor nefericiţi, cari îşi sărută copiii diminăţa, şi oftând, îşi fac cruce, nestiind dăcă se vor mai intorce săra acasă, când cugeţi la terorea şi jalea atâtor familii desolate, atâtor suflete asuprite, şi la noi, şi pe-aiurea, cum să nu te simţi cuprins de milă şi cum să nu remâi pe gânduri, atins de marele resunet al durerii generale! ... Şi pesimismul provocat de aceste atingătoare privelişti ale vieţii este espansiunea firescă a unui suflet simţitor; el este şi moral şi eminamente artistic, şi nu sciudeu cine nu-l va preferă optimismului unui bogătaş egoist, care găseşte că tote pe lume merg de minune, pe cât timp lui îi merg afacerile strună!—Dar de neajunsurile şi desordinile vieţii, oricât de multe şi de adânci ar fi ele, nu se poate pătrunde un suflet la o vărstă aşa de crudă, şi pentru ca să cânţi o emoţiune, trebue ca sufletul tău să fie covârşit de puterea acelei emoţiuni, căci se ştie că poetul dă din prisosul inimii lui, — firesce, ca să poţi turna un vers neperitor, trebue să ardi de-un gând, de-o simţire adâncă, care să spargă limitele obicinuitelor espresii şi să îmbrace forma solemnă, haina de serbătore a versului. Iată pentru ce aşa numitul curent Eminescian in poesia nostra actuală se mărgineşce numai la o combi- 16 Conferenţă ţinută la Ateneu, joi 12 martie 1892. (Fine.) Mihail Eminescu